contributors.ro : Naturalia non (sunt) turpia

0
25
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Motto:

„Bine s-a spus cândva că un om educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce este firesc se ridică numai porcii şi bădăranii ipocriţi, care în purismul lor abject nu se uită la conţinut şi se năpustesc mânioşi asupra cuvintelor izolate. Acest soi de oameni care îşi arată indignarea în văzul lumii caută în schimb, cu nespusă plăcere, closetele publice, pentru a citi acolo inscripţiile neruşinate de pe pereţi.”

În epilogul la romanul soldatului Šveik, Jaroslav Hašek explică, prin propozițiile din acest motto, că a folosit cuvinte vulgare în dialogurile de acolo pentru a reconstitui trivialitatea în care își duceau veacul pe timp de război soldații Imperiului Austro-Ungar. Mă folosesc de cuvintele genialului scriitor ceh pentru a mă apăra, la rându-mi, în fața cititorilor pentru ceea ce voi spune către finalul acestui articol.

Cât de ușor te poți înșela când dai verdicte etimologice! M-am înșelat de câteva ori, am suferit pentru acest lucru, chiar dacă am încercat să mă vindec cu gândul la povestioara Au mai pățit-o și alții a lui Costache Negruzzi. Într-un articol mai vechi, am emis ideea că româna se latinizează chiar și atunci când împrumută cuvinte din limbi germanice sau slave. Am dat ca exemplu cinci cuvinte de origine germană:

claviatură din germ. Klaviatur

maistru din germ. Meister

matriță din germ. Matrize

șurub din germ. Schrube

ventil din germ. Ventil

și am conchis doct: „iată, dicționarele ne spun că acestea sunt cuvinte împrumutate din germană, dar ele, cu excepția lui șurub, au până la urmă etimon latin: clavis = cheie, magister = căpetenie (cel mare), matrix = izvor, origine, ventus = vânt. Prin urmare, noi ne romanizăm și când împrumutăm din germană, nu întotdeauna, dar destul de des”. M-am pripit însă când am afirmat că șurub este un cuvânt germanic, fără să investighez până la capăt cazul. Cum s-a întâmplat? Întâi de toate am scris pur și simplu că e germanic, bizuindu-mă pe impresia lăsată de structura fonetică a cuvântului care părea să nu aibă niciun corespondent în latină. Știam din experiență că e riscant să te bazezi pe impresii în știință, și atunci, înainte de a trimite articolul spre publicare, am verificat informația. Prima dată în Deutsches Wörterbuch (33 de volume și tot cam atâtea kilograme), opera Fraților Grimm de acum un secol și jumătate; aici, ipoteza mea a fost confirmată: autorii indică drept etimon nordicul vechi skrufa și înregistrează descendenții acestuia și în alte limbi germanice: în suedeză – skruf, în daneză – skrue, în engleza veche – scrue (azi screw) și, bineînțeles, în germana actuală – Schraube (dialectal Schrube). Un ultim argument mi s-a părut a fi irecuzabil: dicționarul lui Littré (Dictionnaire de la langue française, 1863) confirmă originea germanică a francezului vechi escroue devenit escrou, apoi écrou. Am adormit liniștit considerând problema rezolvată definitiv.

Și totuși… câteva zile mai târziu un amănunt din dicționar a început să nu-mi dea pace: Littré menționează la acest articol corespondentul italian al lui écrou, care e scrofola. Detaliul m-a trimis imediat la un posibil etimon latin – scrofa. Fr. écrou este îndepărtat fonetic de lat. scrofa, dar numai aparent, pentru că sunt destule exemple care confirmă direcția acestei evoluții fonetice: lat. scribere a devenit în fr. écrire, lat. scrinium – écrin „scrin”, așadar mi-am zis că écrou poate proveni din latinește, nu din germ. Schrube cum citisem în dicționarele pomenite! Și, din nou totuși: „ce poate avea în comun scroafa cu șurubul” se poate întreba orice om cu scaun la cap, nefamiliarizat cu fantezia asociativă a vorbitorilor și cu întortocheatele căi ale etimologiei. Dacă vreți să aflați ce anume au în comun cele două cuvinte, citiți mai departe, înarmându-vă cu „puțintică răbdare”, căci lucrurile nu-s chiar simple.

…În copilăria mea, locuiam lângă un fierar ungur (covaci i se spunea în grai), o rupeam pe ungurește, dar nu înțelegeam de ce pentru el piulița era anyacsvar, adică mamășurub (anya + csvar), iar perechea cu care se… cuplează era apacsvar, adică tatășurub (apa = tată). Mult mai târziu, am urmărit curioasa terminologie a „înșurubării” tehnice în românește și am constatat că ea se bazează pe analogii și aluzii sexuale. Electricianul meu când mi-a cuplat aparatele din casă la sursa energetică vorbea de „moș” și „babă”. Informaticianul care mi-a instalat routerul a întinerit un pic cuplul vorbind de „tată” și „mamă”. Nemții am înțeles că-i zic Mutter (= mamă) piuliței gata pregătită pentru înfiletare și Feder (= arc elicoidal) obiectului de înfiletat. Englezii – male și female. Dar cel mai interesant dintre toate e în franceză, unde piulița este écrou, adică, etimologic vorbind: scroafă, cum s-a văzut mai sus. Dicționarul tezaur informatizat al limbii franceze (TLFI) ne explică metamorfoza: în latina medievală scrofa a devenit piuliță în baza unei „comparaison vulgaire” cu monta porcină. În franceză, „moșul” sau, dacă vreți, „tata”, e vis, adică șurub. Cuvântul provine din latinescul vitis care desemna vrejul viței-de-vie. Acesta penetrează desișul vegetativ prin răsucire, de unde analogia e gata. M-am întrebat totuși de ce au ales francezii, din diversitatea faunei domestice, tocmai scroafa. Că n-au ales pisica, am înțeles, în franceză cuvântul e masculin – le chat, oaia așijderea – le mouton, găina – Doamne ferește, știți cum îi spun francezii, dar mai aveau atâtea altele, capră de pildă – une chèvre sau gâscă – une oie etc. M-am tot gândit și în cele din urmă am renunțat, punând metafora pe seama întâmplării și… am greșit, pentru că nimic nu e întâmplător în evoluția unei limbi. Norocul meu (este atât de necesar câteodată!) a fost un cititor fidel al articolelor mele, care m-a luminat, ajutându-mă să dezleg enigma. Trăitor în copilărie la țară, acesta era vecin cu tehnicianul veterinar al comunei, care deținea un vier de rasă. Sătenii veneau cu scroafele lor la montă „pentru o reproducție de calitate”. Curios cum era, copilul se pitea după uluci și examina tacticos „activitatea” febrilă de dincolo de gard. Nu i-a fost greu să admire amănuntul anatomic: „bărbăția” vierului se „înșuruba”, acolo unde avea menirea să o facă, asemenea sfredelui din lada de scule din atelierul tatălui său. Departe de a mă fi gândit vreodată la așa ceva, deși ar fi trebuit să fac analogia, căci la Eminescu – pe care-l știm pe de rost – până și codița purcelușului e precum sfredelul:

Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț

Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă.

Dar, până la urmă, tot Eminescu ne explică:

Nu e carte să înveți

Ca viața s-aibă preț –

Ci trăiește, chinuiește

Și de toate pătimește

Și-ai s-auzi cum iarba crește.

Chiar având la îndemână toate aceste informații care fac lumină în evoluția sensurilor, este greu de decis ce a fost mai întâi: vechiul nordic skrufa, cum credeau Fraţii Grimm și Littré, sau vechiul lat. scroba, din dicţionarul etimologic Ernout-Meillet. După cum au evoluat sensurile, s-ar părea că totuși elementul latin a fost primordial[1]. Dacă e așa, înseamnă că am greșit când am susținut că Schraube (dialectal Schrube) ar fi un cuvânt pur germanic. Șurubul și șurubelnița se vor fi „înșurubat” ele în română venind din Germania, scroafa e însă din latină.

NOTE_______________

[1] Profesorul Dorin Urițescu de la Universitatea din Toronto, lingvist nec plus ultra, pe care l-am consultat asupra chestiunii, mi-a scris un mail prin care confirmă prioritatea latinei. Îmi și trimite proba: „From Middle High German Schrūbe, from Medieval Latin scrōba (9th cent.), blend of scrobis ‘cavity, pit’ and scrōfa ‘screw’ (compare Occitan escrofa ‘screw nut’, French écrou ‘id.’). Irregular –f in Luxembourgian/Swabian Schrauf and Swiss Schruuf”. V. http://www.wordsense.eu/scrobis/


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here