CUM AU DEVENIT COMBATANTII DE IERI CETATENI AI BOSNIEI – HERTEGAVINA

    0
    35
    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    Sondajul nostru

    Cum traiti dupa un an de guvernare PSD-ALDE?

    View Results

    Loading ... Loading ...

    Фото: EPA

    Soarta Europei a fost decisă, în mare măsură, anume în Bosnia-Herţegovina pe parcursul întregului an 1995. Deşi comunitatea internaţională a avut curajul să recunoască propriul eşec bosniac, iar ONU a făcut mult pentru ca „divergenţele interetnice” din Balcani să nu capete un caracter ireversibil, toate aceste lucruri țineau deja de domeniul trecutului în decembrie 1995.

    Acordul de la Dayton a predat „controlul” asupra crizei din Bosnia generalilor NATO, iar din acel moment nu mai existau jumătăţi de măsură, simpatii sau antipatii. 60.000 de soldaţi bine înarmaţi şi instruiţi au ajuns în regiune pentru a realiza activităţi deloc misionare. Ei aveau de rezolvat următoarele sarcini concrete: separarea şi dezarmarea părţilor implicate în conflict, respectarea garanţiilor pentru întoarcerea refugiaţilor, respectarea drepturilor omului. Sarcinile nu erau deloc uşoare, dar situaţia putea fi folosită în propriile interese, lucru, de altfel, foarte important.

    Patru miliarde de dolari (cât a costat operaţiunea NATO în Bosnia-Herțegovina din 1996) nu ar fi trebuit să însemne nişte bani aruncaţi în vânt. Mulţi analişti consideră că Bill Clinton, reunindu-i la Dayton pe Franjo Tuđman, Alija Izetbegović şi Slobodan Milosević, a reuşit ceea ce e mai important, şi anume să consolideze prezenţa SUA în Balcani pentru mulţi ani înainte.

    Acordul de pace de 130 de pagini conţinea multe avantaje, dar şi o serie de neajunsuri. Unul dintre acestea era faptul că populaţia trebuia, într-o perioadă scurtă de timp, să decidă asupra cetăţeniei şi naţionalităţii sale.

    Războiul a schimbat puternic componenţa populaţiei de Bosnia-Herţegovina. O mare parte dintre cei aproape două milioane de refugiaţi nu se grăbeau să revină în ţară. Toţi visau, de-i rău sau bine, „să se agăţe” de ceva în acele state din vestul prosper.

    Majoritatea regiunilor Bosniei s-au transformat în „epurări etnice”. Musulmanii din diferite republici ale fostei Iugoslavii încercau, în ultimele luni ale războiului, să ajungă în Sarajevo şi în zonele din împrejurime, mai aproape de fraţii lor de credinţă.

    Toţi doreau să obţină cetăţenia bosniacă. Potrivit normelor Dayton, „pentru a deveni posesor al paşaportului Bosniei, este nevoie de prezentarea unui certificat medical care să confirme că persoana nu este bolnavă de tuberculoză şi SIDA”. Ulterior, poliţiştii locali invitau fiecare candidat la un interviu şi încercau să afle motivele pentru care persoanele respective au decis să se mute acolo.

    În Sarajevo şi în suburbii erau suficiente apartamente abandonate de sârbi, de aceea asigurarea cu spaţiu locativ a noilor cetăţeni musulmani nu constitui o problemă. Trebuia ca persoana să fie nu doar sănătoasă, dar să aibă şi o meserie. Da, exista o penurie de locuri de muncă, însă Bosnia ar putea să aibă nevoie în viitor de personal calificat. În lipsa unor cadre proprii, de ce să nu iei tot ce-ţi cade în mână.

    Pentru unii dintre străini, în special pentru cei veniți în timpul războiului să-şi apere fraţii de credinţă, nu era o problemă să obţină cetăţenia țării. Chiar şi aşa, o parte dintre mujahedini a rămas oricum în Bosnia, după ce s-au căsătorit cu tinere din regiune sau şi-au perfectat alte acte. Pentru ei erau deschise toate uşile Bosniei musulmane.

    Naturalizându-se în bosniaci, ei erau gata oricând să împărtăşească „experienţa de luptă” doritorilor. În aceste condiții, americanii nu au aveau cum să nu obiecteze: mujahedini în Bosnia-Herţegovina nu existau oficial, deşi în realitate numărul lor era de ordinul zecilor de mii.

    Astfel au fost soluţionate simultan două probleme: sporirea populaţiei musulmane în Bosnia şi obţinerea de combatanţi care erau gata în orice moment să vină în ajutorul celor care le-au oferit adăpost.

    Alija Izetbegović înţelegea foarte bine că sprijinul din partea SUA este un lucru bun, dar nu etern. Prin urmare, el a considerat că nu este o idee rea să aibă în rezervă oameni dedicaţi cauzei islamului.

    (Va urma)

    Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului. Postul de radio Vocea Rusiei nu răspunde pentru ele.


    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here