Lecţia nr 7: Discursul narativ şi gestionarea personajului

0
1040
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

Sondajul nostru

Ce caută naraţiunea în presă ? Nimic altceva decât povestea, istorisirea, tensiunea aşteptării. Adeseori, precum celebrul personaj al lui Moliere, facem naraţiune fără să vrem. Este suficient ca într-o descriere banală să zăbovim mai mult asupra unei scene – de pildă, observăm într-o cofetărie un copil cu trei prăjituri în faţă. Ĩn ciuda rugăminţilor repetate ale mamei, copilul refuză să  mănânce. Insistând  cu un portret mai mult sau mai puţin detaliat (tristeţea din privirea lui, mâinile parcă lipsite de vlagă etc.), avem deja un personaj şi promisiunea unei poveşti. Descriptivul devine  un simplu vehicul. Orice naraţiune începe cu o curiozitate stârnită : cine este acest copil ? de ce nu-şi mănâncă prăjitura ? ce a păţit ? este de felul lui un ciudat sau a păţit ceva?  Răspunsul ţâşneşte surprinzător şi dramatic, abia atunci când observăm că băieţelul presupus mofturos stătea de fapt într-un scaun cu rotile. Ĩn clipa în care am provocat o curiozitate, trebuie să o satisfacem. Altcumva, cititorul va fi extrem de dezamăgit.  Ĩn presă întâlnim surprinzător de multe elemente narative. Există chiar un gen preponderent narativ : feature. Presa modernă este mult mai dinamică şi mai literară decât s-ar crede.
Ce este naraţiunea ?  Ĩn simplitatea şi reducţionismul  lui, dicţionarul nu pare tocmai lămuritor : Relatare, expunere în formă literară a unei întâmplări, a unui eveniment, specifică genului epic. („Mic dicţionar enciclopedic”, 1978).Ĩnainte de a ajunge la o definiţie corectă, important este să operăm de la început câteva distincţii fundamentale între  povestire (expunere de fapte) şi descriere (expunere de lucruri), între portret şi personaj. Lista procedeelor şi mai ales a formelor narative pare fără sfârşit : povestire oratorică, istorică, dramatică, etiologică, fantastică, parodică, comică, arborescentă, încadrată,  fabulă etc. Genurile narative aparţin unei diversităţi de discursuri (literar, religios, jurnalistic) – adică unor variabile culturale, gen : poveste de călătorie, poveste de război, poveste de viaţă, fapt divers, parabolă etc.
Ce este totuşi o povestire ? Simplificând la maximum, putem spune că povestirea este un discurs ce  are ca obiect principal acţiunea :
O înlănţuire de fapte
Un personaj şi o acţiune principală
Descrierea unei acţiuni care are un sfârşit
Relatarea acţiunilor succesive ale unui personaj
Descrierea narativă. Să nu uităm ceva foarte important: orice povestire trebuie considerată produsul unei activităţi creatoare care operează o descriere a acţiunii umane. (J-M. Adam, F. Revaz, 1999, p. 16) Ca un text descriptiv să devină naraţiune, avem nevoie de anumite elemente constitutive, aflate într-o ordine mai mult sau mai puţin riguroasă : înlănţuire de fapte (acţiuni, evenimente) – agent uman (personaj) animat de o intenţie, pentru a atinge un scop – obstacol (intrigă), rezolvare. Descrierea este foarte importantă. Câtă vreme avem un cadru  natural sau un interior cu obiectele regizate într-un fel anume, descrierea conţine  nucleul unei poveşti, anticipând într-un fel sau altul  apariţia omului şi a acţiunii acestuia. Cum mai spuneam şi altă dată, descrierea nu este străină de epic. „Dacă naraţiunea  poate fi definită ca <un sens care se transformă>, descrierea reprezintă momentul în care naraţiunea se opreşte, pentru ca sensul să poată fi stocat. Descrierea este memoria naraţiunii (…) Nu de puţine ori asistăm la contaminarea descrierii cu naraţiune, aşa cum se întâmplă când utilizăm mărcile perfect narative (în plus, după, în timp ce) în locul mărcilor topologice (în faţa, în spatele, la dreapta, la stânga). Unitatea textului este astfel asigurată, iar descrierea nu mai este doar un moment de suspans în cadrul acţiunii, ci este şi un agent al organizării sale (…) Orice descriere este o viziune. Am putea spune că emiţătorul, înainte de a descrie, se plasează în faţa ferestrei, nu atât pentru a vedea mai bine, ci pentru a fundamenta ceea ce vede prin propriul cadru : pervazul face spectacolul. Acesta este pariul pe care se bazează atitudinea realistă ”. (M. Mouillaud, J.F. Tetu, 2003, p. 183). Schema canonică a naraţiunii poate crea impresia că oricine poate încropi o poveste : Situaţie iniţială (prezentare a locului, a personajelor, a relaţiilor dintre ele etc.) – Intrigă (nod declanşator) – Acţiune de evaluare – Deznodământ – Situaţie finală. Ĩn realitate, povestitorul are nevoie de un talent deosebit : simţ dramatic, putere de evocare etc. Decisiv într-o povestire este momentul fixat între prezentare şi intrigă – şi anume, acumularea de tensiune epică. Cum spuneam, orice naraţiune începe prin stârnirea curiozităţii, fie prin acroşul unei promisiuni (să vezi ce am păţit), fie prin dislocarea firescului deja existent cu o ciudăţenie, un eveniment neaşteptat etc.
Transpusă grafic, naraţiunea are  un vădit caracter ascendent. Deşi nemarcate în schema de mai sus, prezenţa şi opoziţia a  două secvenţe narative se presupun. Acumularea de tensiune epică porneşte de la  a =  prezentare a situaţiei, prime elemente de contextualizare în spaţiu şi timp, plasarea naratorului în povestire, introducerea personajului, elemente de atmosferă şi portret. Urmează apoi b = element de tensiune realizat prin apariţia unui incident sau a unei scene descriptive, care pregăteşte c = adevărata intrigă şi d = punctul culminant – de regulă, marcat printr-o scenă vivantă, o insistenţă vădită şi amplă. Urmând un drum constant ascendent, întrerupt (sau, mai degrabă, relansat) de 2-3 incidente,  până la atingerea climaxului  (punctul culminant), tensiunea epică se rezolvă  într-un deznodământ  – de obicei, scurt şi dinamic. Finalul reprezintă ultima propoziţie – o necesară închidere, concluzie sau reluare a mesajului principal – care nu se suprapune decât rareori cu deznodământul.
Simpla enumerare sau înşiruire a elementelor narative nu poate constitui o povestire. Ca să fie validată de către cititor, orice povestire are nevoie de o surpriză minimă în final. Acest lucru înseamnă că finalul se va opune într-un fel sau altul începutului. Mai înseamnă că naraţiunea se va construi din cel puţin două secvenţe epice majore. Prima (mai lungă, având elemente de localizare şi prezentare a personajului principal, evoluţie, intrigă, dezvoltare, punct culminant). A doua – o secvenţă mai scurtă şi nervoasă, suprapusă cumva deznodământului.
Temă: descrieţi o zi de Crăciun, care să includă şi o mică întâmplare.
Termen: 10 zile
Dimensiuni: aproximativ o filă de text.
Adresa: [email protected]  (Cele mai bune texte vor fi publicate în revistă)


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here