contributors.ro : Banca Naţională şi cursul de schimb al leului

0
13
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

În România modernă, primele forme de control valutar au fost introduse în anul 1933, în încercarea guvernului naţional-ţărănist (promotor al politicii ,,porţilor deschise’’!) de a face faţă crizei economice interbelice. În perioada următoare, marcată de schimbări dramatice atât pe plan internaţional (atmosfera politică tensionată; crearea ,,blocurilor’’ monetare: blocul lirei sterline, blocul francului, blocul dolarului; devalorizări repetate ale monedelor cu rol internaţional; limitarea convertibilităţii principalelor monede nu numai în aur, ci şi una în alta; instituirea în multe ţări a controlului valutar al statului; izbucnirea războiului), cât şi pe plan intern (instabilitate politică; renunţarea la politica ,,porţilor deschise’’ şi revenirea la controlul şi restricţionarea relaţiilor economice externe; substituirea importurilor, cu tendinţe de autarhie economică; pierderea unor teritorii; intrarea în război), guvernele care s-au succedat la intervale de timp scurte (33 de guverne, cu o medie de funcţionare de opt luni) au menţinut obligativitatea cedării către Banca Naţională a României (BNR) a valutelor rezultate din exportul de mărfuri sau obţinute pe orice altă cale, au aplicat cursuri multiple pentru una şi aceiaşi valută, au devalorizat de mai multe ori leul – toate acestea ducând la întărirea controlului (direct sau indirect) al statului asupra operaţiunilor cu valute şi devize. Acest control a fost aplicat cu şi mai multă duritate în timpul războiului (când România a avut un acord de clearing cu Germnia), precum şi în primii ani de pace (când a început plata despăgubirilor de război prevăzute de Convenţia de armistiţiu cu URSS).

În timpul comunismului, controlul statului asupra operaţiunilor de schimb valutar a devenit aproape absolut. Deţinerea de către cetăţenii români a mijloacelor de plată străine era considerată infracţiune şi pedepsită cu închisoare. Pentru puţinele tipuri de operaţiuni valutare care erau totuşi permise persoanelor fizice (schimbarea obligatorie în lei a valutei primite de cetăţenii români de la rudele din străinătate; schimbarea obligatorie a sumei de cel puţin 10$ pe zi de şedere în ţară de către persoanele cu domiciliul stabil în ţări nesocialiste şi Jugoslavia, care veneau în România; sumele în valută eliberate cetăţenilor români cărora li se aproba să plece în străinătate etc.), cursul era stabilit prin ,,Decret al Consiliului de Stat’’. În aceste condiţii, în perioada 1952-1974, cursul oficial al leului a variat foarte puţin (între 5 şi 6 lei/$), însă această stabilitate artificială a fost impusă prin mijloacele de control totalitar ale statului comunist, fără nici o legătură cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei naţionale.

În ultimul deceniu al regimului ceauşist, autorităţile au dus o politică de rambursare forţată a datoriei externe, iar represiunea pentru deţinerea ilegală de valută s-a întensificat. În 1974, la cumpărarea şi vânzarea valutelor ţărilor nesocialiste pentru operaţiuni necomerciale s-a introdus o primă de 179,64%, ceea ce a echivalat cu o revalorizare artificială a leului (în perioda 1974-1989, cursul a variat între 4 şi 5 lei/$). Decontarea în lei a operaţiunilor de comerţ exterior efectuate de întreprinderile socialiste s-a efectuat la cursuri diferenţiate pe mărfuri şi grupe de mărfuri, stabilite prin plan astfel încât să permită acoperirea costurile ramurilor şi întreprinderilor respective. Această tehnică a însemnat, de fapt, subvenţionarea mascată a întreprinderilor româneşti necompetitive pe plan internaţional, care trebuiau să îndeplinească sarcinile de plan de export stabilite de stat. De exemplu, pentru 1$ obţinut prin exportul de legume produse de ,,Întreprinderea de sere Arad’’, această întreprindere încasa, la un moment dat, conform cursului de revenire planificat, 1 leu. În acelaşi timp, tot conform cursului de revenire planificat şi tot pentru 1$, însă obţinut de această dată prin exportul de maşini ,,Dacia’’, uzina din Piteşti obţinea 60 de lei. Este evident că, în aceste condiţii, întreprinderea arădeană şi, în general agricultura erau nerentabile, pe când fabrica producătoare de automobile şi, în general industria păreau rentabile. Acest sistem economic, în care resursele erau transferate pe diverse căi, inclusiv prin modalitatea de decontare a exporturilor, din ramurile primare (agricultură, extracţia cărbunelui şi a minereurilor) spre ramurile prelucrătoare (,,industria grea, cu pivotul ei: industria constructoare de maşini’’ – cum suna o lozincă a vremii) şi în care nici un fel de calcul economic şi nici o decizie raţională nu au mai fost posibile, s-a menţinut intact până în decembrie 1989 (,,Stalinism pentru eternitate’’ – V. Tismăneanu).

Societatea românească a trăit, aşadar, mai bine de jumătate de secol într-un regim valutar restrictiv, caracterizat prin confiscarea valutei de către stat şi impunerea unui curs de schimb al leului care nu avea nici o legătură cu valoarea acestuia.

După căderea comunismului, printre primele măsuri luate autorităţile ,,emanate din revoluţie’’ au fost liberalizarea călătoriilor în străinătate ale cetăţenilor români şi dezincriminarea deţinerii de valută de către aceştia. Guvernele postcomuniste au încercat, de asemenea, să menţină cursul fix al leului, însă, în condiţiile existenţei unor grave dezechilibre economice, ale dispariţiei mijloacelor de control administrativ al activităţii economice, al comerţului exterior şi al altor operaţiuni cu străinătatea, ele au fost nevoite să efectueze repetate devalorizări ale leului (februarie 1990; noiembrie 1990; aprilie 1991; noiembrie 1991). De asemenea, autorităţile au fost constrânse să modifice în mod repetat regimul valutar: abolirea unor restricţii, reintroducerea acestora (cedarea obligatorie a valutei către stat), apoi iarăşi abolire ş.a.m.d. (ianuarie 1990; septembrie 1990; noiembrie 1991; mai 1992; septembrie 1992; aprilie 1993). Evident că, pe lângă alte semnale, această incoerenţă a alimentat neîncrederea atât a cetăţenilor români, cât şi a străinătăţii în dorinţa şi capacitatea autorităţilor de a reforma economia.

Un eveniment important s-a produs la 25 martie 1998, când România a acceptat obligaţiile stipulate de art. VIII din statutul FMI. (Acesta se referă la următoarele aspecte: angajamentul autorităţilor de a elimina restricţiile privind operaţiunile de cont curent; neintroducerea altor restricţii în viitor; regimul cursului de schimb să nu sufere modificări semnificative; crearea condiţiilor cât mai favorabile relansării reformei economice). În felul acesta, România a liberalizat operaţiunile de cont curent, realizând o etapă importantă în procesul de asigurare a convertibilităţii leului.

Ultimele forme de control valutar au fost abolite practic la 1 aprilie 2005, când au fost liberalizate aproape toate fluxurilor de capital – pe termen lung şi pe termen scurt –, cu excepţia operaţiunilor nerezidenţilor efectuate pe piaţa monetară şi a operaţiunilor rezidenţilor în conturi deschise în străinătate, care au fost liberalizate ulterior.

Cu alte cuvinte, într-un mod ,,original’’, în România a fost instituită până la urmă convertibilitatea leului şi regimul de curs de schimb cunoscut sub denumirea de ,,flotare controlată’’ (Managed floating). Caracteristica esenţială a acestui regim este formarea cursului în principal prin acţiunea forţelor pieţei (cererea şi oferta de valută), pe care banca centrală intervine – direct sau indirect – pentru a influenţa cursul în funcţie de obiectivele sale (încadrarea cursului într-o anumită marjă de variaţie; ajustarea nivelului cursului în funcţie de anumiţi indicatori: poziţia balanţei de plăţi, diferenţialul inflaţiei faţă de principalele ţări partenere; etc.).

Acţiunea directă se manifestă, în primul rând, prin faptul că banca centrală este ea însăşi un operator major al pieţei valutare. Astfel, banca centrală vinde şi cumpără valută pentru a influenţa nivelul cursului de schimb în concordanţă cu obiectivele politicii sale monetare (i.e. atingerea ţintei de inflaţie), precum şi pentru constituirea şi gestionarea rezervelor internaţionale ale statului (http://www.contributors.ro/economie/rezervele-internationale-prudenta-vs-mercantilism/).

De exemplu, în cazul în care moneda naţională suferă o depreciere excesivă, banca centrală vinde valută pe piaţa valutară interbancară, valută prelevată din rezervele sale, ceea ce are ca efect creşterea ofertei de valută şi, deci, temperarea ritmului de creştere a preţului acesteia în monedă autohtonă (încetinirea ritmului de depreciere a monedei autohtone). În cazul în care tendinţa monedei naţionale este de apreciere excesivă, banca centrală va proceda invers: va cumpăra valută şi va oferi în schimb monedă autohtonă, ceea ce va duce la încetinirea procesului de apreciere. Este evident că toate aceste operaţiuni influenţează nivelul rezervelor internaţionale ale băncii centrale (statului). Scopul operaţiunilor valutare efectuate de banca centrală este, deci, aplicarea politicii acesteia privind cursul de schimb, precum şi a politicii sale privind constituirea şi administrarea rezervelor internaţionale.

Acţiunea directă se manifestă, în al doilea rând, prin reglementarea pieţei valutare. Astfel, în calitate de for de reglementare a pieţei valutare, banca centrală emite regulamente şi norme metodologice prin care defineşte şi aplică regimul valutar (conţinutul şi formele controlului valutar; metodologia de elaborare a balanţei de plăţi; modul de calcul şi de publicare a cursurilor valutare; procedura de autorizare a băncilor şi a altor categorii de agenţi economici care pot efectua operaţiuni valutare; stabilirea de plafoane pentru îndatorarea externă; etc.), precum şi alte reglementări specifice, aplicabile în acest domeniu (monitorizarea şi supravegherea tranzacţiilor valutare; autorizarea transferurilor în străinătate; efectuarea de tranzacţii pe piaţa valutară; etc.).

Acţiunea directă se manifestă, în al treilea rând, prin monitorizarea pieţei valutare. Astfel, în calitate de for de monitorizare a pieţei valutare, banca centrală are dreptul să solicite băncilor comerciale şi altor operatori raportări privind tranzacţiilor valutare efectuate – prin documente ale căror conţinut şi formă se stabilesc de către autoritatea monetară.

Acţiunea indirectă se exercită prin instrumentele politicii monetare interne (taxa de rescont; rezervele obligatorii; open market), care influenţează, printre altele, diverse elemente ale balanţei de plăţi şi, deci, cererea şi oferta de valută. De exemplu, în cazul în care – din dorinţa de a combate inflaţia -, banca centrală practică o politică de dobânzi înalte, aceste dobânzi provoacă intrări importante de capitaluri, care alimentează oferta de valută de pe piaţa valutară, determinând, deci, o tendinţă de apreciere a monedei autohtone.

Eficacitatea acţiunii indirecte a băncii centrale depinde în principal de doi factori: anticipaţiile agenţilor economici şi gradul de concordanţă între obiectivele interne şi externe ale politicii monetare.

Anticipaţiile sunt previziunile pe care agenţii economici le fac cu privire la evoluţiile economice viitoare, în particular, cu privire la evoluţia viitoare a cursului de schimb. Efectele pozitive menţionate anterior se manifestă, în realitate, numai în cazul în care agenţii economici anticipează că vor avea loc variaţii reduse ale cursului de schimb. În cazul în care ei anticipează, dimpotrivă, că vor avea loc variaţii ample ale cursului, politica de dobânzi înalte ca mijloc de influenţare a pieţei valutare şi, deci, a nivelului cursului de schimb, devine inoperantă, deoarece mobilul deţinătorilor de capitaluri nu mai este remuneraţia, ci speculaţia. Într-adevăr, în acest caz, investitorii urmăresc obţinerea unei plusvalori „de capital” legate de deprecierea sau reprecierea activelor libelate în monedă autohtonă, nu a unei remuneraţii sub forma „venitului” rezultat dintr-un ecart între ratele dobânzii.

Gradul de concordanţă între obiectivele interne şi externe ale băncii centrale este cel de-al doilea factor important care influenţează eficacitatea politicii monetare. De exemplu, decizia de creştere a ratei dobânzii – menită să majoreze costul creditului în perioadele de inflaţie – tinde să atragă capitaluri străine, a căror intrare amplifică creaţia monetară a băncii centrale, alimentând, deci, inflaţia. Invers, scăderea ratei dobânzii, pentru a stimula investiţiile, riscă să descurajeze intrările de capitaluri, cu tot ceea ce implică aceasta în ceea ce priveşte situaţia pieţei valutare şi nivelul cursului de schimb.

În acest cadru, se constată că BNR şi-a redus treptat intervenţiile pe piaţa valutară. Această politică relativ neintervenţionistă a fost facilitată de aprecierea reală şi chiar nominală continuă a leului în perioada 2005-iunie 2007, ca urmare a masivelor intrări de capital generate de intrarea României în NATO şi în UE şi în condiţiile existenţei unei abudenţe de lichidităţi pe plan internaţional. Această politică a putut fi menţinută şi în perioada următoare, fiind favorizată de corectarea aprecierii excesive a leului care s-a produs în perioada anterioară şi de apariţia unei tendinţe constante de apropiere de un nivel de echilibru, definit, de această dată, în condiţiile liberalizării complete a mişcărilor de capital (convertibilitatea deplină a leului) şi ale conturării perspectivelor adoptării euro. Este de remarcat că deşi aplicarea acestei politici a coincis cu criza financiară, liberalizarea relativă a procesului de formare a cursului leului nu a afectat prea mult stabilitatea financiară a României, nici în mod direct (impact asupra sectorului bancar şi al pieţelor financiare), nici în mod indirect (impact asupra economiei reale).

Pentru viitor, stabilitatea cursului leului rămâne foarte importantă, printre altele, pentru posibilitatea preconizatei adoptări a euro, având în vedere că o condiţie în acest sens este participarea în prealabil, cel puţin doi ani, la ”Sistemul Monetar European II” (European Exchange Rate Mechanism, ERM2), a cărui caracteristică esenţială este obligaţia statelor membre de a menţine cursul monedelor lor în limitele de ±15%.

Concluzia care se desprinde din cele arătate este că BNR s-a înscris în ultima decadă în consensul internaţional cu privire la faptul că politica monetară a unei ţări trebuie să urmărească în primul rând stabilitatea preţurilor, fără să-şi propună să controleze cursul de schimb. După amintitele încercări nereuşite din anii ’90 de a menţine cursul fix al leului, cel puţin conducerea şi specialiştii BNR au înţeles că este pur şi simplu imposibil să fixezi în acelaşi timp cursul de schimb şi condiţiile monetare naţionale (i.e. rata dobânzii pe termen scurt). Din această perspectivă, într-o economie de piaţă, cu monedă convertibilă şi liberă circulaţie a capitalului, cursul de schimb nu poate fi manipulat fără a modifica foarte mult alte elemente ale politicii monetare. Altfel spus, încercarea de a influenţa cursul de schimb prin intervenţii directe ale băncii centrale pe piaţa valutară sau prin controlul mişcării capitalurilor este, cu excepţia unor perioade foarte scurte, sortită eşecului. Această împrejurare este numită în literatură ,,triunghiul incompatibilităţilor’’ (imposibila treime, trilema) şi este important de înţeles că ea ţine de natura lucrurilor, nu de lipsa voinţei de cooperare sau de incompetenţa conducerii băncii centrale. Nu putem sublinia îndeajuns acest lucru, deoarece, în România, cauzele ,,triunghiului incompatibilităţilor’’ nu par a fi înţelese de unii membrii ai guvernului şi ai parlamentului, precum şi de câţiva aşa-zişi ,,analişti’’ şi de unele posturi de televiziune, care acuză BNR, printre altele, că nu menţine un anumit nivel al cursului de schimb, ori, dimpotrivă, că manipulează cursul pentru a exercita presiuni asupra guvernului.

Este important de înţeles, de asemenea, că amintita politică valutară relativ neintervenţionistă a BNR a putut fi aplicată atât de mult timp nu doar pentru că în ultimul deceniu cursul leului a tins constant spre un nivel de echilibru, ceea ce a fost esenţial, ci şi pentru că Banca Centrală Europeană (BCE) – ale cărei reguli BNR, în calitate de membră a ,,Sistemului European de Bănci Centrale’’, este obligată să le respecte – a aplicat ea însăşi o politică similară cu privire la euro. Cu alte cuvinte, evoluţia cursului de schimb al leului a fost determinată în perioada amintită atât de evoluţia durabilă a “variabilelor fundamentale” ale economiei României, cât şi de unii factori externi.

Există însă unele ţări în care situaţia este diferită. Astfel, criza financiară asiatică din 1997-1998 a convins unele guverne şi bănci centrale că ţările care au menţinut controlul cursului de schimb al monedei lor au depăşit mai uşor criza decât cele care au optat pentru liberalizarea financiară. Trebuie însă spus că aceste cazuri au arătat din nou, dacă mai era nevoie, că aplicarea controlului valutar necesită existenţa unor rezerve internaţionale foarte mari. Într-adevăr, unele ţări asiatice au adoptat cursul fix, după o perioadă de un deceniu sau mai mult care a fost nu numai una de liberalizare a fluxurilor de capital, ci şi o perioadă de acumulare importantă de rezerve internaţionale. Autorităţile din aceste ţări au acceptat în schimb o mai mare volatilitate a ratei inflaţiei, adică lucrurile s-au petrecut exact aşa cum afirmă teoria ,,triunghiului incompatibilităţilor’’.

Există, de asemenea, unele semnale că poziţia actuală a băncilor centrale occidentale în materie de curs de schimb pare să se modifice.

La rândul lor, unii economişti din mediile academice consideră că băncile centrale nu trebuie să fie atât de circumspecte. Aceştia arată, de exemplu, că BCE ar trebui să intervină atunci când evoluţia cursului de schimb al euro  nu mai reflectă realitatea economică, astfel încât să transmită un semnal corect pieţelor. Ei subliniază mai ales volatilitatea puternică a cursului de schimb euro/dolar din ultimul deceniu şi consecinţele negative pe care acest fenomen le are asupra creşterii economice în Europa.

În fine, unii politicieni dau şi ei semne de nelinişte. Aceştia se plâng adesea de efectele nefaste ale volatililităţii excesive ale cursurilor de schimb şi, la fel ca în România, învinovăţesc pentru aceste fenomene băncile centrale. Oricum, ei au inclus pe ordinea de zi a ultimei reuniuni a reprezentanţilor ţărilor din G20 problema condiţiilor monetare internaţionale. În acest conetxt, retorica multor oameni politici importanţi sugerează că aceştia încearcă să ajungă la un nou acord internaţional cu privire la cursul de schimb şi chiar la o nouă monedă de rezervă internaţională.

Cel mai recent exemplu de bancă centrală occidentală care a urmărit să influenţeze cursul de schimb prin intervenţiile sale pe piaţa valutară este oferit de Banca Naţională a Elveţiei. Îngrijorată de aprecierea francului elveţian faţă de euro, aceasta a intervenit masiv, începând din martie 2009, pentru a determina scăderea cursului francului. Este totuşi dificilă evaluarea eficacităţii unei strategii intervenţioniste, chiar şi în manieră ex post. Fapt este că Elveţia a pierdut 14 miliarde de franci elveţieni doar în primul semestru al anului 2010, fără ca aprecierea francului să fie oprită. Acest episod, urmat îndeaproape de alte bănci centrale, tinde să întărească poziţia economiştilor care sunt sceptici cu privire la capacitatea autorităţilor monetare de a controla cursurile de schimb.

În concluzie, este indubitabil că discuţiile cu privire la cursul de schimb vor continua, în interiorul G20, în parlamentul şi presa din România, ori aiurea. Problema subdiacentă este că chiar dacă reprezentanţii băncilor centrale şi miniştrii de finanţe sunt nemulţumiţi de volatilitatea excesivă a cursurilor de schimb reale şi nominale, ei nu ştiu prea bine ce anume provoacă această volatilitate. Ştiinţa economică oferă instrumente conceptuale şi analitice de natură să explice evoluţia pe termen lung a cursurilor de schimb (aşa-numita ,,abordare prin elasticităţi’’; teoria parităţii puterilor de cumpărare; teoria parităţii ratelor dobânzii; ,,abordarea prin teoria portofoliului’’; etc.), însă termenul lung se poate dovedi a fi prea lung (,,pe termen lung cu toţii vom fi morţi’’ – Keynes), iar influenţa capitalurilor speculative se poate manifesta devastator de azi pe mâine.

Din acest motiv, adepţii flexibilităţii cursurilor de schimb rămân majoritari. Chiar dacă admit că, într-adevăr, unele ţări cunosc situaţii diferite, ei demonstrează că aceste împrejurări specifice sunt determinate de particularităţile pieţelor de capital din ţările respective. Ca urmare, deşi, în anumite condiţii, o intervenţie a băncii centrale pe piaţa valutară sau cel puţin voinţa de a interveni pot fi eficace, în literatură se subliniază că pentru aceasta este necesar să existe şi alte condiţii. Dintre acestea, cea mai importantă este dovada că statul care intenţionează să intervină are rezerve internaţionale colosale şi este realmente dispus să le utilizeze. O altă condiţie necesară este un angajament politic credibil în favoarea intervenţiei, precum şi voinţa explicită de a accepta consecinţele intervenţiei asupra condiţiilor monetare interne, inclusiv o rată a inflaţiei mai mare sau mai mică decât cea dorită, cel puţin un anumit timp. Şi este probabil că va fi necesar un control valutar apăsător, îndeosebi asupra fluxurilor de capital pe termen scurt, în mod permanent sau temporar.

Aceste condiţii sunt valabile inclusiv în cazul României. Este adevărat că această ţară are, deocamdată, rezerve internaţionale considerabile, însă în nici un caz ele nu pot fi comparate cu cele ale Elveţiei, de exemplu. Pe de altă parte, România este deja atât de interconectată cu pieţele de capital mondiale încât revenirea la controlul valutar ar fi o soluţie nerealistă. În fine, societatea românească a aşteptat atât de mult timp ca membrii săi să călătorească, să deţină şi să folosească liber orice monedă doresc încât chiar şi numai simpla impresie că autorităţile încearcă să dea înapoi ceasul istoriei ar da naştere, probabil, unei puternice reacţii.

Timişoara, 14 mai 2018


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here