ˮOedipeˮ în viziune mistică {I}

0
33
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Sunteti multumit de guvernarea PSD-ALDE:

View Results

Loading ... Loading ...

I

Cel mai teribil mit al antichităii, care avea să facă o carieră incredibilă, culminând cu teoria incestului la Freud, mitul lui Oedipe, a fost abordat plenar de George Enescu, în operă, spunând că această lucrare îi este cea mai dragă. Personajul Oedip/Oedipe (transcrierea franceză, limbă în care a fost scrisă opera) al lui Enescu este însă diferit de toate versiunile cunoscute, fiindcă la el înfruntarea dintre om și destin se termină cu victoria omului. Cum? În ce fel? Prin victoria sa asupra Sfinxului, pe care l-a învins spunându-i că omul este mai puternic decât destinul? Prin felul cum își rezolvă ˮcomplexulˮ, cum ar spune Freud? Poate, dar mai ales prin viziunea sa mistică. Evident, aflându-ne cu subiectul în Grecia antică, Enescu nu putea să-i înlocuiască pe zei cu Dumnezeu, dar el a fost un mare credincios creștin, ortodox, cu antene isihaste, cum am aratat in cărțile pe care i le-am închinat, și era imposibil ca această chemare a sa, să nu lase urme în cea mai măreață operă a secolului 20. Să nu uităm că și opera Oedipe este creația celui care a spus: ˮCred cu ardoare în Dumnezeu. Sunt un misticˮ. Indiscutabil, Enescu s-a identificat cu personajul său, dar l-a adus și pe Oedipe în el, l-a făcut să fie curat. Acest cuvânt este un laitmotiv al operei. Puritatea personajului culminează în final, unde compozitorul creează imposibilul, o imagine paradisiacă, care amintește de Civitas Dei a Sfântului Augustin. Și pe care Enescu l-a prelungit, l-a completat cu poemul Isis, pentru cor și orchestră, care poate fi perfect integrat acestui final, este chiar rupt din el, fiindcă a fost conceput în 1923, imediat după prefecționarea planului oedipian (1922), iar vocile corului de femei și instrumentele redau întocmai sonoritățile din operă, momentul morții ˮîn plină luminăˮ. În el se mai găsește și o alte reminiscențe din Oedipe, precum momentul când eroul ajunge la o răscruce de trei drumuri și caută să aleagă o cale potrivită pentru destinul său, nu pentru acela scris de zei. Atmosfera sonoră a poemului este îngerească, pur mistică, și subliniază ideea sanctificării lui Oedipe, care pășește curat în lumea de dincolo, în raiul ceresc.

Acest lucru este foarte clar exprimat în ultimul act al operei. Oedipe, când ajunge în Atena lui Tezeu, și după ce-i refuză oferta lui Creon de-a se întoarce în Teba natală, spune că vrea să moară în lumină, într-un loc plin de verdeață, ca raiul creștin, unde dorește să fie îngropat numai de Tezeu, sub un măslin, fără ca altcineva să știe acel loc, nici chiar Antigona, fata și sora lui, care l-a însoțit în lunga pribegie. El va sfinți cu trupul său curat pământul Atenei. Creon aflase de la Delphi că acolo unde va fi îngropat Oedipe, acel loc va fi vindecat de orice boală. Și tebanii tocmai erau atinși de o nouă năpastă. Dar ei au fost nerecunoscători față de Oedipe, l-au alungat pe Salvatorul lor, cel ce-i scăpase prima oară de necaz, de aceea acum refuză să se întoarcă și-și lasă trupul în pământul lui Tezeu. Această jertfă seamănă cu o mânturie.

Totul este foarte creștinesc în configurarea personajului, ce pare un fel de pustnic, fiindcă el a fost fără prihană întrucât zeii l-au condamnat înainte de a se naște. El și-a ucis tatăl fără să știe că e tatăl său, s-a căsătoria cu mama sa, înfruntând destinul, fiindcă știa că are o altă mamă, pe Meropa, nu pe Iocasta. Toate crimele care i se pun în cârcă au fost dinainte stabilite de destin. Destinul este cel vinovat. Este un destin dat de zei, nu-i aparține, căci destinul adevărat este cel pe care și l-a creat singur, ca om cinstit și curat. Dovadă că atunci când află cine este vinovat de moartea lui Laios, îl blestemă, se blestemă pe sine și își scoate ochii, să nu mai vadă o realitate pe care nu el a creat-o, să fie frate cu copiii lui!

Aceste planuri contrastante, dinamice, alternative, balansând între puritatea lui Oedipe, între tendința sa spre neprihănire, și destinul potrivnic, dat a priori, întortocheat și ticălos, susținut de o filosofie agnostică (ˮfericit e cel ce moare când se naște, dar mai fericit cel ce moare înainte de a se nașteˮ), sunt excelent surprinse de muzica lui Enescu. Cu excepția finalului isihast, când Oedip se stinge și moare în lumină, totul este de un puternic dramatism, străbătut de o neliniște continuă și profundă.

Partitura personajului este copleșitoare. Enescu a compus o muzică nemaiauzită la timpul său, cu elemente novatoare, cum ar fi sferturile de ton din muzica tradițională, grecească și orientală, dar acum, reascultând-o, am avut revelația că se află în prelungirea stilului wagnerian. Aceeași sinusoidă muzicală, aceleași subtile contraste între fortissimo și pianissimo, în care nimic nu se termină și nimic nu începe, totul este ca un val al mării, care se mișcă la infinit. Această natură ondulatorie a operei, acoperă tocmai dualitatea destinului lui Oedipe. În momentele când el se judecă pe sine, când e singur, totul este neliniștitor, întrebător. Este o operă a întrebărilor continui. Marea credință a lui Oedipe se construiește din îndoială. El mereu se îndoiește de sine, iar momentele exterioare, când învinge Sfinxul, când este primit ca un rege în Teba, exact cum avea să fie primit Iisus în Iersusalim, sunt însoțite de mișcările tutti ale orchestrei, cu participarea plenară a corului. Muzica românească nu mai are o partitură corală atât de valoroasă.

Iar Vladimir Jurowski și Filarmonica din Londra au cântat magistral, făcându-ne să uităm sala nepotrivită, fiindcă prestația lor a fost genială. Jurowski este unul dintre cei mai aleși dirijori ai lumii, iar felul cum îl înțelege pe Enescu nu are egal. La pupitrul Filarmonicii din Londra ne-a oferit la ediția 2013 a Festivalului o interpretare magnifică a Simfoniei nr. 3 cu cu cor a lui George Enescu. Așa ceva n-am mai auzit, sub altă bagheta. Și acum, opera lui Enescu prezentată sub formă de concert a beneficiat de aceeași profundă lectură a partiturii, redată la cel mai înalt nivel profesionist. Oedipe cântat de ei este antologic. Evident, rezervele rămân față de sală, care a distonat unele voci. Jurowski a venit cu soliști de mare clasă, precum baritonul francez Paul Gay, pentru rolul lui Oedipe, care s-a achitat excelent de misiunea sa atât de dificilă, într-un rol atât de complex. Ce partitură colosală! Comparabilă cu a lui Parsifal sau Siegfried.

De altfel, paralela cu Wagner se menține și la nivelul libretului, căci și mitul oedipian are un suflu de legendă, ca mitologia nibelungilor. Nu întâmplător, pentru al doilea concert oferit de Filarmonica din Londra, Jurowski a programat Preludiul la actul al III-lea al operei Tristan și Isolda, pentru a face legătura cu seara precedentă, cu Enescu, și a trece la alte două magnifice interpretări, Concertul pentru vioară și orchestră de Alban Berg (la vioară Christian Tetzlaff) și Simfonia a XI-a de Șosakovici, unde iar a triumfat formidabila știință de a reda toată finețea și forța acestor piese.

Este o binecuvântare că Jurowski a acceptat să fie directorul artistic al Festivalului ‘Enescu’. În sfîrșit, acum Festivalul are la cârmă o valoare de necontestat, unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii și cel mai bun interpret al muzicii lui Enescu. Modestia sa este pe măsură, așa cum a fost și aceea a marelui muzician român. Fantastic a fost momentul când, în timpul aclamațiilor finale, Jurowski a luat partitura operei lui Enescu de pe pupitru și a ridicat-o spre cer, să nu uităm să aplaudăm nu cum s-a cântat, ci ceea ce s-a cântat. Însă una fără alta nu se poate. Și am avut parte de o unitate memorabilă.

Grid Modorcea, Dr. în arte

Va urma


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here