Corespondenta din Germania – Radu Cange : Calistrat Taxidis

0
15
Raspandeste cu incredere
  • 2
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    2
    Shares

Sondajul nostru

Romancierul Radu Cange și-a început cariera de scriitor ca poet. Dsupă 4 volume de versuri, această carte include, în afară de textul care dă titlul menținat mai sus și romanul ”Nebunul de la etaj”. ”Calistrat Taxidis” are două părți: ”Paznicul, scriitorul și alte întâmplări” și ”Golemul”. Romanele scrise de poeți sunt, de regulă, foarte bine scrise, pentru că poeții au un anumit respect în plus față de cuvânt, în comparație cu alți mânuitori de condei. Radu Cange se dovedește a fi un mare povestitor nu numai prin folosirea vocabularului, ci și prin mentalitate. Interesul pentru politică este discret și fără prejudecăți, dar diagnosticele sunt bine puse. Sunt descrise evenimente care dovedesc cu prisosință acest lucru cum ar fi demolarea Bisericii Sf. Vineri, la care autorul a fost martor revoltat și îndurerat, deci cutremurat. Narațiunea se desfășoară la persoana întâia. Un paznic de muzeu, îndrăgostit de profesia lui, își povestește viața. El locuiește la muzeu și nu are familie. Deci, profesional, este de neînlocuit. Își falsifică actele pentru a nu deveni pensionabil. Și totuși, din când în când are câte o aventură. De regulă, de scurtă durată: ”Nu mi-a plăcut să fiu legat niciodată, fiindcă nu doream să încurc pe nimeni și nici să fiu încurcat.” Povestitorul este un amestec firesc de banalități și bizarerii. De pildă, alternează perioade de zece ani în care fumează, cu perioade de zece ani în care bea. Până la urmă, încurcăturile cu securitatea, admirabil descrise, sunt provocate de o femeie, pe care povestitorul o numește inițial Viorica, pentru a deveni după multe zeci de pagini, Amanda Laurian. Într-un moment în care acuză o scădere a memoriei o numește chiar Victoria, dar încă pe aceeași pagină, personajul redevine Viorica. Fotografia autorului pe copertă ni-l prezintă apt de a mai introduce în narațiune două tinere femei, Antoaneta și Luci, bine conturate, dar sugerându-ne s-o preferăm pe Luci, dacă ar veni cumva vorba. Diferența dintre ele este mică, la un moment dat se descoperă chiar c-ar fi surori. Există și un citat în favoarea Antonetei: ”Antoneta era dimineața mea frumoasă în care mă deșteptam.” Anchetatorul de la securitate este prezentat realist, înjurând și bătând, dar totuși maleabil în încercările sale de a scoate de la bietul paznic de muzeu, ceea ce intenționa să scoată, pentru susținerea unui adevăr, a unei realități trecute, cu iz infracțional, în mod sigur posibile, cu alte personaje. Mai apar și doi vizitatori bine conturați, un scriitor cam scund, lipsit de talent, dar harnic, în lumea lui deci prolific, care, la un moment dat, ajunge pentru scurt timp chiar directorul muzeului, și, prin contrast, un goliat pe care autorul îl numește golem. Încă în acest prim roman apare ca personaj nebunul de la etaj care telefonează cam aiurea povestitorului care-și iubește telefonul lui vechi de care acum, după lovitura de stat considerată revoluție, nu mai au decât foarte puțini abonați, majoritatea folosind aparate noi, colorate deschis, fără personalitate, adică sărace în mister. Dacă primul roman din volum este dedicat memoriei lui ”Panait Istrati, prozator genial”, cel de-al doilea are un Motto din jurnalul lui Witold Gombrowicz: ”Pentru mine literatura nu este o chestiune de carieră sau de eventuale monumente, ci dorința de a extrage din sinea mea valoarea maximă de care sunt în stare.” ”Nebunul de la etaj” începe cu constatarea că într-un bloc, vecinii îți sunt indiferenți, tu le ești lor indiferent și până la urmă ajungi să-ți devii tu însuți ție indiferent. Autorul filosofează subtil, doar aparent paradoxal, se exprimă fluent, narațiunea curge de la sine fără nici o stridență și nici o opintire. Există desigur și banalități: ”Întotdeauna ne bucurăm, unii dintre noi, când constatăm că nebunia noastră este mai cuminte decât a celuilalt.” Naratorul acestui roman este pictor și seamănă cumva, psihologic, cu paznicul de muzeu din romanul precedent. El are uneori ”dor de ducă”. Relația cu femeile este de invidiat. Primul personaj feminin prezentat este Amalia, descrisă astfel: ”năvalnică, de cele mai multe ori tandră cu măsură – fără să-i lipsească profunzimea sentimentului, sinceritatea lui; asta mă înfiora. Era delicată, atunci când am întâlnit-o, cu acea statură a femeii mature și, totodată, nelipsindu-i demnitatea care uneori mă făcea să mă simt mic, poate neajutorat, dar fericit că mă aflu în preajma ei.” După câteva pagini în care aflăm cum îl stimula ca pictor, sporindu-i talentul, ne dăm seama că este vorba despre iubirea secretă, desigur neîmpărtășită, necunoscută de artistă, față de Amalia Rodrigues, regina Fado-ului. Desigur și aici se conturează diverse personaje: un colonel care vrea să fie considerat general, un procuror, de regulă însă oameni mai bătrâni, pensionari, bolnavi. Un grup de copii răi, completează diversitatea mai mult de ochii lumii. Dragostea cu Dana Caligari este excesiv de banală, înfrumusețată de tinerețea naratorului care încă nu-și satisfăcuse stagiul militar. ”Îi rămăsese acea puritate de care să mă îndrăgostesc, poate decența aceea a femeilor de calitate, de mare calitate. Mi se părea o ființă cumpătată…” O internare în spital îi îmbogățește naratorului experiența de viață. În a doua jumătate a romanului, povestitorul află că este fiul natural al lui Calistrat Taxidis, paznicul muzeului. La un moment dat apare posibilă o relație cu o stewardesă. Și-n acest roman, eroul principal e anchetat realist de securitate. Spre final, prietenul Licuță îi aduce o vagaboandă din gară și ni se narează și o partidă sexuală fără probleme de psihologie abisală. În continuare, în ultimele 25 de pagini naratorul lucrează ca tapițer, câștigă ceva parale, se-mbracă bine, o duce pe Marta cu taxiul la un local de lux și i se subțiază portofelul. Se mai reface și iese iar la agățat. O programează pe Magda pentru mai târziu, dar agață la ștrand o Gazelă teribilă care are ”o păsărică asemenea unui ochi de pitpalac”. Naratorul constată ”că unele femei sunt formidabile”. Încearcă să-și viziteze tatăl la închisoare, dar ajunge la câteva zile după decesul acestuia. Mai departe, refuzând să participe la o poștă cu niște amici, ia un an cu suspendare și e exmatriculat de la facultate pentru 10 ani. Reia munca de tapițer la Popescu, face în continuare tratamente, mergând la policlinică împreună cu stewardesa. Maturizarea îi asigură o existență simplificată, dar autentică.


Raspandeste cu incredere
  • 2
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    2
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here