Corespondenta din Germania – Petru Vintilă jr. : Lucia Ferescu sau Steaua dimineții

1
16
Raspandeste cu incredere
  • 2
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    2
    Shares

Autorul pseudoromanului apărut la Editura Compania este pictor și scriitor, întocmai precum tatăl său era scriitor și pictor. Acest volum însă, prin tematica ambițioasă și scriitura îndelung cizelată a dobândit o importanță deosebită în literatura română contemporană, astfel încât nu-l mai putem considera pe autor în primul rând artist plastic. Fragmentat în numeroase capitole, romanul câștigă astfel în dinamism, este clasic cât trebuie ca să ne țină treaz interesul, pe șleau zis, cu sufletul la gură, și este modern în sensul că nu s-au făcut în proza contemporană, pe plan mondial, inovații pe care artistul să nu le utilizeze pe ici pe colo, pe unde se potrivesc mai bine, măcar pentru a ne pune la curent cu faptul că le cunoaște și este-n stare să le stăpânească. Romanul e alcătuit din prolog, trei părți și epilog, fapt cvare-i conferă o anumită rotunjime, o evidentă armonie structurală. Oarecum teribilist, autorul indică o bibliografie de peste o sută de titluri. Avem de-a face cu o operă profund originală care, ici și colo, ne sugerează însă déja vu-ul. Se poate să fie efectul faptului că, de decenii bune, refuz să mai citesc cărți proaste. Prologul se petrece în 1968 într-un cartier al Bucureștiului care avea să fie distrus de Ceaușescu pentru construirea Casei Poporului. Capitolul I începe în 1835, tot la București. Stilul este arhaic mai mult prin somptuozitate decât prin arhaisme, ca și la marele Mateiu Caragiale. Povestea de dragoste este destul de tipică, adică banală. Cel mai Cel și Cea mai Cea. Și totuși, ea e din altă lume. Stăpânind temeinic specificul neoliticului pe teritoriul României actuale, Petru Vintilă jr. își permite speculații perfect îndreptățite, chiar dacă, de regulă, nu se abate de la ce stipulează izvoarele. Se poate discuta pentru ce anume ocupantul rus al Țărilor Române nu e zugrăvit mai realist, adică pus pe jaf și crime, așa cum au mărturisit contemportanii onești ai epocii. Autorul poate argumenta, că n-a vrut să scrie un roman de groază. Obiecția am formulat-o mai ales datorită imensei încărcături științifice din text. Există intenții protocroniste foarte bine argumentate în context, care însă contrazic orice viziune înțeleaptă. Lucia Ferescu, ca întrupare feminină a lui Lucifer, trăiește veșnic și are diferite relații matrimoniale sau numai erotice cu diferiți bărbați, aleși după diferite criterii. Solide cunoștințe de istorie îl ajută pe autor să se miște dezinvolt în diferite epoci și să evoce cu ușurință momente semnificative din timpuri de mult apuse, în special privind istoria creștinismului. Orice autor talentat și competent are un crescendo în îndrăzneala lui narativă. El relatează din ce în ce mai avântat și, în majoritatea cazurilor, de la un anumit moment, îl lași să meargă singur, nu-l mai însoțești în plauzibilitate, când relatarea devine poveste. Când povestea te revoltă însă, înseamnă că, pe undeva, continui să-l iei în serios drept realist. În partea a doua a pseudoromanului, Lucia Ferescu devine Angela Ferescu, fără a fi desigur altul, vorba lui Stere Mitroi, care în piesa sa de teatru ”Starea vremii într-o căsnicie”, printre multe alte replici-aforisme, o are și pe aceasta: ”Femeia se joacă cu bărbatul ca pisica cu șoarecele. Și până la urmă, o mănâncă.” Partea a treia, cea mai fragilă în privința forței de convingere, pleacă de la o premiză axiomatică: misterele seamănă între ele ca niște frați gemeni. Autorul are dreptate dacă acceptăm că, descifrate, misterele nu mai sunt mistere și nu mai e necesar să semene, când știm despre ce-i vorba. Scriitura e perfectă și de aceea cartea se citește pe nerăsuflate. Personal, fiind eu un bătrân care și-a recăpătat echilibru spiritual de ceva vreme și țin teribil la el acuma, îndrăzneala concepțiilor autorului mi se pare exagerată. Poate că nu m-ar șoca atâta, dac-ar avea mai puțină bibliografie. Această tendință de a-mi impune științe neomologate, mă indispune cu atât mai mult cu cât arta literară desfășurată de autor e ireproșabilă, mi-ar fi plăcut s-o văd mai pe strada mea. Când vorbim de universuri paralele, cel puțin c-un picior, dacă nu și cu mintea, ieșim din religie, suntem pe tărâm eretic. Este evident că pentru autor, religia rămâne o ipoteză de lucru, dar pentru Dumnezeu, doar atâta e prea puțin. Când îndrăzneala e prea mare, opera literară nu poate avea succes decât la atei, semiatei și semicreștini. Dar nu la creștini. Față de numărul cu totul infim al acestora (astăzi sunt mai puțini creștini adevărați decât preoți), din punct de vedere managerial nu se pot înregistra pierderi. Mă mulțumește faptul că pot susține cu tărie că, dac-aș crede mai puțin în Dumnezeu, mi-ar fi plăcut mai mult această carte, pentru că, precum în Faustul goethean, și aici Diavolul e personajul principal. S-ar putea să fie totuși o carte genială, demonstrând că Diavolul construiește și afirmă numai împotriva lui Dumnezeu. Adică, de fapt, distruge și neagă.

Mihai Neagu Basarab


Raspandeste cu incredere
  • 2
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    2
    Shares

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here