Acasă Supliment Cultural Atelier LECŢIA NR 5: Descrierea sau reportajul de atmosferă (I)

LECŢIA NR 5: Descrierea sau reportajul de atmosferă (I)

1094
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

Dacă povestirea structurează, descrierea nivelează. Ea încetineşte cursul evenimentelor şi măreşte efectul surprizei ulterioare. Altfel spus, descrierea tensionează şi modifică orizontul de aşteptare al lectorului. Fontanier (1977) numeşte mai multe tipuri de descriere: topografice, cronografice, prosografice (descriere de corpuri), portretistice, etopoice (descrie vicii, calităţi) etc. Folosită în reportaj, anchetă, feature etc. descrierea poate să aibă o puternică funcţie argumentativă, asigurând indirect eficacitatea comunicării.
Viaţa este făcută din detalii – descrierea, la fel. Ceea ce ordonează aceste detalii este ideea şi observaţia cheie (o senzaţie, un miros, o nuanţă de culoare etc). Iată de ce practica şi teoria presei ne îndeamnă să începem mental descrierea înainte de a scrie : să luăm în posesie locul în care suntem şi să ne mobilizăm, preţ de câteva minute, simţurile (văz, auz, miros etc.) pentru a detaşa imaginea cheie, senzaţia (constatarea) cea mai puternică. Ĩn cele mai multe cazuri, ea se va dovedi capabilă să dea coerenţă  şi personalitate întregii descrieri. Ca orice acţiune discursivă, descrierea are câteva constrângeri majore :
vizibilitate (de la punere în pagină, titlu, ilustraţie, până la observarea directă şi inspirată a unor detalii, imagini de ansamblu etc.);
expresivitate – a fi evocator, a avea putere de sugestie, a alege cuvântul cel mai sonor şi mai apropiat de realitate) şi, nu în ultimul rând,
dramatizare – punerea în scenă, gradualitatea descrierii, poziţionarea naratorului în text, alegerea unor incidente care să trezească sau să relanseze interesul pentru lectură.
Legea alternanţei
Acordăm o atenţie aparte acestei legi, câtă vreme ea se arată a fi cheia oricărui discurs descriptiv.  Pentru a evita plictisul şi monotonia generate de scenele descriptive, nu avem decât o singură soluţie –  să folosim cu dezinvoltură şi curaj  alternanţa. Ea se realizează fie prin gestionarea lungimii frazelor (lung-scurt), fie prin alternarea observaţiilor : vizual – olfactiv, vizual – auditiv, animat – inanimat, descriptiv – opinie, descriptiv – narativ (diferite scene de viaţă, un incident minor, o apariţie umană neaşteptată)  etc. Ĩntâlnim în reportaje  nenumărate asemenea alternanţe: „Telefonul sună / Câteva minute mai târziu, maşina Salvării ţâşneşte pe străzile încâlcite ale oraşului”. Efectul dinamic al alternanţei sonor-vizual este remarcabil şi ca economie a mijloacelor, şi ca expresivitate : „Dunărea a început să se dezgheţe în ultima zi a lui februarie (…) Pe la prânz, enorma punte de gheaţă care lega malurile fluviului a început să trosnească. Apoi, s-a auzit o formidabilă detunătură, ca şi cum ar fi făcut explozie un depozit de muniţii. Supusă unei presiuni tot mai mari de apele care se umflau pe dedesubt, gheaţa a cedat ca un vaier de eră geologică. Toată faţa Dunării a plesnit în ţăndări care s-au ridicat spre cer şi s-au prăbuşit iarăşi. Făcând să ţâşnească fantastice împroşcături de apă. Muşcându-se unele pe altele, sloiurile au pornit la vale”(G. Bogza,1968, p. 61)
Jurnalistic vorbind, descrierea e prezentă mai ales în reportaj şi anchetă, ea fiind  gestionată, de regulă, cinematografic : 1) Plan general. 2) Flash-uri pe elementele importante de decor. 3) Revenire la planul general sau cadrul de referinţă. 4)Focalizare pe un element cheie, considerat de către autor ca fiind important.

Cele mai uzuale bordări descriptive. Deşi tipurile de descriere sunt numeroase, ne oprim la câteva din ele :
1) Abordarea autenticistă (transmisia directă). Extrem de productivă şi uşor de abordat. O  numim astfel (autenticistă), pentru că ea implică un grad sporit de observaţie directă şi implicare fîţişă a autorului în text. Scrisă la persoana întâi şi la timpul prezent, această descriere oferă, pe lângă un spor de credibilitate, multiple alte avantaje : un stil nervos şi dinamic, o mai bună vizualizare, ferită de retorisme şi excese ornamentale. Fiind la vedere şi asumată ca atare (eu văd, observ, simt, aud, înaintez etc.), autorul se transformă credibil şi fără ostentaţie în personaj. Simpla lui prezenţă, bine marcată discursiv prin prezenţa eu-lui, va ordona succesiunea observaţiilor, saltul  de la un detaliu la altul,  introducerea unor elemente narative : un incident, un scurt schimb de replici etc. Efectul acestei abordări este remarcabil : textul pare scris concomitent cu documentarea; pare transmis de la faţa locului. Principala condiţie a reuşitei textului  este ca ziaristul, martor harnic şi atent, să evite o prea mare implicare (gânduri, opinii, amintiri). Ĩn caz contrar, descrierea riscă să basculeze  nedorit  în eseu sau chiar naraţiune. Altfel spus, locul devine simplu decor, în prim-plan apărând confesiunea autorului, biografia şi psihismul său. Un bun exemplu de abordare autenticistă îl reprezintă textul lui Geo Bogza (1968, p. 132) : „O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil”. Cam lung şi uneori monoton, după gustul nostru, reportajul lui Bogza aduce pentru prima oară în presa română tehnica relatării minuţioase, aparent neutră, fără nici un alt adaos sau comentariu. Având ca pretext oprirea intempestivă într-un mic oraş  de provincie, autorul îşi propune să descrie urbea şi locuitorii ei între două trenuri, preţ de 175 de minute :„Recapitulez persoanele pe care le-am văzut trecând de când stau pe bancă. De la stânga la dreapta au trecut :
Un om cu un cal.
Un sergent de stradă.
O femeia care a intrat în farmacie.
O fată cu picioarele goale.
O căruţă.
Un  copil.
Un om înalt îmbrăcat prost.
Un câine.
O căruţă cu paie.
O femeie cu o oglindă.
Un grup de gâşte”.
Lecţia lui Bogza trebuie să ne dea de gândit –  se poate scrie un bun reportaj fără comparaţii şi figuri de stil avântate, fără o structură amplă, fără poveşti sau personaje anume. Sfânta banalitate poate plictisi ori poate evoca în mod inspirat un crâmpei de viaţă provincială. Este suficient să avem o idee interesantă (un unghi de atac inedit) şi neobosita curiozitate de a descoperi noi şi noi amănunte. Peste ani, Cornel Nistorescu va încerca acelaşi lucru, publicând un excelent reportaj despre Videle – o stradă şi câteva case ridicate în jurul gării cu acelaşi nume.
2) Abordarea neutră (auctorială). Autorul nu este prezent în text, iar observaţiile sunt în bună parte impersonale. Această descriere poate fi pur cinematografică (scenariu de film). Riscul neimplicării (lipsa de emoţie, de subiectivism) este considerabil. El poate fi suplinit doar de un subiect palpitant, dramatic.
3) Abordarea narativă (tip feature). Presupune un anume talent şi un anume subiect – ieşit din obişnuit. Să luăm, spre exemplu, momentul eliberării tinerilor jurnalişti din Iark. Ĩn loc să descriem discuţia cu răpitorii, drumul spre ambasada română, spre aeroport şi spre casă, aşa cum ne imaginăm noi, putem să facem acelaşi lucru din perspectiva unuia din ostatici. Efectul va fi incomparabil mai spectaculos şi mai convingător.
Temă: descrieţi un parc în prag de iarnă
Termen: 10 zile
Dimensiuni: aproximativ trei sferturi de pagină.
Adresa: [email protected]  (Cele mai bune texte vor fi publicate în revistă)


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here