Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Conflictul politic sângeros din strada Caumartin (Paris 9e) cu deznodământ dramatic. Procesul...

Conflictul politic sângeros din strada Caumartin (Paris 9e) cu deznodământ dramatic. Procesul (Corespondență de la Tribunalul de Înaltă Instanță Paris – Curtea cu Jurați)

336
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 144
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    144
    Shares

Thomas CSINTA,  redactor, corespondent Franta (Paris)

Corespondență de la Tribunalul de Înaltă Instanță Paris, Curtea cu Jurați, 4 – 14 septembrie 2018

 Moartea lui Clément Méric – Procesul

Dedic acest articol „baietilor” mei din cartier, „Les gars de Ménilmontant”, anarho – comunisti, care „pledează si militează  pentru abolirea statului, a proprietății private și a capitalismului în favoarea proprietății comune a mijloacelor de producție, a democrației directe și a asocierii voluntare, cu o producție și consum bazat pe principiul: de la fiecare conform abilităților sale, pentru toți conform nevoilor lor” si care nu reusesc sa înteleaga ca teoriile socio–economice de stânga (sau cele de stânga extrema), în ciuda „frumusetii” lor spirituale (iesite din comun), sunt mult mai greu de pus în practica decât cele de dreapta (sau de dreapta extrema), pentru ca acestea se bazeaza foarte mult pe o constiinta „superioara” (nespecifica – cel putin din punct de vedere practic, speciei umane), motiv pentru care acestea au si esuat (sub o forma sau alta), nu numai în Europa Orientala (de Est), dar si în alte parti ale lumii.

Începând cu 1958 (debutul celei de-a 5-a Republici – dupa adoptarea Constitutiei din 4 octombrie 1958), Franta devine o republica constitutionala (în care seful Statului si functionarii sai de rang înalt sunt reprezentantii poporului care guverneaza conform unui drept constitutional) si un regim parlamentar (cu un parlament bicameral compus din Senat – „camera de sus” si Adunarea Nationala – „camera de jos”).  În concluzie, puterea executiva este detinuta esentialmente (practic) de catre Presedintele Republicii si Primul Ministru (împreuna cu Guvernul, pe care îl conduce).

Politologul si sociologul Maurice Duverger (1917–2014, Mare ofiter al Legiunii de Onoare Franceze, Comandor al Ordinului National de Merit, membru al Academiei americane de Arte si Stiinte, respectiv, al Academiei finalandeze de Stiinte), fost profesor de drept constitutional  (la universitatile Poitiers, Panthéon–Sorbonne/Paris 1 si IEP–Institutul de Studii Politice/Sciences Po–Bordeaux), numeste în lucrarile sale aparute cu 4 decenii în urma (în 1978), regimul politic din Franta (celei de-a 5 Republici), semi-prezidential (sau semi-parlamentar), pe care îl considera un regim politic „tipic” francez, având în vedere faptul ca  acesta prezinta caracteristici mixte ale 2 mari categorii de regimuri politice: pe de o parte, ale regimului parlamentar (caracterizat printr-o separare stricta a puterilor în Stat si printr-o responsabilitate a Guvernului, în particular, prin posibilitatea dizolvarii acestuia), iar pe de alta parte, ale regimului prezidential (caracterizat printr-o separare sctricta a puterilor în Stat dar absenta responsabilitatii Guvernului, în particular, prin imposibilitatea dizolvarii acestuia).

Cu alte cuvinte, într-o republica semi-prezidențială (considerat un regim politic suplu si stabil), atât Președintele cât si Prim-Ministrul  participa activ, împreuna, în administrația Statului. Pe lista tarilor europene cu regim semi-prezidential (a lui Duverger), alaturi de Franta, se afla si România, Lituania, Polonia, Portugalia, respectiv, Ucraina, iar printre cele euro–asiatice, Rusia, Georgia, respectiv, Azerbaidjan. Regimul este însa prezent, cu precadere, în Africa, unde influenta franceza a fost (si este) importanta (Algeria, Burkina Faso, Congo RDC–Republica Democratica Congo, Republica Guineea-Bissau, Madgascar, Mali, Mauritania, Mozambic, Namibia, Niger, Egipt, São Tomé și Príncipe, Senegal, respectiv, Tunisia) dar si în Asia (Armenia, Mongolia, Sri Lanka, Taiwan, respectiv, Republica Democratică Timorul de Est) sau în alte state ale lumii (Haiti, Palestina, Peru).

(Re)amintesc aici si faptul ca dupa caderea monarhiei (absolute), în Franta si pâna la crearea celei de a 5-a Republici Franceze (în 1958) au existat urmatoarele regimuri politice: Monarhia constitutionnala (1791-1792), Prima Republica (1792-1804), Primul Imperiu (1804–1814 si 20 martie–7 iulie 1815), Restaurația (revenirea la putere a regimului monarhic, 1814-1815 si 1815-1830), Monarhia din Iulie (monarhie constituțională, după Revoluția din iulie 1830 și până la Revoluția din 1848), A 2-a Republica (1848-1852), Al 2-lea Imperiu (1852-1870), A 3-a Republica (1870-1940), Statul Francez (Regimul de la Vichy, 1940-1944, în timpul celui de-al 2-lea Razboi Mondial, 1939-1945), Franta Libera (1941-1944), Guvernul Provizoriu al Republicii Franceze (1944-1946), respectiv, A 4-a Republica (1946-1958).

PREAMBUL

Pe fondul unor tensiuni (confruntari deoisebit de violente) de natura politica (dintre membri organizatiilor de extrema dreapta si stânga) care au fost întotdeauna prezente (mai mult sau mai putin) de-a lungul tuturor regimurilor politice franceze (mentionate mai sus), pe 5 iunie 2013 (în jurul orei 18h45) un tânar breton, militant liberal, Clément Méric (n.1994), fiul unui cuplu de profesori de drept de la UBO (Universitatea pluridisciplinara Bretania Occidentala) din Brest Métropole (subprefectura departamentului Finistère, regiunea administrativa Bretania), este ranit la cap, mortal (cu cel putin 5 lovituri extrem de violente) în sectorul n°8, în proximitatea garii  Saint Lazaire (prima gara a regiunii pariziene, data în folosinta în 1837) de catre membri ai grupului nationalist revolutionar francez JNR (Tinerii Nationalisti Revolutionari, fondat în 1987, activ în anii 1990–2000 si reactivat în perioada 2010–2013, având ca aderenti, în principiu, skinheads de extrema dreapta, reputati pentru violenta lor), condus de catre militantul national istoric Serge Ayoub („Batskin”/n.1964, fiul unui magistrat francez si a unui înalt functionar de origine libaneza, fost combatant francez în Razboiul din Algeria/1954-1962), dizolvat oficial prin decret (pe 12 iulie 2013), leader a miscarii nationaliste revolutionare franceze  „Troisième Voie” (3-a Cale), o liga antiamericana, anticomunista, anticapitalista si antisionista cu sloganul „Ni trusts, ni soviets” (nici trusturi, nici sovietici) rezultata în 1985 prin fuziunea dintre MNR  (Miscarea Nationalista Revolutionara, un grup de extrema dreapta franceza, de inspiratie neofascista, de ideologie anticomunista si anticapitalista, fondata în 1970) dirijata de catre Jean-Gilles Malliarakis (n.1944, absolvent de Sciences Po Paris, om politic de extrema dreapta, editor, librar, animator de emisiuni la Radio Courtoisie  în perioada 1989-2007) si dizintentii partidului politic de extrema dreapta neofascista PFN (Partidul Fortelor Noi, fondat în noiembrie 1974 si autodizolvat în 1992), reactivat în 2010 datorita insistentelor lui Serge Ayoub, dizolvata si ea printr-un decret al Consiliului de Ministri în 2013.Internat în prestigiosul spital universitar parizian Pitié-Salpêtrière–Charles Foix,  în faza de (pre)moarte cerebrala, Clément Méric, nu va supravieti ranilor sale (incompatibile cu viata) si va fi declarat decedat, oficial, în cursul zilei urmatoare, pe 6 iunie 2013.

Titular al unui Bac S (bacalaureat stiintific–cel mai prestigios bacalaureat general francez) cu mentiunea (calificativul) FB (20/20 la matematica; 19/20 la istorie–geografie/conform Gaëlle Parvillers; 16/20 la filosofie;  16/20 la limba franceza/conform Marcel Le Goff si 19/20 la disertatie) obtinut în 2012 la Lycée de l’Harteloire din Brest (în contextul în care suferea de leucemie), acesta din urma era student la celebra scoala de înalte studii politice Sciences Po Paris [IEPSciences Po, fondata în 1872, cu cca 13.400 de studenti–unul dintre cele mai prestigioase  instituții de învatamânt superior în domeniul științelor socio–umane, economico–comerciale, respectiv, în cel al relațiilor internaționale) si membru al grupului autonom de extrema stânga franceza AAPB (Actiune Antifascista Paris si Regiunea pariziana, fondata în 2008), respectiv, SESL (Studentii Solidari–Sindicate de Lupta, federatie de sindicate studentesti franceze ale stângii radicale, o asociatie creata pe 27 ianuarie 2013), apartinând organizatiei USS (Uniune Sindicala Solidara–creata pe 10 decembrie 1981, cunoscuta si sub numele de G10, cu cca 115.000 de membri, formata din: FADNFederatia Autonoma a Apararii Nationale, creata în 1947; FATFederatia Autonoma a Transporturilor, creata în 1954; FGAAC–Federatia Generala Autonoma a Agentilor de Mecanici de Locomotiva apartinând Societatii Nationale a Cailor Ferate, creata în 1985; FGSOAFederatia Generala a Sindicatelor de Salariati a Organizatiilor Profesionale din Agricultura si Industria Agro–Alimentara, creata în 1945; FASPFederatia Autonoma a Sindicatelor de Politie, creata în 1969; FGAFFederatia Generala Autonoma a Functionarilor, creata în 1949; SNCTASindicatul National al Controlorilor de Trafic Aerian, creat în 1965; SNJSindicatul National al Jurnalistilor, creat în 1918 si SNUISindicatul National Unificat al Impozitelor, creat în 1962, devenit ulterior SFP–Solidarii Finantilor Publice). Cu aceasta ocazie si alti 2 manifestanti de extrema stânga (prieteni de-ai lui Méric) vor fi raniti mai putin grav (dar totusi, cu o incapacitate de activitate lucrativa de 3 si de 7 zile, Matthias Bouchenot si Steve Domas, în vârsta de 20 de ani), respectiv,  2 ultranationalisti, înculpati principali în dosar (Samuel Dufour/n.1993 cu o incapacitate de munca de 2 zile si Esteban Morillo/n.1992, cu o singura zi). Un al 3-lea „antifa” Aurélien Boudon, care se va constitui si el în parte civila la proces, ar fi fost si el ranit usor.De altfel, ca urmare a acestui tragic eveniment, ca si miscarea „Troisième Voie”, alte miscari politice franceze de extrema dreapta vor fi dizolvate pe pe 23 iulie 2013, în ciuda faptului ca implicarea acestora în evenimentul în care Méric si-a pierdut viata, nu a putut fi probata (fiabil). Este vorba de miscarea neofascista si ultranationalista L’Œuvre française (Opera franceza, adepta a ideologiei revolutiei nationale din timpul Regimului de la Vichy/1940-1944, aflat atunci sub autoritatea Maresalului Philippe Pétain/1856-1951, seful Statului Francez) fondata în 1968 de catre Pierre Sidos (n.1927, om politic), a carei conducere între 2012–2013 este asigurata de catre Yvan Benedetti (n.1965, fost Consilier Municipal al orasului Vénnisieux/Lyon Métropole, membru al PNFPartidul Nationalist Francez, fondat în 1983 si refondat în 2015), respectiv, JN (Tineretul Nationalist–organizatie neofascista, nationalista, antiygay) activa între 2011–2013, fondata de catre  Alexandre Gabriac (n.1990, om politic, fost Consilier regional Rhônes–Alpes între 2010–2015 si Consilier Municipal al orasului Vénissieux între 2014–2015).Moartea tânarului student extremist de stânga Clément Méric, va avea ca urmare arestarea mai multor membri ai organizatiei de extrema dreapta JNR si inculparea acestora într-un dosar criminal cu capul de acuzare „omucidere involunara (din culpa), datorata unor violente voluntare antrenând moartea, fara intentia de a ucide cu circumsta agravante ” care, este judecat în perioada 4 – 14 septembrie 2018, de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) Paris (compus din 9 jurati, dintre care 3 sunt magistrati si 6 alesi, prin tragere la sorti, de pe listele electorale).

O parte din cei care au fost implicati în acest dosar am avut si eu ocazia sa-i cunosc (în circumstante, poate, nu tocmai fericite) dar sunt convins ca ei sunt mult mai putin periculosi si mult mai umani decât par a fi la prima vedere.

În cartierul meu de resedinta parizian (Gambetta), la intresectia sectoarelor n°19 si n°20,  în zona Ménilmontant, exista un bar Saint-Sauveur, unde „Les gars de Ménilmontant” de orientare extremista de stânga (în special, anarho–comunisti) si membri miscarii AAPB  (Actiune Antifascista Paris si Regiunea pariziana) am avut ocazia sa-i întâlnesc destul de des. În repetate discutii (nu rareori interminabile) pe care le-am purtat cu ei (din punctul de vedere al celui care a trait timp de trei decenii într-o orânduire sociala „superioara”–într-un regim socialist, dictatorial si totalitar), acestia pareau foarte entuziasti, motivati si dornici de schimbari profunde  (radicale) în Franta. Erau convinsi ca, în general, ideologiile de stânga (sau chiar si cele de extrema stânga) reprezinta viitorul omenirii în lume (pentru care consideră că implicarea „masivă” a societatii civile este extrem de importanta), iar în particular, ca teoria lor (anarho–comunismul) care „pledează și militează pentru abolirea statului, a proprietății private și a capitalismului în favoarea proprietății comune a mijloacelor de producție, a democrației directe și a asocierii voluntare, cu o producție și consum bazat pe principiul: de la fiecare conform abilităților sale, pentru toți conform nevoilor lor” este una perfecta sau cel putin, tinde catre perfectiune, motiv pentru care societatile dezvoltate si democratice (nu neaparat cele foarte umaniste) ar trebui sa le adopte.

Totusi, am convingerea ca în naivitatea lor, ei se automanipuleaza sau se manipuleaza reciproc (ceea ce le dă curaj si sperantă), fara sa-si dea seama ca teoriile socio–economice de stânga (sau cele de stânga extremă), în ciuda „frumusetii” lor spirituale (iesite din comun), sunt mult mai greu de pus în practică decât cele de dreapta (sau de dreapta extremă), pentru ca acestea se bazează foarte mult pe o constiintă „superioara” (nespecifică–cel putin practic, speciei umane), motiv pentru care acestea au si esuat (sub o formă sau alta), nu numai în Europa Orientala (de Est), dar si în alte părti ale lumii.

Această idee, într-o mare masura, este compatibila cu cea pe care o regasim si în scrisoarea de motivatie (de intentie) a lui Méric aflată în dosarul său de candidatura de la Sciences Po Paris (Institutul de Studii Politice Paris):La liberté et l’égalité, la démocratie directe, l’autogestion et la justice sont des objectifs difficiles à atteindre, mais toute société humaniste devrait pourtant tout faire pour que son organisation évolue vers ces idéaux” (Libertatea si egalitatea, democratia directă, autosugestia si justitia sunt obiective dificil de atins, dar orice societate umanistă ar trebui sa facă totul pentru ca organizarea ei sa evolueze către aceste idealuri). 

Debusolati (mai mult sau mai putin) ca si jihadistii, extremistii de stânga (cu precadere anarho–comunistii), într-o măsura mai mare sau mai mică, luptă tot pentru o cauză pierdută pentru ca sunt angajati fără niciun fel de scrupule (ca de altfel si primii) voluntar sau nu (prin intermediul canalelor tentaculare ale unor dispozitive perverse de manipulare), într-un razboi nelegitim (nici macar „sfânt”), care în contextul actualei mondializari si globalizari (mai mult decât agresive), nu se mai justifică.

În sfârsit, timp de 5 ani dupa disparitia lui Méric, indignarea mortii acestuia va declansa în Franta (în repetate rânduri) o serie de manifestatii cu caracter politic. Atât ale organizatiilor de extremă stânga (pro Méric), respectiv, de extrema dreaptă (contra Méric), cât si ale celor centriste (mai mult sau mai putin), opuse celor extremiste, care au zguduit profund institutiile regimului semi-prezidential, obligându-l sa ia măsuri severe contra radicalismului, extremismului, rasismului si homofobiei, aflate pe un trend ascendent (conform sondajelor), probabil datorită unei mixităti social–politice spatio–temprale în plina expansiune, care după parearea unor politologi (extremisti si ei), ne-ar poate aduce într-o stare de asediu.

APROFUNDAREA DOSARULUI

Procesul celor 3 skinhead (Esteban Morillo/n.1992, Samuel Dufour/n.1993 si Alexandre Eyraud/n.1989) ramasi inculpati în dosarul mortii lui Clément Méric (devenit un simbol al angajamentului antifascist), pusi în libertate conditionata sub control judiciar (Moriollo–dupa 1 an si 3 luni de detentie provizorie, Dufor–dupa 1 an) dintre cei 5 (fara cazier judiciar) deferiti Parchetului de la Paris pe 7 iunie 2013 (cu vârstele cuprinse între 19-32 de ani, printre care si o fata, Katia Veloso–prietena lui Esteban, în vârsta de 32 de ani si un alt „skin” Stéphane Cazalghe), se desfasurat în fata Juriului Popular Paris, între 4–14 septembrie 2018 (dupa 5 ani de la tragicul eveniment). Toti 3 ar fi fost simpatizanti ai miscarii nationaliste revolutionare franceze TV (Troisième Voie), asociată mult timp si cu GUD (Grup Uniune Apărare), organizatie studentească franceză de extrema dreapta (reputată pentru actiunile sale violente), foarte activă în anii 1970, reinfiintată în 2011 sub numele de UDJ (Uniunea de Apărarea a Tineretului) în campusul universitatii Universitatii Panthéon–Assas (Universitatea Paris 2), căruia în 2017 îi va lua locul BS (Bastion Social/Bastionul Social), o miscare neofascista franceză, inspirată din miscarea italiană CasaPound Italia (partid politic de inspiratie nationalist–revolutionară si nazistă, de ideologie neofascistă, ultranationalistă, eurosceptică, suveranistă, anticapitalistă si antimigirationistă, fondat pe 26 decembrie 2003).După cloturarea (închiderea) instrumentarii dosarului pe 22 martie 2016 (în procedura penală criminală) de catre Judecatorul de Instructie Isabelle Rich-Flament, aceasta decide trimiterea celor (ramasi) inculpati în fata Curtii cu Jurati (Juriul Popular) Paris. Dacă în cazul lui Morillo si Dufour (principalii inculpati) a fost retinuta în dosarul de instructie ca circumstanta agravanta „violentă în reuniune”, contra lui Eyraud, Parchetul n-a retinut decât „violentă având ca efect o incapacitate de activitate nedepăsind 8 zile”. În ceea ce o priveste pe Katia Veloso (în vârsta de 32 de ani, care de „11 ani încerca sa-l tempereze pe Morillo pentru a evita evenimentul care a avut loc”), ea a fost inculpata numai pentru complicitate „la violenta în reuniune”, pentru ca ar fi cea care ar fi solicitat telefonic „întari” din partea „skin” contra grupului de „antifa”.

Într-adevar, conform CPF (Codul Penal Francez), omuciderea poate avea mai multe tipuri de calificări juridice, în functie de gradul de intentionalitate (intentie) al celor acuzati. Astfel, în cadrul omuciderii voluntare (intentionale), considerată o infractiune criminală, judecată de catre o Curte cu Jurati (9 jurati în Prima instanta si 12 jurati în Appel–dintre care de fiecare data figureaza si 3 magistrati ca jurati) introdusă printr-o lege pe 20 aprilie 1810 distigem: omorul (omucidere fara premeditare, sanctionata penal cu 30 de ani de recluziune criminala–pedeapsa maximma în executare, conform art.221-1 din CPF) si asasinatul (omucidere premediata, sanctionat penal cu închisoare pe viata compresibila–cu o perioada de siguranta minima de 18 ani de recluziune criminala, conform art.221-3 din CPF).

Esteban MORILLO – AFP/Eric FEFERBERG

Din contra, „Violenta antrenând moartea fara intentia de a ucide”, judecata tot de catre o Curte cu Jurati, este sanctionată penal de catre CPF cu 15 ani de recluziune (conform art.222-7). În acest caz CPF tine cont de faptul ca autorul faptului (actului criminal) a avut intentia de a rani victima dar si nu si de a o ucide. În sfârsit, în cazul omuciderii involunatre (din culpa), conform art.221-6 din CPF, atunci când moartea este cauzata involuntar conform art 121-3 (prin stângacie, neatentie, imprudenta, neglijenta, etc.), vorbim nu de o infractiune criminala, dar „doar” de o infractiune corectionala (un delict), judecata de catre o Curte Corectionala (compusa din 3 magistrati, dintre care unul este presedintele Completului de Judecata) sanctionata penal cu 3 ani de închisoare si 45.000€ amenda (care în caz de violare voita a unei anumite obligatii de securitate poate ajunge la 5 ani de închisoare si 75.000€ amenda).

Samuel DUFOUR – AFP/Thomas SAMSON

De altfel, Curtea cu Jurati o putem percepe, practic, ca pe o „prelungire prin continuitate” a Curtii Corectionale cu alti 6, respectiv, 9 jurati (în Prima instanta, respectiv, în Apel), cetateni selectionati arbitrar (prin tragere la sorti) de pe listele electorale, care participa alaturi de magistrati la stabilirea culpabilitatii celor acuzati. Dacă în contextul unor circumstante atenuante, pedeapsa poate fi redusă usor  (atât în dosare corectionale cât si în cele criminale), conform unei legi din CPF care dateaza din 28 aprilie 1832 (care reformeaza CPF si Codul de Instructie Criminala), în cazul circumstantelor agravante sanctiunile penale pot fi majorate (infractiune comisa în banda organizata–conform  art. 132-71 din CPF, agresiune sexuala– conform  art.222-28 din CPF, violul–conform art.222 cu aliniatelelor 24, 25, 26 din CPF, agresiunea sexuala a unui minor–conform art.227-26, premediatare a unui delict–conform art.132-72 din CPF, premediare a unei crime: omucidere, asasinat– conform art.221-3, aliniatul 1 din CPF, etc.)  

Alexandre EYRAUD – AFP/Eric FEFERBERG

Deasemenea, circumstantele agravante (în functie de gradul lor) pot antrena chiar si transferul unui dosar din procedura juridica penala corectionala (judecat de catre o Curte Corectionala compusa din 3 magistrati) în cea criminala (judecat de catre o Curte cu Jurati, compusa din 9 jurati în Prima instanta si 12 în Appel) sau acesta poate fi instrumentat direct în cea din urma procedura. (A se vedea pentru detalii si articolele autorului: Compresibilitatea pedepsei de închisoare pe viata în Justitia franceza (Politia Capitalei); “Sacalii” justitiei franceze!; Justiția franceză încotro? O reformă fără fond și formă! (Poliția Capitalei – Corespondență din Franța);Justitia romana, incotro? Catre modelul francez inchizitoriu (inchizitorial)?!;Revizuirea condamnarilor in PJP (Procedura Juridica Penala) in Jurisdictia Franceza).

În practică, de regulă, atunci când într-un dosar infractional, conform CPF, inculpatul riscă o pedeapsă pâna la 10 ani de detentie criminala (maximum), acesta este trimis în fata Curtii CorectionaleDin contră, dacă acesta riscă o sanctiune penală peste 10 ani de detentie criminală (pâna în 30 de ani de recluziune criminală–maximă în executare sau închisoare pe viată– cu un minim de 18 ani de recluziune criminala ca perioada de siguranta), atunci acesta va fi trimis în judecata în fata Curtii cu Jurati (Juriul Popular). În concluzie, totul depinde de încadrarea infractiunii de catre judecatorul de instructie însarcinat cu  instrumentarea dosarului.Dupa cum putem constata, dosarul mortii lui Clément Méric judecat  de catre o Curte cu JuratiJuriu  Popular (în care inculpatii Morillo si Dufour riscau–cel putin teoretic, pâna la 20 de ani de recluziune criminala, iar Eyraud, pâna 5 ani de închisoare si 75.000€ amenda), este un bun exemplu în confirmarea acestei conjecturi. Acesta a fost instrumentat într-o procedura criminala, ceea ce necesita, inculparea învinuitilor cu capul de acuzare: „violentă antrenând moartea fără intentia de a ucide” (cu circumstante agravante) si nu cu „omucidere involunatră”, care ar fi fost instrument în procedura corectionala si judecat de catre o Curte Corectionala (conform celor deja mentionate).

În ceea ce îl priveste pe Méric, el începe sa militeze înca din adolescenta (de la vârsta de 15 ani) în cadrul confederatiei sindicale franceze de tip sindicalist–revolutionar si anarho–sindicalist CNT din Brest (Confederatia Nationala a Muncii, cu cca 3.500–4.000 de membri, fondata în 1946), iar în 2010, pe când înca locuia la Brest în cartierul Saint-Martin (aflat în proximitatea pietii Guérin–dupa numele lui Daniel Guérin/1904-1988, scriitor revolutionar francez, anticolonialist, militant pentru emanciparea homosexuala, teoretician al anarho–comunismului/anarhismul comunist, istoric si critic de artă) lânga Triskell Diren (un bar–librarire frecventat de catre activistii extremei stângi locale), animează (deja) o miscare contra reformei învatamântului liceal (conform directorului de la Lycée de l’Harteloire, Jean-Jacques Hillion).

Aici, studiaza operele lui Joseph Déjacque (1821–1865), militant si scriitor anarhist francez, care în pamfletul săuDe l’Être-Humain mâle et femelle – Lettre à Pierre-Joseph Proudhon” (1809–1865, polemist, jurnalist, economist, filosof si sociolog francez, precursor al anarhismului), publicat în 1857 la New Orleans (în SUA) introduce neologismul „libertaire” (libertar) prin opozitie cu „liberal”; Ernest Cœurderoy (1825–1862), medic, jurnalist revolutionar si scriitor libertar francez (care se sinucide în exil), Daniel Guérin; Karl Marx (1818–1883) și Friedricih Engels (1920–1895), teoreticieni ai revoluției socialiste și comuniste germane, Mihail Alexandrovici Bakunin (1814–1876) filosof si revoluționar rus, activist și teoretician al mișcării anarhiste (unul dintre revoluționarii cu cea mai mare influență în Europa din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea); George Orwell (Eric Arthur Blair, 1903—1950) scriitor englez, editorialist, critic literar și om de televiziune, corespondent de presa si luptator voluntar (alaturi de comuniști) în Războiul Civil din Spania (17 iulie 1936–1 aprilie 1939), în cadrul Diviziei Lenin din Barcelona, unitate condusă de catre POUM (Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă), dupa care se lanseaza (ore în sir) într-o serie de dispute politice, mai mult sau mai putin de extrema stânga (ideologia careia, îl fascinează, cu precădere).

Desi parintii lui Méric sustin ca nu l-ar fi nici influentat direct si nici nu l-ar fi „frânat” în privinta ideilor sale politice, faptul ca acestia erau pensionari si petreceau mai mult timp la Auch (în departamentul Gers, regiunea administrativa Occitanie  în sudul Frantei), dupa parerea mea, ar fi contribuit indirect, dar esential, la formarea acestuia ca tânar simpatizant al extremei stângi franceze (de ideologie anarho–comunista).

Dupa admiterea sa la IEP (Institutul de Studii Politice – Sciences Po) Paris, în 2012, Méric aderă imediat la (micro)miscarea SESL (Studentii Solidari–Sindicate de Lupta) respectiv, la (micro)organizatia de extrema stânga AAPB (Actiune Antifascista Paris si Regiunea pariziana), care militează contra fascismului, neonazismului, nationalistilor, etc.,  în favoarea drepturilor strainilor si a egalitatii sexelor.

Une grande gueule” (gura mare, „spurcata”, fara sa fi fost neapărat violent), purtător (la vedere) al unui badge antifascist, devenit vegetarian (din convingere), vindecat de leucemie în 2013 (dupa câtiva ani de boala–perioadă în care nu cântarea decât cca 65kg pentru o înaltime de 1,78m, conform autopsiei), fost suporter al Red Star Football Club (vechi club de fotbal parizian fondat în 1897 la Saint Ouen–Métropole du Grand Paris, fost membru (ghitarist) al grupului de muzica Ze Ravacholians (ca omagiu adus lui François Claudius Koënigstein – „Ravachol”/1859–1892, muncitor anarhist francez, considerat  „Rocambol al anarhismului”, condamnat la moarte pentru mai multe asasinate si atentate – printre care si atentatul din Bulevardul Saint Germain n°136 pe 7 martie 1892, respectiv, pe strada Clichy n°39, pe 27 martie, ghilotinat pe 11 iulie 1982 la Montbrison din departamentul Loire–regiunea administrativa Auvergne–Rhônes Alpes), Clément Méric milita si alaturi de organizatiile anti–homofobe LGBT si Act–Up (asociatia fondata pe 9 iunie 1989, dupa modelul american, care sustine pe cei contaminati cu virusul Hiv/Sida), la ale caror reuniuni participa deseori.

AFP PHOTO / Remy GABALDA

În sfârsit, contextul dramatic al evenimentului (mortii lui Méric), „pe cât pare să fie de simplu, pe atât este de complex, în realitate”!

În dupa amiaza zilei de 5 iunie 2013, la ora 17h55, 2 (micro)grupuri antagoniste (formate din câte 3 persoane), militanti ai organizatiilor extremiste JNR (Samuel Dufour, Alexandre Eyraud si Lydia Da Fonseca, prietena celui din urma) si AAPB (Matthias Bouchenot, Aurélien Boudon si Steve Domas, cu vârstele de 20 de ani) se vor întâlni (din „întâmplare”) într-un apartament aflat la etajul 2 din strada Caumartin n°60–un magazin de vânzari îmbracaminte (vente privée) Fred Perry (dupa numele lui Frederick John Perry/1909–1995, celebru jucator de tenis britanic) din strada Caumartin n°60 (aflat în sectorul parizian n°9). Cu alte cuvinte, The Lifestyle Company (o societate de distributie de modă) organizeaza o vânzare privata de îmbracaminte de marcă în special, marca mitică  Fred Perry si Ben Sherman, vizate cu precadere de catre tinerii militanti de stânga si de dreapta extremă ai regiunii pariziene, care are loc la etajul 2 al imobilului din strada Caumartin n°60.

Conform informatiilor mele (contrar afirmatiilor difuzate în mass–media), printre ei nu se afla nici extremistul de stânga Clément Méric (membru AAPB) care isi pierde viata în confruntarea violentă care va urma si nici skinhead-ul Esteban Morillo (membru JNR), principalul inculpat în dosarul decesului lui Méric. Din contră, Samuel Dufour, cel de-al 2-lea inculpat principal în dosar, ar fi fost unul dintre cei 3 nationalisti aflati în magazin.

Conform Procurorului Republicii de Paris,  François Molins „Violenta cu care acestia l-au lovit de mai multe ori pe Méric este sustinută de către mai multi martori (…) ceea ce, de altfel, este confirmată si de catre autopsia practicată pe cadavrul acestuia. (…). În concluzie, decesul nu s-a datorat căderii victimei la pamânt (cum părea initial, datorită hematoamelor prezente pe cap în urma căderii), dar datorită traumatismelor cranio–faciale provocate de către agresorii acestuia, prin lovituri violente si repetate cu pumnul sau eventul cu „brass  knuckles”– box/armă albă americană constituită dintr-o piesă metalică).Conform dosarului de instructie, cei 2 militanti Matthias Bouchenot si Aurélien Boudon ai grupului de extrema stânga „antifa” (antifascisti), tovarsi ai lui Clément Méric, ar fi fost cei care s-ar fi adresat grupului de extremisti de dreapta „skin” (aflati în sala de vânzari), oarecum, batjocoritor: „Alors les nazis, on fait ses courses?” (Sa înteleg că nazistii vin sa-si facă cumparături?”), „Achetez pas trop, on est dix en bas et il va falloir courir, on vous attend!” (Nu cumparati prea multe pentru ca suntem 10 insi jos si va trebui s-o luati la fuga,  va asteptam).

În sala, în acest moment, ar fi fost prezenti si 2 politisti, carora ultranationalistii le-ar fi cerut ajutorul. Se pare ca acestia nu s-ar fi implicat cu „seriozate” (suficient), întocmai pentru a nu da nastere la polemici de natura politică. Cred ca cei 2 „antifa” (anrho–comunisti) ar fi fost „iritati” de tinuta ostentitiva a celor din grupul „skin” (tee-shirts cu inscriptiile „Antifa, fils de pute”, „white power“, „blood and honor” „100 % pure race” sau Swastika nazista), ceea ce ar fi provocat indignarea lor.

Notă:Nazismul este adesea confundat cu fascismul. Acesta a preluat unele elemente din fascism: dictatura, iredentismul teritorial și bazele teoriei economice. Benito Mussolini, fondatorul fascismului, nu era antisemit până la realizarea unei alianțe cu Adolf Hitler, cel de la care provine rasismul prezent în nazism.  Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des cuvântul fascist pentru a desemna pe cei care se opuneau comunismului. Din punct de vedere economic, nazismul și fascismul au multe elemente comune. Nazismul poate fi considerat ca subdiviziune a fascismului (toți naziștii sunt fasciști, dar nu toți fasciștii sunt naziști). O caracteristică a economiei din cele două sisteme naționaliste este controlul exercitat de catre stat asupra finanțelor, investițiilor (alocarea de credite), industriei și agriculturii. Totuși, în ambele sisteme au continuat să existe sectorul privat (inclusiv concerne), cât și economia de piață, în general.”Conform ultranationalistilor, atunci antifascistii „s-ar fi luat de ei” si ar fi continuat sa-i provoace, sugerând lor ca îi vor asteapta afara „pentru o reglare de conturi”, care, se va transforma („din legitima aparare”) într-o altercatie „generalizata si dezordonata” violenta, având în vedere ca Samuel Dufour, va solicita prin telefon „întariri” din partea lui Esteban Morillo (conform depozitiei vânzatorului din dosarul de instructie).

În sfârsit, extremistii de stânga ar fi părăsit magazinul în jurul orei 18h00 si s-ar fi asezat pe treptele bisericii Saint Louis d’Autin (lacas de cult catolic, aflat pe strada Caumartin n°63, în proximitatea pietii Georges-Berry, tot în sectorul n°9). Între timp, sosesc si „întaririle”. Este vorba de Esteban Morillo (însotit de catre prietena sa Katia Veloso, atunci în vârsta de 32 de ani, agent la crematoriul Nanterre – Métropole du Grand Paris), sunati de catre Lydia Da Fonseca care nu urcă la etaj cu Morillo, dar va astepta în fata magazinului Citadium, aflat vis–à–vis (vizavi) de biserica Saint-Louis d’Antin.

Conform Camerei de instructie, între timp si anarho – comunistii, ar fi facut si ei apel la „întariri” si i-ar fi asteptat pe „neofascisti”, rivali lor în fata bisericii (ceea ce ei contrazic, categoric, în depozitiile lor). Acestia sustineau ca l-ar fi asteptat pe Méric (anuntat telefonic între timp) cu care urma sa faca niste cumparaturi înainte de a participa la sarbatorirea zilei de nastere a unui „tovaras” de-al lor (conform unor informatii fiabile, prietena sa). Pâna la urma, Méric, ajunge si el la „întâlnire” cu un ¼ de ora mai târziu, deci în jurul orei 18h15, fara ca acesta sa fi avut intentia de a da curs unei confruntari sângeroase (conform depozitiilor anarho–comunistilor). Bănuind, totusi, că o confruntare violentă între cele 2 (micro)grupuri antagoniste ar putea avea loc, un bodyguard (care vrea sa păstreze anonimatul), încearca sa intervină si să-i calmeze pe cei „razboinici” aflati în sala de vânzari, însa (tot conform acestuia), Méric ar fi strigat catre nationalisti (în timp ce urca scările) ca: „Sunt oameni care nici măcar n-ar trebui sa fie în viată” sau „Acesti oameni n-ar trebui să existe” (în versiunea unui alt martor).

AFP/Anne-Christine POUJOULAT

Conform unui SMS expediat la ora 18h27, acesta i-ar fi anuntat pe „ai lui” (care îl aseptau în fata bisericii) că „ei (nationalistii) vin”, iar dupa ce a coborât pe scari, l-ar fi întâlnit pe Esteban Morillo (în curtea imobilului), caruia i-ar fi spus: „Va asteptăm” (conform unei alte versiuni din dosar).

În scurt timp, dupa iesirea din magazin, nationalistii se vor îndrepta catre anarho–comunisti (aflati în proximitatea bisericii Saint Louis d’Autin, unde acestia asteptau deja de ¾ de ora), ceea ce va avea ca efect o altercatie sângeroasa scurta (cca 7-8 secunde), dar extrem de violenta (practic inevitabila), în jurul orei 18h45, cu exactitate, în fata magazinului Citadium (cladire cu 3 etaje specializata în „sportswear”, aflata pe strada Caumartin colt cu strada Joubert), fara ca ancheta sa fi putut stabili cu exactitate (certitudine) care dintre cele 2 grupuscule ar fi declansat, efectiv, conflictul si nici daca Méric a fost sau nu lovit cu box (brass  knuckles) de catre Dufour, cu toate ca ar fi existat martori care ar fi confirmat acest lucru si chiar faptul ca arma alba (americana) ar fi fost ascunsa în rucsacul acestuia (de catre Morillo, sosit pentru „întăriri).

Din contra, daca Esteban Morillo (cca 1,83m si 75kg) recunoaste ca l-ar fi lovit pe Méric de 2 ori în învalmasala creată (prima data pentru ca se simtea „amenintat”, deci, din „legitima aparare”, iar a 2-a oara, pentru că si el la rândul să ar fi fost lovit), Samuel Dufour, neaga atât faptul ca l-ar fi lovit pe Méric cât mai ales ca ar fi utilizat boxul în timpul altercatiei pe care l-ar fi avut în rucsac (confirmat si de catre un antifascist din grupul de „antifa” a lui Méric). Cu toate că în jurul orei 20h13, respectiv, 20h38, acesta trimite 2 SMS-uri unui „tovaras” de idelologie în care spune cu mândrie că: „am lovit cu box-ul tău american (…) l-au dus (pe Méric) la spital”. Din contra, se pare ca Méric nu parea foarte preocupat de rixe (altercatie, confruntare), pentru ca, conform unui mesaj expediat de catre acesta unui „tovaras” (probabil, prietena sa), se interesa de modul în care se va desfasura aniversarea. Probabil este si acesta unul dintre motivele pentru care loviturile care i-au fost administrate l-ar fi luat prin surprindere. Desigur, poate si fragilitatea sa fizica (recent vindecat de leucemie–dupa o lunga perioada de boala), i-ar fi putut favoriza decesul.

În ceea ce îi priveste pe expertii legisti, aceastia afirma ca Méric ar fi primit cel putin 5 lovituri pternice („foarte violente”), fara însa a putea preciza daca acestea au fost sau nu aplicate cu un box, însa nu exclud, totusi, utilizarea unor „obiecte contondente cu structura metalica” (probabil, diferite de un box). Acestia însa sustin, fara niciun fel de îndoiala, că „traumatismele cranio–cerebrale sunt la originea unei hemoragii meningeale (edem cerebral)”, care au provocat moartea cerebrala a victimei. Între timp, ancheta ar fi stabilit că loviturile mortale administrate lui Méric ar fi provenit de la Esteban Morillo, restul neputând fi identificate (riguros).

Cu toate ca altercatia sângeroasa ar fi fost înregistrată de către camerele video din zona garii (de metrou), Havre–Caumatin/Caumartin–Saint Lazaire (în jurul orei 18h43 si 31 de secunde), pe imaginile (de proasta calitate) furnizate de acestea nu s-ar distinge decât lovituri de picioare, iar pe cei implicati în conlict, vazuti numai din spate (conform documentelor din dosarul de instructie).

Dupa doborârea (la pamânt) a lui Méric, nationalistii părăsesc loul dramei si se vor refugia în Local Bar (din sectrorul n°15), al lui Serge Ayoub, cu care acestia ar fi fost în comunicatie (comunicare) telefonica, atât înainte cât si dupa rixe (altercatie, confruntare sângeroasa) si care sustinea la proces că victima (Clément Méric) era un „militant antifacist”, „luptator”, „responsabil de actele sale”. Din contra, atunci când este „intervievat” de catre Presedintele Curtii cu Jurati Xavière Siméoni, Ayoub afirma ca l-ar cunoste „putin” pe inculpatul principal Esteban Morillo (adica, numai prenumele acestuia), ca de altfel si pe ceilati 2 coinculpati în dosar (Alexandre Eyraud, respectiv, Samuel Dufour) si nici n-ar fi stiut ca astia ar fi fost membri ai organizatiei JNR.

Conform declaratiei acestuia, pentru a fi membru JNR, „trebuie avut o greutate de cca 100kg, o vârsta cuprinsa între 35-40 de ani si trebuie sa fii dotat cu un caracter foarte puternic, în special, pentru descurajare”, de altfel „calitati” absente „în totalitate” la cei inculpati. Între timp, în jurul orei 19h00, Méric este transport într-o stare de „(pre)moarte cerebrala” (ca urmare a celor 2 lovituri administrate de catre Morillo) la spitalul universitar Pitié-Salpêtrière, unde, asa cum a stabilit ancheta, datorita unor traumatisme cranio–cerabrale deosebit de grave (incompatibile cu viata), acesta va deceda în ciuda eforturilor depuse de catre medicii specialisti, pentru a-i salva viata. Anuntul este facut pe 6 iunie 2013, în jurul orei 17h25. Inculpatul principal în dosar Esteban Morillo (n.1992) este un imigrant de origine spaniola („cu capacitati intelectuale de nivel superior”–în ciuda absentei unei calificari profesionale sau a unei diplome, „pasionat de sah”), originar din Cadix (capitala provinciei cu acelasi nume), apartinând Comunitatii Autonome a Andaluziei (sud–vestul extrem al Europei continentale) care a copilarit la Neuilly-Saint-Front (departamentul Aisne, regiunea administrativa Hauts-de-France), unde devine si ucenic brutar (fara sa obtina diploma de CAF–Certificatul de Aptitudini Profesionale). Acesta intra în atentia autoritarilor politienesti, dupa ce în 2010, GN[1] (Jandarmeria Nationala) îl ancheteaza pentru ostilitatile acestuia cu caracter neonazist (împreuna cu alti 3 prieteni) în spatiul public. Este vorba de portul crucii naziste Hakenkreuz (Swastika) simbolul NSDAP (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) si salutul nazist (promovat de catre partidul national–socialist de extrema dreapta NSDAP). Cu ocazia unei perchezitii la domiciliul sau, jandarmii descopera o serie de obiecte de propaganda nazista: steaguri naziste si insigne cu swastika, respectiv cu SS (Schutzstaffel–„Eșalonul de protecție”, o organizație paramilitară fascistă care reprezenta baza partidului nazist în perioada 1923–1945) sau cu Totenkopf (Totenschädel–cu cap de mort, utilizat de catre organizatiile naziste în timpul celui de-Al 3-lea Reich/1933–1945), dar si 2 boxuri americane (brass  knuckles). Mentionez aici faptul ca ancheta a fost clasata fara niciun fel de urmari judiciare pentru Morillo, deci cel în cauza nu avea cazier judiciar. [Ase vedea pentru detalii si articolele autorului: Cazierul Judiciar Francez; Cazierul Judiciar Francez (Buletinul B3 si Informatii Buletinul B2)].Din contra, în 2011 (când acesta se stabileste în regiunea pariziana, unde devine agent se decuritate si începe sa frecventeze diferite organizatii de extremă dreaptă, printre care si „Troisième Voie”, al carui membru devine–numai timp cca 6 luni, conform declaratiilor sale), el este înregistrat, pentru port ilegal de armă de categoria a 6-a[2], în „Fisierul  STIC[3](Système de Traitement des Infractions Constatées/Sistemul de Tratament al Infractiunilor Constatate – fisier informatizat al Ministerului de Interne, care contine o serie de date despre autorii unor infractiuni, interpelati de catre PN[4](Politia Nationala) si victimele lor.  Fisierul STIC nu este singurul de care dispune Miniterul de Interne Francez cu informatii despre infractorii de drept comun. Alte 2 fisiere de acest tip detine si DGSI[5](Directia Generala a Securitatii Interne), cunoscute sub numele de EDVIGE (Exploatarea Documentară şi Valorizarea Informaţiei Generale) si CRISTINA (Centralizarea Informaţiilor Interne pentru Securitatea Teritoriului şi a Intereslor Naţionale), fişiere antiteroriste (cel putin teoretic), clasate „secret de apărare”, în care însa sunt prezente si informatii detaliate despre infractiuni criminale sau delictuale de drept comun dar si despre autorii lor, având în vedere faptul ca într-o mare majoritate de cazuri, între actiunile criminale cu caracter terorist si infractiunile de drept comun exista o strânsa corelatie, care, din punct de vedere matematic pot fi plasate în laturile si nodurile unui graf neorientat. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: EDVIGE si CRISTINA, fişierele ostile ale Direcţiei Generale a Securităţii Interne (DGSI)].

În sfârsit, din declaratiile lui Morillo (aflate la dosar, care de altfel, în noapte de dupa evenimentul dramatic ar fi avut 34 de communicari telefonice cu Serge Ayoub), s-ar parea ca acesta s-ar fi alaturat organiziilor extremiste de dreapta (greu de crezut), din „naivitate”, numai pentru a-si „face prieteni ”! Motiv pentru care dupa terminarea scolii generale, când frecventeaza CFA (Centrul de Formare al Uceniciilor) pentru a deveni bucatar–ucenic („fiind foarte influentabil si fara sa fi avut cunostinte politice” – dupa cum declara), acestea ar fi fost singurele sale „frecventatii” notabile. Pentru a fi  acceptat, acesta si-ar fi tatuat pe corp simbolul organizatiei de extrema dreapta a lui Serge Ayoub (Troisième Voie) cu deviza acesteia: „Munca, Familie, Patrie” (de  origine „pétainistă” din perioada Satutlui Francez, condus de catre Maresalul Philippe Pétain).Inculpat în dosar, acesta va fi încarcerat la celebra închisoare pariziana La Santé (Maison d’Arrêt–Centru de detentie provizorie) din cartierul Montparnasse (sectorul n°14) aflată pe strada Eue de la Santé n°42 (unde au fost încarcerati figuri legendare ale marii criminalitati franceze si ale evadarilor spectaculoase, ca Jacques Merinse, François Besse, Antonio Ferrara, Pascal Payet, etc., a se vedea pentru detalii si articolele autorului: Thomas CSINTA: În umbra vietii (Partea II). Evadari spectaculoase cu explozivi si arme de foc! În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze; În umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze; „Scriitorul” care a uimit lumea!). El a fost eliberat conditionat sub control judiciar dupa 453 de zile de detentie provizorie, pe 2 septembrie 2014. Acesta când l-a lovit pe Méric, în timp ce, acesta, cadea la pamânt, ar fi strigat (cu o oarecare satisfactie): „One shot !”

Cel de-al 2-lea inculpat în dosar, Samuel Dufour (n.1993), originar din Dieppe (departamentul Seine Maritimes, regiunea administrativa Normania, cu origine familiala modesta, cu 2 frati „naturali”, respectiv, 2 surori si 2 frati vitregi, care ar fi intrat în contact cu „skinii” la vârsta 19 ani, pe când lucra ca ucenenic la Roissy–regiunea urbana pariziana), dintr-o fratie de 5 copii, cu tatal agent la primarie, cu „probleme de sănatate încă din copilărie si într-un permanent conflict cu mama sa”  (coafeza), care  se scuza (înduiosat) la proces cu formula clasica (specifica autorilor de infractiuni criminale): „je suis attristé, catastrophé par cette affaire” (ma simt atristat, catastrofat de acest eveniment), aparent n-ar fi avut inclinatii deosebite catre extrema dreaptă (neonazism, neofascism, ultranationalism, etc.), însa, ar fi fost totusi „impresionat” de organizatia „Troisième Voie” (mai mult pentru „vestimentatia membrilor acesteia”, decât pentru „ideologia politica pe care o promova”) motiv pentru care, rapid, s-ar fi si „simpatizat reciproc ” cu aceasta si s-ar fi „regasit printre membrii săi, prin surprindere”. Ca dovada, acesta avea pe bratul stâng tatuaje cu sloganuri naziste: „Sang et Honneur ” (sânge si onoare) ca de altfel si Crucea Celtica („cunoscută și sub numele de Crucea lui Odin, simbol al celtilor din fosta Irlandă și Scoția, care marcheaza atât creștinismul sfântului Patriciu, cât și străvechea figură mitică a celților–Manannan Mac Lir. Astăzi ea este folosită în mod curent de catre reprezentanții mișcărilor de dreapta de tip White Power sau cele neonaziste, organizații care susțin supremația rasei albe. Inițial a fost promovat de Ku Klux Klan, însă ulterior a fost preluat de National Front în Anglia și de alte mișcări extremiste.”). În urma perchezitiei facute la domicilul acestuia, anchetatorii gasesc un stick pe care sunt stocate o serie de sloganuri naziste, fotografii cu Hitler, imagini publicitare de extrema dreapta, în special, neoaziste, etc. Nefiind cert faptul ca l-ar fi lovit pe Clément Méric, avocatii sai, Antoine Vey si Julien Fresnault au reusit eliberarea lui conditionata sub control judiciar în 2014, (dupa  cca un an de detentie provizorie). Acesta neaga ca l-ar fi lovit pe Méric si sustine ca Matthias Bouchenot ar fi fost cel care ar fi lovit primul. Neaga si faptul ca n-ar fi avut le el boxul, dar Lydia Da Fonseca (atunci în vârsta de 23 de ani, fosta prietena a lui Alexandre Eyraud, cu bratele tatuate si ea ca de altfel si „tovarasii” ei de organizatie), îl contrazice pentru că în depozitia sa afirma ca Morillo, i-ar fi pus în rucsac boxul american, înainte ca Dufour si Eyraud (prietenul ei) sa mearga cu ea la cumparaturi.Însa, tot ea a sustinut în fatra Curtii cu Jurati si faptul ca membri grupului „antifa” ar fi fost cei care s-ar fi exclamat machiavelic: „nu va faceti cumparaturi prea multe, pentru ca vom fi 10 insi care va vom astepa jos”. În plus, într-un SMS expediat unui „tovaras” de organizatie, asa cum am mentionat, acesta spunea: „j’ai frappé avec ton poing américain (…) on les a défoncés” [am lovit cu boxul tau american, (…) i-am spart]. Din contra, Matthias Bouchenot, afirma în depozitia sa,  ca Dufour ar fi lovit cu certitudine cu boxul american (aflat în rucsacul sau în timpul cumparaturilor). Din contra, într-o depozitie a „antifascistuluiSteve Domas (prietenul lui Méric), acesta afirma ca ar fi fost el cel care ar fi genererat „ostlitatile” adresând grupului de skinheads întrebarea: „Nazistii au venit sa faca cumparaturi?”, ceea ce contrazice o parte din rezultatele instructiei, conform carora, asa cum am mentionat,   ostilitatile contra grupului de „skin” ar fi fost lansate de catre Matthias Bouchenot si Aurélien Boudon. Dufour a fost eliberat conditionat sub control judiciar pe 17 iunie 2014, după 376 de zile de privare de libertate. Acesta (care s-ar fi interesat de Hitler, „numai pentru provocare” si considera ca ar fi victima unei „injustitii”) afirma în timpul audierilor la proces ca „je suis jugé pour des coups sur Méric alors que je n’ai rien fait” (eu sunt judecat pentru lovituri care i-as fi aplicat lui Méric, dar eu n-am facut nimic). În ceea ce îl  priveste pe cel de-al 3 (ramas) inculpat în dosar, Alexandre Eyraud (n.1989), devenit agent de securitate ca si Morillo (vazut cu tee-shirt pe care erau marcate „Sang et Honneur”/sânge si onoare,  respectv, „Honneur et Fidélité”/onoare si fidelitate–inscriptie prezenta, în general, pe cureua fostilor nazisti de la Waffen SS sau „white power”, tautat cu cuplul de cifre 14 88 – cu 14 un numar specific nationalistilor albi, iar 88 cu semnificatia „ HH–Heil Hitler”) acesta ar fi fost impresionat (numai) de „solidaritatea” si „anticomunismul” în cadrul organizatiei TV lui Serge Ayoub („gratie lecturilor sale despre Indochina”) motivul si pentru care ar fi devenit membru al acesteia. Acesta după ce a fost audiat în GAV (Garde à Vue–arest preventiv la sediul Comisariatului de Politie) a fost eliberat si certetat în libertate conditionata sub control judiciar.

Notă: „Indochina sau Peninsula Indochina (Asia de Sud – Est continentala: Vietnam, Cambodgia, Laos, Birmania–Myanmar, Tailanda, Singapore si Malaezia peninsulara–adica: Johor, Kedah, Kelantan, Malacca, Negeri Sembilan, Pahang, Perak, Penang, Selangor si Terengganu, respectiv, districtele federale de Kuala Lumpur et Putrajaya), este o subregiune a Asiei de sud–est,  la sud de China și la est de India. Cuvântul de origine franceză, sugereaza expansiunea colonială a Franței între India și China, înconjurata la vest de Golful Bengal, Marea Andaman si  Strâmtoarea Malacca, iar la est de catre Marea Chinei Meridionale. În Franta, denumirea este folosita pentru desemnarea fostei colonii Indochina franceza (teritoriu al Imperiului Colonial francez/1887–1954; Uniunea Indochineza între 1887-1941 si Federatia Indochineza între 1941-1954), aflata pe teritoriul tarilor independente astazi: Vietnam, Laos si Cambodgia, respectiv, teritoriul chinez situat în provincia Guangdong”. Colonizarea franceza debutează în 1858 în timpul celui de-al 2-lea Imperiu Francez cu „Cochinchina” (Campaign/1858–1862), anexată oficial în 1862, urmată de catre protectoratul Cambodgiei în 1863 si continuata în timpul celui de-al 3-lea Imperiu Francez cu expeditia „Tonkin” (Campaign/1883–1885), corolar al războiului franco – chinez (1881–1885).Mentionez aici faptul ca gratie imaginilor video (chiar daca acestea erau de proasta calitate) apartinând RATP (Regiei Autonome de Transport Parizian), pe 6 iunie 2013, Esteban Morillo, Katia Veloso (care, conform expertiezi psihiatrice suferea de un „vid afectiv structural”) si Stéphane Cazalghe vor fi interpelati (împreuna cu încă o persoana) în jurul orei 13h00 în proximitatea satiei de metrou la Saint Ouen (Métropole du Grand Paris) si alte 3 persoane (Samel Dufour, Alexandre Eyraud si Lydia Da Fonseca) se vor prezenta „de bună voie si nesiliti de nimeni” la comisariatul central de politie (Hôtel de Police) din sectorul n°9. În cursul zilei urmatoare, este interpelată o alta persoana, pentru ca dintre ei, pe 7 iunie, 3 sa fie eliberati (2 barbati cu vârstele de 37 si 27 de ani si o femeie în vârsta de 22 de ani), iar ceilalti 5 rămasi (cu vârstele cuprinse între 19–32 de ani) să fie cercetati penal, în continuare, în cadrul unei informatii judiciare initiate de către judecatorul de instructie Carole Vujasinovic. Printre ei se vor afla si cei 3 ramasi inculpati (definitiv) în dosar Esteban Morillo (care a efectuat 15 luni de detentie provizorie, aflat sub control judiciar, apărat de catre celebrul avocat penalist Patrick Maisonneuve [6](n.1955, fondator al Cabinetului parizian Maisonneuve în 1979, pe locul 8 în topul QG al celor mai reputati avocati din Franta) asistat de catre Antoine Maisonneuve, care succed lui David Dassa Le Deist, de orientare national–socialistă) Samuel Dufour (aparat de catre Antoine Vey si Julien Fresnault) si Alexandre Eyraud (aparat de catre François Heyraud si Melissandre Gaudin).

Ei sunt judecati de catre Juriul Popular Paris între 4–14 septembrie, sub presedintia lui Xavière Siméoni, având ca Avocat general pe Rémi Crosson du Cormier, partea civila (Agnès si Paul-Henri Méric, parintii lui Méric Clément, respectiv, Matthias Bouchenot si Aurélien Boudon, cei raniti în timpul altercatiei – nu si Steve Domas, care a recunoscut ca ar fi fost el „declansatorul” ostilitatilor), fiind reprezentata de catre 4 avocati prestigiosi care vor sustine în fata Curtii si a auditoriului că „nu este vobra de un rixe – încăierere, dar de un atac (armat) în toată regula” si că „nu putem ucide pe străzile Parisului fără a fi pedepsiti”.

Este vorba de Suzanne Bouyssou si Michel Tubiana (reprezentându-i pe Bouchenot si Boudon), respectiv, de avocatii famimliei Méric, Cosima Ouhioun, precum si reputatul avocat Christian Saint-Palais[6] (n.1963, clasat pe locul 10, în topul QG, al celor mai buni avocati din Franta), presedintele ADAP (Asociatia Avocatilor Penalisti) din 2 mai 2016, devenit celebru prin mediatizarea dosarului criminal a lui Romain Dupuy (Drama de la Pau), al carui avocat devine, un schizofrenic, care în noaptea de 17-18 decembrie 2004, în spitalul de psihiatrie din Pau a ucis infirmiera Lucette Gariod (în vârsta de 40 de ani) si asistenta medicală Chantal Klimaszewski (în vârsta de 48 de ani).

Internat în repetate rânduri la spitalul de psihiatrie din Pau (prefectura departamentului Pyrénées Atlantique, regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine), dupa ce ore în sir joacă „Predatotul” si fumează cca 15 joint (tigară care conține, în principiu, între 0.25-0.50 grame de canabis), în noaptea de 17-18 decembrie, atunci în libertate, revine în spital si o cu un cutit de bucătarie, înjnunghează mortal pe infirmiera Gariod, dupa care o decapitează pe asistenta medicală Klimaszewski (asezându-i capul pe televizor) si dispare din spital. Pe 29 ianuarie 2005, Romain Dupuy este arestat (în cadrul unui control de rutină) pentru tentativă de omor contra unor politisti de la BAC (Brigada de Anticriminalitate) din Pau. ADN-ul sau însa îl tradează si va fi inculpat pentru dublă crima comisă la spitalul de psihiatrie. Avându-l avocat pe Christian Saint-Palais, acesta reuseste (în ciuda insistentelor părtii civile) sa-l declare pe Romain Dupuy, pe 28 august 2007, „iresponsabil penal” (după o bătalie acerbă cu expertii–psihiatri) conform art.122-1 din CPF. Acesta a fost spitalizat la UMD (Unitatea de Bolnavi Dificili) din Cadillac (departamentul Gironde, regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine).

Stéphane Calzaghe, cel de-al 4 înculpat initial în dosar, ulterior a fost scos de sub cercetare penala, iar Katia Veloso  (în vârsta de 32 de ani, militanta activa a „Troisième Voie”, deveneită ulterior chelnerita în barul Local al lui Serge Ayoub – cartierul general al organizatiei), în prezent angajata la un spital parizian (care împreuna cu Morillo, crează în 2017 „Section défense animale” – o organizatie de aparare a animalelor), inculpată si ea initial si cercetată penal în stare de libertate sub control judiciar, va fi si ea scoasă de sub acuzare de catre Curtea de Apel Paris, pe 29 aprilie 2014 (din lipsa de „probe fiabile” care o incriminau). Ca urmare a dramei din 5 iunie 2013, au loc o serie de manifestatii organizate de catre partidele politice de stânga, începând cu 6 iunie, în Métropole du Grand Paris, Brest Métropole, Nantes Métropole, Métropole de Aix–Maeseille, Rennes Métropole, Strasbourg Eurométropole, Lille Métropole, Lyon Métropole, etc., la care vor participa între 15.000–16.000 de persoane (dintre care 5.500 – 6.000 la Paris). Alte manifestatii vor avea loc din nou, pe 8 iunie, la Paris, la care vor fi prezenti cca 5.000 de manifestanti si alte 3.000 în orasele de provincie.

Pe 23 iunie, alte 6.000–6.500 de persoane vor defila la Paris în semn de protest contra neonazismului (neofascismului, ultranationalismului, etc.) a carei victima a fost Clément Méric. Manifestantii aveau marcate pe pancardele lor: „le fascisme tue, l’islamophobie tue” (facismul ucide, islamofobia ucide). Cu aceasta ocazie vor avea loc si o serie de actiuni de vandalism, în care se vor confrunta din nou extremele politice de stânga si de dreapta, dar fara consecinte dramatice. Desigur, au avut loc si manifestatii pro Esteban Morillo (deci, inclusiv, pro skinhaed), iar câteva initiative ar fi fost chiar si anulate de catre autoritatile prefectorale pentru a diminiua tensiunile dintre extremele politice franceze.  Asemenea manifestatii în memoria lui Clément Méric vor avea loc si în anii care vor urma pâna la proces.

Pe 7 iunie 2014, respectiv, pe 6 iunie 2015 (la care vor participa de fiecare data câteva mii de persoane 3.500–4.000), iar pe 4 iunie 2016 va avea loc un mars, organizat la Paris de catre „antifa” (antifascistii, extrema stânga), care va degenera din nou si se va termina cu confruntari violente dintre politie si manifestanti, în care multi dintre acestia vor fi si raniti. Din contra, pe 3 iunie 2017, manifestatia va fi pasnica si fara incidente grave (cu o usoara scadere a numarului de participanti), ca de altfel si pe 2 iunie 2018, când înca vor manifesta peste 1.000 de persoane în memoria lui Clément Méric.Între timp, pe 18 aprilie studentii de la Sciences Po Paris blochează localurile institutiei de învatamânt (botezând-o simbolic „Institutul Clément-Méric”)  pentru a protesta contra Legii ORE (Orientation et Réussite des Etudiants–Legea Vidal, dupa numele Ministrului Învatamântul Superior si al Cercetarii Frédérique Vidaln/n.1964, în functie din 17 mai 2017), un proiect (Plan Studentesc) de reforma al învatamântului superior din Franta, propus pe 30 octombrie 2017 de către cel de-al 2-lea Guvern al lui Eduard Philippe (n.1970, Prim-Ministru din 15 mai 2017) vizând să răspundă, în special, problemelor de „saturare” în universitati, si reducerea esecului în anumite profile (cca 55% în L1 – primul an de Licenta–L; 78% în L3–anul 3 de licentă si 65% în M2 – în anul 2 de Master–L) adoptată de catre Parlament pe 15 februarie 2018 si promulgată pe 18 martie 2018.

Ca urmare a acestei legi, procedura de admitere centralizată Admission Post-Bac (functională între 2009–2017) în „învatamântul superior de masă” (universitati)–în care tragerea la sorti avea un rol important, a fost înlocuită cu Parcoursup care ar trebui sa permită renuntarea la tragerea la sorti si acompanierea de manieră individuală a viitorilor studenti pentru o mai bună integrare a lor în învatamântul superior.

COMENTARIUL AUTORULUI

Timp de un deceniu si jumatate, de când studiez crima organizată franceză (marea criminalitate) si mă ocup de investigatii criminale, am asistat (sub o formă sau alta) la câteva sute de procese (de mai mare sau mai mica anvergură), însă rar mi s-a întâmplat sa asist la un proces atât de rocambolesc, în care inculpatii „skini” (care între timp au renuntat la „tinuta” lor vestimentara specifica neonazistilor – ostila, oarecum, soicietatii civile), împreună cu sustinatorii lor, jucau rolul lor de debili mintali (infantili) si ignoranti (naivi), iar partea vatamată, „antifa”, rolul lui de justitiar, de „puritan”, angajat într-un război (simbolic), ofensiv, contra răului care „dăuneaza grav” societatii civile (ca si băutura, sarea sau dulciurile, în mari cantităti).

AFP/Frank PERRY

Audierea celor implicati în acest dosar, respectiv, a martorilor (mai mult decât dezorientati, fără reale repere sociale) si contradictiile de proportii în depozitiile acestora (atât în tabăra „skin” cât în cea „antifa”) impsibil de descris (de relatat) sau interpretările puerile ale înregistrărilor lor telefonice, au pus în evidentă o proastă organizare logistică si strategică  în ambele tabere (dominate mai mult de haos si aleatorul), foarte multă lipsă de maturitate politică (dominata mai mult de ideologii bazate pe filosofii dogmatice, demagogice), ceea ce, dupa parerea mea, a compromis profund în fata Curtii si leaderii celor 2 organizatii extremiste. Cele mai „remarcabile” si „inteligente” afirmatii si replici ale acestora (care, de altfel confirmă si nivelul lor intelectual mai mult decât modest), erau: „nu stiu”, „nu mi-am dat seama”, „n-am vrut”, „nu cunosc” „îmi pare rău”, „îmi cer scuze”, „regret”, „sufăr”, „n-am fucut”, etc. În repetate rânduri am avut imprsia ca Juriul Popular (Curtea cu Jurati), împreună cu presedintele acesteia, Xavière Siméoni sau Avocatul general al acuzarii (reprezentând Ministerul Public), Rémi Crosson du Cormier, ar fi fost considerati  de catre  membri ambelor grupari, niste marginali,  imbecili (cretitini, idioti, etc.) care ar fi depăsiti de evenimente, de idealurile (stupide) extremiste, în contexul în care, într-o democratie (adevarată, reală) acestea nu mai au nici un sens, nici din punct de vedere politic si nici din punct de vedere moral. Pentru că teama de globalizare, de mondializare (oarecum, agresivă), de a pierde valorile (noastre) nationale (franceze), nu are absolut nimic de-a face cu extremismul (radical) si nici cu ultranationalismul (neonazismul), care pun în pericol atât valorile democratiei (noastre) cât si cele nationale. Ca dovadă că Avocatul general, Rémi Crosson du Cormier (adept de altfel al „crimei colective” si al „sălbaticiei inadmisibile” sau al „violentei reciproce” si al „sinergiei de atacuri” realizat de catre un grup „sudat prin ură” si printr-o „mândrie prost înteleasă si interpretată”, a fost mult mai putin „abruti” decât credeau inculpatii si sustinătorii lor, este faptul ca acesta a solicitat pe 13 septembrie contra celor în cauza, pedepse cuprine între 4 ani de detentie si 12 ani de recluziune criminală.

Adică, 12 ani de recluziune criminală contra lui Esteban Morillo („ale cărui lovituri  l-ar fi ucis pe Meric”) si care „spera sa nu fi fost el cel care sa-i fi administrat loviturile fatale”, cel care „regreta profund cele întâmplate”, adaugând si faptul ca „după ce a căzut acesta la pamânt credeam că este Ok, nu stiam că putem muri asa...”) si 7 ani de detentie criminala contra lui Samuel Dufour (care ar fi „lovit în timpul violentelor cu box american”), principalii inculpati în dosar, care riscau, în principiu, teoretic, pâna la 20 de ani de recluziune criminală. În ceea ce îl priveste pe Alexandre Eyraud (care desi a sosit mai târziu si nici n-ar fi lovit pe nimeni, dar ar fi favorizat „dezlăntuirea colectivă” în tragicul eveniment), Avocatl general aprecia ca acesta merita si el să fie sanctionat cu 4 ani de închisoare, dintre care ½ cu executare (în penitenciar). Acesta, conform calificării faptei sale, risca si el, tot cel putin teoretic, pâna la 5 ani de detentie criminală.

În ceea ce mă priveste personal, conform informatiilor (neoficiale) în posesia cărora mă aflu, cred în versiunea initierii de către grupul „antifa”, a unei confruntări „speed”, nu neaparat „salbatice” (cel putin la început), care, din păcate, scăpată de sub control, a degenerat, conducând astfel la un deznodamânt dramatic. Crima de sânge (omuciderea), nu numai ca nu ar fi fost premeditata de catre grupul de „skin” în aceasta agresiune, dar nici macar n-ar fi fost prevăzuta, sub nicio formă. Cu alte cuvinte, moartea lui Clément Méric a fost doar un accident, o întâmplare nefericită, cu toate că, foarte probabil, o „corectie severa” acestuia (care să antreneze câteva zile „bune” de incapacitate de muncă), pentru „a-l învăta minte”, era considerata necesară, de catre membrii „skin” ai organizatiei. Desigur, o spitalizare pentru 7–10 zile de incapacitate de muncă (prevăzută), nu este totusi o crimă, dar sub nicio formă, justitia nu poate să tolereze asa ceva.

Într-adevar, este cert faptul că pe „străzile Parisului nu putem ucide fără a fi pedepsiti”, dar nici nu trebuie sa încurajăm „revenirea la putere” a terorismului de stânga din „anii de plumb” [a se vedea pentru detalii articolul autorului: Terorismul nu are religie (Partea I)!] care „au instaurat haosul si dezordina în rândul societătii civile” în timpul deceniilor 7 si 9 ale secolului trecut.

Legat de sanctiunile penale solicitate de catre Avocatul general contra celor 3 skin (care afirma în rechizitoriul sau că: „nu sunteti judecati pentru că ati fost skinheads, tatuati sau militanti, dar pentru actele deosebit de grave pe care le-ati comis”), dupa părerea mea sunt usor disproportionate dacă ne rezumam strict la fapte, respectiv, la o serie de elemente contradictorii (si mai mult decât îndoielnice) în dosar, pe care procesul nu a fost capabil sa le lămureasca pe deplin. Iar, într-un proces, într-o tară democratică (adevarată), îndoiala trebuie sa profite inculpatului.

Am convingerea fermă că Avocatul general, oarecum, a fost „ghidat” de catre judecatorul de instructie (care a instrumentat dosarul), ceea ce într-o mare măsură a necesitat disproportionarea lejeră (de manieră artificială) a pedepselor solicitate. Asa cum am precizat, acest dosar, în principiu,  putea fi instrumentat si în procedura corectională (în caz de „omuciderie involntară”), dar magistratii au decis ca acesta să fie instrumentat în cea criminală (în cazul „violentei antrnând moartea, fară intentia de a ucide”), probabil pentru ca, mijloacele si dispozitivele de investigatie (investigare) în acesta procedura sunt mult mai complexe si laborioase, ca de altfel si detentia provizorie.

Astfel, dacă în cazul unui „primar” (fara cazier judiciar), mandatul de încarcerare în procedura corectionala este de 4 luni care poate fie prelungit cu încă ½ din 4 luni, adica inculpatul nu poate fi retinut în detentie provizorie mai mult de 6 luni, decât în conditii cu totul exceptionale, speciale (care nu au fost întrunite în dosarul mortii lui Clément Méric), iar pedeapsa maxima pronuntată de Curte este de 10 ani de detentie criminală, în procedura criminala, mandatul de încarcerare este de 1 an si acesta poate fi prelungit cu ½ dintr-un 1 an, adică, detentia provizorie (legală) permisă pentru un „primar” este de 1 an si jumatate, iar pedeapsa maxima care poate fi pronuntată „în executare” este de 30 de recluziune criminală (cu maximum 2/3 din pedeapsă ca perioadă de sigurantă) sau închisoarea pe viată (compresibilă), cu o perioadă minimă de sigurantă de 18 ani si maximăa (practic) de 22 ani. Numai în cazuri speciale (si foarte rar), această perioadă a fost extinsă pâna la 30 de ani de recluziune criminală (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Whole Life Tariff!, Condamnat la inchisoare pe viata!; Detinut de profesie!) În aceste limite de încarcerare preventivă s-au incadrat si cei 2 inculpati principali: Moriloo – timp de 453 de zile si Dufour – timp  de 376 de zile.

Într-un asemenea context, Avocatul general, vrând sa „justifice” utilitatea instrumentarii dosarului în Criminal si să descurajeze comiterea unor asemenea acte infractionale deosebit de grave, a solicitat o pedeapsă exemplara pentru Morillo care să depăsească cei 10 ani de detentie criminala care putea fi pronuntata si de catre o Curte Corectionala. Este si motivul pentru care eu cred ca dosarul putea fi instrumentat si în procedura corectionala (cu capul de acuzare: „omucidere involuntara cu circumstante agravante” în loc de „lovituri cauzatoare de moarte, fara intentia de a ucide”), iar pedeapsa solicitată pentru inculpatul „secundar” Alexandre Eyraud (4 ani, dintre care ½ cu suspendare) putea fi redusă la 2 ani cu supendare.În ceea ce priveste pedepsele apropriate (adecvate) pentru Morillo si Dufour, în acest caz, ar fi trebuit sa fie de 10 ani (maximum în corectional), respectiv, de 7 ani. În acest caz, instrumentarea dosarului ar fi fost de (mai) scurta durata, ar fi costat mult mai putin pe contribuabil si cred ca sanctiunile pronuntate de catre Curte, ar fi fost mai juste. Aceasta conjectură am prezentat-o si Curtii, dupa încheierea dezbaterilor la ora 10h43 (anuntata de catre presedintele Xavière Simeoni), fara sa fi asteptat vreun raspuns din partea acesteia. Însa, nu peste mult timp (în cca 8-10 minute) am fost rugat sa părăsesc sala pentru a nu ridica aceasta problemă, în direct, în fata auditoriului. Nu pentru ca n-as fi avut dreptate, dar pentru faptul că, conjectura mea (considerată, oarecum, „indecenta si imorala”) ar fi generat o serie de polimici, în special în mass–media, de care societatea civilă, deja destul de greu încercată si tensionată (si fără aceasta), nu avea nevoie.

Pe de alta parte, asa cum am mentionat în repetate rânduri, întotdeauna, Curtea trebuie sa gaseasca o solutie „mediana” pentru orice dosar aflat (mai ales) în vizorul opiniei publice. Cu alte cuvinte, o solutie care sa multumească, în primul rând, partea vătămată, dar care să fie (sau să poată să fie) acceptată si de catre cei inculpati în dosar. Desigur, în rechizitoriul sau, Avocatul general (conform caruia, „evenimentul tragic ar fi fost evitabil daca „skinii” nu ar fi dat curs provocarilor grupului de „antifa” si nu s-ar fi confruntat cu membrii acestuia)”, a avut în vedere si gratiile închisorii în timpul executării pedepselor, ca de altfel si posibilitatea liberarii conditionate sub control judiciar, ceea ce le „umaniza”, pe acestea,  mai mult decât ar fi fost nevoie. Cu alte cuvinte, liberarea conditionata sub control judiciar în cazul unui „primar”, care în timpul detentiei a avut o comportare adecvată (fara incidente grave) poate fi aprobată după executarea a ½ din pedeapsă, din care sunt deductibile gratiile închisorii (3 luni în primul an, iar ulterir 2 luni în fiecare an), respectiv, durata detentiei provizorii.

În aceste conditii, Eyraud (care considera că ar avea „o oarecare responsabilite morală” în moartea lui Méric, chiar dacă, practic, „nu a făcut nimic”), ar trebui sa efectueze cca 9 luni de închisoare, ceea ce nu stiu dacă merita, dar nici nu cred că ar fi fost o dramă, cum nici el n-ar fi fost o „usa de biserică”. În ceea ce îl priveste pe „principalul–secundar” inculpat, Dufour (care recunoaste că ar avea „o oarecare responsabiulitate morală”, chiar daca el „nu l-a lovit pe Méric”) acesta ar fi conditionabil dupa 3 ani si jumatate, dar dacă deducem din această pedeapsă 1 an cât a stat deja în detentie provizorie si cca 8 luni de gratii care ar urma sa fie acordate de catre Administratia penitenciara, acesta ar mai avea de efectuat înca cca 22 luni, ceea ce n-ar fi fost, neaparat, „un capat de tara” (conform magistratilor) pentru ca si-ar aduce aminte toată viata de ceea ce a facut si ceea ce ar urma (pentru el) în cazul unei recidive. În privinta „vedetei” procesului, principalul vinovat, Morillo (profund îndragostit de Katia si „schimbat” în cei 5 ani de la eveniment, „sperând ca familia victimei sa-si găseasca pacea”) care ar fi administrat lui Méric loviturile care i-au provocat moartea, fara sa fi avut intentia („cu 2 lovituri, fără box american” – considerat  conform legii din 2011 armă de categoria D, „care l-au pus la pamânt” (…) si care, cu lacrimi în ochi, afirma la proces: „nu trece o singura zi fară să mă gândesc la răul pe care l-am facut când mă uit la părintii mei (…) as fi preferat să fiu eu în locul lui (…) as fi vrut sa fie altfel”], conditionabil, teoretic, după 6 ani (dintre care 15 luni a efectuat deja în detentie provizorie), sejurul acestuia în închisoare ar fi fost ceva mai lung (dublul timpului încarcerarii lui Dufour), adică cca 44 luni, ceea ce, din contra, pentru acesta arar putea reprezenta „un capat de tară”! Cu toate că, conform avocatului său Patrick Maisonneuve, poate „nu vom stii niciodata cine a înnceput disputa violenta si nici cine a fost primul care a lovit”. Motiv pentru care Morillo (care l-ar fi lovit pe Méric, prima data, numai „din reflex”) ar putea sa se considere nedreptătit.

În ccea ce priveste actul său criminal, acesta are si de ce să-l regrete, nu numai pentru faptul ca trebuie să se separe pentru un timp de iubita  sa, Katia (de care „este îndrăgostit, profund si astazi”) dar si pentru că si-a pierdut locul de muncă (stabil) pe care îl avea în cadrul unui serviciu de securitate contra incendiilor (remunerat cu 1.600€/luna), dupa ce s-a stabilit în Saint Ouen (Métropole du Grand Paris), ceea ce pentru un skin fără nicio diplomă (sau calificare profesională), nu era „si mal” (chiar asa de rău).

Nu stiu dacă Avocatul general a tinut sau nu cont (în timpul rechizitoriului) de faptul ca cei 2 (principali inculpati), Morillo si Dufour (care s-ar fi cunoscut în barul Local al lui Serge Ayoub), „s-ar fi căit” între timp si „ar fi rupt”, cel putin teoretic, cu trecutul lor de skinhead. Morillo (care în Garde à Vue – în timpul arestului sau la sediul Comisariatului de Politie) se prezenta „nici de stânga si nici de dreapta”, dar ca un adevarat „patriot”, s-ar fi îndepărtat de multă vreme de skin. Poate numai „pentru a-si salva pielea – atât la propriu cât si la figurat – tatuată  cu deviza pétainistă Munca, Familie, Patrie” (de la Maresalul Philippe Pétain, seful Regimului de la Vichy/1940 – 1944 în timpul celui de-al 3-lea Reich), sau poate din „convingere”!

Cert este faptul ca, dupa inculparea sa, Morillo si-a schimbat si avocatul  Dassa-Le Deist (Consilier al Rassemblement National–Frontul National, partid de extrema deapta, având, în 1972, ca presedinte–fondator pe Jean–Marie Le Pen/n.1928 si prezidat astăzi de catre, fiica sa, Marinne Le Pen/n.1968) cu Patrick Maisonneuve (apărător al mai multor membri ai PS–Partidul Socialist, în diferite dosare de drept comun, care avea intentia la început sa pledeze pentru clientul sau „o legitima aparare”), ceea ce a avut ca efect, evident, întreruperea relatiilor si cu CEPE (Comitetul de Întrajutorare–ajutor multual–Detinutilor Europeni, devenit astazi „Întrajutorare–Solidaritate”), care ar fi adunat cca 25.000€ în sprijinul acestuia, suma din care cca 11.500€ ar fi fost virati avocatului care îl reprezenta. În ceea ce îl priveste pe Dufour, acesta, s-ar fi depărtat si el de fosta sa banda de skinhead, conform unuia dintre cei 2 avocati ai sai (Julien Fresnault): „El nu-si doreste decât să fie lăsat în pace. Nu dorim un proces politic”.

În sârsit, înainte ca, Juriul Popular (compus 3 magistrati si  6 cetateni alesi de pe listele electorale prin tragere la sorti) sa se retragă pentru deliberare (si să raspundă la cele 32 de întrebari), în jurul orei 10h45, Presedintele Curtii, Xavière Simeoni, s-a adresat celor 9 jurati precizând că: „Legea nu pretinde justificarea mijloacelor prin care juratii au ajuns la propriile lor concluzii (…)…dar ea îi obligă pe acestia să reflecteze ei însisi, constient, cu sinceritate si onestitate, atât asupra probelor care îi încrimineaza pe inculpati cât si asupra celor care îi disculpă pe acestia (…) pentru ca atunci când trebuie sa ia o decizie, ei să poată afirma cu certitudine, că o fac din convingere prorie (…)”.

Notă: Deliberarea este secreta si are loc în 2 etape. În prima etapa, cei 9 jurati (3 magistrati si 6 cetateni alesi de pe listele electorale prin tragere la sorti) delibereaza asupra culpabilitatii acuzatilor. La fiecare întrebare pusă, acestia raspund de maniera anonima si prin buletin de vot (în scris). O majoritate de 6 voturi este necesara pentru o decizie defavorabila acuzatului. Buletinele de vot albe sau nule sunt considerate favorabile acuzatului. Alti 3 jurati suplimentari care participa la audiente, sunt prezenti si la deliberare, dar acestia nu voteaza. Dacă acuzatul este declarat nevinovat, atunci el este achitat. Din contră, dacă acesta este declarat vinovat, debutează cea de-a 2 –a etapă a deliberării. Curtea statuează asupra pedepsei inculpatului. Pentru fiecare infractiune, decizia este luată cu o majoritatea absoluta de voturi (cel putin 5/9 voturi), dar pedeapsa maximă nu poate fi pronuntată decât cu o majoritate de 6/9 voturi. În ceea ce priveste timpul de deliberare, acesta nu poate fi fixat înainte.

În procesul decesului lui Clément Méric, verdictul este anuntat, dupa aproape 10 ore de deliberare, la ora 19h53. Conform acestuia, Curtea cu Jurati Paris, condamnă, pe 14 septembrie 2018, în numele Poporului Francez, pe Esteban Morillo, la 11 ani de recluziune criminala, pe Samuel Dufour, la 7 ani de detentie criminala si îl achita pe Alexandre Eyraud.

În ceea ce îl priveste pe Morillo, datorita reducerii pedepsei acestuia cu 1 an, el ar fi conditionabil, nu peste 44 de luni, dar peste cca 31 de luni (ceea ce este deja un „succes” important pentru avocatul sau Patrick Maisonneuve). Dar aceasta decizie, este după parerea mea, de fapt, un „aranjament” de solidaritate dintre Curtea cu Jurati, Parchet si Ministerul Public, un triunghi al Bermudelor, bine pus la punct în statul de drept, francez. Întocmai, pentru a-i arăta societatii civile „disocierea” (formală, aparentă) de Ministerul Public, Curtea cu Jurati a „mentinut” (totusi) sanctiunea penală a lui Morillo peste 10 ani de detentie, pentru ca procedura criminală (în loc de cea corectională) în care a fost instrumentat dosarul, sa fie, oarecum, justificatăt, deci banii publici cheltuiti, deasemenea.

În cazul lui Dufour, al carui rol nu a fost sub nicio forma neglijabil în timpul „bataliei de la Caumartin”, Curtea cu Jurati a aceptat „oferta” Ministerului Public (deci va fi rămâne liberabil peste cca 22 de luni), iar pe Eyraud („atasat mai mult de vestimentatia nationalistilor decât de ideologia lor”–conform psihologului Elisabeth Cédile) pe care eu l-as fi sanctionat cu 2 ani de închisoare cu suspendare, aceasta l-a achitat. Având în vedere faptul că el a fost cercetat în stare de libertate sub control judiciar (deci n-a fost încarcerat în detentie provizorie), era de asteptat ca sa si fie sanctionat cel mult cu o pedeapsă cu închisoare, dar cu suspendare sau sa fie achitat. Ceea de altfel,  s-a si întâmplat.

Dupa cum putem constata, acest verdict este „compatibil” cu conjectura mea, într-o (foarte) mare măsură. Cu atât mai mult cu cât deliberarea a durat aproape 10 ore, tocmai din cauza achitării lui Eyraud (care, asa cum am mentionat merita o condamnare cu supendare). Juratii (magistrati) si unii cetăteni, considerau, ca si mine, că o pedeapsa cu suspendare pentru Eyraud ar fi mult mai adecvată decât achitarea lui, însa pâna la urmă (dupa o dezbatere de mai multe ore), acestia au ales solutia din urmă. Vorbim aici desigur de o „intelegere” (mascata) pe cale amiabilă, dintre Ministerul Public si Curtea cu Jurati. Dar eu sunt convins că varianta Curtii (cu o solutie „optimă”) a fost totusi una „politica” (care sa-i „multumeasca” pe toti cei care au fost implicati în proces, într-o măsura mai mare sau mai mică: Parchetul, Ministerul public, partea vatamata si societatea civilă, dar si pe cei inculpati), pe când „verdictul” meu ar fi fost unul corect, perfect adaptat situatiei, realitătii si „independent” politic. Acesta a fost împărtasit de catre foarte multi participanti (impartiali) la proces (în special avocati si jurnalisti), care au asistat la toate dezbaterile din cadrul acestuia. Desigur, desi justitia caută si acordă, în principiu, solutii „optime” în dosarele criminale, aceasta, din pacate, nu întodeauna respectă modelele (matematice) reale, standard, de optimizare.

În concluzie, „adevărul este ca nu există adevăr”, vorba lui Pablo Neruda (Premiul Nobel pentru literatura/1971).

În sfârsit, cei 2 condamnati Morillo (care considera ca este „oribil” ceea ce s-a întâmplat si despre care expertii–psihiatrii, printre care si Daniel Zagury, sustineau ca „traieste într-un mediu familial stabil, cu o bună comunicare si un bun vocabular”), respectiv, Dufour (care se descrie „putin macho”, despre care expertul –psihiatru Daniel Zagury sustinea că  „nu este foarte dotat pentru ca sa-si povesteasca viata sa pihica, dar nu este nici dezechilibrat” si care lucreaza de 4 ani–fiind intergat social si profesional, motiv pentru care nu vede „utilitatea de a se mai întoarce în închisoare”) au la dispozitie 10 zile pentru a face recurs la sentinta, ceea ce, din câte stiu de la avocatii lor, vor si face, fara niciun fel de retinere, dupa parerea mea, fara mari sanse de reducere ale pedepselor de manieră  semnificativă.

În încheiere, nu pot sa nu amintesc faptul că desi (micro)organizatiile extremiste (de stânga si de dreapta), teoretic, sunt absente în viata politica franceză, practic, acestea sunt prezente si active „local” (sub diferite forme, mai mult sau mai putin „expresive”) pe întregul teritoriu national si în special în marile regiuni urbane franceze. Nu rareori, ele intervin, indirect (mai mult sau mai putin mascat) în „forta” si în timpul manifestatilor autorizate (care n-au nimic de-a face cu extremismul), motiv pentru care acestea se degenerează si se transformă în acte de violenta,  vadalism, distrugere de bunuri materiale private, etc., nu rareori cu victime si, nu rareori, reprosate tinerilor din cartierele defavorizate, în special, ale marilor metropole franceze. În majoritatea cazurilor, (micro)organizatiile extremiste profita de lipsa de organizare sau de haosul prezent în cadrul unor miscari populare (sau populiste) în care se înfiltreaza si „confiscă” scopul real urmarit de catre acestea, în principiu, din răzbunare si dintr-un patriotism prost înteles.

NOTA AUTORULUI

Ca urmare al evenimentului tragic pe 5 iunie 2013, Ministrul de Interne Manuel Valls (n.1962, în functie între 2012–2014) si Prim–Ministrul Jean-Marc Ayrault (n.1950, în functie între 2012–2014) îmreuna cu Guverlul său, vor lua toate măsurile pentru ca acesta sa nu se mai repete. Astfel, pe 8 iunie 2013, o procedura în vederea dizolvării organizatiei JNR este angajată, iar pe 11 iunie, o asemenea procedura va fi angajata si contra organizatiei „Troisième Voie”. Procedura contradictorie este initiată prin notificare lui Serge Ayoub (leaderul celor 2 miscari de extrema dreaptă), pe 12 iunie 2013, iar pe 25 iunie, acesta anuntă autodizolvarea lor („decizie luata din proprie initiativa si onoare, înainte ca acestea sa fie dizolvate de catre altii”), confirmata pe 10 iulie si de catre Consiliul de Ministri (prin decret), iar pe 30 iulie (în urma unui recurs) si de catre Consilul de Stat. Acesta din urmă hotâreste si dizolvarea asociatiei „Envie de rêver” (Pofta de a visa), gestionarul barului Local (al lui Serge Ayoub), ceea ce este anulată de catre Consilul de Stat, urmând ca Statul (contribuabilii) să suporte cheltuielile de judecată (în valoare de cca 2.000€).

Pe 24 iulie 2013, Manuel Valls, îmreuna cu Consiliul de Ministri, decid si dizolvarea miscarii politice franceze ultranationaliste L’Œuvre française, confirmata  (în urma unui recurs) pe 25 octombrie 2013 de către Consiliul de Stat. Dupa anuntarea verdictului în procesul mortii lui Clément Méric (în jurul orei 20h30–21h00), cca 550–600 de simpartizanti „antifa” au manifestat la Paris (între cartierul Ménilmontant si Place de la République) în memoria acestuia din urma, scandând: „Clément, Clément, nu uitam, nu iertam”, „Siamo tutti antifascisti” (Noi suntem toti antifascisti) si afirmând ca „justitia a recunoscut ca a fost vorba de o crima politica”.

A fost un ultim gest frumos în memoria unui învingător, care murind, a devenit „nemuritor si rece”.

 

___________________________________________

            [1]GN (Jandarmeria Naţională Franceză) este o forţă armata militară creată în 1791 având misiuni poliţieneşti plasată sub tutela Ministerului de Interne din 1 ianuarie 2009, cu un buget de 8,5Md€, aflată sub direcţia Generalului de Armată Richard Lizurey n.1958, începand din 1 septembrie 2016), fiind însărcinată cu menţinerea ordinii publice în zonele periurbane (zonele dintre aglomeraţiile urbane, ariile metropolitane) spre deosebire de PN care are această misiune în unităţile şi sistemele urbane. Astfel, fiecare dintre cele două corpuri armate au o zonă de responsabilitate, notate corespunzător, cu ZGN pentru Jandarmeria Naţională şi ZPN pentru Poliţia Naţională. Menţionăm că ZGN reprezintă cca 50% din populaţia franceză şi 95% din teritoriul naţional. GN asigură în principiu trei tipuri de misiuni: a) misiuni administrative (menţinerea ordinii publice, asistenţă şi ajutor, circulaţie rutieră, poliţie administrativă); b) misiuni judiciare (căutarea infractorilor, anchete judiciare); misiuni militare (poliţie militară, misiuni exterioare) şi are la origine un corp militar fondat în 1337 aflată sub comanda unui Conetabil („Connétable“/Şefului Armatei Regelui). În 1626, odată cu suprimarea acestuia, ea este dirijată de către Mareşalii Franţei. Sintagma Mareşal al Frantei, desemnează o „demnitate”  acordată de către Statul francez militarilor cu merite excepţionale. Această demnitate nu reprezintă gradul suprem în Armata franceză, dar este rezervată exclusiv militarilor. De-a lungul istoriei, a mai existat şi varianta  „Mareşal de Imperiu” (fr. Maréchal d’Empire), folosită în perioada Primului Imperiu şi al Celui de-al 2-lea Imperiu, această variantă având în mare acelaşi sens cu cel de Mareşal al Franţei, cu excepţia că reprezenta o demnitate exclusiv civilă, acordată militarilor cu merite deosebite pe câmpul de luptă. Pe parcursul istoriei Franţei, 329 de persoane, printre care şi persoane care nu aveau naţionalitatea franceză, au primit această demnitate. În ultimii 50 de ani, Bastonul de Mareşal a fost acordat cu preponderenţă postum. Bastonul, semn distinctiv al Mareşalului, îşi are originea în 1627, anul desfiinţării titlului de Conetabil ( Connétable). Termenul este unul foarte vechi, provenind din perioada carolingiană (din cuvântul „marascahl”), din germana veche, desemnând grăjdarul regal. În Regatul francez, acest sens se va păstra până în secolul al XV-lea, când Mareşalul încetează să se mai ocupe efectiv de cai şi preia trăsăturile moderne ale „demnităţii”, devenind un Comandant militar. În timpul lui Ludovic al IV-lea, care a numit nu mai puţin de 50 de mareşali de-a lungul domniei sale, titlul de Mareşal dobândeşte o formă definită, care va fi păstrată de către toate regimurile care îl vor acorda). Termenul de „Gendarmerie” vine de la „Gens d’arme” adică oameni purtători (oficial) de armă şi care desemnează la sarsitului Evului Mediu şi la începutul epocii moderne cavaleria grea. Însă este Legea din 16 februarie 1971 este cea care marchează naşterea GN aşa cum funcţionează astăzi, în zilele noastre. Legea “28 Germinal anul IV” (din 17 aprile 1798) precizează că: ”Corpul de Jandarmerie Naţională este o forţă instituită pentru asigurarea ordinii şi execuţia legilor în interiorul Republicii Franceze. Corpul de Armata fiind organizat în 25 de Jandarmerii, 50 de escadroane, 100 de Companii şi 2.000 de Brigade, cu următoarele misiuni: a) Poliţie Administrativă (supravegherea generală a teritoriului naţional, lupta contra vagabondajului, misiuni de asistenţă, escortă de convoaie, menţinerea ordinii publice prin pieţe, târguri şi cu ocazia diferitelor sărbători, respectiv, diverselor reuniuni populare); b) misiuni de Poliţie Judiciară (constatarea infracţiunilor criminale şi delictelor, întocmirea proceselor verbale, consemnarea plângerilor şi a mărturiilor, arestarea criminalilor). Purificată în timpul “restaurării” (perioada din istoria Franţei cuprinsă între căderea Primului Imperiu pe 6 aprilie 1814 şi „Revoluţia celor trei (zile) glorioase” din 27-29 iulie 1830), ea este reorganizată printr-o ordonanţă din 29 octombrie 1820. Începând din 1835, efectivul ei creşte, astfel încât Legea din 1850 fixează obiectivul: „o Brigada pe canton” (cea mai mică subdiviziune a unui departament-judeţ în Franţa), iar în 1851 GN numără deja 16.500 de militari (din care 11.800 nde călăreţi) grupaţi în 3000 de brigade. La Paris, Garda Municipală (fosta Jandarmerie Regală, respectiv, Jandarmerie Imperială, înainte) a fost transformată în Garda Republicană în 1849, ea fiind reorganizată prin decretul din 1 martie 1854. La sfârşitul celui de-al 2-lea Imperiu, GN era compusă din GD (Jandarmerii Departamentale-Judeţene), un număr de 19.500 de jandarmi repartizaţi în 3.600 de Brigade şi 25 de Legiuni. Odată cu instaurarea celei de-a a 3-a Republici franceze (care va dura aproape un secol, începând cu 4 septembrie 1870, o  democraţie parlamentară creată după căderea lui Napleon III, în urma războiului franco-prusac, care supravieţuieşte Primului Război Mondial şi se termină odată cu invazia Franţei de către cel de-Al 3-lea Reich în 1940), datorită noilor probleme cu care se confruntă Franţa, ea este din nou reorganizată printr-un decrat din 20 mai 1903. În timpul invaziei, în 1940 (dar şi ulterior până în 1944), GN (care dispuinea pe atunci de cca 54.000 de militari, din care cca 12.000 vor adera la “Rezistenţa franceză”) va lupta ca forţă armata militară contra invadatorilor nazişti (Regimul de la Vichy), căzând victime al celui de-al 2-lea Război Mondial, între 1.300-1.600 de oameni. După război, ea intră în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, devenind din ce în ce mai independentă de celelalte forţe armate. Începând din 1984, GN intervine într-o serie de conflicte armate din străinătate, în: Liban, Algeria, Kosovo, Ruanda, Bosnia-Herţegovina, Haiti, Republica Democratică Congo, Palestina, Macedonia, Tailanda (pe 26 decembrie 2004, identificarea victimelor după Tsunami), Afganistan, etc. GN are este un corp armat de militari activi şi rezrvisti, sispunand de următoarele servicii: DGDN (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale); IGGN (Inspecţia Generală a Jandarmeriei Naţionale); FTGD (Formaţiuni Teritoriale constituand Jandarmeriile Departamentale-Judeţene); GM (Jandarmeria Mobilă); GR (Garda Republicană); OAS (Organisme de Administraţie şi de Sprijin); OFP (Organisme de Pregătire al Personalului); GIGN (Grupul de Intervenţie de elită al Jandarmeriei  Naţionale,  care gestionează situaţiile de criză/kidnapping, atentate – atacuri teroriste, protecţia oficilităţilor, revoltele din mediul carceral şi centrele de retenţie în special, într-un cotext de mare risc, în zonele şi regiunile periurbane, respectiv, rurale); PM (Poliţie Militară); RO (Rezrva Operaţională, formată din rezervişti); Filierele de specializare ale Jandarmeriei sunt următoarele: GM (Jandarmeria Maritimă); GAIR (Jandarmeria Aerului); GTA (Jandarmeria Transportului Aerian); GA (Jandarmeria Armamentului); GSAN (Jandarmeria Securităţii). Organismele de pregătire al personalului aflate sub autoritatea CEGN (Comandamentul Şcolilor Jandarmeriei  Naţionale) creat pe 18 iulie 1959, cu sediul la Rochefort (Charente-Maritime, Regiunea Poitou-Charentes), care organizează controlul instrucţiei (iniţiale, continue şi specifice) al întregului personal al GN sunt la EOGN (Şcoală de Ofiţeri al Jandarmeriei Naţionale) de la Melun, EG (Şcoală de Jandarmerie), care formează subofiţeri şi elevi GAV (Jandarmi Adjuncţi Voluntari) la Chateaulin, Chaumont, Montluçon, Tulle şi Rochefort şi CNF-CSTAGN (Centrul Naţional de Pregătire al Corpului de Sprijin Tehnic şi Administrativ al GN) la Rochefort. În urma deciziei Ministerului de Interne 4 şcoli ale GN şi-au încetat activităţile începând cu 1 septembrie 2009. GN dispune şi de un Institut de Cercetări Criminale (IRCGN) la Rosny sous Bois (Seine Saint Denis, regiunea urbană pariziană), având în subordine UGIVC (Unitatea de Jandarmerie de Identificare a Victimelor Catastrofelor), membră a UNIVC (Unitateta Naţională de Identificare a Victimelor catastrofelor). Efectivul total al GN în 2008, înainte de debutul crizei economice mondiale era de: 105.021 de oameni. GN are ca angajaţi, atât personal militar cât şi civil. Prima categorie se divide în: personal activ şi rezervişti, dintre care 6.450 ofiţeri şi 74.063 subofiţeri de jandarmerie, iar 239 de ofiţeri şi 4.038 de suofiteri aparţinând CTA (Corpului Tehnic şi Administrativ); 25 Ofiţeri de Armata; 14.391 jandarmi aspiranţi voluntari (GAV); peste 40.000 de rezervişti (dintre care cca 27.000 de bărbaţi şi femei au semnat un angajament ESR-Angajament pentru a servi ca jandarmi în corpul rezervistilor, din care 3.500 în GM-Jandarmeria Mobilă); 1.928 de salariaţi civili, repartizaţi în: funcţionari şi salariaţi ai Statului, angajaţi permanenţi, respectiv, contractuali cu statut sezonier. În alte structuri şi organisme ale Ministerului Apărării Naţionale erau afectaţi: 294 de ofiţeri şi 2.712 subofiţeri, jandarmi; 7 ofiţeri şi 319 suopfiteri angajaţi al Corpului Tehnic şi 581 GAV. GN fiind o forţă armata militară, gradele pe care le are în structura sa sunt definite de către Art. L4131-1 din Codul Apărării Naţionale. GN franceză este membră-fondatoare a FIEP în 1994, cu Armata Carabinierilor Italieni şi cu Garda Civilă Spaniolă, o Asociaţie Euro-Mediteraniană regrupând jandarmii şi forţele similare din Franţa, Italia, respectiv, Spania. Ulterior, au aderat la această asociaţie şi Portugalia cu Garda Civilă portugheză în 1996, Olanda cu Poliţia Regală cu statut militar şi Marocul cu Jandarmeria Regală Marocană în 1999, respectiv, Jandarmeria Română în 2002. Cele mai utilizate arme ale jandarmilor sunt: FA-MAS, PAMAS G1, Heckler & Koch MP5 (GIGN), Heckler &Koch UMP9, Sig-Sauer SP 2002, MAC model 1950 şi Manurhin MR-73. Cele mai utilizate vehicule de către GN sunt: Citroën C4, C8, Berlingo; Renault Master II, Trafic II, Clio II, Cangoo II, Mégane II, Lagună Break, Scénic II. Iveco Daily; Ford Focus, Galaxy; Land Rover; Peugeot 206, 306, Partner. Utilitare: Peugeot Jumper, Jumpy, Boxer, Ford Tranzit, Mercedes Vito. Motociclete: BMV-R1150 RT, Yamaha FJR-1300. Gradele în cadrul GN sunt următoarele: Gradaţi: Jandarm Adj. cl a 2-a, J Adj. Cl. 1,Brigadier, Brigadier Şef, Intendent (Maréchal des Logis); Subofiţeri: Elev–Subofiţer, Jandarm sub contract, Jandarm de carieră, Intendent Şef (Maréchal des Logis Chef), Adjutant, Major; Ofiţeri subalterni (inferiori): Elev–Ofiţer, Aspirant, Sublocotenent, Locotenent, Căpitan; Ofiţeri Superiori: Comandant (Maior), Locotenent–Colonel, Colonel. Ofiţeri–Generali: General de Brigada, General de Divizie, General de Corp de Armata, General de Armată. Numărul Jandarmilor ucişi la datorie este mai mic decât al poliţiştilor, iar rata sinuciderilor în GN deasemenea, însă depăşeşte media naţională franceză.

               [2]Regimul armelor si munitiilor în Franta. Cu toate ca primele restrictii privind utilizarea armelor de foc in Franta dateaza din secolul al XIII-lea, francezii aveau dreptul de a detine diverse arme de foc fara mari restrictii pana in 1995, anul in care un decret limiteaza in mod sever aceasta libertate. In 2010, un nou decret, care va intra in vigoare in acest an (2011) va reglementa un acord de armonizare a legislatiei detinerii armelor si munitiilor in UE. Astazi este imposibila achizitionarea unei arme de foc in Franta fara a apartine unui club (sportiv) de tragere sau a detine un permis de vanatoare, mai putin daca este vorba de o arma de categorile 6 si 8 (a se vedea mai jos), in vanzare libera celor care au implinit varsta de 18 ani. Portul armelor de aparare sau de razboi este strict rezervat militarilor, politistilor, vamesilor, respectiv, agentilor de securitate si de supraveghere a unor obiective importante. Intr-o situatie cu totul exceptionala, cand o persoana este amenintata si viata ei este in pericol, Prefectura o poate autoriza pentru achizitionarea unei arme de categoria 1 (a se vedea mai jos). In Franta, armele aflate in circulatie se impart in opt categorii : Categoria 1 (pistoale semi-automate cu calibru superior a 7,65mm, toate tipurile de pusti semi-automate concepute pentru a fi utilizate in misiuni armate de tip militar. Toate tipurile de armele automate); Categoria a 2-a (tancuri, avioane de lupta si alte echipamente militare grele); Categoria a 3-a (echipament de protectie contra armelor chimice, printre care si masca de gaz, etc.); Categoria a 4-a [pistoale semi-atomate si automate care nu sunt incluse în Categoria 1 (unele pistoale si revolvere); o intreaga gama de arme de mari dimensiuni (in functie de lungime, greutate, numar de cartuse) stabilite prin decretul din 1998 ; pustile cu teava neteda, precum pistoalele, respectiv, carabinele 0.22 Long Rifle, Taser X-26, etc.)]; Categoria a 5-a (arme de dimensiuni mari neincluse in Categoria a 4-a, ca pustile de vanatoare cu teava neteda, precum si cele cu teava ghintuita, cum ar fi carabina cu teava ghintuita); Categoria a 6-a (cutite, gaze lacrimogene, bastoane si alte arme albe); Categoria a 7-a [(arme cu aer comprimat care dezvolta o energie mai mare de 10 Joules, toate tipurile de arme cu percutie inelara (.22LR), mai putin cele care sunt deja incluse in categoria a 4-a; toate tipurile de arme echipate cu alarma si starter, lansatoare de „airsoft“ o energie mai mare de 2 Joules la iesirea din teava, etc.)]; Categoria a 8-a (antichitati, arme de neutralizare cu pulbere, etc.). In particular, armele din Categoria 1 se numesc arme de razboi (arme automate si semi-atomate de calibru mare, de toate tipurile) iar pentru achizitionarea lor este nevoie de o autorizatie prefectorala. Fara un permis de port-arma valid, transportul lor este strict interzis (conform unui decret inca din 18 martie 1942, din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial). Armele din categoria 4-a se numesc arme de aparare [(toate tipurile de pistoale care nu sunt incluse in categoriile 1, 7, 8; carabina cu baril, pistoale cu socuri electrice, gen Taser, precum si armele de umar: pusti cu teava neteda mai scurta de 80 cm (cu teva mai scurta de 45 cm); pusti cu teava neteda semi-automata cu lungimea tevii mai scurta de de 60 cm; pusti cu rearmare prin glisare (alunecare); arme semi-automate putand contine mai mult de trei cartuse sau cele cu incarcatoare detasabile; arme cu tir repetitiv putand contine mai mult de 10 cartuse; arme disimulate avand forma de obiecte (cannes-fusils, etc.); arme cu aer comrimat sau gaz care fac obiectul unei apropbari prefectorale; arme tragand proiectile nemetalice (daca nu sunt incluse in Categoria a 7-a); arme cu luneta de utilitate nocturna; orice fel de arme avand in aparenta forma unei arme automate de razboi. Detinerea armelor de Categoria 1 si a 4-a este supusa unei aprobari prefectorale (conform Articolului 28-2 din Decretul nr.95-589 din 6 mai 1995) si este necesar ca cel care solicita autorizatia (Formularul Cerfa nr.20-3257 modelul nr.5) sa satisfaca simultan celor „zece porunci“ ale legislatorului: 1. Sa fie in posesia unui act de identitate valid si sa posede un domiciliu fiscal pe teritoriul national; 2. Sa fie licentiat al FFT (Federatiei Franceze de Tir) de cel putin de sase luni; 3. Sa fi implinit varsta de 21 de ani; 4. Sa fi efectuat minimum trei trageri controlate la un interval de minimum doua luni si sa le aiba inscrise in carnetul sau personal de tir (trageri); 5. Sa fi obtinut un aviz favorabil din partea LRT (Liga Regionala de Tir Sportiv) careia apartine; 6. Sa posede un seif; 7. Sa fie in posesia unui referat de buna moralitate din partea Comisariatului de Politie (sau a Brigazii de Jandarmerie) în raza are domiciliul (fiscal); 8. Sa nu fie cunoscut serviciilor sociale si sa prezinte un certificat medical datat de mai putin de 15 zile (la data depunerii cererii) din care sa rezulte ca starea sa fizica si psihica (mentala) este compatibila cu detinerea unei arme de foc; 9. Sa nu aiba cazier judiciar; 10. Sa nu fi fost verbalizat pentru incidente rutiere grave sau pentru conducerea in stare de alcoolemie avansata. Cota armelor de foc supuse autorizatiei prefectorale (care trebuie pastrate la domiciliu inchise in seif si pot fi utilizate numai in poligonul de tragere!) este limitata la maximum 12 arme (din care maximum 7 cu percutie centrala si 5 cu percutie inelara), iar cota de munitie este limitata la 1000 de cartuse/arma, anual, mai putin pentru armele de foc cu percutie inelara. Pentru aplicarea normelor europene si respectarea Acordului de la Schengen, legislatia franceza este momentan intr-o profunda transformare, conform propozitiei le lege nr.2773 prezentata de catre Claude Bodin, Bruno Le Roux si Jean-Luc Warsmann in Adunarea Nationala din 30 iulie 2010 (si dezbatuta pe 25 ianuarie, începand cu orele 22h00) care prevede clasificarea armelor în 4 mari categorii: Categoria A [(Arme si materiale interzise: Categoria a 2-a (Materiale destinate si utilizate in razboi contra armelor de foc); Categoria a 3-a (Materiale de protectie contra gazelor in razboi)]; Categoria B [(Arme si materiale supuse unei autorizatii prefectorale: Categoria 1 [(Arme de razboi (arme de foc si munitiile lor concepute pentru un razboi terestru, aerian si naval); Categoria a 4-a (Arme de aparare (arme de foc si munitiile lor)]; Categoria C [(Arme si materiale supuse unei declarati prefectorale : Categoria a 5-a (Arme de vanatoare si munitiile lor); Categoria a 7-a (Arme de tir sportiv si munitiile lor)]; Categoria D [(Arme si materiale in vanzare libera: Categoria a 6-a (Arme albe); Categoria a 8-a (Arme si munitii istorice si de colectie)]. Aceasta propozitie de lege succede celei cu nr.2472 inregistrata la Presedentia Adunarii Nationale pe 29 aprilie 2010, depusa de catre Frank Marlin, Georges Colombier, Marc Le Four si Alain Moyne Bressard, sustinuta de catre 57 de deputati, considerata mai putin restrictiva, motiv pentru care ea a fost inlocuita cu cea de 2773. O a treia propozitie de lege, nr.369 depusa la Senat pe 23 martie 2011 de catre Ladislas Poniatowski si Jean-Patrick Curtois, avand in vedere ca cea precedenta nu a fost votatata dcat de catre 16 deputati. Pe 7 aprilie 2011 apare in JO decretul nr.2011-374 din 5 aprile 2011 care permite crearea unui fisier national FINIADA (al persoanelor care au interdictie privind achizitionarea si detinertea unei arme de foc). La ora actuala, in Franta exista 762.331 de arme supuse autorizatiei prefectorale (arme de Categoria 1 si Categoria a4-a) si 2.039.726 supuse declaratiei prefectorale. Din documentele pe care le-am putut consulta in acest dosar, studiile noastre arata ca cca 33% de francez detin o arma de foc. Yves Gollety, Presedintele Sindicatului detinatorilor de arme de foc sustine insa ca numarul lor este maic : cca 10 milioane de arme ar fi in circulatie in Hexagon. IHEID (Institutul de Inalte Studii Internationale si de Dezvoltare) de la Geneva sustine insa ca in Franta ar fi in circulatie intre 18-20 de milioane de arme, ceea ce confirma intr-o oarecare masura rezultatele noastre. Conform clasamentului acestei institutii, Franta s-ar clasa pe locul 7 in lume privind numarul de arme in circulatie (pe cap de locuitor civil), dupa SUA, Finlanda, Elvetia, etc. si este tara cea mai “inarmata“ din Europa, cu cei cca 1.476.000 de vanatori si cca 140.000 de tragatori sportivi. Conform ONDRP, în 2009, cca 12-20 milioane de arme ar fi circulat in Franta, ilegal, în absenta declaritiilor si aprobarilor prefectorale, ceea ce reprezinta o creste de 9,5% in ultimii cinci ani, iar numarul armelor confiscate in perioada 2005-2006 ar fi fost in crestere cu 9,8% fata perioada precedenta, adica 5004 arme, 192.500 de munitie, precum si 292 de materiale explozive. În ultima umatate de secol, numarul crimelor si delictelor contra persoanelor fizice ar fi crescut de la cca 60.000 la cca 275.000 in 2008, respectiv, la 305.000 in 2010. Intr-un singur an, intre decembrie 2008-noiembrie 2009, infractiunile legate de detentia armelor prohibite, conform Politiei si Jandarmeriei Nationale, a trecut de la 29.932 la 32.410, o crestere de 8,3%. Conform Raportului Cances in 1997, bazat pe expertiza laboratorului de PST (Politia Stiintifica si Tehnica) de la Paris in 1996, respectiv, 1997, din 2000 de arme confiscate, cca 45% erau pistoale automate, 22% pusti cu teva neteda, 13% carabine .22LR, 3,1% pistol-mitraliere si 1,6% revolvere. Laboratoarele interregionale a ale PST din celelalte metropole franceze : Lyon, Marsilia, Lille si Toulouse, în 1997, au confiscat si ele 1.339 de arme din care 431 erau în vânzare libera, adica, cca32%, iar restul in procente mai mari : cca 9% carabine 0.22LR, 16% pusti cu teva neteda, 1,1% revolvere.

        [3]Fisierul  STIC (Système de Traitement des Infractions Constatées/Sistemul de Tratament al Infractiunilor Constatate, alimentat de catre LRPPN–Logiciel de Rédaction des Procédures de la Police Nationale) este un fisier informatizat al Ministerului de Interne, care contine o serie de informatii despre autorii unor infractiuni interpelati de catre PN[4](Politia Nationala) si victimele lor, aflat sub responsabilitatea DGPN (Directorul General al Politiei Nationale), gestionata de catre subdirectia PTS (Politiei Tehnice si Stiintifice, care regrupeaza activitatile serviciilor de politie si de jandarmerie în cadrul a 3 institutii dependente de Ministerul de Interne: SCPTS–Serviciul Central al Politiei Tehnice si Stiintifice, INPS–Institutul National al Politiei Stiintifice si IRCGN–Institutul de Cercetare Criminala a Jandarmeriei Nationale) de la  Écully/Métropole de Lyon (departamentul Rhône, regiunea administrativa Auvergne–Rhônes Alpes). În ceea ce priveste GN[1], aceasta dispune si ea de o baza de date, „Fisierul JUDEX” (Système Judiciaire de Documentation et d’Exploitation/Sistemul Judiciar de Documentare si de Exploatare), care urmeaza sa fuzioneze cu Fisierul STIC (conform unei legi din 29 august 2002), pentru a da nastere la „Fisierul ARIANE (Système d’Application de Rapprochement, d’Identification et d’Analyse pour les Enquêteurs), care în 2010 era în faza de experimentare, dupa ce pe 19 ianuarie 2005, DGPN (Directia Generala a Politiei Nationale) si DGGN (Directia Generala a Jandarmeriei Nationale), au permis schimburi mutuale de informatii între serviciile lor, cu un oarecare succes. Daca în decembrie 2008, în Fisierul STIC erau înregistrati 33,8 milioane de indivizi (dintre care 5,5 milioane ar fi comis infractiuni si 28,3 milioane ar fi fost victime ale acestora), în cursul anului numarul celor care ar fi comis infractiuni ar fi scazut la 3,96 de milioane, iar ale victimelor lor, la 28 de milioane, pentru ca în noiembrie 2011 (dupa crearea Fisierului ARIANE) sa asistam la o noua crestere a autorilor de infractiuni la 6,5 milioane, iar a victimelor la 38 de milioane (ceea ce nu este surprinzator daca tinem cont de fuziunea dintre fisierele STIC si JUDEX).

           [4] PN (Poliţia Naţională Franceză). Timp de 29 de ani, între 1966-1995 în cadul PN existau 15 grade repartizate în corpuri active. Efectivul PN în 2008 (în timpul presedintiei lui Sarko) era de 145.699 de persoane şi ei erau imartiti în două corpuri: a) activii, respectiv b) personal administrativ, tehnic şi ştiinţific. Corpul funcţionarilor activi al PN, însărcinat cu misiuni de securitate, de investigaţie şi de menţinere a ordinii publice este împărţit în patru subdiziuni: Corpul contractualilor (ADS – Adjunct de Securitate, care asistă şi ajută în misiunile lor Corpul de Încadrare şi Aplicaţie); Corpul de Încadrarea şi Aplicaţie („Gardienii păcii” – Funcţionari însărcinaţi cu menţinerea ordinii pe drumul public şi gradaţii); Corpul de Comandă (Ofiţerii de Poliţie); Corpul de Concepţie şi Direcţie (Comisarii de Poliţie). În 2008, acest corp de activi al PN numără 128.006 funcţionari de poliţie (cca 89% din afectivul total al PN). Gradele personalului activ al PN sunt următoarele: Corpul de Încadrare şi Aplicaţie: Elev-Gardian al Păcii, Gardian al Păcii Stagiar, Gardian al Păcii, Sub-Brigadier, Brigadier de Poliţie, Major; Corpul de Comandă: Elev-Locotenent de Poliţie, Locotenent de Poliţie stagiar, Locotenent de Poliţie, Căpitan de Poliţie, Comandat de Poliţie (Maior); Corpul de Concepţie şi Direcţie: Comisar de Poliţie, Comisar de Divizie (Şef) de Poliţie; Corpul Înalţilor Funcţionari de Poliţie: Controlor General, Inspector General, Directorul Serviciilor Active. Personalul Tehnic şi Ştiinţific: Agent specialist al PTS (Poliţie Tehnică şi Ştiinţifică), Agent specialist Principal al PST, Tehnician al PST, Tehnician Principal al PST, Tehnician Şef al PST, Inginer al PST, Inginer Principal al PST, Inginer Şef al PST. Personalul Administrativ al Ministerului de Interne în PN: Adjunct Administrativ (AA) Clasa 2-a, AA Clasa 1, AA Principal clasa a 2-a, AAP Clasa 1, Secretar Administrativ de Clasa Normală, Secretar Administrativ de Calasă Superioară, Secretar Administrativ de Clasă Excepţională, Ataşat de Administraţie, Ataşat Principal de Administraţie. În anii 80, anual cca 20 de poliţişti erau ucişi la datorie. Începând cu anii 90, numărul a scăzut în medie la jumătate. Rata (medie) de siuncidere la poliţişti este mai mare decât media naţională franceză. PN dispune de echipe de intervenţie de elită RAID (Recherche-Aide-Intervention et Dissuasion) şi GIPN (Groupe d’Intervention de la Police Nationale/Grupul de Intrevenţie a Poliţiei Naţionale), care gestionează situaţiile de criză (kidnapping, atacuri teroriste, etc.), în special de mare risc, în zonele şi regiunile urbane. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Criza de identitate a Politiei Romane!).

            [5]DCRI/DGSI  (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii” (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, inlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism).
Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie).

        [6]Topul celor mai prestigiosi 30 de avocati francez (clasament QG): 1. William Bourdon, 61 ani; 2. Eric Dupont– Moretii, 56 ani (130 de achitari) împreuna cu asociatii sai Antoine Vey si Alice Cohen-Sabban; 3. Patrice Spinosi, 45 ani; 4. François Sureau, 60 de ani; 5. Didier Seban, 60 de ani si Corinne Herrmann, 55 de ani; 6. Hérvè Temime, 60 de ani; 7. Franck Berton, 55 de ani; 8. Jean Veil (fiul lui Simone Veil), 70 de ani (si Patrick Maisonneuve, 63 de ani); 9. François Saint–Pierre, 57 de ani; 10. Christian Saint–Palais, 54 de ani; 11. Sébastien Schapira, 45 de ani; 12. Christophe Ingrain, 48 de ani; 13. Delphine Boesel, 43 de ani; 14. Pierre Hak, 67 de ani si Jacqueline Laffont, 57 de ani; 15. Stéphane Maugendre, 56 de ani; 16. Antonin Lévy, 37 de ani; 17. Jérémie Assous, 40 de ani; 18. Anne Bouillon, 45 de ani; 19. Martin Pradel, 39 de ani; 20. Kami Haeri, 46 de an; 21. Clarisse Serre, 47 de ani; 22. Yassine Bouzrou Julie, 38 de ani si  Granier, 35 de ani; 23. Julia Minkowski, 37 de ani;  24. Fiodor Rilov, 47 de ani; 25. Jean-Marc Fedida, 54 de ani; 26. Richard Malka, 49 de ani; 27. Francis Szpiner, 63 de ani; 28. Roksana Naserzadeh, 41 de ani; 29. Stéphane Giuranna, 43 de ani (si Pascal Garbarini); 30. Manuel Abitbol, 34 de ani (si Françoise Cotta, respectiv,  Slim Ben Achour).

Articolul cu imagini pe Investigatie Jurnalistica

Conflictul politic sângeros din strada Caumartin (Paris 9e) cu deznodământ dramatic. Procesul

 


Raspandeste cu incredere
  • 144
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    144
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here