Mesagerul de Covasna : Justinian Teculescu și lupta sa „Pentru Neam și pentru lege”

0
132
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Conform opiniei dumneavoastra, care a fost cel mai bun presedinte postrevolutionar al Romaniei:

View Results

Loading ... Loading ...

   Zilele acestea se împlinesc 150 de ani de când se năștea, la Covasna, cel ce avea să devină primul Episcop al Armatei Române, Justinian Teculescu.

 Tânărul Ioan Teculescu, născut la 1 noiembrie 1865, unul din cei zece copii ai familiei Matei şi Paraschiva Teacă, şi-a început studiile la şcoala primară din locatitate, sub îndrumarea preotului N. Comşa şi a învăţătorului Ioan Iosif. A urmat apoi cursurile Liceului Andrei Şaguna din Braşov, unde în anul 1885 îşi ia bacalaureatul. Într-un tablou al clasei a treia de liceu, eminentul elev Ioan Teculescu apare în mijlocul colegilor, de care era foarte iubit, singur încă în straiele lui româneşti. Datorită educaţiei primite în familie, viitorul episcop Justinian Teculescu a optat pentru vocaţia de dascăl şi preot. Pentru atingerea acestui obiectiv, frecventează cu succes cursurile Institutului Teologic-Pedagogic „Andreian” din Sibiu între anii 1885-1888. Încă din primii ani la Facultatea de Teologie s-a remarcat prin dragostea sa de învăţătură, prin zelul său, prin înclinaţia sa pentru cultură, fiind luat în atenţia şi sub ocrotirea mitropolitului Miron Romanu, care l-a ţinut sub o atentă supraveghere.

Ca student la teologie, scrie la Telegraful Român, colaborează la mai multe ziare şi reviste, publicând frumoase predici şi subiecte din domeniul teologiei, apoi versuri. Este demn de amintit aici Imnul scris cu ocazia Centenarului seminarului „Andreian”, imn care este armonizat şi decretat ca imn oficial al institutului amintit, după ce a fost pus pe note de profesorul Timotei Popovici. În cadrul societăţii de lectură a teologilor sibieni, prezenţa lui Ioan Teculescu era una obişnuită.

Pentru silinţa depusă şi pentru inteligenţa dovedită în timpul studiilor teologice, Consistoriul Arhidiecezan i-a votat o bursă de studii în străinătate, dar fiindcă părinţii săi decăzuseră din punct de vedere material, bursa primită nu a fost suficientă, astfel că a fost nevoit să renunţe la studiile de specializare în străinătate şi să înceapă cariera învăţătorească în comuna Râşnov, la 24 de ani.

La 25 octombrie 1888, Ioan Teculescu este numit capelan (preot ajutător) la Biserica Sf. Nicolae din Râşnov şi, în acelaşi timp, învăţător la şcoala confesională din aceeaşi localitate. Pe lângă sarcinile didactice, tânărul învăţător este preocupat şi de problemele economice ale obştii, întrucât „învăţătorimea transilvană a fost pilduitoarea şi călăuzitoarea plugarului ardelean. Invăţătorul I. Teculescu, înainte de a intra în biserică (în cler), a făcut să înflorească ogorul, gospodăria şi cămara fratelui său, cum sublinia Gala Galaction în ziarul Universul din 1 august 1932”( Ioan Lacătuşu, Episcopul Justinian Teculescu militant pentru unitatea naţională a românilor, în Apulum XXXI, 1994) Ajungând la conducerea Oficiului parohial al bisericii Sf. Nicolae din Râşnov, preotul Ioan Teculescu „promovează biserica şi şcoala din localitate, cărora le ridică standardul de cultură, luptând în acelaşi timp pentru apărarea drepturilor Bisericii şi Şcolii confesionale”( Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Cluj Napoca, 1998). A fost peste un deceniu intens de slujire pasionantă şi dragoste mistuitoare, în care păstorul „sufletul său şi-a pus pentru turma sa”, astfel încât amintirea lui a dăinuit mult timp în sufletele credincioşilor din zonă- deşi please de peste trei decenii din Râşnov, o numeroasă delegaţie de credincioşi a ţinut să fie prezentă la Covasna, în 1932, la înmormântarea fostului păstor şi dascăl.

În anul 1901, Mitropolia din Sibiu îl va desemna pe tânărul covăsnean  protopop în Alba Iulia, simbolica cetate a luptelor naţionale româneşti şi a visului milenar de unire a neamului nostru. Timp de 22 de ani, protopopul Teculescu „a fost cel mai distins şi cel mai activ dintre toţi protopopii Mitropoliei Ardealului”, cu o activitate excepţional de bogată şi rodnică, atât pe tărâmul bisericesc, cât şi pe cel şcolar şi naţional. Devenise unul dintre acei preoţi cu crucea în frunte, cântaţi de Andrei Mureşianu.

Între anii 1901 şi 1924 va face dovada complexei sale personalităţi exprimată pe diverse planuri. Fiecare zi din viaţă era o zi de misiune. În lume, acasă, la şcoală sau la biserică, prezenţa preotului era o lecţie de pastoraţie vie predată prin slujbe, lecţii, predici sau prin exemplul vieţii. Cu ocazia vizitelor pe care le făcea în parohii, de obicei călare, după mărturia biografului său „simţea în adâncul fiinţei sale ceva din sufletul în veci slăviţilor eroi naţionali Horea, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu, cari cu veacuri înainte străbătuseră aceleaşi plaiuri şi răscoliseră până în adânc sufletul acestui popor, tăcut şi dârz în păstrarea fiinţei sale româneşti şi creştineşti”

Activitatea pastoral-misionară era mai vizibilă îndeosebi în împrejurări festive: serbările şcolare care, deşi erau sever supravegheate de către autorităţile maghiare, aveau totuşi loc; sfinţirea lăcaşurilor de cult; vizitele canonice făcute cu diferite ocazii; vizitele anuale de primăvară, care se făceau cu ocazia prezidării examenelor de sfârşit de an la şcolile primare confesionale; în toate aceste prilejuri, Teculescu putea să reverse asupra păstoriţilor săi, cler şi popor, lumina credinţei, precum şi sentimental dragostei faţă de valorile naţionale ale românilor.

Un astfel de moment este consemnat de către Telegraful Român şi cu prilejul sfinţirii  Capelei  Ortodoxe  române  din Diciosânmărtin,   închinată   Sf.  Mucenic Gheorghe, „biruitorul balaurului”. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât acest locaş de cult  a  fost  dobândit  în  urma  unei   acerbe  dispute,  pe  care ortodocşii în frunte cu preotul Gheorghe Oprean  au dus-o cu fraţii uniţi: „Am purtat o luptă nu cu străinii de fiinţă şi de legea noastră strămoşească, ci durere, cu fraţii noştri uniţi cu Roma, care se pare că văd primejdie nu atât în lăţirea diferitelor secte, ci mai ales în propăşirea şi întărirea bisericii ortodoxe naţionale”. Uniţii le-au închis ortodocşilor această biserică timp de trei luni şi „numai după stăruitoare interveniri la locurile cu cădere, ni s-a făcut în sfârşit dreptate”. Sfinţirea capelei s-a făcut cu deosebită pompă de către Părintele Protopop de Alba Iulia, Ioan Teculescu, delegat al Î.P.S.Sale  Mitropolit Nicolae (Bălan), asistat de către un  sobor  de  preoţi  din   localitate   şi  din  jur.  De  faţă  fiind autorităţile locale şi un public numeros, la ora 8 dimineaţa începe serviciul   divin,  la  sfârşitul  căruia,  Părintele  Protopop  Ioan Teculescu, binecunoscut pentru cuvântul său elocvent şi pătrunzător, îşi rosteşte  dinamica  predică  în  care  arată  „tăria credinţei noastre strămoşeşti şi măreţia faptei de a ne ridica lăcaş de închinare în  această credinţă, acum când după marele război răsar în societatea omenească mai multe buruieni, decât flori cu dulce rod”.

În Transilvania, însuşirea şi trăirea unor astfel de sentimente erau  imperios necesare întrucât, politica de maghiarizare şi de deznaţionalizare a  stăpânitorilor  maghiari  săpa  nimicitor cu mijloace  dintre  cele  mai  virulente  la  rădăcina  fiinţei  noastre naţionale. Această politică a funcţionat fără răgaz vreme de sute de ani, motiv pentru care starea de veghe din partea luminătorilor neamului, dar şi a naţiunii, trebuia să fie mereu la datorie. Cu oameni dârzi şi neclintiţi de valoarea lui I. Teculescu, cele două aripi ale neamului românesc, Biserica şi Şcoala, au avântat fiinţa naţională spre ceasul izbăvitor de la 1 Decembrie 1918.

În împrejurări extrem de ostile, păşeşte în „forţăreaţa periculoasă a catolicismului maghiar, care  pornise  în  acel  timp o luptă  oarbă de exterminare a aşezămintelor de lumină ale poporului român: şcoala şi biserica”. Mitropolia Sibiului n-a făcut o alegere hazardată, ci una foarte  chibzuită, când l-a numit pe fostul învăţător şi preot din Râşnov, protopop în oraşul Marii Uniri, întrucât „protopopul Albei Iuliei a reuşit în scurt timp să fie cel mai distins şi mai activ dintre  toţi  protopopii  Mitropoliei  Ardealului, precum şi unul dintre cei mai însufleţiţi luptători şi apărători ai românismului”.

Cu toate că păstorea un protopopiat extins ca zonă geografică, greu de supravegheat, având nu mai puţin de 46 de comune, cu tot atâtea biserici şi  şcoli primare confesionale – foarte multe răsfirate prin întinsa Ţară de  Piatră – protopopul Teculescu a desfăşurat  o  activitatea  foarte  rodnică   pe   multiple  planuri: bisericesc, şcolar, naţional, administrativ-gospodăresc, etc. Buna calitate a muncii şi misiunii desfăşurate sunt dovedite de faptul că în ciuda Legii oarbe a lui Aponyi din 1906 – ministrul maghiar de culte – care urmărea maghiarizarea românilor prin şcoală, în tot timpul mandatului său de protopop, statul maghiar n-a reuşit să-i răpească şi să-i statifice nici una. În  mod paradoxal, în ciuda sărăciei  şi  a  lipsurilor de tot felul în care  trăia  populaţia românească, prin  tact  pastoral,  prin stăruinţă, prin hărnicie şi spirit gospodăresc a reuşit în cei 22 de ani să restaureze sau să zidească din temelii 18 şcoli şi 28 de biserici.

Consecinţa faptului că era foarte iubit de către păstoriţii săi, spre deosebire de majoritatea intelectualilor români, care odată cu intrarea României în război contra Austro-Ungariei (la 15 august 1916), au fost închişi, deportaţi sau înrolaţi în armata ungară, Teculescu n-a fost ridicat, ci a rămas la domiciliul său din Alba Iulia. În ciuda faptului că n-a fost deportat, rămânând pe loc, era controlat şi obligat să se prezinte zilnic dimineaţa şi seara la Prefectura Poliţiei oraşului. Perioada în care era sever străjuit de aceste măsuri foarte atente din partea autorităţilor, a fost cuprinsă între septembrie 1916 – decembrie 1917. Instituţia Bisericii Ortodoxe şi slujitorii ei cei mai reprezentativi constituiau principalele stăvilare de rezistenţă, care aveau curajul să se pună de-a curmezişul în faţa avalanşei de acţiuni ungureşti îndreptate împotriva elementului românesc, iar Ioan Teculescu a fost un adevărat înaintemergător în rezolvarea problemelor de interes bisericesc şi naţional. Acest lucru îl relevă şi Revista Magazin istoric, care scoate la lumină contribuţia Bisericii Ortodoxe în slujirea cauzei naţionale: „Biserica Ortodoxă a fost locaşul de refugiu şi de confort spiritual pentru locuitorii Estului Europei, vreme de secole. În momentele de restrişte, Cuvântul Domnului întărea pe credincioşi, Casa Domnului îi ocrotea şi îi hrănea. Şi de multe ori slujitorii Domnului şi locaşurile de cult au avut de suferit tăişul sabiei şi pârjolul focului”. Datorită poziţiei sale inflexibile faţă de politica statului ungar din Transilvania, Justinian Teculescu şi activitatea sa erau îndeaproape urmărite. Mai mult chiar, organele puterii locale „i-au desemnat stâlpul de felinar din piaţa oraşului, de care urma să fie spânzurat, îndată ce populaţia de la munte s-ar fi mişcat şi răsculat în contra stapânirei maghiare”. Autorităţile administrative au popularizat din timp acest lucru tuturor locuitorilor din Alba dar şi satelor din jur.

Justinian Teculescu se înscrie între marii ierarhi ai neamului, care în momentele cruciale ale istoriei, nu o dată, s-au făcut „zid la trecători”, aşezându-se de-a curmezişul în calea viiturilor tumultuoase şi impresionând, prin statura sa neclintită, pe cei ce cunoşteau inechităţile interetnice şi interconfesionale din Transilvania, doar din auzite sau din istorii contrafăcute. În această situaţie l-a găsit momentul destrămării statului austro-ungar din toamna anului 1918, când activitatea sa desfăşurată pe tărâm naţional-patriotic a atins cote maxime.

În timpul istoricelor evenimente din toamna anului 1918 a fost ales preşedinte al Consiliului Naţional care a avut importanta misiune de a pregăti şi a primi participanţii la Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie. Cuvântul de „bun venit” adresat miilor de participanţi prezenţi la festivităţi, de către protopopul Ioan Teculescu, a fost impresionant şi emoţionant: „Bine aţi venit în sfânta cetate de slavă şi durere a neamului românesc… Voinţa naţională, care cu atâta putere zvâcneşte astăzi în toate păturile societăţii româneşti, în cele de sus, ca şi în cele de jos, ba poate în cele de jos mai mult ca în cele de sus, e chemată să arate că ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, noi avem să înfăptuim pe o veşnicie. Când un neam întreg gândeşte un singur gând şi inimile a milioane de oameni palpită de o singură simţire – oare este putere omenească, care să-i poată sta împotrivă ? “

Semnătura lui I.Teculescu figurează pe toate actele decizionale ale Marii Uniri.

Din amintirile covăsnenilor participanţi la Marea Unire de la Alba Iulia, aflăm că pe câmpul lui Horia, la 1 Decembrie 1918, s-au aflat şi doi fii ai protopopului Ioan Teculescu, Horia şi Bujor, precum şi fratele acestuia, Alexe Teculescu, membru în delegaţia românilor din Covasna.

Activitatea depusă pentru unirea Transilvaniei cu patria-mamă, ca organizator al gărzilor patriotice de la 1918, delegat în Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie, ca senator al primului Parlament al României reîntregite şi ca slujitor timp de 22 de ani la Alba Iulia, au constituit argumentele ca, în 1922, Justinian Teculescu, la vârsta de 58 de ani, să fie ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în postul de episcop al Armatei.

Faptul acesta este astfel consemnat de Telegraful Român: „Ochiul unui neam, întregit prin vitejia şi jertfa de sânge a soldatului român – notează ziarul sibian– privesc  azi  cu  deplină  încredere  spre  activitatea  şi  idealul urmărit de preoţia militară în frunte cu arhipăstorul său Justinian, instalat în cetatea plină de amintiri glorioasă şi chezaşă puternică a trăiniciei şi fericirii blândului  nostru popor” . Era o răsplată meritată, dar şi o responsabilitate mare pe care I. Teculescu şi-o asumă în faţa neamului său.

Cu prilejul investirii făcută de către regele Ferdinand I al României,  la  31  martie  1923,  Justinian  Teculescu  spunea  cu emoţie: „Primesc în  acest mare şi sublim moment cârja pe care Majestatea Voastră mi-o predă, ca simbol a puterii şi datoriei de păstorire  sufletească,  mie,  celui  dintâi  episcop  al  scumpei  şi vitezei noastre armate”. Acestor cuvinte,  suveranul răspunde: „Dacă comandanţilor  militari  le  este  încredinţată  misiunea  să înveţe pe fiii Ţării cum să lupte şi prin ce mijloace să biruiască, Vouă (preoţilor militari activi), vă revine datoria să-i pregătiţi  şi  să  le  înarmaţi  sufletele  ca  să  poată  îndura  toate greutăţile şi rezista la toate ispitele  întărindu-i în credinţa şi în frica de Dumnezeu”.

În intervalul de numai 18 luni, petrecut la conducerea Episcopiei Militare, pe activitatea episcopului               Justinian Teculescu şi-au pus amprenta câteva realizări notabile, cum ar fi: elaborarea  Regulamentului  pentru  punerea  în  aplicare  a  Legii privitoare la organizarea clerului militar în 1924; la 1 noiembrie 1924 a organizat primul concurs de recrutare a patru preoţi în cadrele active ale armatei,  după care la 1 ianuarie 1925 organizează al doilea concurs, ocazie cu care s-au recrutat nouă preoţi, urmat de al treilea concurs la 1 aprilie 1925, cu 13 preoţi recrutaţi şi înregimentaţi în rândul clerului  militar.

Tot episcopului Justinian i se datorează organizarea aducerii de la Mărăşeşti şi reînhumarea în Parcul Carol din Bucureşti, a rămăşiţelor  pământeşti ale Eroului Necunoscut, în1924, fapt care a produs un emoţionant efect în sufletele militarilor dar şi în sufletul ţării.

În  calitate  de  episcop  militar  la  Alba  Iulia,  Justinian Teculescu  era, după cum notează Telegraful Român, „sfetnic al tronului,  prieten   devotat   al  conducătorilor  Armatei  Române, părinte bun şi blând al soldatului român, care a ştiut totdeauna să împartă din sufletul său plin de dragoste de neam întru ajungerea idealului conturat în sufletul său încă din fragedă copilărie”

Interesul  Bisericii  şi  al  Ţării   determină  Sf.  Sinod  şi Guvernul să-l smulgă pe Justinian Teculescu din serviciul Armatei şi să-l transfere tocmai la  marginea de est a României, la Ismail, în sudul   Basarabiei. Climatul   naţional   şi   religios   de   acolo, impunea  instalarea  la  cârma  acelei   episcopii  a  unui  ierarh inteligent, experimentat şi dinamic, atuuri pe care episcopul venit de la armată le întrunea cu prisosinţă. „Venit în fruntea ei  cu sufletul plin de dragoste, bunătate, blândeţe şi înţelepciune şi cu o comoară de cunoştinţe, de experienţă şi tact, câştigate în cei 60 de ani de viaţă şi  aproape 40 de ani de activitate ca păstor şi ca slujitor al Altarului Bisericii strămoşeşti şi al Neamului românesc…, a reuşit să tragă o brazdă adâncă şi să croiască un drum drept  şi solid pentru viaţa eparhiei noastre” notează secretarul eparhial de la Ismail.

Pe lângă  activitatea  de  slujire  a  serviciilor  divine  şi  de propovăduire a Cuvântului evanghelic prin care trezea şi întărea sentimentul credinţei, desfăşura o serie de alte activităţi cum ar fi: şedinţe şi conferinţe  preoţeşti, adunări eparhiale, participări la lucrările Sfântului Sinod, unde în nenumărate rânduri este întâlnit ca secretar de şedinţă. Fiind un om activ în permanentă mişcare, încă de la sosirea în Ismail şi-a întocmit un plan de lucru pe 10 ani, în care timp dorea să viziteze toate parohiile din Episcopie. Dacă planul n-a fost finalizat, sau n-a fost îndeplinit în întregime, Justinian Teculescu  este vinovat numai în măsura în care n-a luat în calcul numărul exact al  anilor pe care îi avea de trăit. Coasa morţii a tăiat cu grăbire în trupul vânjos al ardeleanului de munte, împiedicându-l să viziteze şi  ultima  jumătate din parohiile judeţului Cahul.

„Părintele Justinian a fost – după cum subliniază Telegraful Român – în lupta de conservare a graiului şi fiinţii noastre etnice româneşti, unul dintre  împrăştietorii luminii şi ai entuziasmului tocmai în descurajarea ce cuprinsese în mreaja ei inimile multora, chiar şi la cei mai buni ai noştri”. Cucerit de  „graiurile gurii sale”,  însuşi  părintele  Grigorie  Picşulescu  (Gala   Galaction) afirma despre Justinian Teculescu: „Era (după Patriarh sau poate înaintea Patriarhului…,) cel care – grăia mai ardeleneşte şi mai călduros dintre toţi preoţii ortodocşi din Ardeal, veniţi încoace la noi…”

O călătorie de câteva ceasuri petrecută de cei doi pe vreme de noapte, de  la  Tighina la Chişinău, i-a inspirat pana măiastră a ilustrului om de litere (G. Galaction), care notează cu încântare: „Cu acest prilej voinicul ardelean cu ochi de păcură m-a lăsat să privesc departe – peste zilele şi plaiurile Ardealului – tinereţea şi frământările şi  luptele lui de fruntaş al norodului, în aprigul şi milenarul proces  româno-maghiar. O întreagă carte scrisă de un mare istoric nu mi-ar fi folosit atât de mult cât destăinuirile celui ce privea acum obosit şi satisfăcut, mândra biruinţă a vânjosului popor din platoul Transilvaniei. De atunci am  înţeles mai bine multe lucruri şi am iertat în inima mea multe lipsuri din  viaţa bisericească a fraţilor ardeleni”.

Pe când era protopop la Alba Iulia, Justinian Teculescu s-a făcut iniţiatorul unei interesante experienţe pastorale. Este vorba despre conferinţele preoţeşti ambulante. La început ideea n-a fost privită cu simpatie, ci dimpotrivă cu  foarte multe rezerve. După prima conferinţă  din  14  august  1908,  ţinută  la  Ighiu,  acest  gen  de conferinţă a devenit un succes deplin, deoarece au  participat şi credincioşii îmbrăcaţi sărbătoreşte: „Toate sunt numai instrucţie şi prilej nou de a ne îmbogăţi magazinul de cunoştinţe. Poporul auzind cine  şi câţi au venit la el, încă din zi de lucru îşi face sărbătoare şi umple largul bisericii”.

Datorită  tenacităţii  protopopului  Teculescu,  care  nu  se descuraja  uşor,  îndrăzneaţa  sa  iniţiativă  s-a  dovedit o  reuşită totală şi entuziasmul i-a cuprins pe toţi întrucât acest nou gen de conferinţe  a  dat  la  iveală  „discuţii  şi  dezbateri  serioase,  cari totdeauna aduc lămuriri şi netezesc colţurile ghimpoase din calea adevăratei lumini”. Autorul raportului făcut  cu această ocazie încheie cu satisfacţie: „Nu mai venim la conferinţă pentru  frica pedepsei ce s-ar dicta din partea ori şi cui, ci vom merge din dragoste,  din ambiţiunea ce trebuie să ne-o înşire munca ce o săvârşim din simţ de datorinţă, din însăşi necesitatea vieţii noastre intelectuale, fiind conferinţele noastre tot atâtea arterii principale în organismul nostru. Şi când toţi vom  face aşa, atunci, numai atunci vor fi atinse înaltele scopuri ale conferenţelor noastre cât şi ale întemeietorilor acestora”. Ziarul „Patria” din 20 iulie  1918, făcând  referire  la activitatea culturală a protopopului Teculescu dinainte de Unire, afirma: „Era  în   fruntea  tuturor  mişcărilor  naţional-culturale ardelene. De la congresele „Astrei” nu lipsea niciodată, iar la aceste congrese lua întotdeauna cuvântul, făcând propuneri bune, propuneri care se prefăceau totdeauna în hotărâri”.

Arhim. Iuliu Scriban, care nu odată şi-a manifestat admiraţia faţă de Justinian Teculescu, acordându-i bucuros spaţiu în paginile revistei  B.O.R., al cărei redactor era, scrie despre el:

„Mai mult l-am preţuit după ce am cunoscut scrisul său în care dădea  dovada  unor  frumoase  zboruri  sufleteşti.  Cartea  sa  mai nouă  „Pentru  neam  şi  pentru  Lege”, cuprinzând mărturii din lucrul său de atunci dovedea cu ce daruri frumoase era înzestrat de Dumnezeu. Îi plăcea să audă că l-ai gustat şi ne este o mângăiere să aflăm acum, prin mărturisirile de la Ismail că a fost mângâiat prin cuvintele noastre din revistă  pentru cartea lui. Le merita din plin şi jelim adânc, împreună cu eparhia, că Dumnezeu nu i-a mai dat zile ca să ne mai dăruiască şi alte tipărituri ale sale”.

Episcopul Justinian  Teculescu,  s-a  stins  surprinzător  din viaţă după o foarte scurtă stare de boală, la data de 16 iulie 1932, într-un spital din Braşov.

„Blândul şi bunul Episcop Justinian al Cetăţii Albe, a trecut către  Domnul – notează Arhim. Scriban – când nimenea nu se aştepta fiindcă nimeni nu ştia că ar fi bolnav; când toţi îl ştiam în putere şi falnic, socotindu-l încă pe mulţi ani cârmuitor sufletesc în Basarabia de la Dunăre, odată ziarele de la 18 iulie au umplut lumea cu ştirea cu totul uluitoare, că bunul episcop  a păşit spre alte drumuri”. Am citat cuvintele triste ale unui mare teolog, care l-a cunoscut bine pe defunct, de nenumărate ori apreciindu-i statura, personalitatea dar şi scrisul.

Trăind o viaţă tumultoasă, angajată pe multiple fronturi, nu şi-a făcut  răgaz  pentru  îngrijirea  sănătăţii.  Beneficiind  de  o constituţie fizică robustă, s-a socotit imun faţă de viruşii ascunşi, care în chip nevăzut rodeau la rădăcina falnicului copac de munte, născut la Covasna, miraculoasa staţiune  ce vindecă toate bolile, îndeosebi pe cele de inimă. Datorită nenumăratelor atribuţiuni cu care  viaţa  l-a  însărcinat  şi  onorat,  a  ignorat  miracolul  de  la Covasna, precum şi sintagma evanghelică: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi”.

Fiind un om în care ardea simţul datoriei faţă de turmă, principiul „mai fericit a da decât a lua”, i s-a părut o călăuză mai nimerită şi mai pe măsura firii sale de îndrumător şi luminător al naţiunii în fruntea căreia a fost rânduit.

În ziua de 16 iulie 1932, a plouat cu lacrimi în Covasna, Braşov, Alba Iulia şi Ismail, locuri marcate de Înalta prezenţă a unuia  dintre  slujitorii  cei  mai  dedicaţi  misiunii  la  care  a  fost chemat.

Telegrame nesfârşite, pornite din toate colţurile pământului românesc   reîntregit,  şi  de  la  toate  nivelurile  curgeau  spre Covasna,  purtând  cu  ele  expresia  dragostei  faţă  de  nebiruitul ierarh, dar şi părerile de rău pentru o lumină stinsă prematur, care nu va mai străluci pe bolta ortodoxiei româneşti.

Cel mai în măsură să-i schiţeze un tablou autentic Episcopului Justinian, este secretarul său de la Ismail, protopopul Gheorghe Jurebiţă, covăsnean şi el, care  i-a  fost  un  foarte  apropiat  colaborator:  „O  comoară  de înţelepciune şi de  experienţă, dobândite într-o viaţă publică de aproape 50 de ani. Slujitor profund credincios al lui Hristos şi al Sfântului Său Altar. Ostaş mândru al neamului românesc, oţelit şi călit în lupta dârză pe care acesta fusese  nevoit  s-o poarte în Ardeal, veacuri de-a rândul fără încetare, în contra tendinţelor stăpânirii  maghiare de a-i înăbuşi şi distruge. Părinte iubitor şi educator model al celor 7 copii cu care Dumnezeu îl dăruise”.

Slujba înmormântării  a  fost  săvârşită  marţi,  19  iulie  de câţiva  ierarhi,  fiecare  dintre  ei rostind   cuvântări   adecvate.   După   coborârea   în   mormânt   a rămăşiţelor trupeşti, valuri masive de credincioşi, preoţi şi ierarhi, în semn de adânc respect faţă de luminatul episcop, au coborât pe la izvorul „Porumbeilor”, una din slăbiciunile adormitului, despre care  susţinea  că  are  însuşiri  miraculoase.  În   momentele  de relaxare trăite la Covasna, avea obiceiul să viziteze în  fiecare dimineaţă acest izvor, care îl reconforta prin frumuseţea de vis a cadrului natural în care se găsea.

După dogoarea unei zile de cuptor, peste mormântul reavăn al nemuritorului ierarh se lasă încet prima înserare, după care, altele şi altele, îi vor strămuta numele şi chipul din viaţă în istorie.

Prof. Florentina Teacă 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here