Acasă Opinii contributors.ro : Generaţia 1965-1975.

contributors.ro : Generaţia 1965-1975.

32
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Momentul nostru politic a trecut sau n-a venit? De ce nu a avut România de după 1900 o „generaţie măreaţă”? (actualizat)

Valentin Naumescu

  • În anul Centenarului, nu e uşoară observaţia că România de după 1900 nu a avut, de fapt, o „generaţie de aur”,
    care să se confunde cu triumful absolut al unei naţiuni, cu
    recunoaşterea internaţională şi gloria incontestabilă de a fi adus
    demnitatea, valorile morale şi prosperitatea ţării la nivelul
    aşteptărilor şi aspiraţiilor cele mai înalte ale cetăţenilor săi,
    întrunind deopotrivă admiraţia internă şi externă;
  • Ceea ce America îşi numeşte, cu mândrie, Greatest Generation (cohorta născută între 1915-1925, care a trecut, la vârsta copilăriei sau adolescenţei, prin Great Depression în anii 29-32, a luptat în al Doilea Război Mondial, a eliberat lumea şi a făcut apoi posibil American Dream
    în anii 50-60, un model de viaţă şi de societate care a inspirat
    generaţii întregi de pe alte continente), are corespondent şi în alte
    ţări ale lumii, chiar dacă proporţiile, resursele şi gloria trebuie
    ajustate, de bună seamă, la nivelul posibilităţilor ţărilor respective. Generaţia Japoniei de după 1945 şi generaţia germanilor născuţi după 1940,
    care au fost educate, după război, în spiritul modestiei, pacifismului,
    responsabilităţii împovărătoare a trecutului dar şi ambiţiei teribile
    de a se ridica de la pământ, reconstruind din temelii aceste ţări
    ruinate de delirul imperial şi ideologic al generaţiilor care le-au
    precedat, sau chiar generaţiile rezistenţei anti-comuniste din Ungaria, Cehia şi Polonia (aflate
    la maturitate între 1956-1968-1977-1980) pot fi şi ele incluse în
    această panoplie de onoare a generaţiilor spre care noii veniţi pot
    privi cu recunoştinţă sau ca la adevărate modele;
  • Marile succese politice ale României de la 1918, despre
    care ne place să vorbim în această perioadă, şi modernizările
    ulterioare din economie, instituţii şi cultură se asociază cu o generaţie născută între 1865-1885, aflată în 1918 şi ulterior la maturitate politică (Regele
    Ferdinand I, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Alexandru-Vaida Voevod,
    Alexandru Lapedatu, Iuliu Hossu, Pan Halippa, Take Ionescu, Nicolae
    Titulescu şi mulţi alţii)
    , nicidecum cu generaţiile născute după
    1900, cu care, din păcate, putem asocia mai ales naşterea mişcărilor
    extremiste, derapajele ideologice grave, crimele şi violenţa politică,
    respectiv prăbuşirea ţării, după 1938, în cele patru regimuri
    dictatoriale (dictatura carlistă, statul naţional-legionar, regimul
    militar antonescian şi regimul comunist) care aveau să se succeadă până
    în 1989, fără ca vreo generaţie (definită aici în termenii
    unei mase critice articulate programatic la nivelul societăţii, nu a
    câtorva excepţii izolate)
    să li se opună semnificativ?;
  • Fac parte din generaţia 1965-1975, pe care o definesc între aceste borne pentru că este generaţia României aflată astăzi la deplină maturitate,
    nici tânără, nici „în vârstă”, care are amintirea şi experienţa
    conştientizată a comunismului (prin care a trecut în copilărie şi
    adolescenţă) dar care şi-a făcut studiile universitare sau şi-a început
    cariera profesională imediat după 1989. O generaţie în
    principiu liberală şi pro-occidentală, care asigură nucleul clasei
    mijlocii actuale din România, ajunsă astăzi la vârsta medie şi la
    potenţialul ei maxim (profesional, intelectual, economic şi, poate,
    politic).
    Este, desigur, un concept relativ, improvizat,
    iar limitele ei (1965 şi 1975) sunt, bineînţeles, şi ele relative,
    putând varia cu câţiva ani în sus sau în jos. Mă feresc de etichete
    precum X sau Y. O scurtă reflecţie asupra „misiunii” generaţiei mele,
    asupra momentului ei politic (care a trecut sau n-a venit?), asupra
    „sacrificării politice” sau nu a acestei generaţii aflate cu un picior
    în comunism (deci gata compromisă) şi cu celălalt în capitalism, dar şi a
    tentaţiei revoluţionare, uşor utopice dar cu siguranţă binevenite ca
    demers, a făuririi „omului nou”, civico-hipsterist, desigur protestatar,
    cu laptopul deschis la cafenea în centru, conectat pe toate reţelele
    sociale, nu foarte citit (şi mă refer la cărţi, la fundamente) dar
    oricum informat rapid şi în sinteză de pe Facebook, care aspiră să preia
    frâiele ţării la vârste de 25-30 de ani şi să dea flit „depăşiţilor”, o
    astfel de reflecţie onestă cred deci că se cuvine a fi făcută, acum, în
    anul Centenarului.

*

Peste câteva zile voi împlini 48 de ani, constat că deja nu mai pot
fi un „om nou” printre „oamenii noi” şi m-am gândit să ies doar pentru
un moment din zona preocupărilor de politică internaţională, scriind un
text pe care îl dedic colegilor mei de generaţie şi pe care îl voi
încheia cu o întrebare, la care chiar aştept răspuns.

Generaţia 1965-1975, să zicem aşa, cu
aproximările inevitabile. O generaţie care a copilărit în comunism
suficient cât să şi-l amintească bine (măcar 14-15 ani sau mai mult) dar
a studiat în universităţi după 1989 şi, bineînţeles, şi-a construit
aspiraţiile, carierele sau afacerile începând cu primii ani ai
libertăţilor, democraţiei şi capitalismului românesc, aşa cum au fost
ele atunci, cu lipsuri, crize dar şi oportunităţi, în anii 90.

Este nucleul clasei mijlocii actuale a României, o generaţie în principiu liberală şi pro-occidentală.
O parte, ştim bine, au plecat în Occident. Cu ei, generaţia noastră ar
fi fost şi mai puternică, şi mai creativă, şi cu certitudine am fi putut
face mai mult pentru România. Numai pe cei pe care i-am întâlnit şi
cunoscut în Canada, cât am fost diplomat la Toronto, să-i fi avut astăzi
în ţară şi calitatea societăţii noastre ar fi fost puţin mai bună. O
generaţie în care, totuşi, mulţi şi-au văzut carierele profesionale
împlinite sau businessurile bine puse pe picioare, chiar şi cei rămaşi
aici, o generaţie activă, care munceşte şi călătoreşte peste tot în
lume, consumă dar şi produce, trăieşte relativ bine (sau oricum mult mai
bine decât ar fi sperat în copilărie) dar, oarecum paradoxal, o generaţie care nu şi-a spus cuvântul în politica ţării. De ce?

Un fost coleg de facultate îmi spunea recent că i se pare că
generaţia noastră a fost „sărită” nedrept din succesiunea marilor
generaţii decizionale (din politica înaltă, din managementul
instituţional de vârf etc.), care scriu, practic, istoria unei ţări. Are
şi nu are dreptate. Să încercăm să vedem de ce.

Deşi este astăzi la deplină maturitate profesională şi intelectuală,
generaţia de mijloc a României este „prinsă” politic între o generaţie
care s-a format şi a ocupat primele poziţii înainte de 1989, care are
conexiuni şi solidarităţi ce răzbat din regimul anterior şi care se lasă
greu dusă de la putere (vă propun să nu dăm exemple), şi generaţia
rebelă şi contestatară a celor născuţi după 1990 sau, în fine, în
ultimul deceniu al comunismului, „oamenii noi” care se pregătesc energic
şi fără prea multe scrupule să preia frâiele. O foarte tânără deputată
PNL-istă ne explica nu demult „eşecul decreţeilor” şi de ce trebuie să
urmeze rapid la conducere cei care nu au copilărit în comunism.

Generaţia 1965-1975 nu a dat încă Preşedinţi ai Republicii sau Academiei, nici prea-fericiţi Patriarhi,
a dat însă câţiva (puţini) rectori de universităţi, a dat mulţi
profesionişti ajunşi acum la momentul recunoaşterii interne şi
internaţionale, în toate domeniile, mulţi manageri de companii private
care duc ţara înainte şi produc valoare adăugată. În principiu,
generaţia noastră a făcut carieră sau bani. Nu prea a făcut
politică la vârf, chiar dacă a avut opţiuni politice şi uneori a activat
la niveluri joase în partide, nu s-a aflat la conducerea unor
instituţii fundamentale şi cu certitudine nu a condus cu adevărat
România niciodată.
Nu a lăsat „istorie” în urma ei, dacă
ne referim aici la marile momente politice ale unei naţiuni. O vor face
direct tinerii care cresc acum?

Această generaţie a dat însă în ultimii zece ani şi şase prim-miniştri
(greu de spus că ei au deţinut şi puterea politică reală în sistem,
dacă ne raportăm la contextele cunoscute), care au rezistat destul de
puţin în funcţii: Emil Boc, Mihai-Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Dacian
Cioloş, Sorin Grindeanu şi Mihai Tudose. Niciunul nu a avut un mandat
complet, aşa cum au avut în trecut Văcăroiu, Năstase sau Tăriceanu.
Fiecare dintre aceştia a însemnat la vremea respectivă o speranţă
pentru partidele lor cel puţin, unii dintre ei chiar şi pentru mulţi
români neimplicaţi politic şi pentru împrospătarea clasei politice,
speranţă confirmată sau nu. Unii s-au retras din politică, alţii
continuă mediocru, iar Dacian Cioloş se anunţă liderul politic al
României deceniului următor. E mult, e puţin pentru o generaţie de
mijloc?

Nu ştiu şi nu pot să spun dacă a fost o generaţie „sacrificată” sau
dacă cei care au astăzi în jur de 45-50 de ani au ales conştient să stea
deoparte de politică, de funcţii înalte de conducere şi să facă
altceva, ştiind că sunt şi vor fi întotdeauna „prea tineri sau prea bătrâni să intre în politică”. Vezi,
îmi spune colegul de facultate, asta este, nouă ni s-a spus tot timpul
că suntem prea tineri să preluăm cârma, să mai aşteptăm să ne vină
rândul, până ne-am trezit că ni se spune că suntem prea bătrâni şi vin
„oamenii noi”…

În mod cert nu am fost o „generaţie măreaţă”, aşa cum nu au fost nici
cele de dinaintea noastră. Am acţionat individual, căutând soluţii pe
cont propriu, neavând încredere unii în alţii şi nici în stat,
societate, comunitate. Condiţiile istorice au fost cum au fost, dar să
nu ne plângem, putea fi mai rău. Nu am fost noi şi nu suntem pentru
România the Greatest Generation pe care a avut-o America
secolului trecut. Dar mai mult puteam face, asta e clar, pentru această
ţară, şi poate încă nu e târziu.

Ceasul generaţiei noastre ticăie. Avem astăzi în faţă două variante.
Să ne vedem mai departe de treabă, în carierele, profesiile sau
afacerile noastre, să călătorim şi să ne simţim bine cu ceea ce am putut
contribui de pe acest low profile, altminteri comod şi plăcut, sau să ne implicăm acum,
când România este pe buza prăpastiei şi poate fi împinsă în afara lumii
occidentale, în care noi speram în 2007 că am intrat definitiv. Deci, ce facem?

Actualizare

La puţine minute după publicarea articolului, am primit separat
reacţia de mai jos, pe care o consider extrem de sinceră şi de
credibilă, şi al cărei punct de vedere îl respect. Mulţi ne regăsim
probabil în perspectiva de viaţă a distinsului cititor, reluată mai jos,
cu acordul domniei sale:

Buna ziua,

Felicitari pentru articolul de astazi ! Mi-am permis sa va scriu, conform incurajarii din text.

Emotionant, nu doar pentru cei nascuti in perioada aceasta.

Sunt unul dintre admiratorii dumneavoastra si va apreciez mult
stilul de scris. Fac parte dintr-o generatie careia ii place sa scrie
fraze lungi, divagand, revenind, de aceea ma bucur cand dau peste autori
care comunica concis, relevant, chiar percutant; iar cand materialul e
plin de substanta dar si caldura sunt cu atat mai emotionat.

Am studiat REI la ASE dupa 89, dar lucrez in IT ca mi-a placut
domeniul si m-am adaptat, la un organism de standardizare. Imi exersez
des discursul la diverse conferinte globale ale organizatiei, ma bucur
de fiecare data de bagajul de lecturi consumate in comunism si de
usurinta in exprimare. Reusesc sa fac lucruri si sa comunic lucruri. Dar
nu as incepe o cariera politica deoarece am alte prioritati –
supravietuirea (privita mai mai putin ca asigurarea traiului zilnic, dar
mai mult ca alocarea timpului catre activitati sportive si exercitii in
natura, plus studiul muzicii care imi tine creierul sanatos de cand ma
stiu) si educatia lui fi-miu.

Vreau sa fac mai mult pentru tara, dar cum pot sa reusesc fara sa
renunt la cele de mai sus ? Este simplista intrebarea si egoista, stiu,
dar nu am nici o idee mai departe de incercarea de a-l convinge pe un
bun prieten sa se implice el. […] Lui ii spuneam ca hegemonia autentica
trebuie sa-si aiba originea intr-un catalizator al mentoratului;
intelectual, desigur, dar mai mult decat atat, cel al curajului (al
nebuniei gesturilor si actiunilor) atat de cautat si admirat de orice
tanar. Curajul acela pe care nu-l cunoastem, care a lipsit parintilor,
apropiatilor, rudelor si l-am aflat (sub forma rezistentei
anti-comuniste) de-abia dupa 89 si nici atunci dintr-o data, complet si
fara echivoc.

De aceea, fara nici cea mai mica urma de pesimism, gandesc ca e nevoie de rabdare, probabil inca o generatie.

Va doresc mult succes in viata si in toate demersurile pe care le faceti !

Cu deosebita consideratie,

Dan Tibacu


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here