CENACLUL LITERAR: AUTOR: OANA MIHAELA FOTA – MOȘ PĂTRU

0
96
Raspandeste cu incredere
  • 50
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    50
    Shares

Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

 

Moș Pătru

 

Au trecut anii peste Moș Pătru. Neaua din atâtea ierni friguroase i s-a așternut în barba albă și cerul din atâtea zile senine i se citește în ochii adânci. Obrajii îi sunt încă rumeni, ca și în vremurile trecute, iar nasul cârn a rămas același. Buzele lui cărnoase si puțin strâmbe ar putea spune un milion de povești, dar se dezlipesc rar, doar atunci cand Măria de alături îi mai aduce vreun colț de pâine sau când Băiatu’, câine ce a văzut, a simțit și a auzit mai multe despre Moș Pătru decât oricare altul, pare că ar vrea să mai asculte câte-o poveste. În desaga vieții Moș Pătru a strâns multe povești. A adunat și a tot adunat, dar tot degeaba.

Casa-i e pustie și pe alocuri stranie, ar spune unii. A înălțat cu mâinile oropsitul de Moș Pătru un adevarat palat. Un palat ca acelea de demult, din care nu se mai ridică în zilele noastre. Se visa prăpăditul înconjurat la bătrâneți de copii și nepoți, de rude și prieteni, dar hazardul i-a pregătit altele, la care dragul de el nici nu se gândea. Trecuta-au anii și a rămas singur într-o odaie din palat. O odaie frumoasă și înaltă, cu mobilă maronie din lemn de cireș, cu geamuri multe prin care, în timpul zilei, lumina sidefie îi mângâie trupul. Rar îl vezi pe Moș Pătru să iasă din odaia în care s-a despărțit cu totul de lume după ce viața lui s-a pierdut.

Se făcu seară din nou și în împrejurimi căzuse o mulțime de omăt. Moș Pătru se așeză în fața șemineului și îi făcu semn Băiatului să vină lângă el. Lemnele zvâcneau în micuțul șemineu. Mici picuri de lumină scânteiau peste seara bătrânului Pătru.

– Iacăta, Băiete, iar suntem singuri și te văd cum ai vrea să mai auzi încă una, zise Moș Pătru cu glasul stins. Dar, măi Băiatule, nu crezi că ceri o leacă cam mult? De când nu te-oi mai fi gândit tu la simțirile mele și la durerea cu care-ți servesc pe tavă petice din sufletu-mi amorțit? Sunt de acord să ți-o mai zic încă o dată pe prima și mai apoi renunțăm și la ăst obicei. Mai bine stăm noi și fără vorbăraie multă. Mai știi care-s începuturile? Era tot ger cam ca și acuma. Cădeau fulgi mari și albi peste ist sat lipsit de noroace. Eram mai în dosul curții și spărgeam la lemne. Pe vremea aia încălzeam toată cocioaba asta și-aveam nevoie de ceva mai multe lemne decât acuma. Dau să intru înăuntru să mă mai încălzesc și-n partea alălaltă o văd pe nevastă-mea cu pruncul nostru-n brațe alergând spre o trăsură. Am simțit că nu-i a bună. O strig o dată, de două ori, dar n-aud niciun murmur și-o iau la fugă după ea. N-o ajung, dar o aud cum îmi urlă în urma trăsurii: ,,Ne-ai pierdut, Pătrule, ne-ai pierdut, vezi-ți de ale tale”. Am rămas acolo neclintit și simțeam cum mi se topesc picioarele de la genunchi în jos. Mă tot gândeam ce-o fi apucat-o pe muierea asta. Am zis că-și vine ea pe cale curând și-am tot așteptat. Și-am așteptat degeaba, măi Băiete. Într-o zi-mi zice Ion ăsta mai de la vale, a lui Îndrea, că s-a dus la maica mare și dau să-i scriu. Nu mă sculasem încă, ziceai că-s de pe alt pământ, zice-ai că-s în vise. I-am scris până la urmă și mi-a dat și răspuns. Zicea că duhul mi-e cocioaba asta pe care-o numea palat și c-am uitat de ele. Zi tu, măi Băiete, cum să uit eu de ăl’ suflet nevinovat al pruncului ăluia, al Ilincuței mele dragi, și de muierea mea? Au trecut ani peste mine și stau și mă tot gândesc unde m-oi fi rătăcit de ele. Tare-aș vrea să le mai văd o dată înainte să pun mâinile pe piept. Tare-aș vrea să văd ochii Ilincuței mele. Dar…

Se aud bătăi puternice și neîntrerupte în ușa mare de lemn și istorisirea lui Moș Pătru se duce pe apa sâmbetei.

– Ce-ai Mărie de bați așa? Ce-oi mai fi pățit de data ista? strigă Moș Pătru mâhnit că n-apucase să termine vorba cu Băiatu’.

Se îndreaptă grăbit spre ușă, cuprins de frica orei târzii a vizitei. O deschide cu grabă și rămâne blocat. Ochii mici și albaștri i se umezesc și corpul începe să-i tremure. Știa de undeva ochii aceia. Erau ca ai lui. Erau ai lui.

– Ilinca, dragă ființa, mulțumescu-ți Doamne!


Raspandeste cu incredere
  • 50
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    50
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here