Deutsche Welle : Proasta satului şi trufia europeană

0
22
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

Sondajul nostru

În timp ce UE stă să se prăbuşească în neant, elita politică franco-germană se comportă ca şi cum ar fi stăpână pe situaţie. Semeţia îi accelerează sfărâmarea. Dar ce-i lipseşte? Inteligenţa? Credinţa? Bunătatea?

Se plâng unii de ”proasta satului”. Nu puţini români regretă “jucăria” în care Liviu Dragnea a transformat ţara, lăsând treburile ei pe mâna unei păpuşi ale cărei sfori şi circumvoluţiuni lipsă nu-i permit să înţeleagă nici măcar Belina. Darmite Videle. Sau Teleormanul.

Îi asigur însă că, deşi pare uimitor, prostia, fie şi monumentală, fie şi în ipostaza ei terifiantă, în care se mărită cu fudulia, hoţia şi cu ucigătoarea ticăloşie a corupţiei, nu e răul maxim care se poate abate asupra sferei politice.

Nici deşteptăciunea nu e, uneori, mai brează. Dacă de pildă intelecte de excepţie, precum al regretatului Mircea Maliţa, eşuează moral în compromisuri oneroase cu un regim totalitar, eşecul său inevitabil va păgubi, desigur, diplomaţia şi ţara pe care cu admirabilă abnegaţie şi inteligenţă a încercat să le slujească.

Maximă deşteptăciune afişează şi diplomaţi mai tineri. Unii care, precum Obama, Merkel, Mogherini, Tusk şi Juncker invocă isteţ şi stăruitor, sub o formă sau alta, ”valorile europene”, drepturile omului şi apărarea păcii.

Întrucât îndărătul lozincilor îşi ascund fie laşitatea, fie interesele materiale şi lipsa de empatie pentru victimele dictatorilor, aceste strălucite spirite umaniste tind să prefacă diplomaţia în scop în sine şi să sfârşească prin a întări tiraniile, pe modelul Chamberlain şi Daladier, la München, în 1938.

Şi un celebru maestru hasidic considera că ”e rău să fii prea deştept”. Căci deşteptăciunea excesivă, aşa îi învăţa înţeleptul rabin Isaac Meir,  zis RIM, pe preacredincioşii lui studenţi, ”te predispune la o sofisticare care te îndeamnă să te îndepărtezi de credinţă”. Nici prea bun, însă, nu e cazul să fii. Căci, potrivit aceluiaşi înţelept, din exces de generozitate ”devii molâu”. Or, indolenţa te dă peste cap şi te face să încalci legea şi ordinea, spre a lăsa frâu liber anarhiei.

În fine, nu mai puţin rea, preciza RIM, ”e credincioşia exagerată”. Căci zelul nelimitat îl determină pe om să se creadă unicul vrednic pe lume, să ajungă să-i urască, astfel, pe ceilalţi şi să devină un mare ticălos. Ce minunat ar fi fost dacă istoria fanatismului, a extremismului şi terorismului religios n-ar proba utilitatea acestui avertisment. Avea să fie rostit, din păcate, prea târziu, pentru ca Europa să-l ia la inimă şi să nu se prăbuşească, acum exact patru veacuri, în devastatorul război confesional care, vreme de 30 de ani, avea s-o pustiască, la scară, poate chiar mai rău decât războaiele mondiale.

Îngroziţi de discursul părintelui lor spiritual, studenţii s-au năpustit să-i ceară dascălului lămuriri. “Cum să fie omul, aşadar, dacă nici deştept, nici bun, nici credincios nu e bine să fie?” ”Fiţi toate la un loc”, i-a sfătuit înţeleptul, astfel încât virtuţile să se păzească reciproc.

Inutil de subliniat însă că nici el, nici învăţătura altora nu prea găsesc trecere printre liderii europeni. Aşa se face că la Berlin, Bruxelles, Paris şi aiurea abundă între politicieni fie neghiobii, fie deştepţii din categoria celor din cale afară de buni. Ultimii îl exaltă, din raţiuni de inclusivitate, în biserica din Trier, pe ateul antisemit Karl Marx, dar uită că, din cauza lor şi a unei memorii deficitare, obturând crimele în masă marxiste, ca şi din prea mare corectitudine politică, sugrumând libertatea în numele antidiscriminării, UE se dezintegrează sub ochii lor. Şi o face de prin 2015, când, de dragul unui exces de omenie faţă de migranţi, s-au aruncat în aer acordurile europene.

Dar responsabilii nu se prea simt responsabili nici de cele petrecute atunci, nici de Brexit, nici de clivajul est-vest, ori alunecarea spre fascism a unor vaste zone ale continentului. De vreme ce nici unul n-a găsit cu cale să-și asume răspunderea şi să demisioneze, îmbinarea de facultăţi ca empatia, curajul, inteligenţa şi simţul responsabilităţii are, pe moment, cărţi proaste.

Deloc de mirare că nici n-au apucat să audă bine ce le cer americanii iranienilor, în speţă să renunţe la finanţarea terorismului, a industriei de rachete şi a expansiunii militare în Siria, Liban, Gaza şi Yemen, un export de terorism şi de războaie în care Teheranul a investit din greu banii rezultaţi din ridicarea sancţiunilor pe bază de acord nuclear, că varii politicienii vest-europeni s-au şi pronunţat.

Ei ştiu una şi bună. Că “America e alăturea cu drumul”. Că “Trump o dă în bălării”. Că “Iranul nu va ceda niciodată” în faţa ”celor mai aspre sancţiuni economice din istorie”, promise de şeful diplomaţiei americane, Pompeo, pentru cazul în care ayatolahii nu-şi bagă minţile în cap şi nu acceptă catalogul celor 12 revendicări americane, care includ frânarea totală a activităţilor nucleare iraniene.

Mantra sofisticatei stângi apusene pretinde că denunţarea acordului nuclear ar fi o “prostie”. Că ar întări forţele radicale ale teocraţiei persane, slăbind pretinsele ”forţe moderate”. Dar oare care sunt aceste forţe, dincolo de femeile care putrezesc în închisori pentru că nu vor să-şi pună baticul islamic pe cap? Şi prin ce se distinge prezumtiva moderaţie a unui preşedinte Rohani, care n-are probleme să conducă o ţară ameninţând cu genocidul statul evreu, de extremismul şefului său clerical?

Ne miră că electoratele tind in corpore să-nlocuiască această elită de stânga? În tentativa ei zadarnică de a explica inexplicabilul, rafinata ei inteligenţă  riscă să cedeze. Cum o fi capotat şi globul de cristal în care ministrul german de externe, Maas, trebuie că s-a uitat, împreună cu omologii săi europeni, spre a stabili că viitorul îi va da dreptate. Că, deşi îl preocupă neajunsurile acordului cu pricina, defectele sale ar trebui pe viitor înlăturate “prin menţinerea înţelegerii”. Cea care, o dată validată, a revelat prin efecte tocmai carenţele grave din pricina cărora SUA au denunţat-o.

Dar de ce oare să elimine Iranul aceste cusururi dacă europenii o susţin? Poate din bunătate şi generozitate? Din simpatia teocraţiei faţă de aporia în care s-a manevrat trufaşa şi sinucigaşa elită a Europei? Din zel islamist? Din dragostea ayatolahilor faţă de evrei? Sau faţă de americani?

Poate din admiraţie faţă de nedreptăţitul lor fiu, Phillip Roth, binecuvântat fie Judecătorul cel drept al acestui inteligent scriitor, pentru care iubirea era totul. Şi care, plecând, a probat existenţa celui mai mare rateu din istoria judecăţilor aflate la baza distribuirii de premii Nobel pentru literatură.

 Autor Petre M. Iancu

Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here