Fragmente din romanul Călătoria de Lili Crăciun

0
467
Raspandeste cu incredere
  • 116
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    116
    Shares

Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

FRAGMENTE – ROMAN DE DEBUT ”Călătoria”

received_10153361471043591

Ca într-o magie, tanti Sofia m-a făcut să deșert tot sacul de nemulțumiri pe care-l purtam povară în suflet. Tocam cuvinte ca o moară care nu se mai putea opri. Vag, îmi trecuse prin minte că sunt nebună să spun unei necunoscute mizeriile care-mi urâțeau viața, dar cuvintele nu ascultau de rațiunea interioară și curgeau în avalanșă. Dorința care ardea să vorbească era mai puternică decât orice gând care urla să tac și m-am lăsat neputincioasă prinsă-n mrejele celei dintâi, conștientă că oricum deschisesem cutia Pandorei și nu mai exista cale de întoarcere. Femeia m-a ascultat tăcută, fără să întrerupă, intuind că vraja care mă făcea să turui s-ar fi risipit, aidoma unui fum, dacă scotea un singur cuvânt.
Într-un târziu, am tăcut obosită, cu ochii în pământ, rușinată că aruncasem pe umerii unei străine tristeți pe care nu le imaginasem la început de măritiș.
Femeia a trecut cu delicatețe sau indiferență peste amănuntele, picante sau triste, neînțelegerilor din căsnicia mea, care se derulaseră prin fața ochilor verzi, și s-a oprit asupra sarcinii.
— Sigur, sigur nu mai vreți copii? Să știți că o să-l întreb și pe domnu’ inginer că nu vreau să dau de bucluc. O să-l întreb, să știți ! Vreau să fiu sigură că este de acord și dumnealui. Dar de ce nu mai vreți, doamna ingineră? Un copil îți face viața tare grea însă îți aduce și multe bucurii. Sunteți oameni învățați, cu ceva venituri, aveți din ce să-l creșteți. Poate ar trebui să vă mai gândiți, ce contează dacă sunt doi sau trei? Femeia readusese conversația la tema zilei, punând capăt unei confesiuni stingheritoare.
Obrajii îmi ardeau, cuprinși de febra mărturisirii.
— Întreabă-l, care-i problema? Nu, nu mai vreau! am întărit încă o dată hotărârea ce-o luasem. Cuvintele, clar rostite, cuprindeau toată determinarea din ultimele zile. Știe și el de sarcină, am continuat, și de hotărârea mea și mi-a comunicat că este de acord. Nici el nu mai vrea al treilea copil, abia reușim să-i creștem pe cei pe care îi avem. Știi și matale cum e. Dar ce contează dacă îl întrebi sau nu?, eu doar îți povestesc. De ce să dai de bucluc? E doar o poveste pe care ți-o spun în timp ce fierbe laptele, i-am întors vorba, de parcă acel „ajută-mă” nu existase între noi. Cât despre faptul că suntem învățați, e chiar mai greu să creștem mulți copii, dar asta e o altă discuție. Cert este că da, nu vreau, numai că nu contează ce doresc eu. Am vrut doar să spun cuiva, eram prea necăjită. Asta-i tot! Ochii căprui încercau să nege ajutorul pe care îl imploraseră, dorind ca ochii verzi să uite de povestea spusă cu amărăciune, ore în șir.
— Lasă, măi doamnă!, că nu-mi povestești matale degeaba. Ce, suntem prietene și stăm la o bârfă?, a trântit scurt tanti Sofia, în timp ce îmi făcea complice cu ochiul, privindu-mă insistent să se asigure că nu mă joc. Mie mi-i clar că vrei să te ajut. Și să știi matale că chiar pot. Da, da, nu te uita așa la mine. Chiar știu. Cu condiția să mă asculți și să faci exact, fără mofturi, ceea ce îți spun. Numai că nu pot decât azi. Azi, da, numai azi am o zi liberă de la fabrică și bărbatul îmi este plecat la mă-sa.
Femeia repeta „da, azi”, de parcă ar fi vrut să mă convingă pe mine dar și pe sine însăși că era singura salvatoare, mult așteptată, și că vremea ezitărilor trecuse.
— Ia ascultă aici, am să îți spun pe scurt ce vom face, a continuat lăptăreasa.
Așezată pe scaun, în bucătăria minusculă a apartamentului în care aerul devenise irespirabil, ascultam siderată o femeie, ce nu mai era nici țărancă get-beget dar nici orășeancă nu devenise, care mă învăța cum să avortez. Tanti Sofia depăna cu glas încet, dar ferm, o poveste aiurită despre o metodă miraculoasă, cu ajutorul căreia puteai scăpa de sarcina nedorită și care părea o glumă. „O modalitate sigură, avortezi fără urme”, mă asigura.
Îmi venea să râd. Dar să și plâng, în același timp. Ce ajunsesem?! Stăteam de vorbă cu o femeie cu opt clase care dădea din mâini și clătina din cap atotștiutoare, în timp ce capotul, închis parte peste parte, flutura la fiecare mișcare energică a mâinilor, dezgolind coapse albe și grăsuțe care făceau cute dizgrațioase. Tanti Sofia vorbea cu siguranța profesionistului, morfolind cuvintele printre gingiile ştirbe, lăsând imaginației deplina libertatea să creadă că ar fi făcut treaba asta de sute de ori. Aș fi dorit să o întreb câte femei a mai ajutat cu metoda ei, desprinsă dintr-o tragi-comedie, dar îmi era teamă că va deveni suspicioasă, dispărând ca și cum n-ar fi fost.
Întorcându-mă înapoi în timp, eu, cea de azi, recunosc că era halucinantă metoda empirică pe care o auzeam cu gura căscată, depănată cu un aer complice de lăptăreasa care dădea din mâini și clătina din zulufii caraghioși. Dar și mai halucinant a fost că am ascultat-o cu atenție, hotărând să o încerc. Avea șanse de reușită? Habar nu aveam. Era riscant? Cu siguranță, orice era riscant când încercai să ocolești reguli impuse într-un regim dur. Dar când societatea nu îți lăsa o altă alternativă, ce puteai face? Voiam să trăiesc așa cum credeam eu de cuviință, nu după cum o impuneau alții. Iar o sarcină și un alt copil nu era printre dorințele mele de atunci.
Și totuși… câtă demență! Eu-l nebun avertiza, urlând, că urma să fac o idioțenie ascultând de sfatul unei simple femei, pe care nici măcar nu o cunoșteam foarte bine. O metodă de ale cărei rezultate nu eram sigură, cu toată certitudinea cu care dădea din cap, savant, medicul de împrumut în capot înflorat. Era o nebunie ceea ce mă pregăteam să fac, știam sau ar fi trebuit să știu. Așa cum eram conștientă de riscuri, de faptul că totul se petrecea prea repede și că aveam o grămadă de nelămuriri și temeri. Dar alungam orice rațiune care contrazicea decizia inițială. Nu voiam să gândesc negativ, nu auzeam argumentele contra care zbierau în capul ce pulsa nervos, nu mă interesau criticile aduse de Eu-l interior. Știam, putea să meargă sau putea să fie un eșec și chiar mai mult, un risc. Fiasco sau succes, ce altă soluție îmi era la îndemână? Singurul adevăr pe care-l recunoșteam era hotărârea de a scăpa de sarcină și ajutorul nesperat pe care-l primisem. În rest, totul era un amestec de hazard grotesc și glumă.
După plecarea femeii transformată, ca în povești, din țărancă în doctor, am zăcut o bucată de vreme prostită, pe același scaun din bucătărie în care mă așezase tanti Sofia. Gândurile zburau de colo-colo, ca niște păsări neliniștite în prag de furtună, ademenite de vraja care mă îndemnase să mărturisesc tainice secrete. Și când te gândeșit că, de dimineață, la auzul soneriei, dorisem să plece cât mai repede! „Oare chiar vreau să fac asta?, oare?! Eu, care nu putusem să beau vreodată un pahar de bere întreg, aveam să fiu în stare să dau pe gât un sfert de litru de pălincă?!”, m-am înfiorat, îngrețoșată la imaginea alcoolului. Alungam însă cu furie, orice temere, orice împotrivire. „Nimic nu se putea întâmpla”, îmi repetam obsesiv, încăpățânată, chiar dacă gândurile continuau să fie unele pentru, altele împotrivă. Le rețineam doar pe cele care-mi susțineau hotărârea, pe cele negative le îngropam adânc, pe măsură ce se nășteau. Numai că ele nu se dădeau bătute, zgândărindu-mi mintea, oricât de adânc mă zbăteam să le îndes în fundul conștiinței.
„Doamne, în ce rahat m-am băgat? Și dacă a plecat val-vârtej de la mine la Miliție sau la Procuratură? Ce explicații am să dau?” Avertismentele alergau în creier, iele nebune, dar, pe măsură ce căpătau viață, le fugăream ca pe niște umbre nedorite. „La dracu’ cu Miliția, Securitatea și Procuratura!, de ce ar putea să mă acuze?”. Mă enervasem și, uitând de educație, am început să înjur prin casă de una singură. Miliție, securitate, cele două cuvinte atât de urâte, îmi treziseră furia pe statul comunist represiv, furie care mocnea în cei mai mulți dintre noi. Discuția cu tanti Sofica nu constituia o probă dacă n-o recunoșteam. Mă și amuza gândul că un procuror m-ar fi băgat la pușcărie pentru o baie fierbinte și o cană de rachiu băută la ceas de seară. Ei, hai!, cel mult puteam fi considerată bețivă, în nici într-un caz infractoare.
Între spaime își făceau loc, puțin câte puțin, și mustrările de conștiință, legate de lipsa mea de reacție la graba nejustificată a lăptăreasei de a se termina totul în acea zi. Mă cuprinseseră regretele că nu am avut tăria să-i spun femeii că și „mâine” era tot o zi. „Ce mare scofală era dacă amânam o zi?”. Întrebarea nu-mi dădea pace, se înfipsese ca un cui, deranjant și insistent. Eram nesigură, oare luasem o decizie corectă hotărând de capul meu, fără să mă consult cu bărbatul care mă lăsase gravidă? „Normal era să te consulți și cu Sergiu, că doară n-ai rămas gravidă ca Fecioara Maria”, mă certam. „Ei, da, ce să spun!?, nu mi-a zis să mă descurc singură, că nu-l interesează!?”, se apăra un altul, cu îndărătnicie, răspunzând aceluia care mă sfătuia pe dos. „Dacă nu-l interesează, atunci n-am de ce să mai amân!”, mă apăram din nou. Se zbăteau în mine acuzări și apărări, procese de conștiință din care încăpățânarea ieșea victorioasă. Venea în sprijinul acelui „acum, nu mâine” și faptul că femeia mă prevenise că numai în ziua aceea era liberă și cu bărbatul plecat de acasă. „Poate că se ferea de el”, îmi găseam scuze. „Și în fond, azi, mâine, ce contează?”, încheiam pledoaria, socotind că-s nevinovată,cu toate că mă durea hotărârea să nu-mi pese de Sergiu.

Reîntoarsă acasă, fără ca discuția cu Victoria să fi clintit ceva din hotărârea luată ad-hoc de dimineață, am început pregătirea „marelui eveniment”. Sau… petrecere, cum mă ironizase soră-mea, referindu-se la alcoolul care făcea parte din „cheful” cu lăptăreasa și pe care urma să-l dau pe gât, ca ultimul bețivan. Nu voiam argumente care să contrazică voința încăpățânată care mă condusese aici. Așa că am înlăturat orice îngrijorări, transmise de privirile Victoriei. Singurele certitudini erau sarcina, dorința de a scăpa de ea și ajutorul pe care-l oferise tanti Sofia. Restul? Vorbe aspre sau înțelegătoare, întrebări, acuzări sau apărări, conflicte la nivelul mentalului care nu mă interesau.
Urma să încalc legea. Ei și!? De la ora 16,00 urma să devin o infractoare, dorind să scap de embrionul din uter. Şi ce dacă? Într-un anume fel, eram conștientă că puteam fi acuzată. Din punctul de vedere al societății, mă pregăteam să ucid un prunc care nu avea nici o vină că ajunsese în viața și în burta mea. Dar tot la fel de sincer — atunci nu am crezut că în uter se află un copil —, era prea devreme ca embrionul să poată fi denumit om. Și oricum ar fi fost, stopam gândul care se împotrivea; o sarcină mi-ar fi ucis visele și pentru asta refuzam să mă supun. Era vorba de alegere. Eu și numai eu puteam alege ce se întâmplă cu viitorul meu. Iar atunci când reguli absude spuneau contrariul, nu vedeam o cale de împăcare între legile lor și decizia mea. Singura soluție era ocolirea lor brutală. „La dracu’, repetam îndârjită, ce-mi pasă mie de legile lor tâmpite?!” Vorbeam cu sinele, contrariat de lipsa mea de logică și rațiune, argumentând pentru și împotrivă. Mă certam și mă înțelegeam deopotrivă. Dincolo de toate pledoariile acuzării și apărării, hotărârea de a avorta a rămas însă nestrămutată.
De altfel, timpul trecea cu o viteză uluitoare încât nici nu am avut vreme să judec temeinic dacă făceam bine sau nu, dacă aș fi putut sau nu să mai consult pe cineva, dacă nu mă grăbisem acceptând ajutorul venit de nicăieri, mult prea pe neașteptate. Timpul mă prinsese în plasa lui dulce-amară. Și mă comportam după cum dictau acele ceasornicului care ticăiau, avertizând că ora se apropie, fără să dau importanță întrebărilor suspicioase care șopteau să mai aștept, să mai verific, să mă mai sfătuiesc. Și chiar dacă le-aș fi ascultat, cu cine aș fi putut să mă consult? Nu cunoșteam pe nimeni care să răspundă frământărilor și în fața căruia să nu-mi fie frică să mă destăinui, liberă. Soră-mea? Prea puțin și prea împotrivă.
Da, eram în stare să recunosc în fața propriei conștiințe că tanti Sofia apăruse din neant, punându-mă în situația de a spune „da” fără să-mi lase o clipă de respiro. Numai că femeia spusese clar, în ziua aceea sau niciodată. De ce n-ar fi fost adevărat că avea și ea problemele ei? Poate nu putea să stea după fundul uneia ca mine când aveam chef. „Cine de cine are nevoie!?”, era argumentul decisiv. Și dacă într-o altă zi ar fi fost prea târziu? Eram doar îngrijorată că nu-l consultasem pe Sergiu, mai înainte de a accepta nebunia propusă de lăptăreasă. Speram că va înțelege, fără a fi sigură. Dincolo de micile nemulțumiri, reale sau nu, îmi iubeam bărbatul. Mă căsătorisem din dragoste și nu l-aș fi vrut supărat.
Dând deoparte viitoare enervări, despre care nici măcar nu eram sigură că urmau a se întâmpla, precum și gândurile contra care se luptau cu obstinație cu hotărârea de a avorta, m-am concentrat la lucruri palpabile, pe care mi le dăduse în grijă lăptăreasa. Cu speranța nebunească că nu voi fi prinsă și băgată în pușcărie, că metoda lui tanti Sofia nu este un bluff, am adus din boxă — un fel de beci, pe care locatarii îl amenajaseră în subsolul tehnic al blocului, pe sub țevile de canalizare — două oale uriașe și grele pe care abia le puteam căra în brațe pe scări. Bietele mele oale, destinate numai pentru gemul și dulcețurile anuale, habar nu aveau la ce vor fi folosite în ziua aceea! Pline ochi cu apă, le-am așezat pe foc, după cum ordonase medicul meu de împrumut. Prin cap îmi trecea, vag, întrebarea dacă eram sau nu o femeie întreagă. „Nu contează, voi merge până la capăt”, alungam întrebarea potrivnică. Doftoroaia îmi dăduse de grijă ca apa să fie clocotită când avea să ajungă la spitalul de la etajul III, asta era important atunci. Restul? Fleacuri. Lângă oale, pusesem la îndemână, pe masa din bucătărie care păstra jena confesiunii neașteptate și iraționale de dimineață și lacrimile cu care implorasem ajutor, sacul de sare grunjoasă pe care îl țineam în beci pentru murături. Apoi m-am așternut lângă o carte, cu ochii minții la ora fatidică.

Puțin câte puțin a început să mă ia somnul deși stăteam incomod, pe burtă. Corpul tresălta scuturat ca de furtună, părul, năclăit de sudoare, se încâlcise în lațe iar inima galopa ca un cal nărăvaș, gata să-mi sară din piept. Ochii însă se închideau, oricât de tare mă străduiam să îi țin deschiși. Aș fi vrut să stau trează, de teama urmărilor. Dar părea din ce în ce mai dificil să mă concentrez la zgomotele din casă.
O simțisem, ca prin vis, pe tanti Sofia plecând la bucătărie, parcă auzisem și ușa de la intrare deschizându-se și șoapte pe care încercam să le deslușesc. Îmi era somn…, atât de somn. Mă chinuiam să îmi țin pleoapele deschise, voiam să aud ce se discuta la capătul celălalt al casei.
— Să ai grijă de ea, să nu se dezvelească sub nici o formă, cel puțin vreo oră, două, îi dădea indicații tanti Sofia lui Segiu, venit acasă.
— O să am, deși e cam încăpățânată. Mă mir că a ascultat de matale. „Brava!, bărbate, eu am fost umilită, flagelată și ție îți pasă de încăpățânarea mea”, nu m-am abținut să nu bodogănesc în gând, ciulind mai tare urechile.
— Probabil de rușinea vârstei. A, și să nu uit, îi pui termometrul din jumătate în jumătate de oră. Acu, după toate câte le-am făcut, ar trebui să i se dilate sângele și să-i pornească hemoragia. Dar chiar de are febră, să nu uiți, nu chemi Salvarea decât la hemoragie puternică. Ai înțeles, șefu’?
— Bine, bine, hemoragie și febră puternică, am înțeles!, a zis el ascultător. Segiu nu comenta ordinele date de femeia lui de serviciu.
Tanti Sofia îl atenționa că toate astea nu urmau să se întâmple imediat. „Doctorița” avertiza că e nevoie de răbdare. Călăul meu personal se pregătea să plece acasă și-i spunea fostului meu marinar, dragul ei „domn inginer” care mă lăsase gravidă, că nu știe nimic despre cele petrecute în apartamentul de la etajul III și nu recunoaște nici un amestec, indiferent ce urma să se întâmple.
Între starea de veghe şi somn, am auzit ciondăneli. Mi s-a părut că deslușesc cuvinte, din care pricepeam, vag, că bărbatul se oferea să-i dea bani iar tanti Sofia se răstea la el. Nu-i trebuia nici o lețcaie, cel puțin până „nu văd un rezultat și problema rezolvată”. Sarcina mea devenise o problemă materială iar eu un cobai, care putea sau nu produce bani. Ca prin vis, mi-am dat seama că tanti Sofia s-a mai întors o dată în dormitor și a smuls sticluțele de pe spate. N-am fost prea sigură când și nici n-am mai simțit durere. Puteam să-mi schimb, în sfârșit, poziția incomodă. Statul pe spate aducea însă cu el noi gemete de durere.
Chinuindu-mă să-mi țin ochii deschiși și simțurile treze, să aud ce vorbesc cei doi, n-am aflat cine a învins. Șoaptele se auzeau din ce în ce mai îndepărtate, iar cuvintele tot mai de neînțeles. Pleoapele deveniseră grele și, puțin câte puțin, m-am prăbușit într-un somn adânc de care voiam să fug. Înainte să-i cad pradă, mi-a trecut prin minte, ca o adiere, un gând ciudat. Nu o auzise în nici un moment pe tanti Sofia povestindu-i lui Sergiu ce caută la noi în apartament. Oare…


Raspandeste cu incredere
  • 116
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    116
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here