Deutsche Welle : Alegerile germane pe ultima sută

    0
    7
    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    Sondajul nostru

    In contextul actual, "mandrul ca sunt roman", este si optiunea dumneavoastra?

    View Results

    Loading ... Loading ...

    Dacă, la capătul unei campanii cotate fals, de mulţi, drept terne, nu se mai produc modificări dramatice, Angela Merkel va câştiga detaşat alegerile germane. Dar cu cine oare va guverna? Şi cum? Şi ce va însemna AfD?

    Wahlplakat AfD Wahlkampf 2017 “Preferăm burcilor bikini”, lozincă a partidului AfD/ Alternativa pentru Germania

    Deşi a lansat în trombă, pe ultima sută de metri, promisiuni care mai de care mai ademenitoare şi mai puţin finanţabile de către un stat care-şi ia bugetul în serios, contracandidatul de stânga al şefei CDU, Martin Schulz, n-are nicio şansă realistă de victorie.

    Spre deosebire de electorate mai consistent dezinformate şi mai credule, precum cel românesc, germanii sunt în genere mai puţini naivi. Sunt buni aritmeticieni şi controlori riguroşi. Verifică frecvent angajamentele exagerate menite să răstoarne situaţii fără ieşire. Sunt deci sceptici, de regulă, faţă de emfaza făgăduielilor politice vanitoase, emise în disperare şi lipsite de acoperire.

    În ochii unei majorităţi, Schulz nu e, pur şi simplu, dezirabil ca viitor cancelar. N-a reuşit să convingă, decât poate parţial, în confruntarea directă, televizată, cu o cancelară care, ştiindu-se greu de ajuns din urmă, a optat pentru o politică de non-combat, dacă nu chiar de ”blat USL-ist”.

    Spre a o înfrânge, rivalul ei social-democrat a încercat, fără succes, să se prevaleze de atuuri părelnice şi de imagini măsluite. A eşuat astfel, inextricabil, în contradicţii care i-au erodat credibilitatea. Căci s-a prezentat ca pe un insider al elitei, demn de a accede la timonă şi perfect capabil să cârmească sistemul, dar, simultan, şi ca om antisistem, de rând, care înţelege bine grijile celor mulţi şi e în stare să configureze viitorul în interesul lor.

    Or, în mod evident, liderul SPD e un politician ultraexperimentat, care, în ciuda studiilor sale modeste, a deţinut funcţii de sistem dintre cele mai rentabile şi nu s-a comportat ireproşabil ca preşedinte al PE.

    În plus, partidul său, aflat în coaliţie cu Merkel în ultimii patru ani, a ratat ocazia de a se distanţa de cele mai controversate decizii ale unei cancelare, care, tot alunecând din dreapta către centru, a ajuns să ia tot vântul din pupa stângii, furându-le marxiştilor argumentele.

    Pe scurt, departe de a putea extrage capital din experienţa lui Macron, care i-a păcălit pe francezii nemulţumiţi ca prezumtiv politician antisistem, un Schulz insuficient de tânăr, de atrăgător şi de promiţător pentru partea dinamică a electoratului a capotat în faţa imaginii de lider calm şi aşezat într-o lume furtunoasă şi instabilă, proiectată eficient de Merkel.

    Iată de ce a eşuat şi tentativa social-democratului de a strânge puncte prin afişarea unei durităţi ieşite din comun faţă de cordial detestaţii preşedinţi Trump şi Erdogan, precum şi faţă de central-şi esteuropenii care mai refuză cotele de refugiaţi. Pe cei din urmă Schulz a promis să-i disciplineze, odată ales cancelar,  prin intervenţii în vedere pedepsirii lor financiare în UE.

    Or, nimic din toate acestea nu promite să rezolve problema cheie a germanilor. Pe care în epoca terorismului islamist, globalizat, a mondializării şi a digitalizării, îi chinuie, în ciuda prosperităţii, angoase tot mai ample de tip securitar şi identitar. În pofida promisiunii candidaţilor de a angaja mii de noi poliţişti, aceste temeri au tins să relege grijile economice pe un plan secund, sporind notabil şansele populiştilor de dreapta din AfD.

    Sigur, germanilor le merge în genere prea bine ca să renunţe cu una cu două la cancelară şi să opteze în majoritate pentru Afd. După 12 ani graşi  la cârmă, cancelara se bucură de un bonus atât de amplu încât îi şterge, în ochii multora, malusul teribil, dobândit în 2015, prin deschiderea intempestivă a graniţelor Germaniei şi Europei pentru o migraţie necontrolată şi aruncarea, concomitentă, în aer, a eşafodajului de norme europene.

    Ceea ce nu înseamnă că alegătorii n-ar şti în bună măsură cine e de vină pentru ascensiunea populiştilor de dreapta. Cărora, fapt fără precedent în istoria postbelică, migraţia cancelarei spre stânga le-a pregătit, în spectrul partidelor germane, un loc durabil la dreapta creştin-democraţiei.

    Din păcate, speriate de eventualitatea acuzei de islamofobie şi a unei degenerări incontrolabile a discuţiei despre islam, partidele clasice, neextremiste, au mai comis o greşeală impardonabilă. Au respins provocarea lansată de AfD şi au refuzat (cu excepţia extremei stângi, care caută alianţa cu islamismul) să formuleze poziţii programatice clare cu privire la religii. Or, în cultura occidentală a critica o religie, orice religie, nu e, după cum reliefa Pascal Bruckner într-un eseu notabil, ”o boală, ci un drept fundamental”.

    Neasumându-şi în suficientă măsură acest drept şi datoria de a dezbate judicios grijile veritabile ale electoratului, formaţiunile democratice au consolidat fatal impresia, în principiu falsă, că ar reprezenta doar nişte elite irecuperabil detaşate de popor. Cu excepţia creştin-socialilor bavarezi au dat deci apă la moară şi, implicit, o viitură de voturi populismului.

    În consecinţă, plecând de la zero mandate, AfD ar putea ajunge, realiter, să poată fi votată nu doar de cele 10-12 la sută din electorat care, conform sondajelor, favorizează deschis Alternativa pentru Germania. Ci, de doi din zece germani, câţi, în răspăr cu massmedia clasică şi cu partidele establishmentului, consideră admisibilă prezenţa în Bundestag a acestui partid. AfD concurează, prin urmare, cu SPD, pentru cea de-a doua poziţie pe lista celor mai puternice formaţiuni germane.

    Or, indiferent dacă Merkel va guverna în continuare cu social-democraţii lui Schulz, sau se va alia cu liberalii, respectiv cu aceştia din urmă şi ecologiştii, ascensiunea AfD tinde să sudeze formaţiunile clasice. Subit, ele au devenit partide lesne confundabile şi uşor substituibile, în frica lor iraţională de o dezbatere deschisă.

    Concomitent îi transformă, fatal, pe resentimentarii populişti, în singura opoziţie veritabilă. Cum va reconfigura această schimbare radicală peisajul politic german şi, implicit, pe cel european, rămâne de văzut. E clar însă că va fi o modificare durabilă.

    • Autor Petre M. Iancu

    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here