Acasă Jurnalul Bucurestiului Caricaturi Dezamăgirea numită Mungiu şi de ce contează ea pentru români

Dezamăgirea numită Mungiu şi de ce contează ea pentru români

143
1
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Cristian Mungiu a fost zugrăvit în presa românească drept un paragon, un stâlp viu al culturii româneşti. Luată la bani mărunţi însă, din opera sa de lung-metraj nu rămâne mare lucru.

Occident (2002) este o comedioară mediocră, care a fost întâmpinată cu entuziasm pentru simplul motiv că pe atunci nu prea se făcea film românesc, iar 2002 a fost un an de revenire uimitoare pentru cinematografia românească. Cristian Mungiu era un tinerel care promitea, mai ales că ştia să facă film pe gustul occidentalilor.

4 luni, 3 săptămâni şi două zile (2007) este o capodoperă, dar probabil nu vom şti niciodată cât de mult din asta se datorează faptului că Mungiu a furat ideea scenariului lui Dan Mihu, „Să iubeşti şi să tragi apa”, pe care s-a grăbit să o transpună pe ecran după ce a descoperit-o la concursul de scenarii HBO din 2006. Filmul a fost de asemenea criticat pe motiv că promovează o cultură a morţii. Mai multe detalii, aici.

Amintiri din epoca de Aur (2009), un efort colectiv, plagiază de-a dreptul, în scurt-metrajul „“Legenda activistului în inspecţie” proza scurtă „Povestiri din Bocşa” a lui Ioan Cărmăzan.

Trecut-au anii şi promisiunea a rămas neonorată. Aşadar, ne rămân puţine elemente de care să ne agăţăm imaginea măreaţă care nu suportă comparaţia cu realitatea. Aşa cum există milionari de carton, există şi intelectuali de carton. Şi Cristian Mungiu este unul dintre ei.

Cristian-MungiuNu vă faceţi iluzii, „După dealuri” nu este un film de artă. Este ceea ce americanii numesc „artsy”, adică ceva care are pretenţii de film de artă, dar care de fapt este un film comercial care nu se ridică nici măcar la nivelul mediocrităţii. Este un film comercial, pentru cei care urăsc religia în general şi ortodoxia în special.

Dar astea sunt doar forme. Problema de fundal nu este aici. Problema de fundal este în altă parte. Atâta vreme cât avem intelectuali de carton, nu prea ne putem aştepta ca intelectuali de valoare să apară în lumina rampei. Ne dispar standardele. Adevărul dureros este că proştii de obicei nu prea suportă ca un intelectual să arate că este cu mult mai deştept decât ei. Prin urmare, România culturală, sau ce-a mai rămas din ea, trăieşte în umbra intelectualilor de carton, pe care puţini îndrăznesc să-i conteste.

Dar, depinde foarte mult şi care este publicul care apreciază un asemenea film. Spre exemplu, la premiera în decembrie 2012 a documentarului „Roşia Montană – Town on the Brink” a regizorului Florian Daub, moderatorul care traducea între public şi regizor, a făcut un maraton pe numărătoarea inversă: „mai avem 7… 5… 4. 2 minute. Mia putem să luăm o ultimă întrebare…. ne pare rău, timpul a expirat. Vă invit să părăsiţi sala, sau, după caz, să rămâneţi. Urmează filmul După dealuri”. Din sala plină ochi s-a auzit dezgust: „Oooo, nu… plecăm! Nu asta!”.

P.S. Îi mulţumesc lui Sorin că a scris articolul ăsta şi ăsta. În general, nu sunt de acord cu stilul lui Sorin, şi nici cu tot ce scrie el, dar trebuie să recunosc că pe subiectul „film în România” a atins atins cam toate punctele sensibile. S-ar putea să vă distraţi şi voi.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Dupa dealuri, batem câmpii

După dealuri, cobori la vale

Păcatele de după dealuri ale lui Cristian Mungiu

Cristian Mungiu vs. Ortodoxie

Conţinutul şi forma filmului „După dealuri” (2012) de Cristian Mungiu

Limbajul cinematografic al filmului „După dealuri” (2012) de Cristian Mungiu

După dealuri (2012) de Cristian Mungiu – Ce şi cum se întâmplă

Filme româneşti 2013-2014: bune şi proaste

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

discerne.wordpress.com

 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here