bihoronline.ro : Hagiwara Ramona, orădeanca stabilită acum 15 ani în Japonia:

2
31
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

 „În Hokkaido oricine este binevenit”

Familia Hagiwara
Sondajul nostru

Familia Hagiwara

A ajuns în urmă cu 15 ani în Ţara Soarelui Răsare doar cu un rucsac cu câteva haine, un sac de dormit, un dicţionar, paşaportul şi câteva fotografii.

Când a plecat din România se numea Ramona Mihiş. Toţi prietenii ştiau că este o împătimită a culturii japoneze. Nu visa decât să ajungă în Japonia. Acum este căsătorită cu un japonez, numele ei este Hagiwara, şi are trei copii minunaţi: Tenri, Yoan şi Alen.

De unde a pornit pasiunea ta pentru Ţara Soarelui Răsare?

Hagiwara Ramona: Pasiunea pentru Japonia a început când aveam 13 ani şi mi-a fost insuflată de profesorul Tiberiu Boroş, un om extraordinar, autodidact, care a învăţat singur limba japoneză. Dânsul a înfiinţat un curs de limba japoneză pentru doritorii de toate vârstele. Cursul a fost susţinut la fosta mea şcoală, Şc. Generală nr. 4, actualmente „Oltea Doamna”, datorită directoarei Nadia Măhăra, profesoara de geografie. Aşa a început totul…

După ’89 accesul la cultură, informaţie a devenit liber şi mă simt norocoasă că am avut această şansă de a învăţa despre Japonia. Domnul Tiberiu înfiinţase şi o organizaţie nonguvernamentală, Fundaţia Nipponica Bihor, în cadrul căreia desfăşura tot felul de programe culturale a căror actori eram noi, „elevii de la cursul de limba japoneză”.

Programele constau în poezii japoneze haiku, cântece din folclorul japonez, confecţionarea figurinelor origami etc. Am participat la tot felul de evenimente chiar şi la Ambasada Japoniei de la Bucureşti. Pentru mine dragostea pentru Japonia devenea din ce în ce mai mare, făcea parte din mine, şi aşa am început să-mi făuresc un nou vis, visul de a merge în Japonia. Acest vis a devenit realitate dupa 10 ani, când am terminat facultatea, la 23 de ani.

Cum l-ai cunoscut pe soţul tau?

Pe soţul meu l-am cunoscut în Hokkaido acum 15 ani. Eram „nou-veniţi” la o organizaţie, el ca şi constructor-arhitect, eu ca şi voluntară. Organizaţia Kyodo Gakusha din localitatea Shintoku de pe Insula Hokkaido are un specific: a fost creată pentru oamenii cu deficienţe de integrare în societate, deficienţe fie de comunicare, fie de învăţare, pâna la handicap sever cum ar fi autismul.

Domnul Nozomu Miyajima a faurit acest loc, „casa” pentru oricine, unde, fie că eşti „normal” fie că ai „mici probleme” sau „mari probleme”, poţi locui şi lua mesele regulat cu condiţia să munceşti în ritmul tău, nu cu restricţii şi frică, ci din propria voinţă, primind lunar salar, dar nu prea mare.

Ar fi multe de povestit despre această organizaţie, despre care eu nu am ştiut prea multe când am aplicat să merg la ei ca şi voluntară, dar am descoperit pe parcurs o mulţime de lucruri uimitoare, a fost o experienţă extraordinara din care am învăţat foarte multe.

ramona-in-japonia-17

Soţul meu în schimb ştia multe detalii despre organizaţia respectivă de la o conferintă unde, tatăl domnului Nozomu Miyajima a ţinut un discurs despre această organizaţie. Soţul meu s-a hotărât să ajute la construcţia unei clădiri din incinta organizaţiei respective, să lucreze cu aceşti oameni cu deficienţe.

Pe mine şi pe soţul meu ne-a unit muntele. Între „nou-veniţii” din organizaţie, pe lângă mine şi soţul meu, mai erau un francez şi alţi tineri japonezi. Eram o gaşcă super, ne înţelegeam de minune. Luam mesele împreună, lucram împreună, seara ne adunam la cantină si povesteam, cântam, purtam tot felul de discuţii pe orice temă, plănuiam unde să mergem în weekend.

Totul era excelent dar îmi lipsea mersul pe munte. Pasiunea pentru munte e una mai veche, din liceu îmi plăcea să colind potecile de munte şi să mă aventurez prin peşteri. Voiam cu disperare să văd un vulcan activ, să urc măcar un munte, căci în zona unde eram eu eram înconjurată de munţi. Soţul meu era cel care avea experienţă în acest domeniu şi el mergea adesea la munte. Aşa că uneori mă lua cu el în ture prin munţii din imprejurimi. Aşa a început prietenia noastră, care până la urma s-a finalizat în căsătorie.

De câţi ani trăieşti în Hokkaido?

Anul acesta în august se vor împlini 15 ani. După ce am absolvit Facultatea de Sociologie din cadrul Universităţii Oradea, am hotărât să-mi urmez visul, sprijinită şi îndrumată de prietenii din jur, cărora le mulţumesc din suflet. Aşa că m-am înscris într-un program de voluntariat la o organizaţie din Hokkaido, Japonia. Programe de voluntariat erau în trei părţi ale Japoniei şi nu ştiam ce localitate să aleg. Am luat harta Japoniei în mână şi am numărat până la 10. Cand am ajuns la 10 eram cu degetul arătător pe regiunea Hokkaido. Un fel de tragere la loz în plic, sau soarta…

Astfel, cinci ani am locuit în oraşul Shintoku, undeva în mijlocul insulei, şi toamna aceasta vor fi 10 ani de când locuiesc în oraşul Kutchan, o regiune turistică renumită pentru schi şi “powder snow” . Orăşelul se întinde la poalele Muntelui Yotei, un munte care seamana cu Mt. Fuji. De aceea este şi supra numit Muntele Ezofuji, adica muntele Fuji al insulei Ezo (denumirea veche a Insulei Hokkaido).

Cum te-ai acomodat cu diferenţele de cultură şi civilizaţie?

Cultura japonezilor este extraordinară, eu am fost tot timpul o admiratoare a culturii japoneze. Poate din acest motiv eu zic că nu am avut probleme de adaptare. Dragostea pentru cultura japoneză mă face să trec uşor şi peste “micile greutăţi” pe care le întâlnesc uneori trăind aici. Vreau neaparat să menţionez că, fiind departe de ţara mea natală, am început să iubesc din ce în ce mai mult România şi obiceiurile noastre tradiţionale. Găteam mereu mâncare romănească atunci când eram de servici la cantină, când aveam ocazia cântam la chitară cântece de munte, piese renumite de la Pasărea Colibri şi altele, le arătam celor din jur poze din România.

Foarte mulţi japonezi mă întrebau despre ţara mea şi eram foarte încântată să le înşir tot ce e frumos şi bun în România. Japonezii în general nu ştiu foarte multe despre România, în afară de Nadia Comăneci, Dracula, Ceauşescu, Gheorghe Hagi, ştirile rele despre ţara noastră nu ajung până în Arhipelagul Japoniei. Foarte rar apar la TV emisiuni sau ştiri despre România.

Un alt motiv pentru care mi-a fost uşor să mă adaptez la cultura de aici este că în Hokkaido e o oază de mai multe culturi adunate, combinate de peste tot, obiceiuri foarte interesante. Vreau să menţionez că pe această insulă, a doua ca mărime din Japonia, japonezii de pe alte insule ale arhipelagului au migrat începând cu secolul XV, aducând cu ei tot felul de obiceiuri din zonele de provenienţă. Pe lângă aceasta, insula Hokkaido adăposteşte şi o cultură extrem de veche, cea a populaţiei băştinaşe Ainu, care trăia în triburi. Au fost asimilaţi de japonezi şi au avut multe de suferit din această cauză, însă acum cultura lor este promovată şi protejată de statul japonez. Limba şi tradiţiile lor sunt foarte diferite de cele japoneze, chiar şi trăsăturile fizice diferă foarte mult. Ainu este una dintre cele mai vechi populaţii de pe glob.

ramona-in-japonia-1

La acestea se adaugă şi influenţele culturii europene, vestice. În Hokkaido sunt multe ferme de animale, fabrici de lactate şi mai mult, găseşti brânzeturi renumite, la acelaşi nivel cu cele din Franţa şi Italia. Şi mezelurile fabricate în Hokkaido sunt după reţete nemţeşti. Sunt mulţi “nou-veniţi” şi pot să spun că Hokkaido e foarte deschis la orice e nou şi oricine e binevenit.

Un alt motiv care de altfel îmi alină dorul de casă este faptul că natura de aici este similară cu cea din Europa. În Hokkaido natura este extrem de frumoasă, mari lanţuri muntoase, râuri curate, păduri sălbatice cu animale, floră de tot felul, aer curat, multe arii protejate. Clima este temperată, cu patru anotimpuri, puţin mai rece decât în România. Aici iarna durează mai mult, din noiembrie-decembrie până la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie. Umiditatea este scăzută faţă de celelalte părţi ale Japoniei, verile sunt răcoroase. Orice japonez îşi doreşte ca măcar o dată în viaţă să călătorească pe insula Hokkaido.

Din punct de vedere al civilizaţiei nu am avut probleme, doar că au prea multe reguli zic eu. Mai puţină libertate decât avem noi românii. Japonezii sunt un popor foarte civilizat. E foarte uşor să te adaptezi din moment ce totul este bine organizat. Datorită calamităţilor naturale care sunt la ordinea zilei în Japonia, au un sistem de organizare foarte bine dezvoltat şi functionează extraodrinar. Ei sunt un exemplu demn de urmat pentru întreaga lume.

ramona-in-japonia-15

Japonezii au multe calităţi, pe care, în opinia mea, şi românii le au (unii le uită doar): curăţenia, răbdarea, calmul, respectul pentru cei din jur, corectitudinea, modestia, haărnicia etc.

Despre curăţenie şi cum se păstrează ea e simplu: nu au coşuri de gunoi decât în marile magazine. Am fost uimită pentru că eu bănuiam că o ţară în care este bine păstrată curăţenia trebuie să aibă coşuri de gunoi la toate colţurile străzii. Dimpotrivă, japonezii nu au coşuri pe stradă, ci pungi de gunoi în buzunar. Fiecare îşi duce gunoiul cu el acasă, fiecare este responsabil pentru gunoiul pe care îl produce. Aşa sunt educaţi de mici.

Răbdarea, respectul le întâlneşti peste tot, fie în trafic, fie că stai la coadă la casa din magazine, fie că aştepti la medic pentru consultaţie, dar mai ales în mijloacele de transport în comun, parcuri etc. Lumea îşi aşteaptă cu calm rândul, nu se împinge, nu strigă, nu se enervează, nu vorbeşte urât.

Un alt lucru care mă uimeşte este că nu se atinge nimeni în general de lucrurile care nu-i aparţin. Nu ştiu cum e în oraşele mari ale Japoniei dar aici unde stau eu, dacă uiţi cheile de la maşină în contact nu e nici o problemă, nu o fură nimeni. Daca ţi-ai uitat telefonul sau portofelul undeva, nu trebuie să cauţi prea mult sau şi dacă vii peste câteva ore le găseşti acolo unde le-ai uitat. Dacă cineva ţi-a greşit cu ceva vine să îşi ceară scuze. În general te simţi în siguranţă în societatea japoneză.

Hagiwara Ramona

– Născută în Oradea
– Studii: Lic. Pedagogic I. Vulcan Oradea, Facultatea de Sciologie Univ. Oradea
– Membră a Clubului de Speleologie Cristal Oradea, în care a activat 10 ani
– A lucrat patru ani la o gradiniţă în Tileagd
– A fost animator în tabere de copii
– În prezent cadru didactic de sprijin la Şcoala Gimnazială din Kutchan Hokkaido
– Căsătorită, trei copii


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here