Conţinutul şi forma filmului „După dealuri” (2012) de Cristian Mungiu

    1
    119
    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    Sondajul nostru

    Conform opiniei dumneavoastra, care a fost cel mai bun presedinte postrevolutionar al Romaniei:

    View Results

    Loading ... Loading ...

    dupa-dealuri

    Cum românii au o părere (inexplicabil de) bună despre calitatea şi valoarea cinematografiei autohtone, lucru care pare să fie (uneori pe nedrept) apreciată prin anumite premii la anumit festivaluri, a apărut pentru mulţi de neînţeles cum filmul propus de România anul trecut la categoria „cel mai bun film străin” nu a fost nominalizat la Oscar.

    Există o explicaţie foarte bună pentru această „nedreptate”: „După dealuri” este un film prost. Nu că filme proaste n-ar fi nominalizate la Oscar, dar ca să se întâmple asta, trebuie măcar să fie bine făcute. Iar „După dealuri” nu stă prea bine nici la acest capitol. În plus, să ne gândim că alte filme, mult mai bune, mult mai apreciate, au făcut concurenţă puternică: L’enfant d’en haut (R: Ursula Meier), Barbara (R: Christian Petzold), Despues de Lucia (R: Michel Franco ), De Rouille et d’os (R: Jacques Audiard). Nici acestea nu au fost nominalizate. Deci de unde şi până unde această „dezamăgire”? Mungiu nu avea o şansă nici măcar în visele sale cele mai frumoase să fie nominalizat la Oscar.

    Ca redactor cultural cu o oarecare cultură cinematografică, nu se cuvine să desfiinţez un film doar pentru că nu sunt de acord cu autorul. Una este ce spune un cineast în filmul său, alta este cum spune. Aşa cum părintele iartă uşor copillul pe care îl iubeşte, la fel şi spectatorul vrăjit iartă uşor cineastul cu care nu e de acord, dacă acesta ştie să comunice elegant. Spre exemplu filmele din seria James Bond, sau seriile Mission Impossible. Ştim cu toţii că sunt propagandă anglo-americană, dar sunt bine făcute, spectaculoase şi ne încântă, ne face să credem că este doar un joc, şi de aceea le iubim, chiar dacă ştim că lucrurile nu sunt în realitate precum pe ecran.

    Una din primele aplicaţii istorice ale cinematografului, după entuziasmul artistic şi poveştile nemuritoare cu fraţii Lumiere şi Georges Melies, a fost propaganda. Nimic nou aici. Atât americanii, cât şi germanii au înţeles aplicaţiile noii arte, atât pe timp de pace, cât şi pe vreme de război.

    Am avut onoarea şi deliciul de a asista la lansarea cărţii Filmul surd în România mută. Politică şi propagandă în filmul românesc de ficţiune (1912-1989), de Cristian Tudor Popescu, Editura Polirom, Colecţia „Cinema“, Iaşi, 2011, 298 p., în noiembrie 2011, la târgul de carte Gaudeamus din Bucureşti. Autorul ne-a împărtăşit, că pe culoarele cenzurii comuniste, Securitatea nu stătea degeaba, iar spionii domestici nu erau proşti. În notele interne ale rapoartelor desecretizate ulterior, stătea o concluzie foarte relevantă: „Înainte de a ne gândi dacă un regizor este în stare să facă film de propagandă, trebuie mai întâi să ne întrebăm dacă ştie să facă film în primă instanţă”.

    Cristian Mungiu face un film de propagandă. Este dreptul lui. Totuşi, modul în care o face… ridică întrebări la care probabil că autorul nu s-a gândit.

    Am pornit să văd După dealuri ştiindu-i reputaţia, despre care am scris aici. Totuşi, am fost surprins. Filmul a fost mult, mult mai diferit decât mă aşteptam.

    În primul rând, să lămurim un lucru. După dealuri nu este un film obiectiv. Ceea ce prezintă în film ca ortodoxie este o cioară vopsită care dacă ar fi avut finalul puţin schimbat (adică dacă popa ar fi pus mâna pe sapă în loc să cheme salvarea), ar fi mers eventual ca schemă pentru un episod al Dosarelor X. Mai întâi să lămuresc acest lucru, pentru a stabili că autorul ori este rău intenţionat, ori nu s-a documentat.

    Rapoartele medico-legale arată că de fapt Irina Cornici, tânăra supusă tratamentului sever de către preot în cazul de posedare demonică (presupusa inspiraţie a filmului) a fost ucisă de fapt de medici. Citiţi mai multe aici.

    Mungiu scoate ortodoxia din context şi o tratează ca pe o cioară vopsită şi legată, gata să fie ciuruită de tirada ferventă a sarcasmului nejustificat, contând pe buna practică a ortodoxiei de a întoarce şi celălalt obraz. Dacă ar fi făcut asta cu religia ebraică, ar fi ajuns în închisoare. Dacă ar fi făcut asta cu religia musulmană, probabil ar fi fost asasinat. Dar, în zilele acestea, este „cool” să fii anti-creştin, chiar şi dacă nu ştii prea bine ce înseamnă asta. Vă invit să citiţi articolele mele despre asta:

    Păcatele de după dealuri ale lui Cristian Mungiu

    Cristian Mungiu vs. Ortodoxie

    Scriam în deschiderea cronicii că filmul lui Mungiu a fost mult mai diferit decât mă aşteptam. În sensul că a fost mult mai prost decât mi-aş fi putut imagina. Criticii străini pe care i-am pomenit în acest articol au fost blânzi cu filmul. Am hotărât şi eu, într-un spirit caritabil, să fiu blând cu punctajul meu critic pentru acest film.

    Punctajul meu: 2.5/10.

    Ştefan Alexandrescu

    ocazional, critic de film

    discerne.wordpress.com


    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here