După dealuri (2012) de Cristian Mungiu – Ce şi cum se întâmplă

0
114
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Acţiunea

Ceea ce ilustrează Mungiu pe ecran, în calitate de scenarist şi regizor al filmului “După dealuri” nu este nicidecum un caz de posedare, ci un caz psihiatric la mintea cucoşului: din momentul în care Alina a încetat să mai ia pastilele, a luat-o razna. Aici nu e nimic mistic. Nicio filosofie. Un pacient cu impulsuri suicidare trebuie să stea sub observaţia psihiatrului şi trebuie consultat cu regularitate, chiar şi atunci când nu este internat. Partea care într-adevăr este reuşită a filmului lui Mungiu este surprinderea incompetenţei crase, a delăsării, a ignoranţei, a corupţiei şi a prostiei din sistemul sanitar de stat. Dar aceasta este o reuşită de tipul: „unde dai şi unde crapă”. Nici aici, nimic nou.

Personajele nu au logică şi nici consistenţă. În afara celor două protagoniste, caracterele par nişte marionete schematice puse acolo ca să facă o demonstraţie pedagogică şi tezistă. Preotul, căruia parcă i-ai făcut un profil psihologic în prima oră şi jumătate, o ia razna în următoarea jumătate de oră, fără niciun crescendo, fără nicio tensiune ci brusc, parcă din senin. Cristian Mungiu a avut şansa ca rolul preotului să fie jucat de un actor bun, pentru că astfel filmul mai câştigă puţină valoare artistică. Totodată, aceasta este şi o neşansă, deoarece cu cât mai bine joacă actorul, cu atât ne dăm seama că este mai prost scris personajul.

 

Protagonistele joacă peste medie, în special Cristina Flutur. Nici Cosmina Stratan nu e de lepădat, deşi după o oră şi jumătate, începea să mă cam irite jocul monosilabic cu privirea în pământ şi cu glăsciorul fărâmiţat de lacrimi.

Restul măicuţelor sunt un personaj colectiv, schematic şi care au rolul de a alerga care încotro ca nişte pui de gâină cu captele tăiate. Nici aici nu avem parte de subtilitate. Totul în acest film este atât de evident, încât parcă a fost făcut pentru proşti.

 

dupa-dealuri-4-mobra-films

Compartimentul tehnic

Un prieten de-al meu, văzând „După dealuri” şi succesul de critică şi de casă pe care l-a avut, a ajuns concluzia: „păi dacă poţi să iei premii cu o asemenea porcărie, apăi şi eu pot să fac film!”. Cine poate să îl contrazică?

După dealuri” este unul din cele mai deficiente filme la capitolul „montaj sunet” din câte veţi fi văzut în viaţa voastră. Mircea Olteanu a semnat şi montajul de sunet, şi pe cel video. Olteanu a mai lucrat la 3 documentare şi un scurt-metraj, care au fost văzute şi votate pe imdb cam de tot atâţi cititori cât are Filme-carti.ro într-o zi proastă. Chiar dacă a fost realizat în coproducţie cu Franţa şi Belgia, filmul are cam acelaşi sunet de proastă calitate cu care v-aţi obişnuit din toate filmele româneşti. Recomandarea mea este: dacă mai aflaţi de vreun film în care şi-a băgat dejtele Mircea Olteanu, fugiţi ca dracu’ de tămâie! Dar, ca să nu îi lăsăm pe umeri întreaga responsabilitate, trebuie să recunosc că filmul îmi pare montat video de parcă Mungiu i-ar fi stat în spate şi i-ar fi spus: „taie aici!”, iar el, lăsând creierul la o parte, a spus: „da, şăfu!”, iar la capitolul sunet faptul că actriţele vorbesc, după cum observa şi Grid Modorcea, un fel de păsărească ce trece drept un accent moldoviniesk greu de înţeles dacă nu ai subtitrare. Totuşi, eu am văzut filmul în Italia, unde vocile au fost dublate. Când am văzut versiunea românească originală, mi-am zis: „WTF?!?”

Imaginea filmului este semnată Oleg Mutu, reputat profesionist de renume internaţional, care, între altele, a mai fost director de imagine şi la: Zapping (2000), Corul pompierilor (2000), Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea (2004), Moartea Domnului Lăzărescu (2005), 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (2007) şi V tumane (2012). Cum se explică limbajul necinematografic? Foarte simplu. Dacă operatorul de imagine face ce-i zice regizorul, atunci regizorul e responsabil. Totuşi, aveam aşteptări ceva mai mari. Scenele convulsiilor Alinei nu sunt dramatice, nu sunt terifiante, ci sunt atât de prost filmate încât mi se păreau de-a dreptul comice.

Lipsa muzicii se dovedeşte a fi mai degrabă un neajuns. Singura melodie care se aude este la final, o melodie care vine ca nuca-n perete, tot ca să-ţi scoată ochii de parcă ar spune: „hă, hă, hă, ce proaste sunt personajele!”.

Văzând „După dealuri”, orice neofit îşi poate permite să creadă (şi nu aş putea să-l contrazic cu desăvârşire) că şi el ar putea să facă un film, cam de aceeaşi calitate cu cel al lui Mungiu, doar că fără harnaşamentul tehnic. Acum, cu un iPhone sau cu un iPad, şi bunica poate să devină regizor!

P.S. Îi mulţumesc lui Sorin că a scris articolul ăsta şi ăsta. În general, nu sunt de acord cu stilul lui Sorin, şi nici cu tot ce scrie el, dar trebuie să recunosc că pe subiectul „film în România” a atins atins cam toate punctele sensibile. S-ar putea să vă distraţi şi voi.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Dupa dealuri, batem câmpii

După dealuri, cobori la vale

Păcatele de după dealuri ale lui Cristian Mungiu

Cristian Mungiu vs. Ortodoxie

Conţinutul şi forma filmului „După dealuri” (2012) de Cristian Mungiu

Limbajul cinematografic al filmului „După dealuri” (2012) de Cristian Mungiu

Filme româneşti 2013-2014: bune şi proaste

Ştefan Alexandrescu

ocazional, critic de film

discerne.wordpress.com


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here