Maricica Puică: Despre iubire, sport şi reuşita în viaţă

0
1140
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Cum traiti dupa un an de guvernare PSD-ALDE?

View Results

Loading ... Loading ...

maricica_puicaMaricica Puică este o sportivă de înaltă performanţă, cele mai cunoscute reuşite ale ei sunt medaliile de bronz şi de aur câştigate la Los Angeles în anul 1984. După o viaţă agitată, Maricica Puică s-a retras împreuna cu soţul ei, Ion Puică, la Câmpulung Muscel.

Când aţi descoperit pasiunea pentru sport?

Încă din copilărie, m-am orientat spre sport.Toţi fraţii meiau practicat câte un sport, unul a făcut tir, altul handbal, altul box. Văzându-ipe ei, m-am gândit și eu la un sport. Pe atunci, se făceau selecții pentru crosuri. Am mers și,spre surprinderea mea, am văzut că le înving pe fetele de la școală, care făceau antrenamente. Atunci m-am gânidt  că e un sport potrivit pentru mine.

Părinţii dumneavoastră ce atitudine au avut? V-au susținut?

La început, nu au fost de acord deloc. Greu, greu au acceptat, pentru că pe atunci se auzeau numai lucruri rele despre sport.Cred că pe tata l-am convins mai întâi. Mama era bucătăreasă la un restaurant mare din Iași și tata avea un depozit de lemne. Noi trebuia să muncim, nu să pierdem timpul cu sportul.  Acolo lângă noi era un centru unde aduceau coșuri mari de morcovi cu verdeață. Cu cât umpleai mai multe coșuri, primeai mai mulți bani. Eu mă grăbeam să le umplu, alegeam morcovii mai mari, ca să pot pleca apoi la antrenamente.

Ce v-a determinat să alegeți atletismul și nu alt sport?

Noi fiind mulţi copii, toată ziua alergam, jucam prinselea, leapșa. Erau jocuri care te făceau să te antrenezi fără să vrei.

V-a trecut prin gând  că o să se transforme într-un sport de performanță?

Nu. M-am apucat de atletism, apoi am urmat liceul, unde m-a selectat profesorul Puică.Aveam șaisprezece ani. Unii spuneau că e puţin prea târziu. Poate a fost un rău spre bine.  Când m-am apucat, m-a întrebat vrei să faci serios sau vrei să te joci, să faci pentru sănătate. Eu i-am zis: “Nu domnule.Serios.  Când ne apucăm de treabă?”

Simţeaţi că vă neglijaţi familia, prietenii?

Pe vremea aceea, ieşeam mai puţin cu prietenii. Antrenorii nu prea ne dădea voie să ieşim. Iar de jucat, eram prea mari, aveam 16 ani, intrasem la liceu.

Cum l-aţi cunoscut pe Ion Puică?

Era directorul liceului şi profesor de atletism  în aceeași instituție. El m-a selectat. Mi-a căzut cu tronc și cred că și eu lui. La începutul anului, fiecare profesor trebuia să-și facă analizele. Acul a fost infectat și a făcut hepatită. S-a internat în spital. Acolo, la spital era o mătușă de-a mea asitentă și mă duceam la el, îi duceam mâncare. Trebuia să mănânce ceapă verde cu miere. Mama ascundea vara portocale, le băga într-o pungă de hârtie în cenușă, în sobă și eu le furam și i le duceam lui Puică. De aici, a început să se lege ceva, deși pe atunci mi-era doar drag. Era așa ca o mamă, cald, atent. El era singur, eu tânjeam după afecțiune, pentru că nu ne mângâia nimeni acasă. Eram mulți copii și râdeam unii de alții când unul dintre noi era alintat. Ușor, am devenit mai apropiați. În ’69 , după ce a ieșit din spital a trebuit să se întoarcă la București. El a terminat facultatea şi a fost repartizat în provincie, la Iași, să înființeze acest liceu sportiv. Întrucât se terminaseră cei 10 ani, trebuia să se plece la București sau își pierdea buletinul de capitală. Așa am ajuns și eu în București. A plecat întreaga echipă, să facem sport de performanță. După 6 luni, a început aventura, mi-a spus că el nu știe dacă se mai căsătorește, m-a întrebat dacă vreau. Mi-a dezvăluit că are un copil. M-am îndragostit nebunește. Țin minte că eram în cantonament m-a prins, m-a luat în brațe și m-a pupat. E ceva bolnav în dragostea asta, să știi.

Cum reuşeați să delimitați viaţă sportivă de cea personală?

El a fost foarte fin cu toate fetele. Avea un dar de a vorbi, de făceai totul, numai ca să-l mulțumești.  El niciodată nu a strigat supărat, nu mi-a vorbit urât. Îmi spunea mereu: “Stai mai ușor, că e prea tare”. Eu îi răspundeam: “Da, da , da”. Însă,cum treceam de el, alergam mai tare. A fost o înțelegere perfectă între mine ca sportivă și el ca antrenor.Ca soție eram fericită că sunt cu el, vorbeam orice. Mă cunoștea așa de bine, că numai dacă se uita la mine știa că nu mă simt bine, că nu am dormit îndeajuns.

Cum aţi sărbătorit reușitele și bineînțeles anul 1984?

De niciun fel. Nu aveai puterea să te bucuri, când știai că mâine o iei de la capât, când simţeai că toţi erau cu ochii pe tine. Mergeai bine, te felicitau, când nu câștigai veneau și-ți spuneau că putea să câștigi și te întrebau de ce n-ai câștigat. Trăiai cu această apăsare continua. Norocul meu a fost că l-am avut pe Puică ca antrenor în toți cei 24 de ani. El m-a descoperit la un cros de 8 martie.

Aţi simţit că legătura cu Ion Puică v-a influenţat performanţele?

Eu nu cred că dacă mă căsătoream cu altcineva aş fi putut să ajung la aceeaşi performanţă. După ce ne-am căsătorit, el pleca câteva ore şi eu plângeam. Nu puteam să plec fără el, nici el fără mine. Noi eram plic și timbru. Nu știu dacă poate cineva să înțeleagă acest lucru. De câte ori treceam prin greutăți, când eu ziceam că nu mai rezist, el spunea mai poți, când el spunea că nu mai rezistă, îi ziceam eu nu renunța acum, e păcat. A fost un sprijin extraordinar de mare. Eu nu cred că dacă m-aș fi căsătorit cu altcineva și l-aș fi iubit ca pe Puică, aș fi putut pleca de acasă.  (Daria Nedelcu)


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here