INTERVIU CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI

0
55
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Ionut Dusca: Vavila Popovici, ce nume frumos! Ce origine are acest nume? Dar purtătoarea acestuia?

Sondajul nostru

Vavila Popovici: Mă bucur că vă place acest nume. M-am născut în ziua de 24 ianuarie și m-au botezat în aceeași zi, de teamă să nu mă piardă, cum se spunea. Bunica care se afla de față le-a sugerat să-mi dea numele sfântului din acea zi, ca să-mi poarte noroc. În calendarul ortodox era trecut Sântul Mucenic Vavila. Nașa se numea Maria și preotul a grăit: „Se botează în numele Domnului Vavila – Maria”. În certificatul de naștere a fost trecut numai primul nume: Vavila. Popovici este numele de familie pe care l-am obținut prin căsătorie. M-am născut în nordica Bucovină, din părinți născuți și ei tot în aceeași parte a țării.

Despre Sfântul Mucenic Vavila se spune că a fost a fost episcop al Antiohiei între anii 237-253 d. H. În anul 250, pe vremea împăratului păgân Decius care a domnit între 249-251 d.H. – prigonitor al creștinismului – a fost prins și împreună cu trei tineri cărora le era dascăl, a fost întemnițat, legat în lanțuri și refuzând să renunțe la credință i s-a tăiat capul atât lui, cât și celor trei tineri. Persecuția creștinilor  începuse din anul 64 odată cu împăratul Nero și ar fi durat până în anul 313.

 Am văzut că aveţi calificare şi de inginer. Sunteţi un inginer ajuns scriitoare sau o scriitoare ajunsă, de nevoie, şi inginer?

Scriam poezii încă din vremea copilăriei, despre flori, prietenie și mai apoi… despre dragoste. Poate că se iveau datorită trăirilor mele extatice, poate faptului că am luat contact devreme cu poezia scrisă și aveam obiceiul să memorez poeziile care-mi plăceau, poate a fost un dar de la Dumnezeu, nu știu! Mai aveam și un bunic căruia îi plăceau versurile și care m-a învățat multe poezii. Apoi, am scris în anumite perioade ale vieții versuri pe care nu le-am publicat, nici nu mă gândeam să le public. Se alăturau activitățile mele artistice… Am dorit, la cei 17 ani când am absolvit liceul teoretic, să îmbrățișez o carieră artistică. Nu s-a putut. Absolvind un liceu teoretic, cu o pregătire bună și cu rezultate bune la fizică, chimie și matematică (fizica mi-a plăcut în mod special!), am mers pe drumul științei. Obținând diploma de inginer, am lucrat la început în învățământ (am predat matematica și fizica), apoi în cele două mari Combinate din țară, cel Chimic din Borzești și cel Petrochimic din Pitești. M-am pensionat pe caz de boală, am continuat cu traduceri tehnice efectuate în baza unui certificat de traducător. Știința mi-a dat multe cunoștințe, literatura a încercat să mă învețe ce să fac cu ele. Se spune că știința este cea care îți exersează mintea, preocupările artistice și literare ți-o șlefuiesc. Între timp (care timp? mă întreb acum, fiindcă lucram în fabrică câte zece ore, acasă aveam copiii…) mai scriam și poezii. Târziu, câteva persoane au citit cele scrise și le-au apreciat, m-au încurajat, chiar am fost puțin speriată, fiindcă nu îndrăznisem să compar vreodată poeziile mele cu ale altui poet. După ce au apărut câteva poezii publicate în reviste, a fost cu adevărat extraordinar să aud de la persoane cunoscute, dar și necunoscute până atunci, că au citit poeziile şi că le-am înseninat clipele vieții, alții spunându-mi că s-au recunoscut în poeziile, mai târziu în cărțile mele de proză, fiindcă a venit un moment al vieții când am simțit nevoia să povestesc despre viața pe care o trăiam. Mi se părea că pot, într-un fel, îndrepta asprimile vieții. Credeam! Mi-a plăcut să scriu totul la persoana întâi, mi s-a părut că așa pot fi mai aproape de cititor. Când scrii la persoana întâi, cititorul poate să-și închipuie că toate sunt întâmplări trăite de autor, dar nu este întotdeauna așa. Poți să vezi răul și binele altcuiva, fără să experimentezi pe propria-ți piele și să-l redai ca și cum ți-ar aparține, fiindcă l-ai putut înțelege foarte bine. Scriind, la un moment dat mi s-a întâmplat să amestec autobiografia sau biografia cuiva cu ficțiunea și aceasta nu pentru a denatura realitatea, ci pentru a pune accent pe câte ceva; înaintând în scris, îmi dădeam seama că nu întotdeauna poți ajunge la ceea ce ai visat. Mă culpabilizam ori de câte ori îmi dădeam seama că nu am îndrăznit, sau mă revoltam, sau sufeream de câte ori îmi dădeam seama că nereușita se datora faptului că unii s-au opus brutal drumului în viață (al meu sau al altora) și atunci fabulam pe lângă acel subiect. Fabulam este poate incorect spus, de fapt intram în interiorul ascuns al ființei, răscoleam adâncuri, căutam căi de salvare a ființei. Uneori nu era nevoie să „fabulez”, fiindcă întâmplarea pe cât era de reală, pe atât era de tulburătoare. În anumite cărți porneam de la o întâmplare și cu cât o descriam mai mult, mă identificam cu  persoana care trecea prin  acea întâmplare și către sfârșit parcă aveam impresia că toate acele stări au fost trăite de mine; suferința personajului meu se suprapunea suferinței mele. Da, în final pot spune că scrisul meu este un amestec de inconștient, autobiografie și ficțiune, fiindcă slavă Domnului, viața mi-a fost plină de întâmplări. Dar, subliniez, sunt cărți care redau fidel întâmplările vieții prin care am trecut. Mi s-a întâmplat la fiecare carte să fiu întrebată: „Ați scris despre viața dvs., nu-i așa?” Acum, fiindcă scriu într-o nouă carte câte ceva despre Brâncuși, îmi vine în minte răspunsul lui la unele întrebări insistente despre semnificația operei lui: Aceluia care nu găseşte cheia, eu nu am cum să i-o ofer”.

Cum aţi descoperit America? Mai ales că v-aţi stabilit acolo la o vârstă la care alţii caută locuri mai retrase, mai liniştite pentru a-şi scrie memoriile în voie. De ce aţi ales să trăiţi vârsta a treia ca un adolescent care îşi ia lumea-n cap şi fuge în alt colţ al lumii?

Drăguță întrebare, dar la care îmi este puțin cam greu să vă răspund în câteva fraze. Am iubit și iubesc mult țara mea frumoasă – România, dar am hotărât să o părăsesc și să vin alături de copiii mei care s-au stabilit aici. Rămăsesem singură. Și vă mai fac o mărturisire: îmi pregătisem un loc liniștit în țara mea, undeva la poalele unui munte, unde speram să fac ordine în scrierile și ideile mele, dar n-a fost să rămână al meu acel locșor îndrăgit și atunci m-am aventurat, am rugat copiii să mă ia. Chiar scrisesem o poezie la vremea aceea: Ca un stol de cocori trec anii în zbor./ În urmă rămân iubiri, bucurii, suferințe./ Înainte – speranță și teamă./ Doar voi bucuria mi-o puteți reda,/ doar voi teama din suflet mi-o puteți alunga!/ Copiii mei, luați-mă cu voi, lângă voi…(…) În apele adânci ale gândirii / să mai pot clădi povești ale toamnelor vechi/ și-nțelegerea profundă a omenirii/ s-o găsesc în voi, perechi-perechi./ Să cobor treptele scărilor ultimilor ani,/ răzimată de brațele voastre tari.

Cum vedeţi comunitatea românească de SUA? Sunt românii acolo la fel de uniţi ca şi în ţară?

Am cunoscut comunitatea românească întruna din frumoasele duminici ale lunii ianuarie a acestui an, la Biserica Ortodoxă din Durham NC, unde am vorbit despre viața lui Eminescu și am recitat câteva poezii ale lui. Am fost primită cu căldură și mi-am dat seama că românii de aici rămân aceiași oameni calzi și care se ajută între ei. În țara noastră însă, oamenii s-au mai schimbat…Cum ar zice țăranul român: „Parc-a dat dihonia-n ei!”

Aţi dori să vă implicaţi în proiectele comunităţii româneşti din SUA? Credeţi că există o şansă ca spiritul românesc să nu fie uitat peste Ocean?

Este greu la vârsta aceasta, dar încerc pe cât pot să fiu utilă, să amintesc prin scrierile mele adevăratul spirit românesc care poate fi exemplar în lume. Românii sunt frumoși la trup și la suflet! Și-apoi, cred în cele spuse de Tomas Mann, că „nu trebuie să li se răpească umaniștilor funcția de educatori, deoarece numai ei sunt singurii depozitari ai tradiției demnității și frumuseții omului”. Între revistele și ziarele românești și cele din Statele Unite ar trebuie să existe o legătură, o colaborare mai intensă, să fie traduse articolele mai importante din limba română în engleză și invers și preluate în acest mod de ziare și reviste. S-ar produce o osmoză a ideilor, a culturii în general.

Doriţi să rămâneţi definitiv în SUA?

Bineînțeles. Nu am altă cale de ales. Uneori regret ca nu am venit mai devreme, să pot să fiu cu adevărat utilă acestei țări, acestor oameni harnici, intuitivi, pe care nu toți îi înțeleg și de la care și eu aș avea multe de învățat, chiar și la această vârstă.

Revenind la cariera literară, am observat că aveţi  un debit inspiraţional destul de ridicat, peste 20 de cărţi publicate, o bună parte din proza dumneavoastră se bazează pe memorialistică? Sunt locurile copilăriei dumneavoastră un adevărat paradis?

Să vă răspund pe rând la întrebări: Toată viața am scris numai când am fost inspirată, când îngerul mă așeza la masa de scris și îi auzeam șoaptele, vorba lui Petre Țuțea: Inspirația se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”.  Nu am scris niciodată la cerere… Măcar în zona aceasta m-am simțit liberă! Am scris și poezie și proză – jurnale, romane, eseuri, amintiri. Părerea mea este că orice scriitor trebuie să încerce aventura mai multor genuri literare, chiar dacă în final izbutirile diferă; de înfrângeri ne izbim pe parcurs.

Poezia consider că alină, îmblânzeşte trecerea anilor, face viața mai suportabilă… Articolele, eseurile pe care le scriu cred că sunt, după cum spunea Ion Caraion: „un factor de dezacord creator”. El vorbea despre poezie dar cred că este valabil și pentru jurnalism, eseistică.

Așa este, o bună parte din proza mea se bazează pe memorialistică, dar nu numai. Sunt, da, unele cărți în care am redat fidel realitatea trăită. În general amintirile mă pasionează. Alteori am pornit de la o idee, neștiind unde am să ajung și am găsit, pe traseu, grămăjoare de idei. Trecutul ne vorbește și trebuie să-l ascultăm fiindcă acolo se află rădăcinile noastre. Viitorul nu vorbește niciodată, nu are glas. Iar în ceea ce privește prezentul „există un singur azi, restul e trecut”, spunea Octavian Paler.

Cred în confesiunea prin rememorare la care trebuie să se adauge introspecția și analiza, atât cât poate fiecare dintre cei care scriu, după cunoștințe și simțăminte. Chiar dacă confesiunea pleacă de la subiectivitate, ea transcende caracterul personal al comunicării și reprezintă, de cele mai multe ori, eul colectiv. Emil Cioran spunea: „Vorbesc mult de mine, dar un autor trebuie să facă acest lucru.(…) Nu există literatură impersonală”, iar Octavian Paler: „Nu pot să scriu fără să mă descriu”.

Referitor la copilărie – este perioada cea mai frumoasă a vieții unui om, oriunde și oricum s-ar petrece, ea constituie mai târziu paradisul, basmul vieții sale. Scriam într-o carte a mea:Amintirile din copilărie vin precum valurile unei mări sau ale unui ocean, spre ţărm, aducând cu ele scoici întregi, altele sparte, unele albe, altele colorate…”

Mai sunt cărţile o pasiune pentru cei tineri?

Ar fi păcat să se renunțe la cărți! Citind ziarele, ascultând radioul sau privind televizorul, te informezi și este necesar, dar nu suficient. Literatura este scrisă ca să comunice ceva despre om, să lase urme despre o viață, un destin, din care poți învăța multe. O carte este bine să te însoțească peste tot, în călătorii, în momente de așteptare, înaintea somnului de noapte, fiindcă doar ea îți dă posibilitatea să te oprești și să reflectezi asupra celor scrise, să vorbești cu tine însuți, să fii de acord sau nu cu cele scrise sau să adaugi o idee de-a ta. Este și un exercițiu al minții, dar și o podoabă a ei. Pablo Neruda scria printre altele: „moare câte puțin cine nu călătorește, cine nu citește, cine nu ascultă muzică, cine nu caută harul din el însuși…”

Nu v-a tentat nici o clipă să renunţaţi la limba română şi s-o înfiaţi pe cea engleză?

Limba română este spaţiul în care mă simt bine. Voi scrie în româneşte pentru că aşa m-am născut şi aşa voi muri, vorbind şi scriind „pe limba sufletului meu”. Și marii oameni de cultură români care au trăit departe de țara în care s-au născut, au scris în limba lor. Emil Cioran a renunţat la limbă, poate că i-a fost ușor și poate a gândit că astfel va pătrunde mai repede în literatura universală. A riscat, dar a avut timp și a reușit. Si-apoi, limba română mi se pare atât de cantabilă, expresivă, se pretează foarte bine poeziei, eseului. Limbă romanică. Înainte de a părăsi țara, nepoțica mea a cântat pe scena școlii acompaniindu-se la chitară, „Limba noastră”. Și acum îmi sună în urechi cântecul și cuvintele lui Alexei Mateevici: Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată/ Un șirag de piatră rară/ Pe moșie revărsată. (…) Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng și care-o cântă/ Pe la vatra lor țăranii…”

Care este cea mai profundă dorinţă a dumneavoastră?

Să las în urma mea măcar câteva poezii care să fie primite în sufletele oamenilor.

Ce contează mai mult pentru dumneavoastră: o realizare profesională sau una personală?

Întrebare dificilă, răspuns dificil. Totuși, din experiența proprie, pot spune că, pentru o femeie prioritatea diferă față de un bărbat. Dacă pentru bărbat este ceva mai simplu, fiindcă de regulă el tinde spre o realizare profesională, femeia este pusă în situația de a alege sau de a încerca ambele realizări, tinzând mai mult spre a doua, dar de la un timp balanța poate înclina în cealaltă parte. Simultan, nu pot fi făcute. Pe rând, da! Dar pentru aceasta trebuie înțelegere, iubire și altruism din partea fiecăruia. Dacă optezi pentru realizarea profesională, nu-ți poți bate joc de ea, fiindcă înseamnă că îți bați joc de tine. Este o datorie și trebuie făcută cu pasiune și devotament, fiindcă te realizezi profesional dacă reușești să te afirmi în mediul în care lucrezi, prin anumite calități de om – muncitor, serios, punctual, ambițios, sincer, comunicativ, calități care să mulțumească pe cei din jur și să te facă să te simți bine. Ori, atunci nu mai ai energia necesară satisfacerii realizării personale. Ai vrea, dar nu se poate. Ești femeie, ai fragilitatea ta, ai timpul tău limitat etc. Dacă totuși dorești realizarea personală, te retragi din cea profesională pentru timpul cât ai de construit viața personală. Mulți încearcă ambele realizări simultan și nu reușesc din varii motive: nu sunt înțeleși (înțelese) de parteneri, nu au timpul necesar la dispoziție, nu au banii necesari pentru a compensa unele lipsuri, și cum am spus, poate nu au nici energia necesară. Copiii dacă îi faci, trebuie să știi că cer sacrificii din partea ta. Nu te sacrifici pentru ei, rezultatele se vor vedea mai târziu. Soția sau soțul are nevoie și el de dragoste și sacrificii din partea ta, nu-i acorzi, l-ai pierdut (ai pierdut-o)! Din acest punct de vedere, viața este grea, problemele sunt greu de rezolvat, dar nu imposibil. Realizarea personală trebuie totuși încercată, sub diverse forme, mariaj frumos, copii frumoși, chiar artă sau literatură; este ca o bijuterie la care visăm mulți dintre noi, dar… „Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile,/ câte oare le va sparge/ vânturile, valurile?...” (M. Eminescu)

În încheiere aţi dori să transmiteţi un mesaj cititorilor Mesagerului Românesc?

Mesajul meu, ca de fiecare dată, este: să iubească mult și să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult…. Iată, să citească în continuare această tânără și promițătoare revistă „Mesagerul Românesc”, devenită punte de legătură între românii de pretutindeni.

A consemnat Ionuţ DUŞCĂ

 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here