Acasă Stiinta & Tehnica Istorie contributors.ro : Datoria financiară a Germaniei…

contributors.ro : Datoria financiară a Germaniei…

83
1
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

Datoria financiară a Germaniei faţă de România şi soluţia acceptată în anul 1947

Există oameni care se consideră predestinaţi pentru a-i conduce pe semenii lor. În acest scop, ei nu ezită să vânture în mass-media câteva cifre mari despre datoria financiară pe care autorităţile germane o aveau faţă de România la 8 mai 1945, sperând că nimeni nu va îndrăzni să-i contrazică pe platourile de televiziune unde au fost invitaţi.

Pentru a demonta şarada propagandistică începută în anul 2010 în România, ne-am propus să prezentăm realitatea din perioada 1919-1947, situaţia generală a despăgubirilor de război pe care autorităţile de la Berlin trebuiau să le achite în perioada interbelică şi modul cum au acţionat cele Patru Mari Puteri în 1947 pentru a fi sigure că vor primi despăgubiri de la autorităţile germane după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Înainte de semnarea Tratatului de Pace de la Versailles (29 iunie 1919), liderii politici ai ţărilor care au învins Germania în primul război mondial nu au reuşit să ajungă la un acord comun în privinţa modului de formare a cuantumului despăgubirilor germane care urmau să fie plătite statelor învingătoare. Pentru rezolvarea acelei probleme a fost înfiinţată o Comisie interaliată specială. Aceasta a alcătuit o listă în care s-a prevăzut achitarea de către autorităţile de la Berlin a 132 miliarde mărci aur în decurs de 30 de ani, începând cu data de 1 mai 1921.[[1]]

Din cauza problemelor politice şi economice interne, germanii au achitat târziu o parte din sumele stabilite în graficul elaborat de Comisia interaliată. În consecinţă, politicienii din Marea Britanie şi SUA au revizuit de două ori planul despăgubirilor de război care trebuiau plătite de către autorităţile de la Berlin („Planul Dawes” în 1924 şi „Planul Young” în anul 1930). Scopul urmărit de liderii politici americani şi britanici a fost de a-i convinge pe germani să achite despăgubiri statelor europene, care aveau la rândul lor datorii foarte mari de plătit faţă de SUA (11,5 miliarde de dolari în anul 1922) deoarece se împrumutaseră de la americani în primul război mondial pentru a-şi dezvolta armatele şi a obţine victoria finală.[[2]]

În cele din urmă, reparaţiile de război neplătite de autorităţile de la Berlin până la 1 iulie 1932 au fost anulate complet (93 miliarde de mărci aur), în conformitate cu hotărârile adoptate la Conferinţa de la Lausanne (16 iunie – 9 iulie 1932), în timp ce alte state din Europa, datoare faţă de SUA, nu au fost scutite de achitarea sumelor împrumutate în perioada 1914-1918.

Anexarea Austriei (12 martie 1938) şi dispariţia statului cehoslovac (15 martie 1939) au permis firmelor germane să utilizeze Dunărea pentru a creşte importurile de produse agricole şi petrol din România, precum şi exporturile de produse germane către Peninsula Balcanică, în defavoarea rutei maritime, mult mai lungi: Marea Nordului – Oceanul Atlantic – Marea Mediterană – Marea Neagră. Franţa şi Marea Britanie au urmărit cu îngrijorare expansiunea economică a Germaniei în regiune, iar tratatul economic româno-german încheiat la 23 martie 1939 a consfinţit dreptul autorităţilor de la Berlin de a folosi zonele scutite de taxe vamale din porturile româneşti de la Dunăre (în special la Galaţi şi Brăila).

Ulterior, presiunile economice germane asupra autorităţilor de la Bucureşti s-au accentuat şi, după rapturile teritoriale din vara anului 1940, România a intrat complet în sfera de influenţă germană. La 4 decembrie 1940 a fost semnat la Berlin un acord de colaborare între cele două state, în scopul creşterii masive a exporturilor româneşti de petrol, produse agricole şi forestiere către Germania şi a importurilor de armament, muniţii, tehnică de luptă şi echipamente militare germane necesare armatei române.

După izolarea Armatei 6 germane la Stalingrad de către trupele sovietice şi pierderea a aproximativ 150.000 de militari români în bătălia respectivă, mareşalul Ion Antonescu a reanalizat relaţiile de colaborare cu Germania şi, în cursul vizitei sale la Berlin (11 ianuarie 1943), a semnat un nou protocol economic. În acel document s-a prevăzut ca Germania să deschidă un nou credit în favoarea României, în scopul furnizării de tehnică de luptă modernă pentru armata română, slăbită după pierderile umane şi materiale suferite la Stalingrad. În schimb, autorităţile de la Bucureşti au acceptat să trimită 4 milioane de tone de petrol în Germania şi Italia, în cursul anului 1943.

Schimburile economice dintre cele două state au continuat până la 23 august 1944. Lovitura de stat care a avut loc la Bucureşti a întrerupt colaborarea politică, militară, economică şi diplomatică româno-germană, în condiţiile în care autorităţile române aveau de primit de la Berlin circa 1,3 miliarde de mărci germane pentru produsele exportate în acea ţară şi neachitate de guvernul german. În acelaşi timp, cantităţile de armament, tehnică de luptă, muniţii şi echipamente pe care România le-a primit din Germania şi nu le-a achitat până la 23 august 1944 erau în valoare de 1,25 miliarde de mărci.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a însemnat, printre altele, recunoaşterea înfrângerii României în războiul la care participa de la 22 iunie 1941. Situaţia respectivă a fost amintită în preambulul „Convenţiei de armistiţiu între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite”, încheiată la Moscova (12 septembrie 1944), astfel: „Guvernul şi Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii şi a celorlalte Naţiuni Unite, acceptă condiţiunile armistiţiului, prezentate de către Guvernele sus-menţionatelor trei Puteri Aliate, acţionând în interesul Naţiunilor Unite”[[3]].

În telegrama trimisă la 12 septembrie 1944 Departamentului de Stat al SUA, Averel Harriman (ambasadorul SUA în URSS) a menţionat că nu a avut timp să analizeze cererile româneşti de includere în Convenţia de Armistiţiu a propunerilor privind „impunerea unui termen limită ocupaţiei militare (sovietice – n.n.) şi valabilităţii articolelor respective ale acordului de armistiţiu, precum şi la recunoaşterea concretă a statutului de aliat sau cobeligerant pentru România.

Românii au protestat energic în legătură cu clauza privind daunele de război, cerând ca aceasta să fie mai flexibilă pentru a preîntâmpina o posibilă incapacitate de plată.

Ei au mai cerut, de asemenea, o recunoaştere mai mare a contribuţiei administraţiei româneşti la aplicarea măsurilor de poliţie şi administrative interne reclamate de acord. Molotov nu a manifestat dorinţa de a da nici un fel înapoi în problema despăgubirilor şi nu a consimţit la nimic din ceea ce ar fi limitat puterea militară sau poliţienească rusă în România în timpul perioadei [de ocupaţie] militară”[[4]].

Atitudinea ministrului sovietic Viaceslav Molotov faţă de România nu s-a schimbat în anii care au urmat. Cu toate acestea, reprezentanţii României au solicitat la Paris acordarea statutului de ţară cobeligerantă, în locul celui de stat învins în război (12 august 1946). Despre acea situaţie, regretatul istoric Valeriu Florin Dobrinescu a precizat în 1988, în volumul său care a fost ulterior premiat de Academia Română, astfel: „România cerea statut de cobeligerant, înlăturarea din proiectul de tratat a stipulaţiilor articolului 30 (clauza naţiunii celei mai favorizate), îmbunătăţirea clauzelor economice care afectau grav situaţia ţării şi politica sa economică, îmbunătăţirea condiţiilor privitoare la limitarea armamentului. […]

Referindu-se la clauzele economice şi militare, pe care le-a calificat ca injuste în cea mai mare parte, [ministrul Afacerilor Externe] Gheorghe Tătărescu a solicitat [la 13 august 1946] o ameliorare, ţinând cont de eforturile în războiul antihitlerist, ca şi de situaţia noastră precară economică. Guvernul român, preciza el, îşi rezervă dreptul de a pretinde despăgubiri şi reparaţii atât de la Germania, cât şi de la Ungaria”[[5]].

Din păcate pentru cetăţenii României, reprezentanţii Naţiunilor Unite nu au recunoscut la Paris, în 1946 şi 1947, statutul de ţară cobeligerantă, România fiind considerată un stat învins – aşa cum s-a consemnat şi în „Convenţia de armistiţiu” (Moscova, 12 septembrie 1944). În consecinţă, autorităţile de la Bucureşti au fost obligate să renunţe definitiv la circa 1,3 miliarde de mărci – datorie pe care fostul guvern de la Berlin o avea pentru petrolul şi produsele agricole româneşti exportate în Germania până la 23 august 1944 şi care nu fuseseră achitate de către statul german. Totodată, România a fost obligată să plătească toate facturile neachitate în perioada când mareşalul Ion Antonescu s-a aflat la putere, pentru tehnica de luptă, armamentul şi echipamentele importate din Germania, în valoare totală de 1,25 miliarde de mărci.

Statutul de ţară învinsă în cel de-al doilea război mondial a condus la includerea articolului 28 în Tratatul de Pace de la Paris, încheiat la 10 februarie 1947. România a acceptat să achite în întregime datoriile pe care le avea faţă de Germania la data de 8 mai 1945, deşi statul german se afla sub ocupaţie în februarie 1947, la fel ca România, iar acei bani au ajuns sub controlul celor Patru Mari Puteri: URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa. În plus, istoricul Valeriu Florin Dobrinescu a menţionat o informaţie despre situaţia existentă la 10 februarie 1947, astfel: „Conform Agenţiei „France Press”, România, «deşi a declarat că va executa clauzele» [Tratatului de Pace], s-a arătat nemulţumită de faptul că este lipsită de creanţele asupra Germaniei”[[6]].

La rândul său, guvernul de la Budapesta a fost dezamăgit de poziţia reprezentanţilor celor Patru Mari Puteri, care au obligat Ungaria să renunţe la datoriile acumulate de Germania pentru toate produsele şi serviciile ungare furnizate autorităţilor de la Berlin şi neplătite în timpul celui de-al doilea război mondial. O declaraţie în acel sens a fost făcută de guvernul de la Budapesta (6 august 1946), astfel: „Ungaria a suferit pagube nemăsurate în timpul ocupaţiei germane şi în urma evacuării germane. Nu există nici o bază juridică sau morală ca Ungaria să fie constrânsă să renunţe la revendicările ei faţă de Germania în favoarea duşmanilor ei. Cel mult, Ungaria, în calitate de fostă aliată a Germaniei, poate ceda prioritatea revendicărilor puterilor aliate, dar fără a renunţa la ele”[[7]].

Alte informaţii interesante provin de la Gheorghe Tătărescu. La 23 august 1947, ministrul Afacerilor Externe şi şef al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris a declarat în Parlamentul României, înainte de ratificarea documentului semnat în capitala Franţei la 10 februarie 1947, astfel: „Tratatul cuprinde multe clauze grele şi multe clauze injuste. Este în primul rând injust preambulul tratatului, care nu acordă României calitatea de cobeligerantă. […] Este în special injustă clauza prevăzută în art. 28, care obligă România să renunţe la toate creanţele sale împotriva Germaniei. […] România rămâne totuşi obligată să plătească Germaniei creanţele sale […] şi în fapt să plătească ea Germaniei reparaţii. […] Nu este just să restituim aurul primit din Germania drept plată a cerealelor şi petrolului ridicat din România şi nici să înapoiem materialul rulant intrat în serviciul căilor noastre ferate prin trafic normal înainte de a fi primit înapoi materialul similar ieşit din ţară în acelaşi mod sau pentru susţinerea efortului de război alături de Naţiunile Unite. […] Guvernul a acceptat tratatul [de Pace de la Paris] şi sincer s-a obligat să execute în mod loial clauzele sale”[[8]].

Imediat după discursul ministrului Afacerilor Externe, Parlamentul României a aprobat în unanimitate Tratatul de Pace de la Paris.

De ce s-au acceptat prevederile articolului 28 din acel document? Deoarece România a fost o ţară învinsă în cel de-al doilea război mondial, nu i s-a recunoscut statutul de ţară cobeligerantă, prevederile Dictatului de la Viena din august 1940 au fost anulate în întregime de cele Patru Mari Puteri, iar URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa au avut pretenţii materiale şi financiare faţă de Germania. Aceastea au fost achitate inclusiv printr-o confiscare de către reprezentanţii celor Patru Mari Puteri a tuturor datoriilor pe care alte ţări le aveau faţă de Germania (România, Ungaria, Bulgaria şi Italia), conform Tratatelor de Pace încheiate la Paris, la 10 februarie 1947, de fiecare ţară menţionată cu Puterile Aliate şi Asociate. În consecinţă, autorităţile de la Berlin nu pot fi considerate răspunzătoare în acest caz, ci liderii politici din 1947 ai URSS, SUA, Franţei şi Marii Britanii – care au urmărit să obţină rapid din Germania diferite produse, bani şi servicii în contul despăgubirilor de război, pentru a nu repeta greşelile grave săvârşite în perioada 1919-1932 într-o chestiune similară.

La rândul lor, mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai I pot fi consideraţi vinovaţi de situaţia respectivă deoarece au permis trimiterea în Germania a unor cantităţi foarte mari de petrol şi produse agricole, în timpul războiului, fără a recupera sumele de bani datorate de guvernul de la Berlin. Dacă germanii câştigau războiul împreună cu românii, datoriile reciproce dintre Germania şi România ar fi fost probabil compensate de comun acord. Am spus „probabil” deoarece istoria acelor evenimente a fost cu totul alta, în defavoarea intereselor naţionale româneşti.

În final, România a fost obligată să plătescă Uniunii Sovietice despăgubiri de război în valoare de 300 milioane de dolari, în acelaşi timp cu achitarea datoriei pe care o avea faţă de Germania (1,25 miliarde de mărci). Anumite fonduri obţinute din exportul de produse româneşti au fost utilizate pentru alimentarea contului din care se plătea datoria faţă de statul german după 10 februarie 1947 şi acele sume ajungeau la cele Patru Mari Puteri, care ţineau sub ocupaţie întreaga Germanie.

Conducerea Băncii Naţionale a României a fost învinuită în ultimii ani că nu se implică în aşa-zisa operaţiune de recuperare a 18 miliarde de euro din Germania, fără să fie menţionat un lucru elementar: Tratatul de Pace de la Paris nu a fost semnat de către guvernatorul Băncii Naţionale a României, ci de Gheorghe Tătărăscu (ministru al Afacerilor Externe), Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul Justiţiei), Ştefan Voitec (ministrul Educaţiei Naţionale) şi generalul Dumitru Dămăceanu (subsecretar de stat la Ministerul de Război). În plus, comisia română de aplicare a Tratatului de Pace a avut următoarea componenţă: Gheorghe Tătărăscu (preşedinte), Gheorghe Gheorghiu-Dej (ministrul Economiei Naţionale), Teohari Georgescu (ministrul Afacerilor Interne), Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul Justiţiei), Alexandru Alexandrini (ministru de Finanţe), generalul Mihail Lascăr (ministrul Apărării Naţionale), Tudor Ionescu (ministrul Minelor şi Petrolului), Emil Bodnăraş şi Simion Oeriu (comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace de la Paris).

Cum s-a ajuns la cele 18 miliarde de euro? S-au calculat „dobânzi” şi „penalităţi”, plecând de la suma de 1,3 miliarde de mărci pe care Germania trebuia să o achite României după cel de-al doilea război mondial şi care, potrivit articolului 28, paragraful 4 din Tratatul de Pace de la Paris, a fost anulată de reprezentanţii coaliţiei Naţiunilor Unite în defavoarea României. Politicienii de la Bucureşti au fost nevoiţi să accepte articolul în întregime deoarece România a fost învinsă în acel război şi învingătorii şi-au impus condiţiile, chiar dacă erau considerate injuste de autorităţile de la Bucureşti. Şi statul român (nu Banca Naţională a României) a îndeplinit prevederile Tratatului de Pace de la Paris deoarece politicienii de la Bucureşti au dorit încetarea stării de război şi, în acelaşi timp, anularea Dictatului de la Viena din 30 august 1940 – prin care nord-vestul Transilvaniei a fost oferit Ungariei de reprezentanţii Germaniei şi Italiei. În plus, politicienii români vedeau în anul 1947 cum Organizaţia Naţiunilor Unite încerca să coaguleze speranţele păcii într-o lume afectată de războiul care tocmai se încheiase şi doreau ca România să fie primită cât mai curând în O.N.U. – fapt ce s-a întâmplat de-abia la 14 decembrie 1955, în condiţiile aplicării de către statul român a Tratatului de Pace de la Paris din 1947. Acelaşi obiectiv general a fost urmărit şi de autorităţile de la Helsinki, Roma, Budapesta şi Sofia, după ce au acceptat tratatele de pace stabilite de învingători.

În anul 1947, Finlanda, Italia, Bulgaria, România şi Ungaria şi-au recăpătat independenţa şi suveranitatea, iar patru dintre ele au renunţat la toate datoriile pe care Germania ar fi trebuit să le plătească în momentul capitulării sale necondiţionate la 8 mai 1945. Se poate remarca faptul că, în tratatele încheiate separat de către Italia, Bulgaria, Ungaria şi România cu Puterile Aliate şi Asociate, s-a utilizat un text standard privind renunţarea la datoriile respective. Acesta a fost adaptat pentru fiecare ţară în parte prin modificarea numelor statelor şi a cetăţeniilor – vezi România (art. 28, paragraful 4); Ungaria (art. 30, paragraful 4); Italia (art. 77, paragraful 4); Bulgaria (art. 26, paragraful 4). În acelaşi timp, autorităţile de la Helsinki au fost exceptate de către Puterile Aliate şi Asociate de la aplicarea acelei reguli, articolul 28 din Tratatul de Pace cu Finlanda conţinând numai trei paragrafe deoarece autorităţile americane au insistat asupra acestui aspect (Finlanda fiind singurul stat care a achitat până în anul 1940 toate datoriile sale faţă de SUA, stabilite după încheierea primului război mondial).

Pentru a analiza obiectiv situaţia de la începutul anului 1947, trebuie ţinut cont şi de distrugerile care au avut loc în timpul celei de-a conflagraţii mondiale în Uniunea Sovietică şi România. În afară de renunţarea la toate datoriile pe care Germania ar fi trebuit să le plătească la 8 mai 1945, statul român a fost obligat să achite Uniunii Sovietice o despăgubire de război de 300 milioane de dolari, timp de opt ani, începând de la 12 septembrie 1944. Pentru plata acesteia, autorităţile române au livrat cantităţi mari de grâu, petrol, cherestea, nave fluviale şi maritime, utilaje industriale şi alte tipuri de mărfuri.

Instaurarea regimului comunist în România a permis autorităţilor sovietice să reanalizeze starea în care se afla economia românească. Pentru a-i ajuta pe politicienii comunişti de la Bucureşti să câştige popularitate în rândurile cetăţenilor români, Iosif Stalin l-a anunţat la 7 iunie 1948 pe dr. Petru Groza că, după scrisoarea primită de la prim-ministrul României, „guvernul sovietic a luat hotărârea de a reduce suma ce a mai rămas de plătit drept reparaţiuni cu începere de la 1 iulie a.c. cu 50 la sută”.

Iniţiativa redactării acelei scrisori a venit din partea lui Gheorghiu-Dej la şedinţa din 4 iunie 1948 a Consiliului de Miniştri şi putem presupune că secretarul general al P.M.R. cunoştea deja faptul că Iosif Stalin era de acord cu micşorarea despăgubirilor de război pe care România trebuia să le achite Uniunii Sovietice până în anul 1952. În actualul stadiu al cercetării noastre nu excludem posibilitatea ca preşedintele Consiliului de Miniştri al URSS să fi fost încântat de cedarea la 23 mai 1948, în secret, a insulei Şerpilor de către guvernul de la Bucureşti, în favoarea Uniunii Sovietice. După două săptămâni, Iosif Stalin l-a anunţat pe dr. Petru Groza că datoria de război a României a fost diminuată cu 50% şi, în vara aceluiaşi an, a fost încheiată convenţia pentru reducerea livrărilor româneşti către URSS în contul reparaţiilor de război – statul român fiind scutit astfel de achitarea a 73,2 milioane de dolari.

În opinia noastră, între pierderea insulei Şerpilor în favoarea URSS şi anularea unei părţi din despăgubirile de război pe care România trebuia să le achite Uniunii Sovietice există o legătură strânsă. Sperăm ca, în viitor, să putem găsi documente sovietice care să confirme ipoteza noastră.

După circa 60 de ani de la evenimentul respectiv, la posturile de televiziune din România a fost vehiculată ideea aşa-zisei datorii istorice pe care Germania o are faţă de România. Dacă ar fi existat bunăvoinţa să fie studiate documentele existente în arhivele din România, discursurile unor politicieni români din perioada 1944-1947 şi, nu în ultimul rând, volumul publicat în anul 1988 de regretatul istoric Valeriu Florin Dobrinescu, poate că entuziasmul nu ar fi inflamat imaginaţia partenerilor de discuţii de la televiziunile din România. Este trist când sunt ignorate izvoarele istorice valoroase şi, mai mult decât atât, prin teoria celor 18 miliarde de euro se pune sub semnul întrebării întregul Tratat de Pace de la Paris – pe cale de consecinţă, frontiera României cu Ungaria şi statutul României în cadrul O.N.U., NATO, Uniunii Europene şi a altor organizaţii internaţionale.

Dacă mirajul celor 18 miliarde de euro îi atrage pe cetăţenii români, le putem spune că România a avut alocate aproximativ 19 miliarde de euro din partea Uniunii Europene, în perioada 2007-2013, pentru a îmbunătăţi nivelul de trai din ţară. Din păcate, aproximativ 3 miliarde de euro figurau la sfârşitul anului 2017 în bugetul Uniunii Europene la capitolul fonduri necheltuite şi pierdute definitiv de România[9] din cauza incompetenţei autorităţilor politice de la Bucureşti. Visurile celor care urmăresc să obţină dintr-o dată asemenea fonduri sau nişte moşteniri miraculoase din străinătate sunt nocive pentru cetăţenii dintr-o ţară în care cuvintele de ordine sunt incompetenţa, fărădelegea, minciuna şi lipsa de moralitate a autorităţilor centrale şi locale, pe fondul inexistenţei unui cult al muncii, în folosul întregii societăţi româneşti.

Articolul 28, paragraful 4 din „Tratatul de Pace din 10 februarie 1947 între România şi Puterile Aliate şi Asociate”, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 199 din 30 august 1947.

„Fără a prejudicia dispoziţiunile de mai sus, precum şi orice alte dispoziţiuni luate în favoarea României şi a cetăţenilor români, de către Puterile ocupante ale Germaniei, România renunţă în numele său şi în numele cetăţenilor săi, la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a cetăţenilor germani, pendinte la 8 Mai 1945, cu excepţiunea pretenţiunilor rezultând din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 Septemvrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. Această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele, toate pretenţiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamente încheiate în cursul războiului, precum şi toate pretenţiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului”.

NOTE

[1] Constantin Buşe, Din istoria relaţiilor internaţionale. Studii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, p. 265-286.

[2] De exemplu, autorităţile franceze aveau de achitat 4 miliarde de dolari, iar cele britanice 4,5 miliarde de dolari.

[3] 23 august 1944. Documente 1944, vol. II, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Centrul de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 707.

[4] Foreign Relations of the United States, Diplomatic Papers 1944, Volume IV, Europe, Rumania, Washington 1966, p. 231-232. The National Archives of the United States, Washington D.C., General Records of the Department of State (RG 59), European War 740.00119 EW 1939/9 – 1244. Apud 23 august 1944. Documente 1944, op. cit., p. 713 (Documentul nr. 844).

[5] Valeriu Florin Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, p. 150; 156.

[6] Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 5419, dosar 801/13 A, 1947, poziţia 1539, f. 575. Apud Valeriu Florin Dobrinescu, op. cit., p. 189.

[7] Fülöp Mihály, Pacea neterminată. Consiliul Miniştrilor Afacerilor Externe şi tratatul de pace ungar (1947), Institutul European, Iaşi, 2007, p. 222.

[8] Relaţiile internaţionale postbelice. Cronologie diplomatică, 1945-1964, coord. Nicolae Ecobescu, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 62.

[9] Victor Bratu, Adrian N. Ionescu, Răzvan Diaconu, Fondurile europene: un capăt de listă pentru noii miniştri, în Curs de guvernare.ro, luni, 29 ianuarie 2018, http://cursdeguvernare.ro/fondurile-europene-un-capat-de-lista-pentru-noii-ministri.html.


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

1 COMENTARIU

  1. Domnule Petre Opris,
    Comentariul meu este legat de afirmatia dvs: “……mareşalul Ion Antonescu şi Regele Mihai I pot fi consideraţi vinovaţi de situaţia respectivă deoarece au permis trimiterea în Germania a unor cantităţi foarte mari de petrol şi produse agricole, în timpul războiului, fără a recupera sumele de bani datorate de guvernul de la Berlin…..”.
    La acea vreme statul a fost condus exclusiv de maresal, decizia intrarii in razboi apartinand acestuia, astfel incat Regelui care nici macar nu a fost informat de acesta decizie la nivel national, nu i se pot imputa consecintele nefavorabile la care va referiti. Prin consecinte inteleg livarile la care faceti referire. Pe de alta parte, nu ati facut referiri la motivele intrarii in razboi de partea Germaniei de catre maresalul Antonescu. In momentul mentionarii vinovatiei acestuia de catre dvs, apreciez ca trebuia sa verificati arhivele inclusiv cele diplomatice si sa constatati daca intradevar maresalul a vrut sau a fost fortat cojunctural sa accepte intelegerea cu Hitler. Eu nu stiu, dar acuzarea dvs va obliga la aceasta elucidare. In plus, cu ocazia mortii Regelui s-au prezentat comentarii istorice, documente, marturii, declaratii, scurte filme istorice de arhiva pe postul national oficial autorizat TVR 1 timp de 3 zile care au clarificat si acest fapt, drept care afirmatia dvs privind vinovatia Regelui, nu corespunde realitatii. La TVR1 au fost clarificate majoritatea din cele 10 neadevaruri istorice induse de propaganda bolsevica prin care s-a falsificat istoria reala a poporului roman de atunci si pana in zilele noastre. Asa ca macar acum dupa atatea decenii de mistificare, se cuvine sa nu mai propagati acest neadevar istoric…….in rest mi se pare foarte interesant articolul dvs.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here