Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea II (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–2ème Partie)

0
54
Raspandeste cu incredere
  • 45
  •  
  •  
  • 3
  •  
  •  
  •  
  •  
    48
    Shares

Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

A mon Patron, le Commissaire  Divisionnaire  (r)  Florin – Gheorghe Zagoneanu, Senior Editor IPA  Journal (Secția Română) și Monitorul  OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Națiunile  Unite)

Thomas CSINTA , Redactor – Corespondent (Franta)

 Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”.  Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea  să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui  la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands  Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor.

 APROFUNDAREA DOSARULUI

[A se vedea pentru detalii si Partea I: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)]

În ceea ce îl priveste pe Pierre Goldman (1944–1979, evreu polonez de origine (cu parintii Alter Mojsze Goldman/1909–1988 si Janine Sochaczewska/1910–1994), imigranti în Franta si participanti activi la Rezistenta Franceza de la Lyon (1940–pâna la Eliberare tarii în 1944), fratele vitreg al celebrului autor–compozititor–interpret francez Jean–Jacques Goldman (n.1951), n-ar fi exclus ca acesta sa fi fost victima „indirecta” tot a lui Tany Zampa, cel care în anii 1970 a fost unul dintre marii padrino ai organizatiei criminale „French Connexion”, specializata în traficul (franco– american) de heroina. Conform unor investigatii aprofundate, avem motive sa credem ca asasinarea acestuia ar fi fost solicitata lui Zampa de catre leaderii GAL spaniol (Grupos Antiterroristas de Liberacióngrup paramilitar activ între 1983–1987, format din comandouri de parapolitisti si paramilitari spanioli finantati de catre Stat, în special prin deturnare de fonduri).

Ca forma etatica de lupta antiterorista, clandestina, în timpul Guvernului condus de catre Felipe Gonzales (n.1942, în functie între 1982-1996), avându-l ca Ministru de Interne pe José Barrionuevo Peña (n.1942, în functie între 1982-1988), GAL, ar fi fost implicat  în timpul activitatii sale armate, în asasinarea a 37 de membri si în ranirea grava a peste 50 de sustinatori ai organizatiei teroriste ETA (Euskadi Ta Askatasuna – fondata  pe 31 iulie 1959–activa pâna în 2011), având ca scop lupta pentru crearea tarii BasteEuskal Herria (independente si socialiste, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: ETA în fata TAE!), cu cât mai mult cu cât, tot Zampa  ar fi fost cel care l-ar fi asasinat si pe Antoine Guérini, pentru a-l razbuna pe Robert Blémant (a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Pierre Michel et le French Connexion).

Intelectual si activist de extrema stânga „obsedat de lupta armata si de gangsterisme”, angajat ulterior în crima organizata (cu jafuri armate comise la Paris: la faramacia Farmachi din strada Ernest si Henri Rousselle din sectorul n°13, la magazinul de îmbracaminte de lux Vog, la Casa de Alocatii Familiale din passage Ramey, sectorul n°16, etc.) pentru „(auto)sponsorizarea” activitatilor sale politice „stângesti” (de stânga), Pierre Goldman a fost ucis pe 20 septembrie 1979 la Paris de catre 3 membri apartinând unui misterios grup clandestin de extrema dreapta, Honneur de la Police („Onoare Politiei”, activa între 1979–1980), de ideologie nationalista, specializata în amenintari si santaj, respectiv, kidnapping, asasinate si atentate cu bomba.

Considerata o asociatie de raufacatori impostori (ai caror membri nu au fost niciodata identificati si care ar fi reprezentat interesele Prefecturii de Politie Paris),  s-ar parea ca Honneur de la Police  ar fi actionat în contul aliatului sau GAL, care printre altele ar mai fi revendicat atât distrugea (prin explozie), pe 8 mai 1979, a vehicului personal al lui Maurice Lourdez, responsabil cu coordonarea serviciilor de ordine în cadrul unuia dintre cele mai mari sindicate muncitoresti franceze CGT (Confederatia Generala a Muncitorilor, se vedea pentru detalii: Les grandes Organisations syndicales françaises. La CGT), cât si tentativa de asasinat, pe 18 decembrie, a militantului de extrema stânga Jean–Pierre Vigier (1920–2004, fizician francez, membru al Partidului Comunist si al Rezistentei franceze/1940– pâna la Eliberare în 1944), unul dintre fondatorii pe 18 octombrie 1945 ai CEA (Comisariatul pentru Energia Atomica),  fost Director de cercetare la CNRS  (Centrul National de Cercetare Stiintifica pâna la pensionare lui în 1982) care a avut un rol important în cadrul evenimentelor din Mai 1968 (22 martie–30 mai, o perioada de ample manifestari studentesti mai mult sau mai putin violente, de greve generale neautorizate, de revolte spontane, de miscari populare masive, de natura culturala, sociala si politica – cele mai importante din istoria secolului XX a Frantei), contra autoritatilor, contra capitalismului si a societatii de consum, contra imperialismului american si contra gaulle-ismului aflat la putere – reprezentat de catre Generalul Charles de Gaulle (1890– 1970, seful statului francez pentru ultima data între 8 ianuarie 1959–28 aprilie 1969) si Prim–Ministrul Guvernului Georges Pompidou (1911-1974, în functie între 14 aprilie 1962 – 10 iulie 1968 devenit si presedinte al Frantei în perioada 1969–1974), în care îsi vor pierde viata si 6 persoane (Philippe Mathérion–în vârsta de 26 ani,  Gilles Tautin–în vârsta de 17 ani, membru al Uniunii tinerilor marxisti–leninisti, activa între 10 decembrie 1966–12 iunie 1968; Pierre Beylot–muncitor în vârsta de 24 ani;  Henri Blanchet–muncitor în vârsta de 49 ans, Mairul Journiac si comisarul René Lacroix).

În sfârsit, pe 30 octombrie 1980, celebrul actor si umorist Coluche [Michel Colucci/1944–1986, un om „profund de stânga”, ale carui spectacole ataca cu precadere tabuul si valorile morale, respectiv, cele politice ale societatii contemporane, fost colaborator si al saptamanalului satiric Charlie Hebdo–a se vedea si articolele autorului: Thomas CSINTA (Charlie)], mort într-un accident de motocicleta pe 19 iunie 1986, ar fi fost amenintat în repetate rânduri cu moartea de catre organizatia „Honneur de la police”, în cazul în care acesta se va prezenta la alegerile prezidentiale din 1988, asa cum a facut cunoscuta intentia sa într-o conferinta de presa. Însa, înainte ca Goldman sa fie „lichidat”, un indic (informator) al politiei îl denunta ca autor al atacului sângeros pe 19 decembrie 1969 de la Famacia  Delaunay (de pe Bulevardul Richard Lenoir, sectorul n°11–Paris), în care 2 farmacisti sunt ucisi, iar Gérard Quinet, un politist în civil (agent de ordine publica), respectiv, un client, sunt raniti.

Arestat pe 8 aprilie 1970 pe strada Odéon (la Paris), Pierre Goldman desi neaga cu vehementa participarea sa la jaful armat de la farmacia Delaunay (recunoscând numai pe cele 3 cunoscute, oficial), tinând cont si de faptul ca acesta ar fi jucat un rol de leader si sef de comando de stânga „katangais” (catanghez – apartinând Jandarmeriei din Provincia Katanga–Republica Democratica Congo, care dupa secesiunea acesteia pe 11 iulie 1960, apara independenta Statului Katanga) în actiunile violente de la Unversitatea Paris 1 (Panthéon –Sorbonne) în timpul evenimentelor din Mai 1968 (ca responsabil al serviciului de ordine al Uniunii Studentilor Comunisti), el este condamnat pe 14 decembrie 1974 la închisoare pe viata, de catre Curtea cu Jurati (Juriul Popular) Paris. În urma acestui proces, un comitet de sprijin este constituit (sustint si politic de catre „stânga franceza”–pentru care Goldman „este victima simbolica a unei Republici Franceze în stare proasta, ca cea din perioada lui Pétain–Maresalul Philippe Pétain (1956–1951), seful Statului Francez în timpul Regimului de la Vichy (11 iulie 1940–20 august 1944, în perioada celui de al 3-lea Reich) cu participarea unor importante personalitati franceze ale eopcii–intelectuali  si artisti de stânga, printre care si Jean-Paul Sartre (1905–1980, scriitor si filozof francez, reprezentant de frunte a scolii existentialiste, Premiul Nobel pentru Literatura/1964), Simone de Beauvoir (1908–1986, filozof, romancier, memorialist si eseist francez, Premiul Goncourt/1954, Premiul Ierusalim/1975, Premiul Statului Austriac pentru literatura europeana/1978), Simone Signoret (1921–1985, celebra actrita si scriitoare francza, BAFTA/1953, 1959 si 1959, pentru cea mai buna actrita straina, Oscar pentru cea mai buna actrita/1960, Primetime Emmy Awards/1966 pentru cea mai buna actrita intr-un film de televiziune, Ursul de Aur/1971, pentru cea mai buna actrita, Cesar pentru cea mai buna actrita/1977, etc.), Yves Montand (1921–1991, celebru actor si interpret de muzica, francez, de origine proletara italiana, naturalizat în 1929, sotul lui Simone Signoret), Maxime Le Forestier (Bruno Le Forestier/n.1949, celebru autor– compozitor–interpret francez, autorul cântecului „La Vie d’un homme” dedicat lui Goldman) cu alti artisti, autori–compozitori si (sau) actori celebri ca Georges Brassens (1921–1981, Marele Premiu al Poeziai al Academiei franceze/1967), Sergio Reggiani (Serge Reggiani/1922–2004), Georges Moustaki (Giuseppe Mustacchi/1934–2013), etc.

Ca urmare, pe 20 noiembrie 1975, sentinta Curtii cu Jurati Paris este anulata de catre Curtea de Casatie, iar pe 4 mai 1976, la cel de al 2-lea proces (în fata Curtii cu Jurati al Departamentului Somme de la Amiens), Goldman este aparat de catre celebrii avocati Georges Kiejman (n.1932, avocat si om politic de stânga–membru al Partidului Socialist, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Afacerilor Externe/1992–1993, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Culturii si al Comunicatiilor/1991–1992, Ministru delegat de pe lânga Ministerul Justitiei/1990–1991) si Émile Pollak (1914–1978, o figura emblematica a barourilor franceze începân cu  sfârsitul anilor 1940 si pâna la moartea, un abolitionist convins), care a intervenit cu succes într-o serie de dosare de mare anvergura (inclusiv ale Mafiei din Marsilia) ca: Dominicii tatal si fiul (Gaston si Gustav/1954), cele în care a fost implicat Clanul Guérini (Antoine si fratii sai: Barthélémy, François, Pascal, Pierre, Lucien, Toussainte si Restitude), etc. sau Hamida Djandoubi (1949– 1977, ultimul condamnat la moarte în Franta, executat pe 10 septembrie 1977), pe care nu l-a mai putut asista la proces pentru ca moare de cancer la plamâni pe 6 ianuarie 1978. În concluzie, Goldman va fi disculpat în atacul sângeros de la Farmacia Delaunay, fiind retinuta în dosar doar implicarea sa în cele 3 jafuri armate de la famacia Farmachi, magazinul Vog si CAF (Casa de Alocatii Familiale), pentru care va fi condamnat  la 12 ani de recluziune criminala, dar, având în vedere timpul petrecut în detentie provizorie (din 8 aprilie 1970), precuum si gratiile închisorii, el pareseste Centrul Penitenciar Fresnes (regiunea pariziana) în libertate conditionata (sub control judicar) pe 5 octombrie 1976 (efectuând ½, conform legii, din pedeapsa la care a fost condamnat). Din pacate însa, pe 20 septembrie 1979, Pierre Goldman este asasinat în jurul prânzului în piata Abbé-Georges-Hénocque (sectorul n°13) cu 7 gloante de calibrul 11.43 si 2 de 9mm, trase cu un Mac50 (pistol semiautomat utilizând munitie de tip 9 mm Parabellum)  si un P38 (Walther P38, cu dubla actiune, utilizat de catre armata germana în cel de-al 2-lea Razboi Mondial). Martorii au sustinut ca ar fi vazut la fata locului 3 persoane pronuntând: „Por aqui, hombres!”

Cca 15.000 de persoane au participat la înmormântarea lui (printre care si numerosi intelectual si personaliti politice) în celebrul cimitir parizian Père Lachaise, sotia sa dând nastere fiului lor Manuel numai cu câteva ore dupa asasinarea lui. În sfârsit, chiar daca actul criminal a fost revendicat de catre gruparea de raufacatori de extrema dreapta Honneur de la Police (un apendice al GAL), dupa parerea mea, exista o serie de dubii în privinta interventiei acesteia, mai ales pentru faptul ca organizatia nu era cunoscuta si cu atât mai putin ar fi fost cunoscut modul operator al acestuia. În concluzie, eu cred ca în asasinat ar fi fost implicata crima organizata din Marsilia (având atunci pe Tany Zampa ca padrino) care ar fi executat o comanda solicitata de catre GAL, având în vedere legatura strânsa pe care avea acesta cu organizatiile criminale active pe teritoriul francez, inclusiv, cu SAC [Serviciul de Actiune Civicao politie paralela, în legalitate între 1960-1981, creata în serviciul Generalului Charles de Gaulle de catre un grup de fideli si devotati acestuia, dar independent de Partidul Gaulle-ist, având ca principal scop mobilizarea poporului francez contra comunismumlui, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)].

Care atunci când are loc tragicul eveniment, este deja profund compromis, având în componenta sa o serie de aderenti angajati atât în marea criminalitate, respectiv, în crima organizata (inclusiv, în cele în care au fost implicate French Connexion si Cosa Nostra sau Gang des Traction Avant) cât si în crimele politice de sânge (asasinarea sefului local al SAC din Marsilia Jacques Massié si a familiei acestuia,  a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Thomas CSINTA: Drama de la Douronne, o crima politica!?). Mentionez aici faptul ca Gang des Tractions Avant a fost  o banda de raufacatori a anilor postbelici specializata în atacuri (jafuri) armate compusa din fosti membri ai Carlingue (Gestaoul German în Franta, din strada Lauriston în timpul Regimului de la Vichy/1940-1944) dirijata de catre Pierre Bonny (n.1895, fost inspector la Siguranta Generala, implicat în anchetarea mortii suspecte a escrocului Alexandre Stavisky si a judecatorului de instructie Prince Albert, care instrumenta afacerile lui Stavisky având la baza Algoritmul Ponzi, condamnat la moarte pentru înalta tradare si executat pe 27 decembrie 1944 în fortareata Montrouge de la Arcueil–astazi, Metropole du Grand Paris) si Henri Lafont (Henri Chamberlin/n.1902, fost sef al Carlingue, condamnat la moarte, tot pentru colaborationism cu cel de-al 3-lea Reich si executat pe 26 decembrie 1944, tot în fortareata Montrouge), dar si din fosti membri ai Rezistentei Franceze (activa dupa armistitiul din 22 iunie 1940 – pâna la Eliberarea Frantei în 1944). Banda avea ca sef pe Pierre Loutrel („Pierrot le Fou”/1916–1946), un gangster alcoolic si dezechilibrat, fost membru al Gestapoului în Franta, vânator al membrilor Rezistentei în echipa lui René Launay dupa care ca oportunist s-a alaturat Rezistentei de la Toulouse,  deosebit de violent, responsabil de o serie de jafuri armate, extorcari de fonduri, banuit ca ar fi fost implicat în uciderea a 11 persoane, (printre care mai multi jandarmi si politisti) care comitea atacurile armate la bordul unui Citroën cu tractiune în fata (monocoque, cu frâne hidraulice, cu calitati rutiere exceptionale pentru epoca respectiva, produs între 1934–1957, în cca 760.000 de exemplare, Ranit grav pe 6 noiembrie 1946 (în abdomen) cu ocazia unui jaf armat comis la Bijuteria Sarafian din strada Boissière n°36 la Paris, cei 2 complici ai sai Jo Attia si Georges Boucheseiche (cu care reuseste sa fuga de la locul crimei), îl vor spitaliza la Clinica Diderot din Soseaua Daumensil n°40, pretextând un accident de vânatoare, iar peste 3 zile, cei 2 deghizati în infirmieri îl vor „externa” pe Loutrel, pentru a-l ascunde la un alt complice (Courtois) din Porcheville (Departamentul Yvelines, regiunea urbana pariziana), unde va si deceda pe 10 noiembrie 1946, fiind înmormântat la Île de Gillier (insula pe Sena, în proximitatea localitatii Limay, vis à vis de Porcheville), unde pe 7 mai politia va si exhuma cadavrul sau pentru a avea confirmarea. Din banda, alaturi de Pierre Loutrel, ar mai fi facut parte, alti 2 de la Carlingue: Georges Boucheseiche (raufacator, specializat în racket – extorcare de fonduri si proxenetism hotelier în Franta si în Maroc, ale caror activitati criminale debuteaza înca din perioada interbelica începând cu anii 1930, adus de catre Inspectorul Pierre Bonny în timpul Ocupatiei Germane, la Carlingue, ulterior, recrutat de catre SDECE–Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez/Serviciul de Informatii exterene francez, fondat pe 28 decembrie 1945 si devenit DGSE[1] –Drectia Generala a Securitatii Externepe 2 aprilie 1982, implicat în dosarul Ben Barka [a se vedea Partea I: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)], „expatriat” cu un zbor pe 1 noiembrie 1965 la Casablanca (dupa ce pe 29 octombrie, este audiat în dosarul Ben Barka în vila sa din Fontenay le Vicomte de catre Souchon et Voitot, care l-au interpelat în fata braseriei Lipp, unde acesta ar fi fost vazut ultima oara), la procesul sau din 1966 acesta a fost condamnat la închisoare pe viata prin contumacie (în lipsa) si pare ca ar fi murit în Maroc, în 1972 si Abel Danos („Mammouth”/1904–1952, arestat, judecat si condamnat la moarte pentru colaborationism, executat pe 13 martie 1952, fost subofiter în Legiunea Nord-Africana/„Phalange, creata la începutul anului 1944 de catre Henri Lafont, seful Gestapului în Franta, îmreuna cu Mohamed El Maadi/1902–1954, nationalist algerian, fiul  lui Mahfuz al-Ma’adi, Comandor al Legiunii de Onoare, fost ofiter francez si membru al miscarii de extrema dreapta Cagoule–anticomunista, antisemita, antirepublicana, apropiata fascismului, activa în anii 1930) din ordinul Colonelului Helmut Knochen (1910–2003, fost sef al Politiei de Siguranta–Sipo si al Serviciului de Siguranta – SD/Sicherheitsdienst, în Franta si în Belgia între 1942–1944);  Raymond Naudy (fost membru al FFIFortele  Franceze din Interior, creata pe 1 februarie 1944, ca urmare a fuziunii dintre Rezistenta Fraceza, activa între 1940-1944, AS–Armata  Secreta gaulle-ista, dupa numele Generalului Charles de Gaulle/1890 –1970, creata în septembrie 1942,  ORA – Organizatia de Rezistenta a Armatei giraud-ista, dupa numele Generalului Henri Giraud/1979–1949, rivalul Generalului De Gaulle, creata pe 31 ianuarie 1943, FTPF –Partizanii francez comunisti, creata în octombrie 1941, etc.);  Marcel Ruard (Ruart,  fost combatant în Armata Alpilor–a 4-a Armata Franceza care stationa în Alpii Francezi între decembrie 1939 – dupa debutul celui de-al 2-lea Razboi Mondial si iunie 1940 – pâna la semnarea armistitiului cu Germaniape 22 iunie si cu Italia pe 24 iunie, respectiv, capitularea Frantei în fata Germaniei naziste si Italiei fasciste pe 25 iunie, dupa declaratia de razboi pe 10 iunie); Joe Attia (Joseph Victor Brahim Attia/1916–1972, figura notorie a crimei organizate franceze între anii 1940–1970, fost combatant în cadrul  Bat’ d’AfBatalionul de Infanterie Lejera din Africa în perioada 1939 – 1940, specializat în jafuri armate, extorcare de fonduri, trafic de obiecte furate si prohibite, fost membru al Rezistentei Franceze, arestat si transferat pe 16 martie 1943 în Carlingue, de unde este deportat în lagarul de concentrare din Mauthausen-Gusen din Austria, creat în vara anului 1938, recrutat ulterior de catre SDECE– Serviciul de Documentare si de Contraspionaj Francez, ca de altfel si Georges Boucheseiche, devenit proprietar de cabarete la Paris si Abidjan/Coasta de Fildes, condamnat în repetate rânduri la pedepse relativ „usoare”, decededat ca urmare a unui cancer la gât în 1972).

 

 

Conform altor ducumente ale epocii (mai putin cunoscute publicului), din banda ar fi mai fi facut parte si alti raufacatori, oarecum, mai putin cunoscuti  („periferici”) cu statut de „asociere” ca Henri Fefeu (Feufeu) si Julien Le Ny, iar Gang des Tractions Avant care ca organizatie criminala (activa între februarie si noiembrie 1946, în regiunea pariziana si în regiunea Coastei de Azur), ar fi comis jafuri în valoare de cca 80 Mli FRF (cca 6,5 Mil€/cca 60Mil€PPA, în  putere de cumparare). 

Revenind acum la Pierre Goldman, conform Comisarului Divisionnaire (Comisar Sef)) Lucien Aimé-Blanc (n.1935), fost Controlor General al Politiei Nationale si sef adjunct al BRI[2] (Brigada de Cautare si Interventie–Brigada Antigang), respectiv, sef adjunct al Brigazii de Stupefiante – Stups, iar ulterior, sef al OCRB (Oficiul Central de Reprimare al Banditismului creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 – serviciu al Politiei Judiciare din cadrul Ministerului de Interne, devenit începând din 2006, OCLCO–Oficiul Central de Lupta contra Crimei Organizate) care a participat si la anihilarea (inclusiv la uciderea) legendarului criminal Jacques Mesrine [1936–1979, figura emlematica a Marelui Banditism francez „inamicul public n°1”, al natiunii franceze, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: În umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze.], asainul lui Goldman ar fi fost  Jean-Pierre Maïone-Libaude, fost combatant în timpul Algeriei franceze–coloniale (1830–1962) si membru al comandoului Delta (de ideologie nationalista, antiindependista fondata în 1961 de catre Roger Degueldre/1925–1962, fost locotenent al Reg. 1 de parasutisti al Legiunii Straine, activ între 1948–1961, ulterior, dezertor, condamnart la moarte pe 28 iunie si executat pr 6 iulie 1962 în Fortareata din Ivry din regiunea urbana pariziana), ramura armata a OAS (Organizatia Armata Secreta, politico–militara clandestina franceza, antiindependentista, care sustinea prezenta franceza în Algeria prin toate mijloacele, înclusiv, prin intermediul terorismului de mare anvergura, cu cca 2.700 de victime în timpul activitatii sale între 1961–1962, fondata de catre Jean-Jacques Susini/1933–2017, om politic francez, membru al partidului de extrema dreapta Frontul National si Pierre Lagaillarde/1931–2014, fost avocat, deputat al Departamentului Alger si activist nationalist, antiindependentist, partizan al algeriei franceze în timpul Razboiului din Algeria/1954–1962). Acesta, un fost talhar–raufacator al anilor 1970, asasinat dupa liberarea lui din închisoare pe 13 iunie 1982 la Argent sur Sauldre (Departamentul Cher, Regiunea administrativa Centre–Val de Loire) ar fi fost indic (informator) al Comisarului Aimé-Blanc, iar uciderea acestuia ar fi fost comandiata de catre unul dintre „Z-5Z” (fratii Zemmour: Roland Zemmour/1925–1947, Théodore Zemmour/n.1927, William Zemmour/1930–1975, Gilbert Zemmour/1935–1983 si Edgard Zemmour/1937–1983).

Conform rezultatelor unor investigatii recente, se pare ca Pierre Goldman n-ar fi fost singura victima „politica” a lui Jean-Pierre Maïone-Libaude, pentru ca acesta ar fi fost implicat si în asasinarea unui alt militant comunist (si anticolonialist, respectiv, internationalist si antifascist)  egiptean de origine franco–italiana  Henri Curiel (1914–1978, fiul unui fost bancher, descendent al unei familii evreiesti francofone de nationalitate italiana, stabilita în Egipt), tatal jurnalistului francez (de origine egipteana) Alain Gresh (n.1948), în circumstante destul de confuze (neclare), pe 4 mai 1978 în curtea resedintei sale din strada Rollin n°4 la Paris (de catre un comando formati din 2 mascati, cu 4 gloante de calibru 11.43 provenind de le un Colt54 (M1911 – un pistol utilizat de catre Fortele Armate ale SUA între 1911 – 1985, model în uz pâna în 2016). Si în cazul acestuia, atacul ar fi fost revendicat, pe de o parte de catre Comando Delta al OAS, iar pe de alta parte de catre Groupe Charles-Martel (Cercul, Clubul Charles-Martel, un grup terorist armat francez de extrema dreapta calificat anti-arab, care va hartui de altfel si alti oameni politici reputati, în perioada postbelica, printre care si Gaston Defferre (1910–1986, om politic de stânga, membru al PS/SFIO–Sectiunea franceza a Internationalei Muncitoresti între 1905–1969, remarcabil si deosebit de influent, fost membru al Rezistentei franceze/1940–1944, fost Primar PS al Marsiliei/1953 –1986, Deputat de Bouches du Rhône/1945–1958 si 1962–1981 si în 1986, Ministrul Marinei Comerciale/1950–1951, Ministrul Colectivitatilor Teritoriale Franceze/1956–1957, Senator de Bouche du Rhône/1959–1962, Presedintele PS al Grupului Socialist la Adunarea Nationala/1962–1981, Ministru de Interne/1981–1984, Ministru de Stat al Amenajarii Teritoriului/1984–1986), Jacques Attali (n.1943 în Algeria într-o familie de evrei algerieni, absolvent a 3 prestigioase scoli superioare franceze de înalte studii: Polytechnique – X, Sciences Po/IEP–Institutul de Studii Politice si Scoala de Înalte Studii Administrative – ENA, profesor de economie la Polytechnique, Scoala Nationala de Drumuri si Poduri – ENSPC si Scoala Nationala de Geniu Rural, a Mediului si Padurilor, respectiv, Universitatea Paris Dauphine–Paris 9, scriitor si Înalt functionar al statului Francez, fost consilier al Presedintelui François Mitterrand/1981–1995, în perioada 1981-1991, fondator si primul presedinte al BERD–Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare, presedintele CLCF–Comisia pentru Liberarea Cresterii Franceze, al Grupului Positive Planet, respectiv, al grupului  Attali & Associés si editorialist la revistele l’Express si Journal des Arts, considerat unul dintre cei mai reputati intelectuali francezi în viata) sau Robert Badinter (n.1928 la Paris într-o familie de evrei originari din Basarabia, Profesor de Drept Penal, fost Ministru al Justitiei/23 iunie 1981-19 februarie 1986, Parintele abolirii Pedepsei Capitale in Franta/9 octombrie 1981-votat de catre Adunarea Nationala pe 18 septembrie 1981 cu 363 de voturi pentru si 117 voturi contra, adoptata în Senat pe 30 septembrie 1981 cu 161 pentru si 126 contra; participant la elaborarea Constitutiei Romaniei/1991; fost Presedinte al Consiliului Constitutional Francez/4 martie 1986-4 martie 1995, Presedinte de onoare al celui de-al 6-lea Congres Mondial contra Pedepsei cu Moartea/21-23 iunie 2016, Oslo-Norvegia, aparator benevol a zeci de detinuti condamnati la moarte în anii 1960-1980).

În sârsit, exista si o teza sustinuta de catre UEC (Uniunea Studentilor Comunisti – fondata în 1956, o organizatie politica studenteasca franceza autonoma si independenta de PCF –Partidul Comunist Francez, care facea parte din MJCF–Miscarea Tinerilor Comunisti din Franta, fondata în 1939, coordonata pe plan national de catre Antoine Guerreiro), conform careia Pierre Goldman ar fi fost victima unui grup de politisti (de extrema dreapta) nemultumiti de achitarea si liberarea acestuia, cu atât mai mult cu cât, acesta a fost si el responsabil cu serviciul de ordine al UEC (în anii de studentie) si prezentat ca un „katangais” (katanghez)–membru al unui comandou apartinând Jandarmeriei din Katanga care practica actiuni violente la Universitatea Paris 1 (Panthéon – Sorbonne) la sârsitul miscarilor poulare din luna mai 1968, iar alta, conform careia, Goldman ar fi fost lichidat de catre serviciile secrete franceze, la solicitarea celor spaniole, care ar fi dorit stoparea traficului de arme catre organizatia ETA, sprijinita de catre Goldman (care frecventa braseria Bofinger, loc de întîlnire pentru  leaderii independentisti ai Tarii Baste cu scopul de a fonda un grup armat care sa sustina cel terorist ETA, încercând sa intre în contact si cu Jacques Mesrine sau cu complicele acestuia Charlie Bauer (1943 – 2011, fiul unor fosti membri ai Rezistentei Franceze din Marsilia, militant revolutionar de extrema stânga, posesor a doua licente universitare – în psihologie si folosofie si a unui doctorat în antropolgie sociala, încarcerat timp de 25 de ani – dintre care 9 petrecuti în QHS/Cartier de Înalta Securitate, inclusiv, în celebrele închisori Baumettes, Clairvaux, Fresnes, respectiv, în închisoarea pariziana La Santé, unde îl cunoaste pe Mesrine si al carui complice devine, care cu putin timp înainte de asasinarea lui Pierre Goldman fondeaza împreuna cu acesta un grup antifascist). Liberat în 1988,  Charlie Bauer va redacta biografia saFractures d’une vie, în Editura Seuil/01.01.199 (ISBN:2020114747) care se va vinde în 150.000 de exemplare.

În final, în 2009, un individ, identificat în persoana lui René Resciniti de Says („René l’élégant”– „Gustavo”/1951–2012, fost militant politic nationalist francez  afirma ca el ar fi facut parte din comandoul format din 4 persoane (dintre ucigasi ar fi lucrat pentru DST – Diretia Supravegherii Teritoriului, iar un altul pentru RG – Informatii Generale), care l-ar fi executat atât pe Pierre Goldman, cât si pe Henri Curiel la comanda si cu supervizarea SAC [a se vedea pentru detalii si articolul autorului  SAC (Serviciul de Actiune Civica)], adica a lui Pierre Debizet (1922–1996, om politic francez, primul presedinte – fondator  al SAC-un organism independent de Partidul Gaulle-ist, considerat un fel de „Politie paralela”- creat de catre un grup de fideli presedintelui cu scopul de a-l sustine pe acesta în lupta contra comunismului, înregistrat pe 4 ianuarie 1960–dupa revenirea în fruntea Statului Francez a lui Charles de Gaulle/8 ianuarie 1959–28 aprilie 1969, îmreuna cu Jacques Foccart/1913–1997, om politic si de afaceri francez, fost secretar general cu afacerile africane si malgase la Palatul Elysées – pâna la lichidarea acestuia pe 3 august 1982 în timpul presedintiei lui François Mitterrand/1981 – 1995, ca urmare a masacrului de la Auriol în noaptea de 18-19 iulie 1981, în care Jacques Massié/n.1940, brigadier de politie, seful local al SAC din Marsilia si membrii si 5 mebmri ai familiei acesteia sunt asasinati cu bestialitate, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Thomas CSINTA: Drama de la Douronne, o crima politica!?).Mentionez aici faptul ca DST si RG for fuziona pe 1 iulie 2008 în DCRI[3] (Directia Centrala a Informatiilor Interne), care devine DGSI (Directia Generala a Informatiilor Interne din 30 aprilie 2014.

Fost parasutist al 9e RCP (al 9-lea Regiment de Vânatori Parasutisti, activ între 1956 – retelelor franceze1999), iar ulterior combatant în cadrul 6e RPIMA (al 6-lea Regiment de Parasutisl al Marinei, activ între 1848–1888)  în cadrul „Falangelor Libaneze” (Kataëb, partid politic crestin, fondar în 1936 de catre Seikul  Pierre Gemayel/1905–1984, care a supravietuit mai multor atentate), René Resciniti de Says a luptat ca mercenar alaturi de Robert Denard (Bob Denard/1929–2997, mercenar anticomunist, consilier ai mai multor state africane, implicat într-o serie de lovituri de stat în Africa în contul Statului Francez), cu care a participat si la tntativa de lovitura de stat din Benin în ianuarie 1977 (a se vedea si articolul: Affaire Denard). Din sursele pe care l-am la dispozitie, s-ar parea ca René Resciniti de Says ar fi vrut un ordin din partea SAC pentru ca a-l executa pe seful retelelor franceze care acordau sprijin în perioada 1960-1962 Frontului de Liberare National din Algeria (National Liberation Front/ Jabhatu l-Tarīru l-Waanī, un partid politic de ideologie netionalis-aleriana si socialista,  condus de catre presedintele Algeriei Abdelaziz Bouteflika/n.1937, în functie din 1999) ramura armata a ALN (Armata de Liberare Nationala) care lupta contra prezentei coloniale franceze în Ageria (în timpul Razboiului Algeriei/1954 – 1962, cu cca 90.000 de membri, a se vedea si cartea lui Jacques Charby „Les Porteurs d’espoir, Les réseaux de soutien au FLN pendant la guerre d’Algérie”/Paris, La Découverte, 2004, 299 p., 22€).

În sfârsit, cred ca merita sa atrag atentia si asupra faptului ca Pierre Goldam a fost influentat într-o (foarte) mare masura în orientarea sa politica si de catre scriitorul si filozoful „stângist” Régis Debray (n.1940) devenit ulterior, înalt functionar francez. Originar dint-o familie de intelectuali (tatal Georges Debray/1892 – 1961, episcop francez, avocat la Curtea de Apel Paris, iar mama Janine Alexandre-Debray/1910–2000, avocat si om ploitic de dreapta, fosta membra a partidelor UDR–Union des démocrates pour la Cinquième République/1967–1976, respectiv, RPR–Rassemblement pour la République/1976–2000), Régis Jules Debray face studii stralucite începând din 1960 la ENS (Scoala Normala Superioara fondata în 1794, cea mai prestigioasa scoala superioara franceza de înalte studii stiintifice alaturi de X (Scoala Politehnica de înalte studii militare fondata tot în 1794) au ENSM (Scoala Nationala de Mine, fondata în 1783) – care vor cunoaste o reorganizare si dezvoltare în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte (1769-1821, Împaratul Frantei între 18 mai 1804– 6 aprilie 1814, respectiv, 20 martie–22 iunie 1815),  perioada în care este si militant–activist în cadrul Uniunii Studentilor Comunisti, obtinând titlul de agrégé în filozofie în 1965, dupa care pleaca în Cuba, unde îl cunoaste pe Che Guevara si pe care, ulterior, îl va urma în Bolivia. Angajat alaturi de Ernesto Rafael Guevara (Che Guevara/1928 – 1967), un comandant–revolutionar de origine argentiniana, devenit între 1956–1961 sef al Miscarii din 26 Iulie (M–26–7/de ideoologie nationalista, marxist–leninista si antiimperialsta, fondatata de catre Fidel Castro/1926-2016, fost presedinte al Republicii Cuba între 1976–2008, îmreuna cu supravietuirorii atacului sângeros de la cazarma din Moncada–Santiago de Cuba pe 26 iulie 1953), precum si al Armatei de Eliberarea Nationala din Bolivia (Ejército de Liberación Nacional de Bolivia – o gherila marxist – leninista) cu numai dupa 2 ani ca urmare a loviturii de stat de catre Generalul René Barrientos Ortuño (1919–1969, presedintele Republicii Bolivia între 5 noiembrie 1964–26 mai 1965) sprijinit mai mult sau mai putin de catre regimul castrist (al lui Fidel Castro), Régis Jules Debray va fi capturat pe 20 aprilie 1968 îmreuna cu Ciro Bustos (Ciro Roberto Bustos Marco/1932–2017, pictor), cu putin timp dupa executia lui Che Guevara pe 9 octombrie 1967 la La Higuera (ranit si capturat pe 8 octombrie dupa cca 3 ore de confruntare cu trupele speciale boliviene), iar în anii 1960–1970, acesta va fi încarcerat si torturat în mai multe tari ale Americiide Sud.

Condamnat la pedeapsa maxima de 30 de ani de recluziune criminala, Jean – Paul Sartre va lansa contra acestei sanctiuni penale o vasta campanie si ca urmare, Debray („teroristul francez – agent de informatii cautat activ de catre KGB” în opinia lui Ion Pacepa)  este eliberat dupa 4 ani de încarcerare, dupa care se întâlneste  în Chile cu Salvador Allende Gossens (1908–1973, medic si om politic socialist, Presedinte al Republicii Chile între 3 noiembrie 1979–11 septembrie 1973 când se sinucide în Palatul de la Moneda, ca urmare a rasturnarii sale de la putere în timpul loviturii de stat a lui Augusto Pinochet/1915–2006, care în calitate de noul presedinte/17 decembrie 1974–11 martie 1990, va instaura o dictatrura militara), respectiv, cu Pablo Neruda (Ricardo Eliécer Neftalí Reyes/1904–1973, poet, scriitor, om politic si diplomat, Laureat al Premiului Nobel pentru Literatura/1971, decedat în circumstante neelucidate: oficial ca urmare a unui cancer de prostata, la Clinica Santa Maria din Santiago–infirmat definitiv de catre o comisie internationala în 2017, neoficial însa, conform lui Manuel Araya, soferul si garda sa de corp din partea Partidului Comunist, asasinat cu o injectie letala înaintea exilului sau în Mexic pentru a nu putea depune marturie contra crimelor regiumului Pinochet), considerat unul dintre cei mai mari 4 poeti nationali: Gabriela Mistral  (Lucila de María del Perpetuo Socorro Godoy Alcayaga/1889–1957, poet, diplomat si profesor de limba spaniola la Universidad de Chile din Santiago, fondata în 1842, cea mai  prestigioasa universitate din Chile, Premiul Nobel pentru Literatura/1945), Pablo de Rokha (Carlos Díaz Loyola/1895–1968, poet si militant al Partidului Comunist din Chile, Premiul National de Literatura/1965), respectiv,  Vicente Huidobro (1893–1948, poet si scriitor surrealist cu o importanta contributie la reînnoirea poeziei sud – amrticane în cursul secolului XX). În 1973 Debray revine în Franta, în timp ce Ciro Bustos se stabileste în Suedia. Între 1981–1985, dupa de François Mitterrand (1916–1996) devine presedintele Republicii (1981–1995), Debray devine consilier în relatii internationale al acesteuia  în perioada 1981 – 1985, dupa care pâna în 1992, când se retrage din politica va fi pe rând Secretar general al Consiliului Pacificului de Sud, respectiv, înalt functionar însarcinat cu probleme juridice si administrative la Consilul de Stat, dupa ce este respondabil cultural al Pavilionului francez la Exposición universal de Sevilla 1992. Dupa o teza de doctorat cu titlul “Vie et mort de l’image” la Universitatea Paris 1 (Panthéon – Sorbonne), sub directia profesorului François Dagognet (1924 – 2015, agrégé de filozofie în 1949 si doctor în medicina în 1958), în 1994, Debray obtine titlul de HDR (abilitare pentru a dirija o activitate de cercetare).

În 1998 devine director de programe la „Collège international de philosophie” (îmreuna cu profesorul sau François Dagognet) si presedintele Consiliului stiintific al ENSSIB de la Lyon (Scoala Nationala Superioara a stiintelor de informare si a bibliotecilor–scoala superioara de înalte studii, destinat studentilor în Master si Doctorat în colaborare cu universitatile Lyon 1 – Claude Bernard, Lyon 2 – Lumière si Paris 13–Paris Nord), creat prin decretul no 63-712 din 12 iulie 1963, la Paris, (modificat decretul no 92-25 din 9 ianuarie 1992). În 2002 este unul dintre initiatorii creerii IESR (Institutului European de Stiinte al Religiilor, printr-un decret pe 26 iunie) de pe lânga EPHE (Scoala  practica de înalte studii – creata prin decretul din 31 iulie 1868) cu acelasi satut de institutie de invatamant superior si de cercertare cu caracter stiintific, cultural si profesional ca si Universitatea Paris 9 (Dauphine, creata pe 1 ianuarie 1971), IEP (Institutul de Studii Politice – Sciences Po, fondata în 1872),  EHESS (Scoala de Inalte Studii Sociale, fondata în 1947), etc.   

Devenit scriitor politic, în domeniul stiintelor de informare (interdisciplinare), Debray va dezvolta o ramura numita mediologie (teorie a medierilor tehnice si institutionale a culturii) si va fonda „Les Cahiers de médiologie” care în 2005 va deveni revista „Médium, Transmettre pour innover”, Debray este distins cu Premiile Femina (1977) si Novembrie (1996), pentru ca între 2011–2015 sa devena si membru al Academiei Goncourt. În sfârsit, Tany Zampa n-ar fi exclus sa fi fost implicat si în asasinarea lui Antoine Guérini (1902–1967, un gangster corsican, activ începând din anii 1940 si pâna la asasinarea lui pe 23 iunie 1967, în timp ce îsi alimenta cu combustibil Mercedesul sau luxos la o statie de benzina în cartierul Saint Julien la Marsilia). Asociat cu fratele sau Barthélemy Guérini (Mémé/1908–1982, decorat pentru participarea sa activa la Rezistenta franceza în timpul Regimului de la Vichy, devenit ulterior, o figura influenta si dominanta în French Connexion, condamnat la 20 de ani de recluziune criminala în 1969 pentru complicitate la asasinat), specializat în prostitutie–proxenetism în case de toleranta si cluburi de noapte, contrabanda, trafic de stupefiante, jocuri de noroc, extorcare si deturnare de fonduri, santaj si sechestrare de persoane, asasinate si jauri armate, aflat într-o strânsa „relatie” cu Gaston–Paul–Charles Defferre (1910–1986, fost membru al Rezistentei si al Partidului Socialist), fost primar al Marsiliei între 1944–1945 si din 1951 pâna la moartea sa în 1986, Antoine Guérini (împreuna cu clanul sau) era într-o plina expansiune, devenind unul dintre cei mai influenti în Europa si cel mai puternic în crima organizata franceza, care înca din anii 1930 erau „sponsori” al Partidului Socialist, în timp ce, de cealata parte a baricadei, aliati cu dreapta franceza, erau Carbone si Spirito (interpelati de catre inspectorul Pierre Bonny pentru asasinarea judecatorului Albert Prince, însarcinat cu instrumentarea dosarului Stavisky) care de altfel, printre altele, erau si primii „importatori” francezi de opium pentru a-l transforma în heroina, punând astfel „bazele” organizatiei criminale French Connexion.

Dar începând cu anii 1950 si clanul Guérini se lanseaza în contrabanda, în special cu tigarile si cu bauturile spirtoase (îmreuna cu Lucky Luciano), dar si în traficul international de heroina prin intermediul French Connexion, în care vor detine o suprematie. Dupa asasinarea lui Antoine Guérini, tot în 1967, fratii Barthélemy Guérini (Mémé), François Guérini si Pascal Guérini sunt si ei arestati si condamnati pe 15 ianuarie 1969 de catre Curtea cu Jurati al Departamentului Bouches du Rhône pentru uciderea unui hot care ar fi penetrat fraudulos (prin efractie) în vila lui Antoine Guérini, dupa înmormântarea acestuia, dupa ce cu un an în urma, soferul lui Mémé este asasinat. De fapt erau 2 hoti, dar unul dintre ei, cel care si-a recunoscut fapta si s-a „scuzt” a fost  „doar” maltrat cu o rara violenta („transformat în piese detasate”), iar celalat a fost executat, fara mila, cu 8 gloante (dintre care 2 în cap). Anul urmator, pe 23 decembrie 1968, René Mondoloni, fiul natural al lui Mémé, aflat într-o coma profunda ca urmare a unui accident de masina, este ucis pe „patul de spital” sub ochii varului sau Felix Guérini (care a asistat si la asasinarea tatalui sau, Antoine). François moare în închisoarea Baumettes la Marsilia de o criza cardiaca în cursul anului urmator, Mémé este condamnat la 20 de ani de recluziune criminala (în ciuda faptului ca îsi clameaza nevinocatia) iar Pascal la 15 ani. Pe 4 martie 1978, Barthélemy Guérini, suferind de cancer la rectum, este liberat conditionat sub control judiciar, dar el va muri pe 1 martie 1982 în clinica privata La Valette din Montpellier (Departamentul Hérault, în sudul Frantei).

Pe de alta parta, înlaturarea lui Antoine Guérini, ar fi fost pentru Zampa un bun prilej si pentru a razbuna moartea politistului francez Robert–Léon–Arthur Blémant (Monsieur Robert/1911-1965, Cavaler al Legiunii de Onoare, fost membru al Rezistentei franceze si comisar de politie la DST/Directia Sdupravegherii Teritoriului, fuzionat cu RG/Informatii Generale pe 1 iulie 2008 în DCRI–Directia Centrala a Informatiilor Interne, devenita pe 30 iulie 2014 DGSI–Directia Generala a Informatiilor Interne în 2014), asasinat pe 4 mai 1965 din ordinul lui Antoine Guérini. În 1965, în cadrul unei dezbateri la care participa membri clanului Guérini, Antoine decide asasinarea lui Blément, pentru ca considera ca acesta ar fi fost responsabil de esecul financiar al cercului parizian de jocuri („Le Grand Cercle”). Mémé, care era în relatii „bune” cu Blément se va opune acestei decizii, dar totusi, pe 4 mai 1965 Blémant este ucis de catre un comando format din 3 ucigasi motorizati, sub comanda lui Mondoloni – fiul  natural al lui Mémé (ucis pe „patul de spital”). Dupa razboi, Blémant devine on influent în crima organizata franceza, dar în paralel, fiind în stranse relatii si cu DGSI, dar si cu serviciul extern de informatii francez SDECE (Serviciu de Documentare Externa si Contaspionaj/creat pe 28 decembrie 1945),  devenit pe 2 aprilie 1982 DGSE  (Directia Generala a Securitatii Externe). În 1929, el se angajeaza pentru 2 ani în Saphis, la origine, un corp prestigios de cavalerie traditional al Dey (titlu al suveranului în timpul dominatiei  otomane/1671–1830) din Alger, exportat ulterior si în Franta (în cucerirea Algeriei), dar si în Tunisia, Maroc, senegal, etc. Dupa obtinerea diplomei de licenta în Drept la Lille în 1931, el integreaza PJ (Politia Judiciara) ca inspector în cadrul brigazii mobile de la Reims (Subprefectura Departamentului Marne, Regiunea administrativa Grand Est), iar ulterior, la Lille (Prefctura Departamentului Nord si a Regiunii Administrative Hauts de France).

Numit comisar de politie în 1938 la ST Lille (nordul Frantei), în 1939 se muta cu toata familia la Marsila (sudul Frantei), unde în timpul Ocupatiei Germane (Regimul Maresalului Pétain), ca agent al retelei al Fortelor Franceze de Combatanti (1 septembrie 1940–31 ianuarie 1943), spre deosebire de ceilalti membri ai retelei, Blémant frecventeaza mediul crimei organizate pentru descoperirea celor care colaboreaza cu Regimul de la Vichy, printre care figureaza si Paul Carbone si François Spirito,  sustinatorii lui Simon Pierre Sabiani (1888–1965, om politic si om de afaceri francez, Erou al Primului Razboi Mondial si colabotaor al celui de-al 3-lea Reich în timpul celui de-al 2 Razboi Mondial, fost deputat/1928–1936), devenit dintr-un comnist „convins” (membru al Partidului Colunist), membru al PPF (Partidul Popular Francez inspiratie anticomunista si fascista, activ între 28 iunie 1936 si 22 februarie  1945), condamnat la moarte prin contumacie.

În acest scop, în toamna anului 1940, Blémant îl recruteaza pe gangsterii Pierre Rousset  si pe Louis Raggio (arestat în 1936 pentru ca ar fi trecut frontiera franco – germana cu 10.000 de pistoale–mitraliera,  cu care îsi cumpara un bar la Vichy, devenita placa turnanta pentru agentii de contraspionaj clandestin), iar prinintermediul acestora va ajunge la Joseph Antoine Renucci (Jo Renucci/ 1908 –1958, o figura emblematica a marelui banditism francez si un padrino al crimei organizate corsicane în perioada 1930–1950, mort de cancer, unul dintre reprezentantii lui Lucky Luciano la Marsilia, care în „umbra” lui Carbone si Spirito va face avere din contrabanda cu tigarile importate din Tanger/Maroc, Beirut/Liban, etc., la  pretul de 40-50FRF/pachet, pe care îl revindea la Marsilia între cu 80-100FRF, în contextul în care, oficial, un pachet costa 190FRF), Mathieu Zampa (1902–1973, criminal, membru activ a crimei organizate, tatal lui  Tany Zampa, care dupa Eliberare se va alatura clanului Guérini, condamnat în anii 1960 la 10 ani de munca silnica si interdictie de teritoriu francez, dupa care va exploata cluburile de noapte din Dakar/Senegal, revenind la Marsilia în 1972), Émile Buisson („Mimile”/„Fatalitas”, 1902–1956, un criminal francez responsabil de cca 36 de crime de sânge, autor a numeroase jafuri armate, printre care si cele de la bancile Crédit lyonnais Troyes/29 decembrie 1937 si CIC Paris/24 februarie 1941, când un agent este ucis, dar si a mai multor evadari, printre care si cea cu ocazia unui transfer în timpul Exodului din 1940/migratie masiva a populatiei belgiene, olandeze, luxemburgheze si franceze în sudul Frantei ca urmare a Ocupartiei Germane, dupa ce a fost arestat pe 6 aprilie 1938, înterpelat pe 10 iunie 1950, condamnat la moarte si ghilotinat  pe 28 februarie 1956 de catre penultimul calau francez André Obrecht/1899–1985), respectiv, pe Mémé Guérini si pe Alphonse Alsfasser, pentru ca în ianuarie 1941 sa fie rândul lui Abel Danos („Mammouth”/ 1904–1952, un raufacator, membru al crimei organizate dar si un membru important al Gestapoului German în Franta – La  Carlingue/1941–1944, aflata sub directia lui Henri Lafont, „asistat” de catre Pierre Bonny). Prin intermediul celui din urma (Mammouth), Blémant va fi obtine informatii despre toti colaborationistii cu Regimul de la Vichy, dar si despre spionii germanui, dintre care în perioada ianuarie 1941–noiembrie 1942, vor fi anihilati între 170 – 180.

În cotombrie 1942, Blémant, îmeuna cu 2 colegi de-ai sai aresteaza un politist disponibilizat, Jean Bernolle, care facea trafic cu serviciile germane în zona ocupata, dar acesta va fi eliberat la ordinul lui  René Bousquet (1909–1993, înalt functionar francez antisemit, fost Secretar general al Politiei Nationale în timpul Regimului de la Vichy, între 18 aprilie 1942–31 decembrie 1943, organizator al Raziei de la Velodromul de iarnă/La Rafle du Vel d’Hiv din 16–17 iulie 1942 când cca 13.000 de evrei sunt arestati în colaborare cu cca 7.000 de politisti si jandarmi francez, cu sprijinul a cca 350–400 de militanti ai PPF–Partidul Popular Francez si predati autoritatilor germane), inculpat în 1991 pentru crime contra umanitatii (deportarea a 194 de copii din 6 departamente franceze din sudul Frantei) în urma unei plângeri depuse de catre asociatiile franceze FFDJF („Fils et filles de déportés juifs de France”/fondata în 1979 de catre Serge Klarsfeld/n.1935 la Bucuresti, scriitor, istoric si avocat franco–israelian, împreuna cu sotia sa Beate–Auguste Künzel Klarsfeld/n.1939, militanta antinazista germmano–israeliana, Cavaler/1984, Ofiter/2007 si Comandor/2014, al Legiunii de Onoare în Franta), respectiv, FNDIRP (Fédération nationale des déportés et internés résistants et patriotes/fondata în 1945 de catre Henri Manhès/1889 – 1959, fost membru al Rezistentei franceze îmreuna cu Marcel Paul/1900–1982, om politic francez, Ministrul Productiei Industriale/21 noiembrie 1945–15 decembrie 1946 si deputat – membru al Partidului Comunist, al Departamentul Haute Vienne/1945 – 1948) si LDH [Ligue française pour la défense des droits de l’homme et du citoyen/fondata în 1898  de catre Ludovic Trarieux, ca urmare al celebrului proces Dreyfus, a se vedea pentru detalii articolele autorului: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Dosarele criminale (Partea I), Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai profunde crize politice din istoria celei de a 3-a Republicii Franceze. Comentariul autorului (Partea II)], dar autoritatile judiciare nu vor da curs acesteia. Din contra, Bousquet va fi asasinat pe 8 iunie 1993 cu 5 gloante, în apartamentul sau luxos din bulevardul Raphaël n°34 de la Paris, de catre un excentric „dezechilibrat mintal Christian Didier (1944–2015), care face cunoscut acest lucru, imediat, dupa comiterea actului, sau tuturor canalelor de televiziune, presei, etc.

Condamnat în 1995 de catre Curtea cu Jurati Paris, la 10 ani de detentie criminala si încarcerat la Centrul de detentie Toul (Departamentul Meurthe et Moselle, Regiunea administrativa Grand Est/înfiintat în 1949 în clidrile unei vechi cazarmi–Maréchal Ney cu 429 de locuri), devenita celebra  în 1971, când pe 5 decembrie are loc o ampla miscare de protest a 285 (dintre cei 375) de detinuti, cu un puternic ecou national, care solicitau demiterea directorului închisorii, a gardianului–sef  (sefului supravegetorilor), apa calda la dusuri, îngrijiri dentare, etc., provocând un haos iesit din comun cu distrugerea majoritatii bunurilor aflate în posesia administratiei penitenciare, iar pentru restabilirea ordinii a fost necesara interventia fortelor de ordine, ceea ce a a avut ca efect ranirea, mai mult sau mai putin grava, a multor detinuti.

În urma unei vieti mai mult decât tumultuoase (sofer al unor staruri între 1974 – 1983, când îsi descopera si voactia de „scriitor” fara succes–ca autor a 3 carti, dintre care una publicata în 1985 cu titlul La Balade d’Early Bird, urmare careia este invitat în 1989 pentru o dezbatere la canalul de televiziune TF1–cel mai important în Europa, sejururi în închisoare, în special în cea de la Lyon, unde ar fi încercat sa-l asasineze cu un revolver pe Nikolaus (Klaus) Barbie/1913–1991,  „Macelarul din Lyon” , ofiter SS în cel de-al 2-lea Razboi Mondial, în cavala – fuga/timp de 4 decenii, proiectul de a-l asasina pe Paul Claude Marie Touvier/1915 – 1996, tortionar colaborationist cu Regimul de la Vichy încarcerat în închisoarea de Fresnes din regiunea pariziana, sejururi în spitale psihiatrice, etc.),  Christian Didier moare la domiciliul sau din Saint Dé (Departamentul Vosges, regiunea administrativa Grand Est) pe 14 mai 2015 ca urmare a unui cancer de plamâni.

În sfârsit, dupa arestarea lui Jean Bernolle de catre Blémant si punerea în libertate a acestuia la ordinul lui Bousquet, acesta din urma pus sub urmarire, încearca sa se refugiaze la Alger (Algeria), dar în urma unei caderi într-o râpa este grav ranit la cap si va fi încarcerat între decembrie 1942 – aprilie 1943 în inchisorile spaniole din Pampelune si Betelu, iar în mai 1943 când ajunge la destinatie, acesta afla ca a fost declarat pe 25 decembrie 1942, de catre Guvernul de la Vichy, „un evdat din Franta” si este cautat de Politia franceza, fiind condamnat la moarte de catre Tribunalul german din Bruxelles. Între timp, ca urmare a schimbarilor intervenite în razboi în favoarea aliatilor, care vor schimba cursul istoriei, Blémant, devine capitan de cavalerie si este însarcinat cu paza si securitatea Generalului de Armata Henri Giraud [1879 – 1949, militar si om politic francez, distins în repetate rânduri pentru rolul (deosebit de) imprtant pe care l-a jucat în eliberarea Frantei în cel de-al 2-lea Razbi Mondial, alaturi de Rezistenta Franceza–un rival al Generarului Cherles de Gaulle, pe atunci Presedintele Consiliului de Eliberarea a Republicii Franceze/3 unie 1943–3 iunie 1944, iar ulterior presdedintele Guvernului Provizoriu/ 3 iunie 1944–20 ianuarie 1946], iar mai târziu participa la Débarquement de Provence („Operatiunea  Anvil Dragoon” din 15 august 1944 de catre trupele aliate (si Rezistenta franceza) în Sud-Estul Frantei, între Toulon/„Micul Chicago” al  French Connexion si Cannes/devenit celebru pentru festivalele internationale de film pe care le gazduieste), pentru ca în timpul operatiunilor între 1944–1945 sa devina seful Serviciului de Contraspionaj în sudul Frantei, disponibilizat în 1946 (ca fiind giraud-iste si nu gaulle-ist).

În 1949 demisioneaza din Politia Nationala si se lanseaza în afacerile cu jocurile de noroc, gratie relatiilor întretinute cu clanul Guérini, devenind proprietarul a 3 cabarete cu numele de Gilbert Zenatti (necunoscut politiei), mai mult sau mai putin în asociatie cu nume mai putin „sonore” a crimei organizate franceze: Antoine PerettiJean-Baptiste Andréani, dar mai ales cu Marcel Francisci (1919–1982, om de afaceri, om politic si gangster corsican): Paris Montmartre, Le Drap d’or de pe Champs Élysées – Paris  si Le Drap d’or la Marsilia, pentru ca începând din 1959 sa investeasca în cazinoul „Le Grand Cercle” (Grand jeu – fara sume limitate de joc)  din strada Presbourg n°12 la Paris, având în vedere sprijinul acordat lui de catre acesta din urma. Pentru ca  Marcel Francisci  fost membru al FFE (Fortelor Franceze de Eliberare), al SAC (Serviciul de Actiune Civica), al RPF (Rassemblement du peuple français, fondat de catre De Gaulle pe 14 aprilie 1947), al UDR (Union des démocrates pour la Cinquième République, fondat în 1967 de catre De Gaulle), devenita RPR (Rassemblement pour la République/din 1976, integrat în UMP (Union pour un mouvement populaire/creata în 2002) devenit Les Républicains (în 2015) si  distins cu 4 medalii pentru eroismul sau în cel de-al 2-lea Razboi Mondial–printre care si Crucea Razboiului, devenit ulterior, proprietarul sindicatului interenational al cazinourilor si a stabilimentelor de jocuri de la Paris, Londra si Beirut. Iar în 1947, Renucci si Francisci (pe care îl recruteaza) devin oamenii puternici al partidului gaulle-ist anticomunist RPF, iar mai tarziu,  cel din urma va deveni chiar seful acestui partid în Corsica. În 1958 când Renucci moare de cancer, Francisci (considerat „împarat al jocurilor”) îi preia afacerea, lasând traficul de heroina de la Marsilia pe mâna locotenentilor sai si revine la Paris, unde în asociatie cu Paul Mondoloni (ucis si el pe 29 iulie 1985) preia directia prestigiosului local de jocuri de noroc (Casino – Poker)  „Le Cercle Haussmann” (din strada Michodière n°22, sectorul parizian n°2) ramas închis dupa asasinarea lui pe 16 ianuarie 1982).Mai târziu, dupa lichidarea lui Antoine Guérini pe 23 iunie 1967, Francisci a fost si el victima a 2 tentative de asasinat (de catre un lunetist) si a unui atentat cu bomba, pe 14 decembrie 1967, când 2 oameni ai lui Guérini vor încerca sa arunce în aer locuinta lui Francisci cu o bomba continând cca 150kg TNT, în care cei 2 vor muri, dar acesta dinurma, scapa. Putin mai tarziu, pe 21 iunie 1968, Marcel Francisci si fratii sai Xavier si Roland Francisci (1938–2006), acesta din urma, nu numai un om de afaceri (care s-a îmbogatit cu jucurile de noroc), dar si un om politic de dreapta foarte angajat în Corsica de Sud (fost Vicepresedinte UDR al Consiliului General/1988-1998 si Presedinte UMP al acestuia/2004–2006, fost Secretar Departamental RPR/1996–2002 si Secretar Departamental UMP/2002–2005, Deputat RPR/1998-2002 si Primar al Ciamannacce/1984–2004, Presedintele UMP al Comitetului Departamental/2005–2006  si apropiat fostilor presedinti Jacques Chirac/n.1932, în functie între 1995–2007 si Nicolas Sarkozy/n.1955, în functie între 2007 – 2012) vor supravietui unor rafale de focuri trase cu pistoale-mitraliera de catre 5 ucigasi, fara sa fie raniti, în care însa un om este ucis si alti 6 oameni, grav raniti. Dar Marcel Francisci, devenind mult prea „puternic”, trebuia eliminat, ceea ce se va si întâmpla, adevarat, mult mai târziu, dar se va întâmpla totusi, pe 16 ianurie 1982, când este ucis în parkingul imobilului din  strada de la Faisanderie (sectorul n°16 Paris), unde locuia. Într-un asemenea coontext putem imagina sprijinul de care avea parte din partea crimei organizate franceze, în desfasurarea activitatilor sale, fostul comisar de politie Robert Blémant – Cavaler  al Legiunii de Onoare în 1956 (care printre altele a fost dinstins de 3 ori si cu Crucea Razboiului/ în 1940, 1943, respectiv, 1956, dar si  cu Medaliile Combatantului, al Siriei–Levant/1934, al Ranitului, al Evadatului/1945, al Actului de curaj, etc.). Însa, începând din 1962 mai multe fuziade (schimb intens de focuri de arma), dintre membri crimei organizate (implicati într-un fel sau altul în afacerile lui Blémant) vor avea loc la „Le Grande Cercle”, dar si o tentativa de asasinat contra lui Andréani, ceea ce îl face pe Blémant sa  renunte la colaborarea cu asociatii sai. Apogeul este atins pe 30 martie 1964, când la „Le Grand Cercle” are loc un bracaj (jaf armat) în care clientii sunt jefuiti, deposedati de banii si bunurile lor, iar jefuitorii vor da foc localului. Dupa parerea mea, motivul asasinarii lui Blémant este acelasi ca si cel al lui Antoine Guérini (mai târziu, pe 23 iunie 1967) sau al lui Francisci (pe 16 ianuarie 1982), adica, goana dupa influenta si putere ai marilor padrino du milieu” (a crimei organizate), pe atunci, tocmai, a fratilor Guérini (Antoine si Mémé) ai carori dosare de „colaborare” cu Regimul de la Vichy, Blémant, i-ar fi distrus dupa Eliberare (pentru a-i acoperi). Sinistrul eveniment are loc în seara zilei de 15 mai 1965, în jurul orei 19h00, când Blémant (împreuna cu sotia da Antonia Marti) se deplasa la bordul vehicului sau (un Mercedes alb) pe D15 (soseaua departamentala/judeteana n°15) între localitatile Pélissanne si Lançon-Provence. Comandoul, este compus din René Mondoloni (fiul natural al lui Mémé Guérini) la volanul vehiculului si din ucigasii Étienne Carrara, respectiv, Pierrot Colombani, care vor deschide focul asupra lui Blémant cu rafale de pistoale–mitraliere de tip  MAT49 (cu munitie  9 mm Parabellum, utilizat de catre Armata franceza cu începutul anilor 1950, în razboiaiele cu Indochina si Algeria), ranindu-l mortal cu 4 gloante. Sotia acestuia scapa nevatamata. Era si normal, ea nu avea nimic de împartit cu fratii Guérini. În ceea ce îl  priveste pe Zampa (considerat atunci ca „parrain à l’italienne”, „la marraine”, balance”) , în ciuda încarcerarii sale în perioada 1966– 1970, acesta nu vrea sa-i piarda puterea si influenta în crima organizata franceza, si nici nu putea accepta sa fi dominat de catre clanul Guérini. Conform Comisarului Jean–Louis Pietri de la BRB (Briroul de Reprimare a Banditismului/a Crimei Organizate), Zampa n-ar fi fost implicat, dar acesta comita eroarea sa fuga. Debarcarea politistilor la sediile generale ale localurilor sale din regiunea Marsiliei (printre care si la „Le Krypton”), înregistrate pe numele sotiei sale, va permite sesizarea unor documente legate de fals si usaje de fals, însusire de bunuri sociale necuvenite, deturnare de fonduri, spalare de bani, etc.), motiv pentru care, chiar în ziua de 21 octombrie 1983, autoritatile judiciare franceze vor emite un mandat international de arestare contra lui Tanuy Zampa si punerea sub supraveghere non–stop a acestuia de catre politistii de la BRB. Pe 6 octombrie 1983, Gilbert le Libanais (Gilbert Hoareau, padrino al mafiei din Marsilia, specializat în localuri de noapte care gestiona, printre altele si  cluburile: l’Annabel’s Club, le Kennedy’s si la Mendigote la Marseille, le Krypton si le Mistral la Aix-en-Provence, etc.), membru al clanului Tany Zampa (dar si lui Paul Mondoloni–un veteran al crimei organizate corsicane si Franch Connexion, intermediar al Cosa Nostra în Franta, ucis pe 29 iulie 1985), este asasinat (cu 5 cartuse de mare calibru, utilizate de catre membri clanului Zampa). Acesta era banuit ca l-ar fi asasinat pe Edgard Zemmour (n.1937) pe 8 aprilie la Miami (în SUA), în proximitatea rezidentei sale, în contul lui Paul Mondoloni, ca replica la asasinarea lui Marcel Francisci. Mentionez aici faptul ca Edgar face parte dintr-o fraterie de 5 baieti (cunoscuti în crima organizata în anii 1970 sub pseudonimul „Les Z – 5Z” – de la Zemmour, originari dintr-o familie de evrei algerieni din Sétif,  Capitala Provinciei cu acelasi nume, aflata la cca 270km est de Alger, considerata capitala comerciala a tarii, fosta Algerie franceza): Roland Zemmour (1925–1947/Paris),  Théodore Zemmour (n.1927), William Zemmour (1930–1975, ucis de catre politisti în barul le Thélème, la o întrunire a mafiotilor sicilieni–Gang des Siciliens, pe 28 februarie 1975), Gilbert Zemmour (1935–1983/ucis la Paris pe 28 iulie) si Edgard Zemmour (1937–1983/Miami). Cel mai mare dintre ei se stabileste la Paris în 1945 ca proxenet, dar este ucis în 1947. Ceilalti 4 vor veni si ei la Paris în 1955 (de maniera clandestina) pentru a-l razbuna, dar vor încerca pâna la urma „sa-si faca loc” în crima organizata siciliana si corsicana, cu precadere specializata în prostitutrie, escrocherie, extorcare de fonduri, santaj, etc., îndependent de clanurile mafiote „recunoscute oficial”, ceea ce va avea ca efect eliminarea lor din „competitie”.

În sfârsit, ca urmare a acestor evenimente, pe 21 octombrie 1983, contra lui Tany Zampa (în lipsa unor probe materiale fiabile legate de asasinate) este emis un mandat de arestare international pentru delicte financiare descoperite cu ocazia perchezitiilor efectuate în localurile sale, iar pe 29 noiembrie 1983, Zampa si acolitii sai sunt interpelati. Încarcerat în detentie provizorie la celebra închisoare Baumettes din Marsilia,  marele padrino a mafiei din Marsilia Gaëtan Tampa cade într-o profunda depresie, mai ales de teama ca acolitii sai îl vor denunta pentru „ameliorarera” conditiilor lor de detentie si condamnarea lor la pedepse, ceva, mai „lejere”. Ca urmare, Zampa scapa cu viata din 2 tentative de sinucidere (pe 20 iunie, respectiv, 22 iunie 1984), dar cea de a 3-a, pe 23 iulie 1984 îi va fi fatala, acesta fiind gasit spânzurat în celula sa (în coma, dar în viata), cu un cordon (de joaca). Transferat de urgenta la Spitalul Salvator din Marisila, Tampa moare pe 16 august 1984, îar fratele sau vitreg Jean Toci (1933 – 1997, o figura emblematica si el a crimei organizate francez, care l-a sustinut si „i-a fost apropape la greu”, preluându-i si afacerea dupa moartea lui, condamnat în 1992 la 8 ani de închisoare de catre Tribunalul de Înalta Instanta din Marsilia pentru plasarea ilegala de „slot machine” în diferite localuri, mai mult sau mai putin autorizate, si ele), acesta este si el asasinat la rândul lui (îmreuna cu companionul sau Berthe) cu o rafala de carabina pe 7 mai 1997, în parkingul unui supermarket la Istres (Métropole d’Aix-Marseille-Provence).

Evident, nu putem încheia aceasta incursiune în marea criminalitate franceza a secolului XX, în care Franch Connexion a jucat un rol deosebit de important, fara sa mentionam înca un „temerar” al acestuia, unul dintre ultimii mari padrino ai crimei organizate din Corsica si Marsilia si al French Connexion, Dominique Venturi (Nick Venturi/1923–2008, al lui Jacques Venturi si Catherine Pacini), decorat cu Crucea Razboiului pentru eroismul sau în cadrul Rezistentei Franceze, care pe 22 august 1944 (în timpul luptelor de eliberare a orasului), îmreuna cu Xavier Culioli (1896–1978, viitor secretar general al Politiei departamentului Bouches du Rhône, membru al Rezistentei franceze si militant socialist), respectiv,  André Ambrosi (1914–1964) evadati din lagarul  de la Sens (Departamentul Yonne), însotiti de catre un grup de membri ai FFI (Forces françaises de l’intérieur, cu precadere membri ai diferitelor organizatii ale Rezistentei franceze si belgiene) vor asedia, sediul cotidianului regional „Petit Provençal” (activ între 1880–1944) de la Marsilia si îi vor rechizitiona localurile, pentru a-l „transforma” în „Le Provençal” (al carui director va fi Culioli). Pentru ca desi la originea creerii acestui jurnal se afla Geoffroy Velten (1831 –1915), un om de afaceri luteran alsacian stabilit la Marsilia si Jean–Baptiste– Amable  Chanot (1855–1920), avocat si primar rebublican progresist al Marsiliei (1912–1914), respectiv, Gabriel Jogand-Pagès (Léo Taxil/1854–1907), scriitor francez (celebru pentru conceperea unei mistificari care viza discreditarea franc–maçoneriei/francmasoneriei–mystification de Léo Taxil/canular de Taxil)  sub forma „La Jeune République (prima versiune a Petit Provençal, fondata în 1873), iar pe 10 iunie 1940, aceste publica un discurs al Generalului De Gaulle la Londra contra celui de-al 3-lea Reich, începând din 1941, jurnalul începe sa sustina regimul politic de la Vichy, al Generalului Pétain.

Originar din cartierul Le Panier (centrul orasului Marsilia), în timpul celui de-al 2-lea Razboi Mondial, Nick se apropie de militiile socialiste aflate sub comanda lui Horace Manicacci, Xavier Culioli si analfabetul  Louis Rossi („Capitanul”, unchiul lui Nick) aflati într-o strâna legatura cu fratii Gérinii, apropiati lui Gaston Defferre (1910–1986, om politic de stânga, membru al PS/SFIO–Sectiunea franceza a Internationalei Muncitoresti între 1905–1969, remarcabil si deosebit de influent, fost membru al Rezistentei franceze/1940–1944, fost Primar PS al Marsiliei/1953 –1986, Deputat de Bouches du Rhône/1945–1958 si 1962–1981 si în 1986, Ministrul Marinei Comerciale/1950–1951, Ministrul Colectivitatilor Teritoriale Franceze/1956–1957, Senator de Bouche du Rhône/1959–1962, Presedintele PS al Grupului Socialist la Adunarea Nationala/1962–1981, Ministru de Interne/1981–1984, Ministru de Stat al Amenajarii Teritoriului/1984–1986).  În acest context, Nick devine unul dintre „ucigasii” lui Defferre, deci, implicit, „vânat” si el la rândul lui de catre rivalii acestuia. Dupa ce scapa în vara anului 1946 dintr-o de rafala de gloante (în barul „Les Holandais” din celebrul cartier parizian, Pigale–La place Pigale/Montmartre între sectoarele n°9–n°18), trasa cu un pistol–mitraliera de catre Ange Salicetti („Seminaristul”), aflat într-o „misiune” de razbunare (care va face 38 de morti pâna la asasinarea acestuia pe 3 decembrie 1950), Nick îsi „face” un loc (important) în contrabanda cu tigari (dar si alcool sau alte obiecte prohibite în Franta) între Tanger (Maroc) si Marsilia, extorcare de fonduri, santaj, taxa de protectie, etc., alaturi de alti „colosi” remarcabili ai crimei organizate de pe coasta franceza a medieranei, ca fratii Guérini, Jo Renucci si Marcel Francisci, ceea ce îl va antrena în celebra afacere „Le Combinatie” dând nastere unui razboi deosebit de lung (timp de cca 2 decenii) si deosebit de sângeros (cu cca 30 de morti), din care va iesi si el, mai mult decât „sifonat”. În acest dosar criminal de mare anvergura, Antoine Paolini („Planche”),   un presupus  asociat al clanului Guérini–Francicsi–Rénucci, ar fi deturnat pe 4 octombrie 1952) încarcatura unui vapor (pescaresc) de marfa olandez (La Combinatie) aflata sub comanda „experimentatului” traficant de tabac Placido Pedemonte din Marsilia, continând 2.700 de cartuse de tigari de contrabanda în provenienta de la Tanger (Maroc). Acesta avea un dublu interes: pe de o parte „sa se faca praduit” (jefuit) în largul portului Marsilia de catre falsi pirati si sa solicite asiguratorului rambursarea contravalorii marfii, iar pe de alta parte, valorificarea marii. Cu alte cuvinte, omul voia atât brânza cât si laptele de la vaca! În acest scop, în timpul noptii, un comando la bordul unei vas Esme cu membri cagulati (purtând cagule) condus de catre Eliott Forrest jefuiesc vasul olandez, dar din cauza unei furtuni deosebit de violente, „piratii” nu  reusec transferul tigarilor pe Insula (nelocuita) Riou (arhipelagul Riou–proprietatea Conservatorului Littoral–al spatiilor naturale ale regiunii PACA/Provence–Alpes–Côte d’Azur, care o si gestiona din 1993, devenit Parc National Calanques din 2012), în largul Masivului (litoral) Calanques (cca 4km–latime, 20km– lungime, cu cel mai înalt vârf  Puget–563m), aflata la extremitatea sudica  a Marsiliei. Urmând sfatul fratilor Jean si Nick Venturi, vaporul va fi îndreptat catre Insula Corsica unde tigarile vor fi descarcate si ascunse, sub comanda lui Antoine Paolini si Jean Colonna (Jean–Jean), viitorul primar de la Pila Canale din Corsica de Sud, unchiul lui Jean–Jérôme Colonna (Jean-Jé/Jean-Baptiste Jérome (1939–2006), un fost presupus padrino a mafiei din Corsica de Sud [fara cazier judiciar în timpul vietii, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: Rolul Cazierului Judiciar in reinsertiunea sociala a fostilor detinuti (Thomas CSINTA, Revista Politia Capitalei-Noiembrie 2016); Cazierul judiciar francez, Cazierul judiciar francez (Buletinele B2 si B3)], cu toate ca numele lui apare într-o serie de „afaceri” legate de Franch Connexion. Dar denuntat la DEA american de catre Michel Nicoli (contra unei elibarari rapide), pe 30 ianuarie 1975, Comisarul Lucien Aimé–Blanc  (seful Brigafei Antidrog) si Judecatorul de Instructie René Saurel (un specialist în crima organizata a French Connexion), îl aresteaza pe Jean – Jé si complicii sai, supravegheati de catre politisti înca din toamna anului 1974. Inculpat pentru trafic de stpefiante si încarcerat în detentie provizorie, dupa 6 luni, „se îmbolnaveste” pentru a fi internat în spitalul Hôtel-Dieu la Paris (cea mai veche institutie spitaliceasa se la Paris, fondata în 651 de catre Episcopul  Landry de Paris/650–656 si contruita între secolele VII  si XVII, în zilele noastre unul dintre cele mai prestioase spitale universitare franceze), de unde evadeaza în pijama în iulie 1975 si se refugiaza (sub un nume fals), pentru  început în Brazilia, iar ulterior în SUA.

La procesul sau din 13 ianuarie 1978, în fata Juriului Popular de la Marsilia, daca complicii sai sunt condamnati pentru trafic de stupefiante cu pedepse cuprinse între 10–15 ani de recluziune criminala, el, Jean–Jé, absent, considerat ca organizatorul retelei, la 17 ani de recluziune criminala, prin contumacie. În schimb, contrar tuturor asteptarilor, în Apel, în fata Juriului Popular de la Aix en Provence, pedepsele complicilor sai sunt confirmate, sau în unele cazuri majorate, pronuntarea sentintei contra lui Jean–Jé este amânata, pentru o reexaminare mai „atentiva” al roului acestuia în cadrul retelei de trafic destupefiante. Din pacate, sentinta nu va fi pronuntata în termen legal, din motive de „neglijenta”, iar dupa 10 ani, pedeapsa de 17 ani pronuntata în Prima sentinta, va fi prescrisa. Ca urmare, Jean–Jé revine în Franta în vara anului 1985 si va desfasura (aparent) o activitate lucrativa „legala” alaturi de sotia sa care gestiona câteva magazine de dimensiuni mai mici, negând, întotdeauna când ocazia s-a ivit ca el nu este si nici n-ar fi fost niciodata vreodata padrino al mafiei corsicane din sudul insulei. Pus sub supraveghere, autoritatile judiciare reusesc totusi sa-l inculpe în 2002 pentru desfasurarea unor activitati administrative „oculte” (munci si salarii fictive, deturnare de fonduri, fals si uz de fals în documente, etc.) care sunt reprimate de catre codul penal, mai mult „simbolic”, cel putin pentru Jean–Jé, care, ca urmare, dispare din nou fara urma pâna la procesle din 2004 în Prima instanta si în Apel în 2005, când, practic, toate acuzatiile vor fi abandonate contra lui, cu exceptia ca ar fi fost angajat fictiv într-un magazin SPAR la Abbartello (pe care o gestiona sotia sa), contra unui salariu de 1.500€, pentru care va fi condamnat la 3 ani de închisoare (dintre care 6 luni cu executare) si la 300.000€ amenda penala. Dar Jean – Jé a depus o cerere la Curtea de Casatie pentru anularea sentintei. Din pacate pentru el, pe 1 noiembrie 2006, acesta moare într-un accident de masina în proximitatea localitatii Porto-Pollo (Corsica de Sud), dupa ce aceasta loveste un stâlp, se inflameaza si explodeaza.

Desi, aparent, motivul decesului ar fi  fost o criza cardiaca (ruptura unui anevrism pe o aorta), conform autopsiei nu ar fi existat nicio „leziune la nivelul inimii si muschiul cardiac ar fi fost în stare perfecta”. Mai târziu însa, în 2007, rezultatele expertizei mecanice careia i-a fost supus vehiculul lui Jean–Jé, ar fi scos la iveala faptul ca la nivelul motorului ar fi identificate niste componente chimice, care ar fi putut constitui elementele unui exploziv. Conform concluziilor anchetei a IRCGN (Institutul de Cercetari Criminale a Jandarmeriei Nationale, o unitate de stiinte forensice–ansamblul metodelor de analize stiintifice–chimie, fizica, biologie, neurostiinte, informatica, matematica, imaginistica si statistica  a Jandarmeriei Nationale Franceze, unul dintre cele 6 laboratoare stiintifice franceze de politie stiintifica alaturi de cele 5 ale Politiei Nationale,  apartinând Polului Judiciar al Jandarmeriei Nationale, alaturi de SCRC– Serviciul Central de Informatii Criminale si OSTI–Observatorul Sistemelor de Transport Inteligent,  însarcinata cu aspectele stiintifice ale investigatiilor, creat pe 23 februarie 1987 cu diviziunile: DCRFCCriminalistica fizica si chimica, DINCriminalistica  de inginerie si numerizare, DIUCriminalistica de identificare umana, DBGCriminalistica biologica si genetica, U2I Unitate  de investigatii si de identificare, cu un efectiv de 250 de specialisti de înalt nivel profesional, implantat din 2015 la Pontoise–Departamentul Val d’Oise/regiunea pariziana), n-ar fi fost vorba de niciun atentat, iar aorta s-a fi rupt în urma exploziei vehicului. Cert este faptul ca moartea lui Jean–Jé va provoca un dezechibru important în crima organizata din Corsica de Sud si va genera aparitia a 2 grupuri mafiote rivale:    specializate în trafic de stupefiante, escrocherii, extorcare de fonduri, asasinate, jafuri armate, etc.:„Bande des bergers de Venzolasca” (banda ciobanilor din Venzolasca/localitate din Corsica de Nord) si „Gang/Bande du Petit bar” (banda Micului bar/o cafenea din Ajaccio–Prefectura Departamentului Corsica de Sud) între care vor exista o serie de reglari de conturi sângeroase), acesta din urma avându-l ca sef pe Jacques Santoni (în vârsta de 37 de ani, cu un handicap fizic ca urmare a unui accident grav de motocicleta în 2003 la Ajaccio, fara cazier judiciar, interpelat pe 10 mai 2015, inculpat si condamnat la 3 ani de închisoare pentru extorcare de fonduri în prejudiciul comertului din Ajactio, încarcerat la unitatea spitaliceasca a închisorii Fresnes/regiunea urbana pariziana) si „secundat” de catre Pascal Porri (în vârsta de 41 de ani), interpelat si  el cu înca 16 membri ai bandei.

Conform unor documente la care am avut acces, dupa moartea lui Jean – Jé, cca 518 de asasinate sau tentative de asasinat (356 între 2004–2012) ar fi fost datorate marelui banditism francez, dintre care aproape ½ în „Ile de Beauté” (Corsica–Insula frumusetii). În sfârsit, figura legendara a crimei organizate din Corsica de Sud, Jean-Jé, nu va participa nici la deturnarea vasului Le Combinatie si nici la razboiul care va fi declansat între clanuri ca urmare acestuia. Din contra, uciderea tatalui sau Jacques Colonna (comerciant cu uleiuri), în fata ochilor sai pe 18 iulie 1955 în vehiculul sau, celebrul Citroën Traction Avant (rar pe atunci cu tractiunea pe fata si frâne hidraulice, fabricat între 1934–1957  în Franta, Belgia, Germania, Marea Britanie si Danemarca, în peste 700.000 de exemplare), foarte probabil în urma unei gresli comise de catre unchiul sau Jean Colonna, îl va face pe Jean–Jé ca timp de un deceniu sa-i urmareasca pe asasinii tatalui sau si sa-i ucida rând pe rând, unul câte unul, incarnând pentru majoritatea corsicanilor „banditul de onoare”, fara sa fi fost „nici mândru, dar nici rusine de ceea ce a facut”.

Revenind acum la deturnarea încarcaturii vasului olandez La Combinatie, dupa revenirea acestuia la Tanger, comandantul acestuia Placido Pedemonte, îl acuza pe Eliott Forrest si pe complicii sai de escrocherie. Ca urmare o informatie judiciara va fi deschisa în dosar, iar banuita de escrocherie este „echipa” lui Renucci, din care fac parte atât Nick Venturi cât si Marcel Francisci. Într-un asemenea context, fratii Guérini (Antoine si Mémé) recomand pastrarea tigarilor stocati în Corsica (si nu distrugerea lor) pâna când „lucrurile se vor linisti”, iar comercializarea lor, ulterior. Din contra, Antoine Paolini, contrar acestora, decide sa recupereze o parte dintre acestea si sa le vând pe piata neagra în „regim de urgenta”, ceea ce va „inflama” spiritul lui Jo Rénucci dar si al asociatilor sai (printre care si fratii Guérini, respectiv, Jean Colonna). Ca urmare, Jean Colonna maltrateaza un asociat al lui Paolini, care va initia o vandeta („vendetta”–razbunare  sângeroasa) de mare anvergura, contra grupului format din cuplurile  Francisci–Renucci si Venturi–Colonna. Astfel, pe 15 iulie 1955, Jean Colonna (unchiul lui Jean– Jé) este mitraliat cu o rafala de gloante provenind dintr-o arma automata la Ajaccio, având ca efect amputarea ambelor picioare (de la genunchi în jos) care au ramas neprotejate dupa ce s-a refugiat sub un camion. Cu câteva zile mai târziu, ca „raspuns” la acest atac, Paolini este si el mitraliat la volanul masinii sale, în Marsila, dar scapa cu viata „la limta” (printre urechile acului). În schimb, în ziua urmatoare, varul lui primar nu are aceasi sansa, care va fi asasinat în Corsica, ucigasii acestuia folosind acelasi mod opoerator.

Pe 16 aprilie, un prieten apropiat al lui Venturi va fi grav ranit la Marsilia, dar pe 11 iunie, un asociat în afaceri („l’Olive”–maslina) al lui Paolini, va fi ranit mortal, pentru ca 18 iulie, Jacques Colonna (fratele lui Jean Colonna) sa fie lichidat cu sânge rece în fata fiului sau (adolescent înca), Jean-Jé de catre ucigasi deghizati în turisti, trimisi de catre Aolini (Planche). Pe 27 august, vine rândul unui prieten (François) de-al lui Paolini sa fie mitraliat pe terasa barului Le Sporting (Cours Napoléon) la Ajaccio, pentru ca pe 6 septembrie sa fie ucisi si fratii sai (Jean si Philippe) în conditii similare. Însa, pe 4 noiembrie, vine si rândul lui Paolini, care, ca  ironie a sortii, va fi ucis de catre doi locotenti de-ai sai (si  fideli), „Sandre” si „Méu”, în cimitirul saint Julien din cartierul Le panier din Marsilia, care s-au asociat cu partea adversa. Vor urma si alte victime (printre care si Muziotti, Lorenzi, respectiv, Caselli), pâna când  pe 16 iunie 2008, Jean–Claude Colonna (în vaârsta de 47 de vani, originar din Sartène, viticultor reputat–proprietar al terenului  Clos Colonna la Tizzano si Vicepresedinte  al clubului de Fotbal Gazelec/GFCOA din Ajaccio, respectiv Vicepresedinte al asociatiei A Spannata care acorda sprijin financiar copiilor autisti, var primar cu Jean-Jé considerat, la rândul sau, parintele „istoric” al crimei organizate din Corsica de Sud) este ucis de catre 3 tragatori într-o ambuscada în proximitatea lacalitatii Bellevalle (între Pietrosella si Albitreccia) din Corsica de Sud, în masina sa de teren, un asasinat presupus ca ar fi fost organizat de catre Jean–Luc Germani (astazi în varsta de 54 de ani, „fugitivul cel mai cautat în Franta”, figura emblematica a marelui banditism corsican), interpelat, 6 ani mai târziu (de catre politistii de la BNLCC–Brigada Nationala de Lupta contra Criminalitatii din Corsica asistati de catre cei de la BRI–Brigada de Cautare si Interventie), pe 27 noiembrie 2014 (în celebrul cartier parizian de afaceri Le Défense – cel mai mare diin Europa), în cavala (fuga de autoritati) din 19 ianuarie 2011, îmreuna cu complicii sai Stéphane Luciani (asociatul luiGermani în timpul cavalei),  Frederic Federici (reprezentatul bandei ciobanolor- jefuitori  din Venzolasca – Corsica de Nord),  Jean–Luc  Codaccioni si Antoine Quilichini („Tony le Boucher”–Tony macelarul).

Ei vor fi judecati între 4–12 februarie 2016 de catre cea de-a 7-a Camera al Tribunalului Corectional din Marsilia (prezidata de catre Patrick Ardid, avândul pe Procurorul Republicii Jean-Jacques Fagni ca Avocat general) pentru „asociere de raufacatori cu scopul comiterii unui asasinat în banda organizat”, având în vedere faptul ca probele materiale contra acestora legate de asasinatul lui Jean–Claude Colonna n-au fost suficient de „solide”, pentru ca inculpatii sa fie trimisi în fata Juriului Popular (Juriul Popular) Buches du Rhône. De altfel, acest asasinat, este considerat de catre autoritatile de ancheta ca o vandeta (razbunare sângeroasa) a uciderii (la Porto-Vecchio, în fata unui concesionar de automobile) pe 23 aprilie 2008 a lui Richard Casanova din Bastia (cu 3.500€ cash în buzunar, fost baron influent al bandei criminale „Brise de mer” din Corsica de Nord–dupa numele unui bar al vechiului port din Bastia, rebotzat „Le Méditerranée”– fondata în 1979, reputat pentru actele sale violente si militarizate în legatura cu Mafia rusa, Cosa Nostra si Camorra, cu un „patrimoniu de cca 140Mil€, rezultat din spalare de bani, restaurante, în exploatare de hoteluri si cluburi de noapte, prexenetism, extorcare de fonduri, jafuri armate, escrocherii financiare, evaziune fiscale, asasinate, jocuri de noroc – slot machines, santaj, etc.), presupusul „creier” al hod–uplui în valoare de 28,9 Mil€ de la UBS/Union de Banques Suisses din Geneva, pe 25 martie 1990), cumnatul lui Jean-Luc Germani (printre altele, si unul dintre mostenitorii organizatiei criminale „Brise de Mer”), motiv pentru care acesta era banuit ca ar fi fost instigatorul si organizatorul asasinatului lui Jean–Claude Colonna.          

În sârsit, pe 12 februarie 2016, în ciuda faptului ca cei 5 (care au ramas inculpati în dosar dintre cei 9 interpelati la Marsilia si în Corsica) au negat cu vehementa orice implicare lor în asasinat, ei vor fi sanctionati mai mult sau mai putin sever: Jean-Luc Germani cu 6 ani de închisoare, Stéphane Luciani (prietenul fidel al lui Germani) la 5 ani de inchisoare, Frédéric Federici si Antoine Quilichini, la 4 ani de închisoare (cu 2 ani, respectiv, cu 18 luni cu supendare). Jean-Luc Codaccioni, absent la proces (crescator de vite la origini, refugiat probabil în Gabon, unde acesta era responsabil cu securitatea unei agentii de pariuri sportive – PMU) va fi condamnat la 4 ani de închisoare prin contumacie, iar contra acestuia va fi si emis un mandat de arestare internationala. Ïn sanctiunile penale pronuntate, judecatorii Curtii Corectionale au tinut cont, evident, si de trecutul infractional ai celor inculpati. Jean–Luc Germani, a fost deja condamnat la 4 ani de închisoare si în 2005 pentru participarea sa la „asociere de raufacatori”, „detinere de documente false de identitate, precum si detinere ilegala de explozibil si de arme de vânatoare”, iar pe 18 ianuarie 2013 (la 6 ani de închisoare si 100.000€ amenda penala, confirmata si în Apel pe 16 octombrie 2014, prin contumacie dar si pe 18 iunie 2015 în prezenta sa dupa ce a fost interpelat pe 27 noiembrie 2014) îmreuna cu echipa sa formata din Stéphane Luciani si Antoine Quilichini (inculpati deasemenea în dosarul asasinarii lui Jean–Claude Colonna) si pentru „asaltul” (în cadrul unui puci „rapid, violent, eficace” dar „fara arme”) comis pe 19 ianuarie 2011 contra cercului de jocuri (de noroc) parizian („Le Cercle Wagram”/Casino–ruleta, jocuri de carti–Poker, etc., deschis zilnic între orele 14h00–06h00, situat pe Av. Wagram n°47 din sectorul n°17, închis definitiv ca urmare a unei proceduri judiciare din 2011), controlat atunci de catre o alta figura emblematica a crimei organizate din Corsica (dupa moartea violenta a fratelui sau Francis Guazzelli în 2009)  Jean–Angelo   Guazzelli (atunci în vârsta de 60 de ani, oficial producator de ulei de masline, fost membru al bandrei „Brise de Mer”), condamnat pe 4 noiembrie 2013 la 3 ani de închisoare (dintre care 1 an cu suspendare), pentru deturnare de fonduri si evaziune fiscala (în total cca 10Mil€), îmreuna cu  oamenii sai de încredere Jean Testanière si Jean-François Rossi. Asediul „pasnic” ar fi avut ca scop înlaturarea directorului de la conducerea localului si înlocuirea acestuia cu un „om al pucistilor” (pentru ca acesta nu s-ar fi achitat de plata unei „taxe” de cca 30–40.000€/lunar), dar si recuperarea „bunurilor” apartinând lui Casanova, ramase în custodia noii conduceri, ai fratilor Guazzelli. Desi în timpul anchetei, Jean Casta (fost cadru la Air France) si primar la Pietralba (Corsica de Nord), un prieten foarte apropiat familiei Guazzelli (care ar fi ajutat-o pe aceasta dezinteresat) a marturist ca ar fi transportat între 200 – 2011 în plicuri, între 5 – 10 Mil€ (cash) la domiciliul acesteia, la proces, acesta ar fi declarat ca „totul n-ar fi fost decât o pura inventie” din patrea lui. Pentru Jean-Luc Germani, din pacate, sirul condamnarilor nu se opreste aici, chiar daca a fost deja condamnat de 5 ori si este încarcerat.

Pentru ca pe 23 iunie 2017, Tribunalul Corectional din Marsilia, îl va sanctiona din nou pentru „violenta voluntara” cu 4 ani de închisoare cu executare, ceea ce este, relativ, un scor bun, în contextul în care, Procurorul Republicii de Marsilia Audrey Jouaneton, Avocat general la proces (reprezenând Ministerul Public) a solicitat contra acestuia, între 5–6 ani de detentie criminala, având în vedere si trecutul sau infractional. Din nefericire pentru el, dupa puciul, oarecum avortat (esuat), din 19 ianuarie 2011 de la Cercle Wagram, acesta (în cavala, cu documente false de identitate si arme de foc la bordul unui camping – car, în copania unui fidel de-al sau) controlat de catre jandarmi, acesta va riposta îndreptându-si arma echipata cu un obiectiv (vizor) laser (care proiecteaza un punct luminos pe o lentila aflata în fata tragatorului), catre un militar din apropiere, ceea ce îi va permite sa se sustraga interpelarii si sa devina fugitiv (fugar), pâna la arestarea lui pe 27 noiembrie 2014.

Amintesc aici faptul ca în deceniul trecut (2004– 2008), Jean-Luc Germani participa din plin la activitatile cumnatului sau Richard Casanova (un padrino al bandei „Brise de Mer” din Bastia) care dirija, simultan si „Le Cercle Wagram” (îmreuna cu fratii Guazzelli), iar dupa asasinarea acestuia pe 23 aprilie 2008, Germani considera „nedrept” faptul ca afacerea sa fie preluata de catre fratii Guazzelli si nu el cu fidelii sai, cee ce va genera si conflictul dintre ei, ulterior. În sfârsit, daca Richard Casanova este considerat „creierul” jafului secolului comis (cu complicitate „din interior”) pe 25 martie 1990 la Geneva, la o agentie a UBS (Union des Banques Suisses – o societate de servicii financiare cu sedii la Basel, Zürich si Geneva, fondata în 1862) cea mai mare banca de gestionare a averilor din lume (cu active în valoare de cca 2,93 MdFCh) de unde au fost sustrase 31,4MilFCh (cca 220kg de bancnote), niciodata gasiti de catre anchetatori, iar cei acuzati pentru jaf  (André Benedetti, Alexandre Chevrière, Thierry Bringuier, fratii Joël si Jacques Patacchini) niciodata condamnati de catre justitie (datorita unor probe „insuficient de convingatoare”), cumnatul sau, Jean-Luc Germani, nu se ridica, totusi la nivelul acestuia în „afaceri”. Pentru ca pe 22 ianuarie 2018, acesta sufera o noua condamnare (de 18 luni  cu executare) în fata Camerei economice si financiare a Tribunalului Corectional din Marsilia, pentru „delicte financiare” (escrocherie, spalare de bani în banda organizata, respectiv, însusire de bunuri necuvenite), relativ, „minore” si de mult mai mica anvergura, decât cele ale cumnatului sau Richard Casanova.

Investigatiile efectuate în anturajul acestuia (dupa asasinara sa), vor conduce anchetatorii la un garaj (concesionar si service auto) gestionat de catre Michel Quilici (condamnat la 2 ani de închisoare cu suspendare si 50.000€ amenda penala, în acelasi dosar) ar fi scos la iveala faptul ca acesta ar fi permis lui Jean-Luc Germani  comiterea a 3 escrocherii în prejudiciul organismelor de credite si ale companiilor de asigurari auto, pentru un total de cca 60.000€, ceea ce i-ar fi asigurat acestuia din urma finantarea partilor sale în cadrul societatii Casteddi d’Arraghju, în vederea achizitionarii unui teren la Porto-Vecchio (Corsica de Sud), cel de-al 3–lea oras ca importanta în insula, dupa Ajaccio (Prefectura–Corsica de Sud) si Bastia (Prefectura–Corsica de Nord). În ceea ce îi priveste pe fidelii lui Jean-Luc Germani, vor cadea si ei sub gloantele crimei organizate, într-o fuziada (schimb intens de focuri de arma) dintre bande rivale pe 5 decembrie 2017 în proximitatea Aeroportului Bastia–Poretta  (Corsica de Nord)

Antoine Quilichini (Tony le Boucher/n.1968) va fi ucis pe loc iar Jean–Luc Codaccioni (n.1963), în compania caruia se afla acesta, ranit foarte grav fiind transportat în stare critica (în regim de urgenta) cu elicopterul la sectia de terapie intensiva a centrului spitalicesc municipal din Bastia, unde va deceda ca urmare a ranilor sale incompatibile cu viata, pe 12 decembrie. Conform informatiilor de la DRPJ[4] (Directia Regionala a Politiei Judiciare) din Ajaccio, în fuziada ar fi fost folosite pusti de asalt Kalasnikov si pistoale mitraliere automate, iar comandoul care a tras asupra celer 2 (aflat intr-un vehicul) ar fi fost format din 4 oameni (2 tragatori, soferul vehicului, respectiv, un om din „interior” aflat în holul Aerogarii pe post de „watcher” – însarcinat  cu supravegherea misiunii).

Quilichini (arestat în dosarul asasinarii lui Jean–Claude Colonna în iunie 2011 de catre politistii de la BRI– liberat pe 20 noiembrie 2017) îl asepta la Aeroport pe Codaccioni, detinut (dupa interpelarea lui în dosarul asasinatiului lui Colonna) la Închisoarea (Maison–d’Arrêt) Borgo (Corsica de Nord), de une a obtinut o permisie de iesire pentru week–end (în afara insulei), urmând sa se întoarca în celula sa în seara zilei de 5 decembrie. Cei 2, înregistrati în fisierul national de crima organizata („Grand banditisme”) sunt prezentati de catre DRPJ ca apropiati ai lui Michel Tomi, considerat de catre autoritatile de ancheta, „regele” jocurilor de noroc din Africa.Jean–Luc Codaccioni, condamnat la 4 ani de închisoare prin contumacie pe 12 februarie 2016 pentru implicarea sa în asasinarea lui Jean– Claude Colonna, care a mai facut obiectul unei tentative de asasinat în 2005, a petrecut, înainte de interpelarea lui, aproape un deceniu în cavala (probabil, în Africa). În ceea ce îl priveste pe Antoine Quilichini (fost angajat al Primariei din Calvi – Corsica de Nord, banuit ca ar fi comis mai multe asasinate), acesta ar fi întretinut în trecut, relatii strânse cu Antoine Nivaggioni, fost patron al SMS (Societatii Mediteraniene de Securitate), care l-a angajat (fictiv) în calitate de cadru, delict pentru care si fost condamnat, printre altele. Interpelat în 2006 pentru detinere ilegala de arme de foc, iar în 2007 pentru însusire de bunuri necuvenite fiind încarcerat la celebra închisoare Baumettes din Marsilia timp de 3 luni (înainte sa fie încarcerat din nou în detetie provizorie în dosarul asasinatului lui Colonna),  Antoine Quilichini si Antoine Nivaggioni (cei 2 Antoine), apropiati lui  Jean-Luc Germani ar fi fost militanti ai miscarii nationaliste radical teroriste pentru autodeterminare FLNC (Frontul de Liberare Nationala al Insulei Corsica–Fronte di Liberazione Naziunale Corsu, fondat pe 5 mai 1976 de catre Yves Stella, respectiv, Jean-Michel Rossi–asasinat pe 7 august 2000 împreuna cu garda sa de corp  Jean-Claude Fratacci de catre 5 ucigasi în barul La Piscine din l’Ile Rousse–Corsica de Nord si ulterior, patronul acestuia Jean-Pierre Martelli, pe 13 decembrie 2001).

În sfârsit, Michel Tomi (n.1947 în Algeria) este un om de afaceri francez, considerat unul dintre ultimii padrino („de moda veche”) ai insulei Corsica, cercetat de catre justitia franceza în mai multe dosare penale pentru coruptie si spalare de bani si condamnat în 1976 pentru deturnare de fonduri în dosarul Cazinoului din Bandol (Departamentul Var, Regiunea administrativa PACA/Provence–Alpes– Côte d’Azur), iar în 2008 pentru coruptie în dosarul Cazinoului din Annemasse (Departamentul Haute Savoie, Regiunea administrativa Auvergne–Rhônes–Alpes). Debutând ca animator de jocuri (crupier) în cazinourile din Monaco, dupa o perioada de „tranzitie” la Cazinoul Bandol, acesta se va apropia de cercurile (importante) de jocuri de la Nisa si Paris, iar în anii 1970–80, dezvolta diferite activitati (afaceri) în Africa, pentru ca începând din 1986 sa se asocieze în afaceri cu Robert Feliciaggi („Bob l’africain”– Bob africanul/n.1942, om de afaceri si om politic corsican, nascut în Africa de Sud– asasinat în parkingul/parcarea Aeroportului Bonaparte Napoléon de la Ajaccio pe 10 martie 2006) si sa puna la punct în anii 1990 un „imperiu” al jocurilor (de noroc) în Camerun, Congo si Gabon, iar mai târziu si în Republica Congo (Congo de Vest/Congo-Brazzaville) unde creaza PMU Afrique (pariuri mutuale sportive) si întreprinderi în domeniul turismului, respectiv, în cel al pescuitului industrial.

Apropiat lui Charles Pasqua (1927–2015, înalt functionar al Statului, om politic de dreapta, fondator în 1999 al partidului RPF–„Rassemblement  pour la France”/1947-1955, UDR/1968-1976, RPR/1976-1999, RPF/1999-2004, UMP/2004-2015, Deputat/1968-1973, Senator/1977-1986 si 1988-1993, Deputat european/1999-2004, Presedintele Consiliului General al Departamentului Hauts de Saine – Métropole du Grand Paris/1988-2002, Ministru de Interne/1986-1988 si 1993-1995, etc.) Robert Feliciaggia a fost primar la Pila Canale (Corsica de Sud) începând cu 1994 si presedintele Adunarii Nationale („divers – droite”) si în relatii strânse si cu alti oameni afaceristi–politiceni (mai mult sau mai putin influenti), Toussaint Luciani (varul sau), Noël Pantalacci, dar în special cu Jean-Jé (Colonna). Pentru a-si pregati „expatrierea” lor în Africa, în luxoasa lor vila din Corsica, fratii Charly si Robert Feliciaggia  din Corsica, vor organiza o serie de petreceri la care vor fi invitati oameni „foarte importanti” ai companiei Elf Aquitaine („Essences et Lubrifiants de France” societate franceza de extractie petroliera creata în 1996, cu activitati complexe în domeniul Energie, petrochimiei, Produselor petroliere si al gazelor naturale), printre care si Michel Pecqueur (1931–1935, licentiat/diplomat a celor mai reputate scoli superioare franceze de înalte studii ingineresti: Polytechique si Scoala de Mine de la Paris, înalt functionar francez responsabil cu politica energetica franceza; 1958-1964/CEA–Comisariatul de Energie Atomica, director al constructiei uzinii de la Pierrelattecentrul nuclear din Tricastin; 1964-1970/CEA, director–responsabil  cu îmbogatirea uraniului; 1970-1974/CEA, director al misiunii de aplicatii ale industriei nucleare; 1974-1978/CEA, Administrator general adjunct; 1978-1983/administrator general CEA si presedinte président al COGEMA– filiala integrala al grupului public Areva, devenita Orano – o multinationala franceza din sectorul energiei, cu precadere în cel al energiei nucleare, creata în 2001, cu activitati în domeniul extractiei uraniului, al refinarii, conversiei si îmbogatirii acestuia, al combustibilor nucleari, transportul acestora, tratamentul si gestiunea deseurilor nucleare; 1983-1989/presedinte al Elf Aquitaine; dupa 1993/vicepresedinte Spie Batignolles – grup  francez de lucrari publice, constructii civile si industriale, energie, amenajare teritoriala, etc., fondat în 1968 prin fuziunea dintre SCP–Societatea de Constructii Batignollessi SPIE–Societatea Pariziana pentru Industria Electronica si administrator al Usinor Sacilor/Union Sidérurgique du Nord de la France – grup  siderurgic francez fondat în 1948, care în  2002 intra în componenta Arcelor/un   grup siderurgic european compus din Usinor Sacilor, grupul siderurgic spaniol Aceralia/fondat în 1902 si grupul siderurgic luxemburghez Abred/Aciéries Réunies de Burbach-Eich-Dudelange– fondat în 1911, fost lider mondial în producerea otelui–cca 43 Mil tone/4,5% din piazta mondiala cu o cifra de afaceri de cca 30Md€ si cca 100.000 de salariat în 60 de tari, care pe 26 iulie 2006 este absorbit/contra sumei de 18,6Md€, de catre multinationalul olandez cu sediul la Rotterdam, Mittal Steel Company/fondat, în urma unei batalii bursiere cu Arcelor, de catre Lakshmi Mittal/n.1950, om de afaceri indian, care detine 88% din actiuni ca presedinte – fondator, cu o productie de cca 60 milioane de tone de otel/an, 30.000 de salariati prezent în 18 tari printre care: Franta, Germania, SUA, Canada, Mexic, India, China, Indonezia, Aftica de Sud, Rusia, Algeria, etc., devenind ArcelorMittal/cel mai mare grup siderurgic în lume cu sediul la Luxemburg, cu o productie de cca 98 Mil tone/an, cu cca 200.000 de salariati –dintre care cca 40% în Europa cu un excedent brut de exploatare de cca 10,5Md€ si un beneficiu net de cca 1,8Md€, clasat pe locul 156 în 2016/dintre cele 500 mentionate de catre Fortune Global500).

Alaturi de Michel Pecqueur, dintre invitatii fratilor Feliciaggia (care în aprilie 1991 au fondat „Fortune’s Club” cea mai mare societate de jocuri  si agrement din Camerun, respectiv, „Société des Grands Casinos” în Franta) vor face parte si alti absolventi ai unor scoli franceze reputate si celebre (seculare), ocupând functii importante în cadrul grupului petrolier Elf, ca André Tarallo („Monsieur Afrique” al Elf/n.1927 în Corsica, coleg de promotie în 1957 la celabra si prestigioasa institutie de învatamânt superior ENA/Scoala superioara de înalte studii administrative, cu fostul Presedinte Jacques Chirac/n.1929, în functie între 1995–2007, fost director al afacerilor generale si director general al hidrocarburilor la Elf –paractic, cel de-al 3-lea om ca importanta in grupul Elf, având relatii strânse cu presedintele Republicii Gabon–Omar   Bongo/1935-1989, în functie între 1967–2009 sau cu cel al Republicii Congo–Denis Sassou-Nguesso/n.1943, în functie din 1997, condamnat de catre a 12-a Camera Corectionala a Tribunalului de Înalta Instanta Paris–sub presedintia lui Michel Desplan, alaturi de o serie de oameni de afaceri si politici importanti în dosarul Elf– un vast scandal si lung politico–financiar care a debutat în 1994 pentru deturnarea a 505 Ml$US, la 4 ani de închisoare si 2 Mil€ amenda penala), respectiv, Gilbert Rutman (1928–2001, absolvent al celor mai prestigioase 2 scoli superioare de ingineeri franceze de înalte studii: Ecole polytechnique/1947 si Ecole de Mines/1949, fost vicepresedinte si director general executiv al grupului Elf Aquitaine între 1980–1989, în perioada în care presedinte erau Michel Pecqueur si Albin Chalendon/n.1920, înalt functionar al Statului, bancher si om politic, Ministrul Industriei, respectiv, al Echipamentului si Locuintei/1968–1972, Minisrul Justitiei/1986–1988, Deputat RPF–UDR–RPR/1987–1968, 1973–1976 si 1986). Din pacate însa, „fiecare nas îsi are nasul”, deci si lui  Robert Feliciaggi (Bob l’africain) îi vine rândul sa fie ucis, ceea ce se va si întâmpla pe 10 martie 2006 (în jurulorei 23h00), pe Aeroportul Napoléon Bonaparte de la Ajaccio (Campo dell’Oro–Corsica de Sud), dupa ce a avionul cu care a revenit (ultimul zbor) de la Paris, a aterizat. Ucigasii erau bine informati pentru aceasta deplasare a lui Feliciaggi, nu a fost prevazuta si nici planificata din timp. El este ucis cu 2 gloante (de calbrul 38 special) din spate, în timp ce îsi aranja bagajele în vehicul sau (un BMW negru) în parkingul (parcarea) aeroportului. În 2016, în  dosarul asasinatului lui Feliciaggi a fost declarat un „non–lieu”, adica dosarul a fost clasat nesolutionat, cu mentiunea ca, lichidarea acestuia, mai mult ca sigur, ar fi fost comandata din Africa. În ceea ce îl priveste pe Michel Tomi (unul dintre ultimii „parrains à l’ancienne” a crimei organizate Corsica), acesta a fost mult mai norocos. Dupa condamnarea lui pentru deturnarea de fonduri la Cazinoul din vechea statiune balneara Bandol în 1976, acesta va gira (gestiona) de-a lungul timpului mai multe cazinouri în Africa de Vest si în plus, îsi va diversifica si activitatile, cu precadere, în transportul aerian. Motiv pentru care, nu foarte târziu, va si intra în obiectivul (colimatorul) justitiei franceze.

În 1999, în dosarul Cazinoului din Annemasse (Departamentul Haute Savoie, Regiunea administrativa Auvergne–Rhônes–Alpes/frontiera franco– elvetiana),  în care are loc o finantare ilegala al PRF (partidul „Le Rassemblement pour la France”) fondat în 1999 de catre  Charles Pasqua, acuzat ca ar fi beneficiat de 7,5Mil FRF (cca 1,145Mil€) rezultati din vânzarea cazinoului din Annemasse în 1995 (pe când de acesta se ocupa Tomi), pentru campania sa electorala la alegerile europene din 1999, motiv pentru care acesta este inculpat, judecat (ca fost ministru) si condamnat pentru „coruptie pasiva” la 18 luni de închisoare pe 26 noiembrie 2007 de catre Tribunalul Coretional Paris, confirmat si în Apel pe 12 martie 2008, sentinta care ramâne definitiva ca urmare a respingerii cererii de anulare a acesteia de catre Curtea de Casatie pe 8 aprilie 2010.

Din contra, dupa decizia Curtii de Casatie, în fosta sa calitate de ministru (de interne), Charles Pasqua va fi tras la raspundere si de catre catre CJR (Curtea de Justitie a Republicii), care spre deosebire de Curtea Corectionala, îl va achita pe acesta de „coruptie pasiva”, de ceea ce era acuzat, ca persoana detinatoare de autoritate publica. Proiectul deschiderii Cazinoului la Annemasse a fost mult timp blocat datorita unui aviz nefavorabil al CSJ (Comisiei Superioare a Jocurilor), însa, în 1994, Charles Pasqua (atunci ministru de interne), acorda dreptul de exploatare al acestuia lui Robert Feliciaggi  (asociat cu Michel Tomi) contra deciziei autoritatilor administrative si în special, celor politienesti, printre care si RG (Directia Centrala de Informatii Generale devenita în 2008 prin fuziunea cu SDT/Directia de Supraveghere a Teritoriului DCRI/Directia Centrala de Informatii Interne si din 2014, DGSI/Directia Generala a Securitatii Intene), care emite rezerve în legatura cu încrederea acordata celor doua „personaje”, implicate (sub o forma sau alta) în activitati mai mult sau mai putin legale, atât pe teritoriul national, cât si pe cel african. În procesul dosarului Cazinoului din Annemasse, care se va  deschide cu un deceniu în urma (pe 5 noiembrie 2007), în timpul audientei din 12 noiembrie, Tomi recunoaste faptul ca o parte din vânzarea cazinoului în 1995 ar fi servit la finantarea campaniilor electorale ale lui Charles Pasqua si Philippe de Viliers (n.1947, om politic si sciitor francez, având titlul de Viconte al familiei Le Jolis de Villiers, originara din Normandia, Presedinte–fondator al Partidului MPF–„Mouvement  pour la France”/din 1994, fost Secretar de Stat al Culturii/1986–1987, Deputat UDF-PR, MPF, RPF al Departamentului Vendé si Presedintele Consiliului General al acestuia/1988–2010, Deputat european/1994–1997, 1999 si 2004–2014, fondator în 1999 îmreuna cu Charles Pasqua al partidului RPF–„Rassemblement  pour la France”).

Conform lui Michel Tomi, fondurile împrumutate de catre Robert Feliciaggi partidului RPF (prin intermediul lui Marthe Mondoloni, managerul general al PMU din Gabon), fata lui Michel Tomi, ar fi fost în schimbul acordarii autorizatiei de exploatare a Cazinoului din Annemasse (de catre Charles Pasqua), ceea ce toti cei implicati refuza ca ar fi constituit un „pact de coruptie”, mentionat de catre Procurorul Republicii Philippe Combettes (reprezentând Avocatul general al acuzarii din partea Ministerului Public) în rechizitoriul sau. Ca urmare, Michel Tomi, în acelasi dosar cu Charles Pasqua, va fi condamnat la 6 luni de închisoare cu suspendare si la 550.000€ amenda penala, contrar a ceea ce solicita Procurorul Republicii: 4 ani de închisoare ferma (cu executare) si 150.000€ amenda penala.

În schimb, în Apel, daca sanctiunea penala a lui Charles Pasqua va fi mentinuta, cea pronuntata contra lui Michel Tomi va fi oarecum „compatibila” cu cea solicitata de catre Procurorul Republicii în Prima instanta: 4 ani de închisoare (dintre care 2 ani cu suspendare) si 150.000€ amenda penala. Ulterior, Michel Tomi este cercetat penal si în Monaco pentru „spalare de bani” în Principat, iar pe 25 iulie 2013 va fi acuzat (din nou) de catre Parchetul de la Paris de „spalare de bani cu circumstanta agravante în banda organizata”, „însusire de bunuri sociale necuvenite” si „fals în înscrisuri private”. În cele mentionate mai sus am încercat sa pun în evidenta cotextul social– politic în Franta, în care Nick Venturii (1923–2008, figura legendara a mafiei franco–corsicane (în cadrul French Connexion), avându-l ca mentor politic pe Gaston Defferre (Primarul  PS al Marsiliei) devenit unul dintre ultimii mari padrino a crimei organizate din Marsilia, si fratele sau Jean Venturi (1927–2010), unul dintre rarii leaderi ai mafiei franco–corsicane care vor deceda de maniera naturala, sunt considerati într-un raport ai agentilor federali americani  de la narcotice, înca din 6 februarie 1962, ca principalii sef ai retelei de trafic de heroina dintre Franta si SUA, o teza reluata, ulterior, si de catre un alt raport al Congresului American („crima organizata si traficul ilici de stupefiante”) în 1964.

Jean Ventrui, jucând rolul de intermediar, ceea ce îi permitea statutul sau de reprezentant în Canada al întreprinderii franceze Ricard (societate anonima franceza  fondata în 1932 la Marsilia de catre Paul Ricard/1909–1997 producator al celebrei bauturi spirtoase pastis Ricard/51°, fuzionata cu distilatorul francez Pernod, creata în 1805 de catre Henri-Louis Pernod/1776–1851, care va fuziona în 1928 cu Pernod Tata&Fiul/Jules–François  Pernod/1826–1907 si Jules-Félix Pernod/1871–1928, integrat în grupul Pernod Ricard, fondat în 1975, al 2-lea grup mondial pe piata dupa Diageo întreprindere de bauturi alcoolice englez fondat în 1997, ca urmare a achizitiei în 2008 a firmei suedeze Vin&Sprit/specializata în distributia vinurilor si a bauturilo spirtoase, cu o cifra de afaceri de cca 8.750M€).  Începând cu 3 mai 1953 (când  Defferre este ales Primar al Marsiliei, avându-l pe Jean Masse/1911–1987, membru PS, ca adjunct la „drumuri si amenajari teritoriale” în oras–tatal  lui Marius Masse/n.1941 si bunicul lui Christophe Masse/n.1963, amândoi Consilieri generali departamentali, Deputati si Consilieri municipali la Marsilia), Nick Venturi (simtindu-se mai mult ca în siguranta) îsi „lanseaza” ascensiunea în afaceri (cu Primaria Marsiliei) prin  crearea CEGM (Coopérative d’entreprise générale du Midi/Cooperativa de întreprindere generala din Sudul Frantei, specializata în lucrari publice–drumuri si poduri, constructii civile si industriale, amenajari teritoriale, etc.), iar în 1969, ca urmare a prosperitatii afacerii, o „integreaza” în societate, ca asociata, si pe sotia sa, respectiv, pe fiul sau Jacques–ca presedinte, împreuna cu un „observator”, Roger Salel, om de încrede al lui Defferre si al lui Antoine Andrieux (1916–1983, om politic de stânga, originar din Bastia, Senator al Departamentului Bouches du Rhône/1974–1983). În paralel însa,  fratii Venturi controleaza si traficul de heroina catre SUA si Canada, prin intermediul mafiei franco–siciliene „French (corsican)–Sicilian Connection” (compusa din 15 clanuri mafiote, dintre care 3, în afara de fratii Venturi/Nick si Jean, erau dominante, „prestigioase” si „remarcabile”: fratii Francisci/Marcel si Xavier, Joseph Orsini/„Le Sanguinairefost membru al „Carlingue” în timpul Regimului de la Vichy/1940–1944, sub Ocupatia Germana, care a pus la punct o filiera de trafic în Canada), respectiv, fratii Guérini/Antoine si Barthélémy–Mémé), într-o strânsa colaborare cu mafia italo–americana „Cosa Nostra” din SUA (activa înca din 1870), compusa din 25 de familii, dintre care 5 cu sediile la New York:  Bonanno (organizatie crminala fondata în 131 de catre „Capo di tutti capi” al mafiei italo–americane Giuseppe Carlo Bonanno/„Joe Bananas–„Don Peppino”/1905–2002), Genovese/”Rolls Royce” (Luciano, înainte de 1931,  fondata de catre cel de-al 2-lea „Capo di tutti capi” al Cosa Nostra, parintele crimei organizate americane moderne Charles Kucky LucianoSalvatore Lucania/1897–1962, cu o „cifra de afaceri” anual de cca 300.000$US, în special dupa asasinarea pe 10 septembrie 1931 a lui Salvatore Maranzano/n.1886, sefia careia este preluata ulterior de catre napolitanul Vito Genovese/n.1897–decedat pe 14 februarie 1969 în închisoarea Springfield  din Statul Missouri în SUA, care prin asasinarea lui Gaetano Reina/Tom Reina–„Tommy”/1889 – 1930  va declansa între 1927–1931 razboiul dintre Familia Castellammarese din Brooklyn dirijata de catre Nicola Schiro –„Cola”/1872 – 1957 si Familia Masseria dirijata de catre Jiuseppe Masseria/Piddu–„Jo the boss”/1887–1931, unul dintre cei 5 „caporegime” ai lui Giuseppe Morello/„the Clutch Hand” – „The Old Fox”/ 1867–1930, fondatorul Familiei Morello, în anii 1890, devenita astazi Familia Genovese, cea mai veche dintre cele 5 familii mafiote de la New York), Gambino (Mangano înainte de 1957, organizatie criminala fondata în 1931 de catre Vincenzo Giovanni Mangano/”The executioner”, 1888–1951), Lucchese (Gagliano înainte de 1953, fondata în 1931 de catre Gaetano Reiina/„Tommy”, sefia careia este preluata ulterior, de catre Gaetano Lucchese/Tommy Lucchese–„Tommy Three Fingers/1899–1967) si în sârsit, Colombo (Profaci, fondata în 1928 de catre Giuseppe Joe ProfaciDon Peppino”/„Oil Olive King”/1897–1962), având ca rival pe The Irish Mob (crima organizata irlandeza, fondata în Irlanda în 1850 si aparuta pentru prima data, în principiu, în marile metropole americane: NewYork, Chicago, Boston, Philadelphia,  Cleveland, Minneapolis, New Orléans, etc., iar ma târziu si în Canada, respectiv, în Australia) în contextul în care în acea perioada, pe continentul Nord american existau cca 180.000 de toxicomani (dintre care în jur de 170.000, numai în SUA), iar numarul lor la începutul anilor 1970, era cuprinsa între 250.000 – 400.000 din care cca 18.000  de american mureau anual datorita unei overdose (supradoze).

Alaturi de cele 5 familii mafiote din New York, putem metiona înca alte 2 clanuri mericane (din totalul de 25) care ar fi fost în relatii „strânse” cu „French Connexion” si care domina „Cosa Nostra” americana. Este vorba Outfit de Chicago din Illinois, fondata în 1910 de catre Giacomo Colosimo  („Big Jim”/1878–1920), avându-l ca padrino între 1925 – 1931 pe Alphonse Gabriel Capone (Alfonso Capon –Al Capone/„Scarface”, 1899–1947 unul dintre cei mai celebri gangsteri americani (de origine italiana) al secolului XX, care s-a îmbogatit în urma traficului de alcool de contrabanda în perioada prohibitiei din anii 1920, cu particularitatile ca, spre deosebire de celelate familii mafiote americane, aceasta are la baza o mixitate de nationalitati sau de religii (esentialmente crestini si evrei), având astfel ca membri atât italieni (sicilieni si napolitani), cât si irlandezi, germani sau polonezi, rusi sau columbieni, respectiv, ca aceasta detine un cvasi–monopol asupra crimei organizate traditionale în metropola, cu toate ca The Outfit este deosebit de influent si în alte orase importante ca Los Angeles, Las Vegas, Milwaukee, Indianapolis, dar si în câteva din statele Florida  sau Nevada, cu cca 130–140 de membri si cca 1.750 – 1.800 de asociati.

Mentionez aici si faptul ca toate cele 25 de familii mafiote americane (ale Cosa Nostra) care în trecut erau dominate de catre Sindicatul National al Crimei (Sindacato nazionale del crimine/1929–1960), fondat de catre Lucky Luciano la Summitul de la Atlantic City în mai 1929, astazi „se supun” noii forme a acestuia Comisia (reprezentând „Guvernul Mafiei” în SUA, fondat în 1931). În sârsit, putem mentiona si Familia de la Tampa (Trafficante), implantanta în Florida, fondata în 1925 de catre Ignacio Antinori, a crei sefie este preluata de catre Santo Trafficante (1886 – 1954), imigrat în SUA îmreuna cu parintii sai Alfonso si Lucia Trafficante la vârsta de 14 ani. Dupa moartea acestuia în 1954 de cancer, este fiul acestuia Santo Trafficante Jr./1914 – 1987, care va prelua sefia clanului, fiind unul dintre cei mai infuenti mafioti în anii 1960 – 1970. În zilele noastre, Familia Trafficante este în concurenta pe propriul sau teritoriu cu familiile Gambino si Outfit de Chicago.

Merita subliniat ca practic, primul rezultat important (de mare anvergura) al agentilor americani  antinarcotici (de la DEA) cintra organizatiei criminale  „French Connexion” dateaza din 3 pctombrie 1960, cand prin intermediul unui informator, acestia vor confisca pe Aeroportu JFK din New York o uriasa cantitate de heroina (cca 90 de kg, dintre care 30 în cabina si 60kg în cala, în valoare totala de cca 3,5Mil$US pe piata) nedepasita decat  în 1973, când acstia vor reusi confiscarea a 95kg, valorând cca 3,8Mil$US) si vor aresta 4 traficanti de droguri printre care si pe Ambasadorul Guatemalei în Benelux/Belgia–Olanda–Luxembourg Mauricio Rosal (un asociat al traficantului corsican Etienne Tarditi/1904–1986), care, utilizând statutul sau de diplomat, asigura legatura traficului dintre Beirut (Liban) Marsilia (Franta) si introducea în SUA cca 200kg de herioina anual, în contextul în care agentii departamentului antidrog sesizau (confiscau) anual „numai” 90kg. În aceasta perioada, agentii de la Federal Bureau of Narcotics, estimau ca între Franta si SUA ar exista un trafic de stupefiante între 1.200–2.300kg/an, din care 80 – 90% provenea din Franta. În sfârsit, beneficiul de cca 1,5Mil.FRF anual (cca 1 Mil€PPA/în putere de cumparare) realizat cu Primaria Marsiliei de catre Nick Venturi în anii 1960–1970, îl va „convinge” pe acesta sa creeze în 1977, îmreuna cu cei 2 asociati ai sai (Jean–fratele sau si Jaques–fiul sau) o noua societate La Renosit (specializata în întretinerea gradinilor publice si strângerea/adunarea, respectiv, prelucrarea ordurilor menajere). Însa, întocmai, ascensiunea sa fulguranta va atrage si atentia autoritatilor politienesti si judiciare, în special dupa ce în 1978 CEGM va obtine un contract în valoare de 10Mil.FRF (cca 6,5Mil€PPA/în putere de cumparare) pentru reînnoirea (refacerea) pardoselei Primariei Generale, în conditii dubioase, pentru care el este obligat sa cedeze o parte din lucrari unei firme, la fel de dubioase (cu care va semna si un protocol de colaborare dar pe care aceasta nu-l va respecta). În concluzie, dupa ce Defferre afla ca ar fi fost „tras pe sfoara” de catre CEGM, acesta va lua o serie de masuri „administrative” contra lui Nick (în cadrul unei dispute, mai mult sau mai putin protocolare), printre care si „expulzarea” lui din Partidul Socialist si obligatia acestuia de a-si rambursa datoria.

Ïntr-adevar, Nick va face eforturi si va vinde vila sa luxoasa, unele terenuri, respectiv, societatea sa CEGM (care datorta relatiei sale privilegiate cu Deffere, obtinea întotdeauna contractele oferite prin licitatie publica de catre Primarie) dar la un pret mult sub valoarea lor. Cumparatorul „potential” al bunurilor lui Nick (vila si terenul aferent acestuia), nefiind altul decât René Lucet (1943–1982), fost director al CPAM (Casa de Asigurari de Sanatate al Departamentului Bouches du Rhône si militant al sindicatului Force Ouvrière (CGT-FO/Confédération générale du travail– Force  ouvrière , cel de-al 3 –lea sindicat ca importanta în Franta, fondat în 1847, a se vedea si articolul autorului: Les grandes Organisations syndicales françaises. La FO). Lucet ar fi avut sansa sa ajunga Ministrul Afacerilor Sociale în Primul Mandat al lui François Mitterrand (1916–1996, în functie între 1981–1988 si 1988–1995), dar, îndepartându-se de socialisti, pierde acest portofoliu. Din contra, acesta este gasit mort în vila sa luxoasa (cumparata de la Nick), pe 4 martie 1982, dar se si afla în centrul unui scandal social–politico–financiar în care eurau implicati  2 grupari politico–mafoiote, importante în regiune.

Pe de o parte, cea a lui Nick Venturi, care printre altele (prin intermediul societatilor sale), fabrica facturi false destinate alimentarii  slush/black fund–urilor electorale pentru politicieni din regiune administrativa PACA (Provence–Alpes–Côte d’Azur) în special in departamentul Bouches du Rhône (cu prefectura la Marsilia) si Alpes–Maritimes (cu prefectura la Nisa), iar pe de alta parte, cea a lui Julien Zemour (var cu mafiotii „Z”/”5Z), Inspector al Impozitelor (al Agentiei Fiscale) din Nisa, cu complicitatea directorilor de spitale, victime ale fraudelor fiscale. Scandalul va revela o coruptie de mare anvergura (la nivel national) în rândul functionarilor din primarii, CPAM, administratiile centrale si locale de stat de la Paris, Marsilia, Nisa, Clemont Ferrand, Perpignan, Le Havre, etc. Este interesant faptul ca daca conform primei expertize Lucet s-ar fi siuncis cu 2 gloante trase în cap (pe 4 martie 1982, în jurul orei 06h30), în cea de a 2-a expertiza, anchetatorilor ar fi parut suspect ca cele 2 gloante au fost trase în aceasi gaura a capului, dar dupa 6 ani de ancheta, dosarul acestuia este clasat (închis).

În concluzie, vor avea loc o serie de interpelari, iar printre cei arestati vor atât Nick cât si fiul sau, Jacques, mai ales ca atunci Gaston Defferre este si Ministru de Interne (22 mai 1981–17 iulie 1984) în primul mandat prezidential al lui François Mitterrand (1981–1984) si care nu se va lasa santajat de catre familia Venturi (care afirma ca va avea de facut „dezvaluiri importante si compromitatoare” în legatura cu Primaria generala a Marsiliei). Ca urmare, Nick Venturi, ultimul „padrino corsican” dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial (condamnat în 1956 în dosarul Le Combinatie si înregistrat în fisierul ‚marelui banditism francez între 1950–1961) este încarcerat în detentie provizorie pe 7 iulie 1982 la celebra închisoare de la Baumettes din Marsilia, dupa ce este condamnat în ianuare 1985 la 4 ani de închisoare (dintre care 3 ani cu executare, efectuati deja în „preventiv”) pentru fals în înscrisuri, escrocherie la TVA, însusire de bunuri sociale necuvenite, deturnare de fonduri si coruptie pasiva. În ceea ce îl priveste pe fiul sau Jacques, în acelasi dosar, acesta va fi condamnat la 5 ani de închisoare (dintre care 3 ani cu executare), inculpat ulterior si pentru sapalare de bani, asociere de raufacatori si însusire de bunuri necuvenite în dosarul jocurilor de noroc pariziene „Cercle Concorde” (din strada Cadet, pe 1.500 m2 cu 20 de mese de joc pe 3 nivele) în proximitatea Av. des Champs Elysées ( asociat mediului infractional din Corsica si Marsilia).

Dupa moartea lui Defferre pe 7 mai 1986 si liberarea lui Nick Venturi din închisoare si nu prea s-a mai auzit de acesta din urma, care moare la batrânte de o criza cardiaca la 84 de ani, pe 6 aprilie 2008, acasa la el (pe av. de Prado/sectoarele 6–8 ale Marsiliei, care prelungeste strada Romei începând de la Piata Castellane si pâna la sensul giratoriu Prado). În ceea ce îl priveste pe fratele acestuia, Jean venturi, acesta, moare si el pe 29 decembrie 2010, tot de batrânete, vârsta de 89 de ani, rare exceptii în clanurile mafiote.

_________________________

 [1]DGSE (Direcţia Generală a Securităţii Extene), membră a CFR (Comunitatea Franceză de Informaţii), înlocuieşte SDECE (Serviciul de Documentare Externă şi de Contraspionaj creat pe 28 decembrie 1945), prin decretul din 2 aprilie 1982. Aflată sub tutela Ministerului Apărării Naţionale Franceze (în temeiul art. D. 3126-2 din Codul Apărării), ea este serviciul de informaţii externe al Republicii Franceze. Avându-l ca director pe Bernard Émié (n.1958) din 22 iunie 2017 şi fiind sub responsabilitatea Ministrului Armatelor (fostul Minister al Apărării) Florence Parly (n.1963) din 21 iunie 2017, cu un buget anual de cca 650 M€, DGSE dispune de cca 5.200 de angajaţi/salariaţi-funcţionari (dintre care: 1.259 de categoria A, 855 de categori B, 1.308 de categorie C, 558 ofiţeri, 750 subofiţeri şi 17 militari de rang înalt) şi are ca obiectev căutarea şi exploatarea informaţiilor privind securitatea Republicii Franceze, ca de altfel şi detectarea, respectiv, anihilarea activităţilor de spionaj în afară teritoriului naţional contra intereselor franceze. DGSE are în componenţă următoarele 6 servicii: 1. Direcţia generală; 2. Direcţia administrativă; 3. Direcţia Operaţiunilor (printre care şi Serviciul de Acţiune, însărcinată cu operaţiunile clandestine); 4. Direcţia de Informaţii; 5. Direcţia Strategiei; 6. Direcţia Tehnică (care cercetează şi exploatează informaţiile de origine tehnică). DGSE (ale cărei misiuni sunt definite prin art. D 3126-1 până la D 3126-4 din Codul Apărării Naţionale), în afară de agenţii titulari dispune şi de o reţea de „corespondenţi benevoli” („onorabili corespondenţi”), iar până în 2014, efectivul lui va creşte cu 690 de angajaţi pentru a atinge 4.375 de angajaţi (în afară Direcţiei Operaţiunilor). Conform unuia dintre foştii directori al DCSE, bugetul său ar fi repatizat astfel: 25% (1/4) informaţii militate, 25% (1/4) informaţii economice şi 50% (1/2) informaţii diplomatice. Conform art. D. 3126-1 şi D. 3126-4 din Codul Apărării, misiunile (activităţile) DGSE sunt următoarele: Furnizare de informaţii (informaţie umană: „onorabili corespondenţi”; informaţii de origine electromagnetică; interpretarea imaginilor satelit: Satelit Spot, Satelit Helios); Sprijin informaţiei umane; Operaţiuni clandestine. Contraspionajul pe teritoriul fancez aparţine DGSI (fost DCRI până în 2014) aflată sub tutela Ministerului de Interne. Printre operaţiunile remarcabile ale DGSE menţionăm: Exploatarea reţelei „Nicobar” care a permis Franţei să vândă 43 de Mirage 2000 Indiei şi să cunoască compoziţia blindatelor tancurilor sovietice T-72; Pe 10 iulie 1985 în Dosarul Rainbow Warrior, Operaţiunea „Satanic”, o echipă DGSE a exploatat în Portul Auckland din Noua Zeelandă, vasul „Rainbow Warrior” al Organizaţiei „Greenpeace”, care a făcut o victimă, pe fotograful olandez de origine portugheză Fernando Pereira; În anii 80 DGSE (până pe  2 aprilie 1982  SDECE – Serviciul de documentatre Externă şi Contraspionaj) este prezent în siopnajul economic şi împreună cu FBI a identificat o serie de agenţi infiltraţi în companiile americane: IBM, Texas Instruments, Croning Glass Works, etc.; În 2004, a contribuit la eliberarea jurnaliştilor francezi Christian Chesnot şi Georges Malbrunot, iar pe 12 iunie 2005 o eliberează pe celebra jurnalistă Flaurence Aubenas reţinută ostatec în Irak. [Vezi pentru detalii si articolul autorului: Rascumpararea din irakianul „Uncle Tom’s Cabin”!].

 [2]Brigazile de Cercetare (Cautare) si Interventie sunt unitati de ancheta si de interventie (de eliata) a Politiei Judiciare, apartinând Politiei Notionale, creata în 1964, aflate din 2013  sub directia lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afara de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Politie Paris, cea mai veche unitate de interventie) care depinde direct de DRPJ (Directia Regionala a Politiei Juficiatr), restul unitatilor BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB – Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne si dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispozitia  DRPJ (Diretia regionala a Politiei Judiciare) sau DIPJ (Directia Interregionala a Politiei Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Politiei Judiciare) ele colaboreaza atât cu GIR (Grupurile de Interventie Regionala pentru prevenirea si combaterea crimei organizate) cât si serviciile de securitate publica sau cu cele ale politiilor straine. În situatii de criza, BRI colaboreaza cu BAC (Brigada Anticomando – o unitate de interventie temporara a Prefecturii de Politie Paris pentru gestionarea crizelor) si formeaza unitatea de ubterventie  BRI – BAC). BRI a Politiei Nationale, nu trebuie confundat cu BRI (Brigada de Interventie Rapida a Jandarmeriei  Nationale, creata în 1963) care cu cele 55 de unitati ale sale a fost activa între 1967 – 2015, în special de-a lungului retelei tutiere nationale, cu scopul de a lupta contra insecuritatii rutiere. Acestea au fost integrate în Plutoanele Autostrazilor sau cele Motorizate ca ERI (Echipe Rapide de Interventie). BRI–BAC, RAID si GIPN (Grupul de Interventie de elita al Politiei Nationale, echivalentul RAID, creat pe 27 octombrie 1972 si implantat în Colectivitatile locale teritoriale franceze (Departamente – Regiuni Outre Mer), reprezinta, în egala masura, FIPN (Fortele de Interventie ale Politiei Nationale). BRI intervin, ca regula generala, în interpelarea grupurilor de raufacatori care participa la actele de mare banditism (jafuri armate, kidnapping – rapire si sechestrare de persoane) dar ele asista, în special, unitatile de interventire de elita ale DCPJ si PN (BRI-BAC, RAID, etc.). Începând din 2015, dupa atacurile teroriste din Franta (de la Charlie Hebdo, Montrouge  si Hyper Cacher Center/7-9 ianuarie 2015), BRI au dobândit competenta si în materie de interventie antiterorista. BRI, care dispun de mijloace materiale (armament, echipamente de supraveghere, de lupta, etc., de ultima generatie) si umane (ca regula generala, lucreaza cu personal civil si nu în uniforma cu cagule ca politistii de la RAID sau GIPN) are urmatoarele subdiviziuni (ca regula generala, în metropole sau în orase importante): BRI-PP Paris (DRPJ Paris), BRI Versailles (DRPJ Versailles),  BRI Lyon (DIPJ Lyon), BRI Marsilia (DIPJ Marsilia), BRI Lille (DIPJ Lille), BRI Bordeaux (DIPJ Bordeaux cu BRI la Bayonne),  BRI Toulouse (DIPJ Bordeaux – SRPJ Toulouse), BRI Strasbourg (DIPJ Strasbourg), BRI Nisa (DIPJ Marseille –PJ Nisa), BRI Nantes (DIPJ Rennes –PJ Nantes), BRI Rouen (DIPJ Rennes – SRPJ Rouen), BRI Montpellier (DIPJ Marseille – SRPJ Montpellier), BRI Orléans (DIPJ Orléans), BRI Ajaccio Bastia (DRPJ Ajaccio). Altele BRI sunt în curs de creere, în special în regiunile urbane cu infractionalitate ridicata: BRI Dijon (DIPJ Dijon), BRI Rennes (DIPJ Rennes), BRI  Metz (DIPJ Strasbourg – SRPJ Metz), BRI Dreux (DIPJ Orléans – PJ Dreux), BRI  Creil (DIPJ Lille – PJ Creil). Printre interventiile remarcabile ale BRI putem mentiona: eliberarea în 1977 al bancherului parizian Bernard Mallet în Bois (Padurea) Boulogne, sechestrat într-un pavilion (constructie individuala cu un nteren în jurul ei) din Plessis-Robinson; eliberarea a 51 de ostatici sechestrati în localurile Consulatului Turc de la Paris (cei 4 rapitori se vor preda politistilor de la BRI dupa 15 ore de negociere); interpelarea în 2004 a 4 persoane (echipate cu explozibil, arme de foc, etc.) suspectate ca ar fi dinamitat sediile France Télécom si EDF la  Melun (regiunea urbana pariziana); interventia în anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste între 7-9 ianuarie 2015 (fratii Saïd si Chérif Kouachi, respectiv, Amedy Coulibaly), se se vedea pentru detalii articolul autorului “Allah(o)u Akbar” (اللهأكبر). Partea II. Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste de…); interventia pentru anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste pe 13 noiembrie 2015 la Paris, respectiv, dupa atentatul terorist de la Biserica Saint Etienne du Rouvray (regiunea urbana Rouen) pe 26 iulie 2016, în care Parintele Jacques Hamel este ucis; (a se vedea pentru detalii si articolele autorului:  Atacurile teroriste esuate de la Villejuif [Metropole de Grand Paris] si Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…); interpelarea pe 9 august 2017 a presupusului  autor (Hamou Benlatrèche) al atacului terorist (cu un vehicul – capcana BMV Seria 2 Active Tourer/F45, 2014-) comis contra militarilor apartinând celei de al 35-lea Regiment de Infanterie din Belfort, la Levallois Perret (pe autostrada A16, în zona localitatii Leulinghen-Bernes), în care 6 militari sunt raniti (dintre care 3 grav), un politist si atacatorul.

 [3] DCRI  (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii” (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, inlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism).
Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie) [Vezi pentru detalii:
EDVIGE & CRISTINA, noile fisiere al Directiei Centrale de Informatii Interene Francez (DCRI/DGSI)].

 [4]DCPJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 – 2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008 – 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie – Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon – Clermont Ferrand; DIPJ Marsilia – Montpellier; DIPJ Lille; DIJP Bordeaux –Toulouse; DIJP Strasbourg; DIJP Rennes – Nantes; DIJP Orléans – Limoges; DIJP Dijon; DIJP Antilele franceze – Guyana franceză.

 

SURSA: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea II (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–2ème Partie)


Raspandeste cu incredere
  • 45
  •  
  •  
  • 3
  •  
  •  
  •  
  •  
    48
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here