gandul : Capete-n suliţi

0
33
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

de Lelia Munteanu

Sondajul nostru

Cum traiti dupa un an de guvernare PSD-ALDE?

View Results

Loading ... Loading ...

După ce Ioan Vodă a umplut vistieria ţării, turcii s-au grăbit să-i ceară dublarea haraciului, de la 40.000 de galbeni la 80.000.

“Patruzeci mii să plăteşti ca bei al Moldovei, iar celelalte patruzeci mii ca ghiaur, de vreme ce ai cutezat a te lepăda de credinţa lui Muhamed”.  Domnitorul a refuzat să plătească, nu înainte de a pune pe roţi o artilerie redutabilă, ale cărei pulberi le fabrica în ţară, şi nu înainte de a-şi asigura sprijinul norodului şi ajutorul bine plătit a o mie două sute de cazaci. Când turcii i-au pus pe umăr năframa neagră de mazil, numindu-l în loc pe omul lor, Petru Vodă zis Şchiopul (fiul doamnei Chiajna), Ioan era cumplit de pregătit să-i înfrunte.

Cum arăta armata Moldovei la 1574? Să începem cu infanteria – înarmată cu arcuri, coase, ghioage care sfărâmau scuturi şi coifuri. “Numai doară renumiţii arcaşi englezi ar fi putut intra în rivalitate cu arcaşul moldovean”, zice Haşdeu. Cei care mânuiau coase “secerau când picioarele cailor inamici, când pe prizonieri: de acolo se născu expresiunea a snopi pre vrăjmaşi”. Pedeştri aceştia, oameni din popor, se mulţumeau pe durata unei expediţii cu “un burduf de brânză, o pâine de grău”, iar în suflet – un ucaz domnesc: ”Fugarul carele va lăsa câmpul bătăliei să fie pedepsit cu o moarte mai cumplită decât aceea ce i s-ar fi putut întâmpla în luptă din partea vrăjmaşului”. Nu luau niciodată mai mult decât puteau căra în cârcă, “Astfel, istoria nu ne arată nici un singur caz unde armata moldoveană să se fi plâns sau ar fi suferit din lipsa proviziunii. Fără această frugalitate cu greu ne-am putea explica ilustrele campanii ale lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş”.

Cavaleria nu costa nimic, fiind alcătuită din proprietari, boieri şi boiernaşi. “Caii, străpunşi la nări pentru înlesnirea răsuflării, se deosebeau nu prin mărime sau frumseţe, ci prin repeziciune şi neoboseală”. Pâlcurile de călăraşi ale boierilor avuţi erau tot o blană de samur, săbii bătute-n pietre preţioase şi lănţuge de aur, încât la soare te puteai uita, dar pe flancuri ba.

Cât priveşte artileria – avea cele mai potrivite guri de tun. “Tunurile moldoveneşti de câmp sunt de fier. Ele se formează din câte şase sau câte opt tuburi, aşezate numai pe două roate mici, în aşa mod încât, dându-se foc unuia din tuburi, pe dată izbucnesc pe rând şi celelalte, urmând şase sau opt detunete. Cartuşele sunt învălite în hârtie. Încărcarea se face cu multă uşurinţă. Lungimea tuburilor e ceva peste un cot. Gloanţele sunt de fier sau de plumb, cum se întămplă. Nemic nu poate fi mai bun şi mai trebuincios pentru infanterie decât aceste tunuri, cari lesne se strămută din loc în loc, încât o oaste pedeastră, încungiurându-se în marş de un atare zid, înfruntă orice atac de cavalerie”.

Cu o oaste astfel tocmită a pornit Ioan Vodă împotriva turcilor flancaţi de secui şi munteni. A obţinut o victorie zdrobitoare la Jiliştea, cu cei 10.000 de oşteni ai săi contra 60.000, presărând câmpul de luptă cu 50.000 de leşuri ale duşmanilor. “Era un spectacol hidos; spaţiul câmpului sta aşternut de cadavre, presărat de arme, îmbuibat de sânge; numai pe alocurea vedeai câte un rănit mai zbuciumându-se încă între viaţă şi moarte, vrând să fugă, vrând să se ţină pe picioare, încercând a se ridica din ţărână şi iarăşi căzând”. Cumplită răbdare a avut Vodă Ioan ca, printre leşuri să-l caute pe al duşmanului său, Petru Şchiopul, dar acela fugise la Brăila. Îi stătea alături pârcălabul Ieremia Golia, fratele său de cruce, cu care împărţise pâinea amară a exilului, împreună cu care urcase treptele tronului, care curând îl va vinde turcilor.

Patru zile şi-a tras sufletul şi şi-a îngropat morţii, după care a pornit întins spre Bucureşti, unde pe tronul lăsat de fratele lui Petru Şchiopul îşi înscăună un fel de guvernator al său, pe Vintilă Vodă, fratele celui care va fi cunoscut mai târziu ca Mihai Viteazu. În felul acesta şi pentru câteva zile, în vara aceea toridă a lui 1574, a unit Ioan Vodă cel Cumplit Moldova cu Ţara Românească.

N-a zăbovit la Bucureşti, grăbindu-se să prin foc şi sânge Brăila, între zidurile căreia se refugiase Petru Şchiopul, “Nimene nu fu cruţat; sângele curgea pârău în Dunăre; nu rămase nu numai un om, ci nici măcar un câine viu; nu rămase piatră pe piatră; pojarul nemici tot ce scăpase de sabie”. Doar Petru Şchiopul nu mai era. Pornise, şontâc-şontâc (ros de durerile unei osteoporoze) spre Constantinopol.

Ioan Vodă şi-a continuat marşul victorios spre moarte, cucerind Benderul şi Akermanul.

Apoi, cu o oaste care se apropia de 35.000 – moldoveni, valahi şi cazaci, i-a aşteptat pe turcii sprijiniţi de tătari la Roşcani. Atunci l-a trădat fratele său de cruce, Ieremia Golia, acolo încă trei boieri de vază au trecut de partea duşmanului, cu oamenii lor care-şi înfipseseră cuşmele în suliţi, semn că se predau. Şi poate că geniul său militar, iscusinţa de mare strateg i-ar fi adus Victoria, dacă o ploaie din senin nu i-ar fi muiat pulberea. A fost decapitat, trupul său a fost tras de două, după alte surse de patru cămile, turcii i-au adunat oscioarele ca pe nişte moaşte, şi-au muiat iataganele în sângele lui, ca să le poarte noroc. Capul i-a fost dus nu la Iaşi (unde-şi mutase capitala de la Suceava), ci la Bucureşti, ca să stea la vederea norodului, infipt în suliţă, alături de capul lui Vintilă Vodă.

Aceasta a fost istoria lui Ioan Vodă cel Cumplit, povestită  bunicului Băse din goana calului, cu speranţa că nu-l va mai confunda niciodată cu Brâncoveanu şi că a înţeles, vorba unui mare evreu, că timpul există ca să nu se întâmple toate dintr-o dată.

Citește și

„Lasă duşmanului nu numai mijlocul de a fugi, dar…

De ce preferă băncile să finanţeze clădirile şi nu…


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here