Cenaclul Literar : Primele Litere din Alfabetul Nesfarsit al Vietii – Autor Octavian Lupu

0
35
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Primele Litere din Alfabetul Nesfârșit al Vieții

Soarele strălucea cu putere în acea dimineață de aprilie. Doar câțiva nori răzleți brăzdau suprafața albastră a cerului ce se întindea asemenea unei cupole ce învelea întreaga zare sub mantia sa protectoare. Vântul abia adia, deși răcoarea se făcea simțită după noaptea friguroasă care tocmai trecuse. Flori nenumrate răsăriseră ca din senin pe întinderea suprafețelor neregulate ale rondurilor și de-a lungul drumurilor întortocheate ale grădinii botanice. Cumva, detașată de atmosfera orașului, această fărâmă de univers continua să conserve frumusețea naturii la marginea marelui oraș, ce își etala de departe semețele sale construcții.

Poarta de la intrare se deschise și primii vizitatori intrară să cutreiere aleile grădinii și să se bucure de frumusețea arborilor și ierburilor de tot felul și din toate părțile lumii. Printre aceștia se distingea un tânăr înalt, cu o statură dreaptă, aproape milităroasă, care părea venit din altă parte a țării. De fapt, mai avea doar o zi de ședere în acel minunat oraș, fapt penru care se gândise că ar fi o idee minunată să se plimbe prin acea grădină botanică despre care auzise întmplător, citind un pliant publicitar uitat pe o banchetă goală dintr-o autobuz.

Cu privirea cuprinse încântătoarea priveliște ce se deschidea în fața sa de îndată ce ajunse în dreptul lacului interior traversat în mai multe locuri de poduri arcuite peste suprafața mată a apei. Pescărușii se roteau în mici pîlcuri deasupra întinderii sale în timp ce încercau să urmărească o posibilă pradă în adâncurile tulburi ale acestuia. Deși nu se zăreau pești care să cuteze să iasă la iveală, îndrăznețele păsări tot continuau să vegheze atent orice mișcare s-ar fi produs și ar fi marcat prezența vreunei vietăți acvatice. Perseverența lor neobosită îi atrase atenția și, printr-un straniu mecanism al asocierii gândurilor și trăirilor, își aduse aminte de meleagurile natale pe care le părăsise de multe zeci de ani.

Rememora imaginea pescărușilor coborând vertiginos din înaltul cerului și atacându-și prada oriunde o găsea din largul mării până aproape de țărm. Zborul lor maiestuos ce alterna planarea în bătaia brizei marine cu picajul aproape vertical de îndată ce ochii le detectau prezența bancurilor de pești se asemăna cu schimbarea bruscă a rafaelor de vânt ce fie te împingeau către apă, fie te îmbrânceau aproape să cazi pe nisipul fierbinte al plajei. Acel joc al atracției și respeingerii l-a urmărit mereu de-a lungul anilor copilăriei în felurite ipostaze venind din partea celor mai neașteptate persoane până când înțelesese că aceasta reprezintă regula universului în care a apărut.

Dar lacul acesta părea neobișnuit prin condensarea într-un spațiu restrâns a impresiilor culese în decursul multor întâmplări și experiențe de viață. Se apropie de primul pod ce îi apăru în cale. Constructorul se amuzase prin trasarea unei forme arcuite cu efect estetic interesant, care trimitea ca imagine cu cea a unui arc de triumf ce se sprijinea pe marginile ușor supraînălțate ale malurilor, ce țineau locul coloanelor de susținere. Cu oarecare efort, urcă până la mijloc, după care se apropie de balustradă pentru a privi de la înălțime priveliștea ce se deschidea cu generozitate înaintea ochilor.

Pe unul dintre maluri zări un grup compact de oameni așezați în formație ce exersau fără grabă și sub atenta spraveghere a unui instructor neobișnuite exerciții de Tai Chi. Amuzat, îi privea pe măsură ce brațele lor desenau cercuri în văzduh cu o viteză incredibil de redusă ce semăna cu unduirea lentă a ramurilor copacilor la trecerea blândă a vântului într-o zi senină de vară. Imaginea aceasta de trunchiuri de arbori, ce își clatină ramurile după reguli mereu noi, îl urmărea observând tot mai multe detalii din mișcarea grațioasă a participanților la acest antrenament matinal. Îi venea să se alăture acelui grup și să se integreze în atmosfera caldă a zilei care se îndrepta încet, dar sigur, către amiază.

În dreapta observa pavilioanele cu plante tropicale ale căror frunze se distingeau prin verdele lor sălbatic ce contrasta cromatic cu pajiștea ce înconjura toate aceste clădiri. Mereu se întrebase de unde își puteau aduna atât de multă putere aceste plante uneori agățătoare, alteori țepoase și deseori târându-se direct pe țărâna pământului. Exuberanța vieții din acel zone reprezenta un mister de nedezlegat, care cu atât mai mult își păstra taina în zonele temperate în care fuseseră aduse de la distanțe de mii de kilometri. Zâmbi și se lăsă în seama imaginației pentru ca imediat să se vadă pe puntea unui yacht navigând undeva în mările sudului. Distingea țărmul continentului african scăldat continuu de soare și udat din abundență de ploi bogate unde se aflau păduri nesfârșite în care viața mișuna prin nenumărate creaturi dintre cele mai neobișnuite la vedere.

Simțea adierea răcoroasă a vântului venind dinspre mare și auzea strigătele păsărilor frumos colorate ce populau ramurile copacilor înalți de peste câțiva metri, ce își etalau falnicele coroane cu frunziș verde crud împodobit cu fructe portocalii, galbene sau roșietice. Gustul inedit al acestor roade spontane ale naturii nu se compara cu cel al poamelor crescute artificial, ambalate și distribuite prin lanțurile comerciale internaționale. Atingea suprafața netedă a cârmei și imediat o rotea pentru a compensa abaterea creată de valurile ce izbeau clătinând întreaga structură plutitoare. Se îndrepta către un debarcader din apropiere manevrând cu atenție printre neașteptatele bancuri de nisip în timp ce nori denși treceau pe deasupra zării.

Rămase suprins când în locul lemnului cărmei, strângea bara de protecție a podului ce îi străjuia laturile și, întors la realitatea înconjurătoare, zâmbi, își scutură capul ca pentru a alunga mulțimea de gânduri ce veneau în valuri nesfârșite și își continuă drumul coborând pe celălalt mal. Razele soarelui străluceau cu putere pe aleea din fața sa, tufe înalte străjuiau marginile drumului la stânga și la dreapta. Copacii își întindeau frunzișul lor bogat sub chipul unor bolte arcuite asemenea interiorului unei catedrale. Și el mergea tot mai departe către adâncul acelei grădini pe măsură ce amintiri nenumărate se așterneau în urma sa.

Zbuciumul ultimelor zile se estompa în tăcerea foșnitoare a grădinii, întreruptă adesea de trilurile vesele ale păsărilor. Emoțiile negative acumulate se topeau ca prin farmec, absorbite de pietrișul presărat în loc de astfalt pe cărările ce se desprindeau din aleea pe care pășea, pe măsură ce simțea tot mai puternic bucuria primăverii în lucrurile din jur. Luă de jos o piatră, albă la vedere și netedă la atingere, pe care o examină îndelung în lumina difuză ce strălucea din direcția poienii spre care se îndrepta. Simți densitatea rigidă a rocii când o strânse între degete și exclamă involuntar: „Cât de fermă este reacția de apărare a regnului mineral! O frunză poți să o îndoi așa cum dorești, o ramură poți să o frângi dacă îți dai silința, dar nimic nu se compară cu duritatea stâncii!”

Și văzu imediat întinderea nesfârșită a munților ce îmbrățișau întreaga zare și profilul înspăimântător al vârfurilor semețe ce sfidau cerul. Își închipuia că se află pe o creastă abruptă în bătaia vântului puternic de mare altitudine. Zărea albul stâncilor de pe masivul învecinat cum se profila înaintea sa ca o proiecție panoramică a unei creaturi fantastice. Senzația era terifiantă. Dar tot pe acel vârf observa cum copacii crescuseră chiar și în partea cea mai accidentată agățându-se prin rădăcini puternic ramificate de fața aspră a muntelui. Viața căuta să îmbrățișeze chiar și această formă de relief inospitalieră. Dorința naturii de a zămisli viața era așa de puternică încât nu se putea accepta refuzul muntelui de a se îmbrăca în mantia verde ce i se oferea cu generozitate. Și atunci, într-un demers dus la limita imposibilului, ea presăra cu încăpățânare de-a lungul suișului vertical al peretului de stâncă tot felul de plante pitice și arbori de talie medie.

„Oare viața este prezentă și pe această piatră?” se întrebă și examină cu atenție suprafața mată ce trăda mici crăpături în care se putea distinge un ușor verde al mușchiului ce se infiltrase în fisurile aproape microscopice ale acesteia. „Da, natura nu renunță niciodată!” își spuse mai departe și așeză cu grijă acea piatră la marginea unui rond de flori. Descoperirea prezenței vieții în acel fragment de rocă îl bucura peste măsură de mult.

Involuntar, observa cu ochii minții clădirile închise etanș, fabricate din oțel, sticlă și beton, în care aerul trecea prin nenumăratele tuburi ale instalațiilor de climatizare. Razele de lumină erau înlocuite cu radiațiile violete ale becurilor cu neon și freamătul naturii era substituit de bâzâitul instalațiilor electrice sau electronice ce încărcau fonic toate încăperile de sus și până jos. În acel mediu golit de viață, doar omul căuta să se simtă fericit, dar paloarea feței, zbârciturile de pe frunte și ținuta îngheboșată de statul mult pe scaun trădau contrariul. Stând toată ziua înaintea unor monitoare impersonale, el se adâncea în propria sa angoasă și neputință.

Când, rareori, ieșea din clădire, lumina soarelui îl deranja, fapt pentru care se urca imediat în automobil sau cobora în subteranele întunecoase ale metroului pentru a continua să trăiască într-un mediu artificial și rupt de univers. Acesta era omul pe care îl zărea în fiecare zi mergând pe străzile marelui oraș, cu privirea încețoșată, adus de spate, obtuz la chemarea naturii și incapabil să distingă glasul universului care mereu îl chema să i se alăture în marea sărbătoare a vieții.

Zâmbi, și trecu mai departe privind copacii, admirând cerul, pipăind suprafețele neregulate ale pietrelor și frunzelor, auzind cântecul păsărilor, simțind mirosul inconfundabil al florilor în prag de primăvară și uitând de uriașa metropolă care se profila vremelnic la marginea pădurii în care, asemenea unei mici oaze, se afla marea grădină botanică a acelui oraș. Iar surâsului său, natura îi răspundea prin jocul multicolor al trecerii timpului prin coridoarele spațiului în drumul ei dinspre infinit spre nesfârșit. Și el râdea și se bucura asemenea copilului ce descoperă primele litere din alfabetul nesfârșit al vieții ce se derulează mereu înaintea celui dispus să îl vadă și să și-l însușească asemenea unui umil ucenic.

Octavian Lupu

București


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here