Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea III (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–3ème Partie)

0
66
Raspandeste cu incredere
  • 46
  •  
  •  
  • 4
  •  
  •  
  •  
  •  
    50
    Shares

Sondajul nostru

A mon Patron, le Commissaire  Divisionnaire  (r)  Florin – Gheorghe Zagoneanu, Senior Editor IPA  Journal (Secția Română) și Monitorul  OADO (Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului – Națiunile  Unite)

Thomas CSINTA , Redactor – Corespondent (Franta)

Majoritatea marilor criminali francezi, fie au fost uciși pe „câmpul de luptă” al crimei organizate, fie au murit de cancer sau de stop cardiac, „înainte de termen”. Dedic acest material celor foarte puțin numeroși (câțiva) care au supraviețuit în bătălia lor pentru o cauza pierdută și care au avut amabilitatea  să-mi furnizeze informații sau documente despre activitățile lor criminale, permițându-mi să pot contribui  la restabilirea adevărului istoric. Nu pot să nu fiu recunoscător marilor jurnaliști de investigație francezi Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann) și Jean–Marie Pontaut („Grands  Reporters” la revistele l’Express, respectiv, Le Point și Paris Match) ale căror remarcabile lucrări (care de altfel au marcat profund și istoria crimei organizate franceze pâna la începutul anilor 1980) mi-au fost deosebit de utile în investigațiile pe care le-am întreprins, mai ales, cu scopul de a le completa, conform principiilor de „complementaritate” și de „prelungirie prin continuitate” ale evenimentelor.

APROFUNDAREA DOSARULUI

[A se vedea pentru detalii si Partea I: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie) si Partea II: Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea II (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–2ème Partie)

În sfârsit, revenind acum la Afacerea Stavisky (a lui „le beau Sacha”), care utilizând Algoritmul lui Ponzi a provocat una dintre cele mai gave crize politico–economice din întreaga istorie a Frantei (si cea mai mare din perioada interbelica), dupa cum stim, aceasta va avea o „conexiune” (indirecta) cu organizatia criminala „French Connexion”, prin intermediul Inspectorului de la Siguranta Generala Pierre Bonny, însarcinat cu ancheta în dosar, dar printre altele, fost si leader, împreuna cu Henri Lafont al Gestapoului German în FrantaLa Carlingueîn timpul Ocupatiei Germane/1040–1944 (condamnati la moarte pentru colaborationism si executati amândoi, pe 27, respectv, 26 decembrie 1944 în Fortareata Montrouge),  care îmreuna cu cei 3 „clienti” (suspecti) ai sai, Carbone si Spirito (primii importatori de opium în franta si exportatori de heroina în SUA, fondatorii crimei organizate „French Connexion”, colaborationisti cu „La Carlingue”), respectiv, raufacatorul Gaëtan L’Herbon de Lussats (Baronul de Lussats, implicat în falsificare de timbre fiscale si jocurile de noroc ilicite de la Paris si de pe Coasta de Azur) ar fi responsabili de asasinarea Judecatorului Albert Prince, însarcinta cu instrumentarea Dosarului Stavisky.

Sinucispe 8 ianuarie 1934 cu 2 gloante în cap (în acelasi loc „de la o distanta de maxima de 3 m”, cu acelasi mod operator utilizat si în „sinuciderea” lui René Lucet pe 4 martie 1982), Stavisky va fi inmormântat cu majoritatea secretelor legate de afacerile (escrocheriile) sale, cu atât mai mult cu cât, în anchetarea mortii suspecte a a acestuia, tot Inspectorul Pierre Bonny este cel care va interveni, cel putin la început. În sfârsit, este greu sa reconstituim cu precizie adevarul istoric în dosarul Stavisky pentru ca, Carbone si Spirito, vor fi disculpati în dosar (iar Bonny va fi compromis în urma anchetei parlamentare din 1935 pentru rolul sau mai mult decât „tulbure”), în urma aliantei lor cu Simon Pierre Sabiani (1888–1956, politician si om de afaceri, Erou în Primul Razboi Mondial/„Grande Guerre”, în cadrul celui de-al 112-lea Regiment de Infanterie al celui de-al 15-lea Corp de Armata si Colaborator al Regimului de la Vichy în cel de-al 2–lea Razboi Mondial, devenit socialist dupa Marea Revolutie din Octombrie 25-26 octombrie 1917/7 -8 novembre 1917 în calendarul georgian, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular!) si deputat comunist (1928-1936), iar ulterior, primul adjunct al Primarului General al Marsiliei (apropiat fascistilor si organizatiilor independentiste din Corsica), condamnat la moarte prin contumacie pentru colaborare cu regimul nazist, refugiat în Italia si ulterior în Argentina, pentru a ajunge, în sfârsit, în Spania, unde moare la Barcelona, pe 29 septembrie 1956, la Clinica Notre-Dame de Lourdes, sub numele de Pedro Multedo), ceea ce le va perimite comiterea unor actec riminale  (infractiuni mai mult sau mai putin grave) „sub acoperire”. 

Carbone si Spirito, împreuna cu Antoine Guérini, ar fi fost implicati si în proiectul de asasinare la Marsilia, al lui JFK (John Fitzgerald Kennedy/20 ianuarie 1961–22 noiembrie 1963, cel de-al 35-lea Presedinte al SUA), în contul mafiei americane, prin recrutarea asasinului Christian David („Le Beau Serge”/n.1930), membru al miscarii gaulle-iste SAC [Serviciul de Actiune Civica – un fel de Politie Paralela, în activitate legala între 1960-1981, a se vedea pentru detalii si articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)] la comanda lui Carlos Marcello (Calogero Minacori/1910-1963, criminal si traficant de droguri italo–american din Louisiana, originar din Sicilia, imigrat cu parintii în SUA dupa putin timp de la nasterea sa la New Orleans), Santo Trafficante Jr. (1914-1987, mafiot american, membru al familiei de mafioti italo – americani de la Tampa  implicat în „Pizza Connexion”/1974-1985, din Florida care succede retelei „French Connexion), Salvatore Giancana (Sam Giancana/Momo/Mooney-„Sam the Cigar, Sammy/1907-1975, gangster american, fiul unui imigrant italian de origine siciliana, care si-a facut ucenicia în cadrul Forty-Two Gang, o banda de raufacatori adolescenti la Chicago aflata sub directia lui Joseph Esposito, colaborator al CIA si al Clanului Kennedy, dar si amantul unei metrese al lui JFK) si a lui James Riddle Hoffa (n.1913, sindicalist american cu origini olandeze, condamnat la 15 ani de recluziune criminala în 1967 pentru coruptie si spalare de bani a mafiei italo-americane din Chicago, gratiat în 1971 de catre Presedintele Richard Nixon/1913-1994, în functie între 1969-1974, disparut în 1975 si declarat mort, oficial, pe 30 iulie 1982, membru al International Brotherhood of Teamsters – Sindicatul soferilor de camioane de cursa lunga nordamericani, fondat în 1903, cu cca 1,4 milioane de aderenti în SUA si Canada – condus din 1998 de catre fiul sau James P. Hoffa/n.1941).

Amintesc aici si faptul ca în timpul Regimului de la Vichy (1940–1944), Carbone si Spirito vor adera la Gestapoul German în Franta (La Carlingue) pe care îl vor sustine în invazia „Zonei Libere” (noiembrie 1942) de catre armatele germane (ale celui de-al 3-lea Reich/1933-1945 fondat de catre Adolf Hitler/1889–1945) si italienesti (ale lui Benito Mussolini/1883–1945), cunoscuta sub numele de „Operatiunea Anton”, ceea ce la va perimite sa comita si o serie de infractiuni politico–financiare de tip mafiot fara dificultati (extorcare de fonduri, percepere de taxe de protectie, santaj, prostitutie, etc.). Carbone, moare pe 16 decembrie 1943 într-un sabotaj al Rezistentei franceze (activa între 22 iunie 1940 pâna la Eliberare în 1945) contra unui tren de calatori care transporta soldati germani aflati în permisie, în timp ce Spirito, cu putin timp înainte de eliberarea Frantei (pe 8 mai 1945) se refugiaza în Spania, iar mai târziu în America Latina, de unde pleaca în SUA si va contribui pâna în anii 1960 la consolidarea celebrei retele de trafic de heroina  „French Connexion” (în „calitate” de unul dintre sefii sai internationali).  Arestat la New York, el va petrece 2 ani într-o închisoare în Atlanta, dupa care este expulzat si extradat în Franta, unde urma sa fie judecat pentru colaborationism (colaborare) cu Regimul de la Vichy, dar acest proces nu se va mai tine. Cel de-al 3-lea posibil asasin, arestat de catre Inspectorul sef Pierre Bonny, pentru a fi  implicat în asasinarea  judecatorului Albert Prince, Gaëtan L’Herbon („Baron de Lussats”/1888–1962), un gangster originar din Monaco (de unde „migreaza”  în Italia, apoi în Franta, la Nisa, iar ulterior la Londra, unde îsi face „ucenecia” ca barman în cafenele si berarii, venind în contact cu diferite personaje, mai mult sau mai putin „remarcabile”, ale infractionalitatii criminale si a crimei organizate corsicane, pentru ca din 1906 sa se stabileasca la Paris, în cartierul Montmartre (frecventat atunci, cu precadere, de catre membri diferitelor retele ale crimei organizate), este si acesta un personaj, cu o biografie, mai mult decât „turbulenta”.

Angajadu-se (voluntar) în Primul Razboi Mondial (1914-1918), în 1920 revine la Paris si devine în 1927 proprietarul restaurantului „Grand Capitole” (un local de noapte), iar în 1929 al localului „Grand Duc” (local tot „nocturn”, pentru cei „invertiti”), între timp fiind însarcinat si cu securitatea Printului Charles II al României (Carol II/1893–1953 ), fiu al lui Ferdinand I (1865–1927) si al lui Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha (1875–1938), Rege al României între 1930-1940 si a lui Henry Torrès (1891–1966), deputat al Departamentului Alpes Maritimes (1932–1936) si senator al Departamentului Seine (Paris/1948–1958), din partea Republicanilor sociali (RS) care sustineau în perioada 1956–1958 actiunile Generalului Charles de Gaulle (1890–1970, presedinte al Republicii Franceze între 1959–1969, Presedinte al Consiliul de Ministri si Ministru al Apararii  între 1958 – 1959). În 1928 este însarcinat si cu apararea legitimitatii Principatului Monaco, iar în 1932 si cu campania municipala a acestuia. Dupa asasinarea misterioasa a lui Albert Prince în 1934, în care Bonny banuieste ca ar fi fost implicat, el este inculpat si încarcerat pentru comercializare de timbre fiscale furate (si falsificate), respectiv, pentru accidentarea din culpa a unui functionar municipal (de la salubritate). În 1937 se va stabili la Nisa si va instala o serie de echipamente de Slot machine  (jocuri mecanice–electronice–video)  în  Monaco, unde moare în 1962. Din investigatiile pe care le-am efectuat în dosar, ar reiesi ca Baronul ar fi fost cel care i-ar fi contactat pe Carbone si Spirito pentru a-l lichida pe judecatorul de instructie Prince Albert. Si tot el ar fi fost însarcinat cu supravegherea derularii evenimentelor.

Din pacate însa, cu putin timp înainte de executia sa, Pierre Bonny ar fi  sustinut (recunoscut) într-o declaratie, ca ar fi fost el cel care l-ar fi ucis pe procurorul Albert Prince, ceea ne induce complet în eroare si ne obliga sa consideram asasinarea acestuia din urma, nesolutionata de catre justitia franceza.

Devenit cunoscut ca urmare a interventiei sale într-o serie de dosare politico– financiare criminale celebre în perioada interbelica [printre care si Seznec, alaturi de Stavisky si Prince, pe care le-a gestionat catastrofic, a se vedea pentru detalii si ciclul de articolele al autorului: „Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea I/Preambul…, respectiv, „Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea II/Comentariul autorului)…], Pierre Bonny, la urma urmei, este si el un persoanj mai mult decât controversat al istoriei.

Demis si înalturat din Politie pentru coruptie începând din 1935, implicat în 1937 în anihilarea grupului de extrema dreapta La Cagoule (oficial OSARN–Organizatia Secreta de Actiune Revolutionara, anticomunista, antisemita, antirepublicana apropiata fascismului, creat în 1935, dirijat de catre Antoine–Octave–Eugène Deloncle/1890-1944), Bonny (un „tradator corupt si colaborator/colaborationist fara scrupule”), împreuna cu mai multi membri ai acestuia au aderat Guvernului de la Vichy dupa armistitiul din 1940, iar în 1942, acesta devine unul dintre responsabilii Gestapoului din Franta. Dispretuit (într-o serie de scrieri ale epocii) de catre Maurice Pujo (1872–1955, jurnalist si om politic, fost filozof republican  de stânga, critic muzical  si prieten cu compozitorul belgian Guillaume Lekeu/1870–1894) unul dintre fondatorii revistei „Revue jeune”, devenita „L’Art et la vie” si aparator al Capitanului Alfred Dreyfus [a se vedea pentru detalii si ciclul de articole al autorului Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Dosarele criminale (Partea I), respectiv, Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai…], gratie lui Jean Nocher (Gaston Charon/1908–1967, jurnalist, polemist, animator de radio si om politic, membru al partidului RPF, fondat de catre Charles de Gaulle pe 14 aprilie 1947, Deputat la Departamentului Loire/1951–1955) si Pierre Bénard (1898–1946, jurnalist la „L’Œuvre” si la „Le Canard enchainé”, scriitor si scenarist), Bonny (fost declarat „primul politist din Franta”, „vânat” din politie), devine „pigiste” (jurnalist independent) între 1936–1941 la L’Œuvre, respectiv, la  Le Canard enchaîné) si detectiv privat, iar dupa moartea (executia) sa pe 26 decembrie 1944) va avea parte de o abundenta posteritate literara complexa.

Începând cu cartea fiului sau Jacques Bonny, care publica în 1975 (cu ajutorul jurnalistului Pierre Demaret), o biografie a acestuia cu titlul „Mon père l’inspecteur Bonny”–Tatal meu, inspectorul Bonny (Paris, Robert Laffont/1975, 277 p.), în care acesta aduce o serie de „circumstante atenuante” tatalui sau si continuând cu jurnalisti si scriitori, juristi si politisti sau istorici reputati (specializati în perioada Ocupatiei Germane si cea postbelica) ca: Grégory Auda, „Les Belles Années du milieu”/1940-1944: Le grand banditisme dans la machine répressive allemande en France, Paris, Michalon/2002, 254 p. (ISBN 978-2841861644); Jacques Delarue,La bande Bonny-Laffont”, L’Histoire, no 80,‎ juillet 1985, p. 62, respectiv, „Trafics et crimes sous l’Occupation, Paris/Fayard, 1993, 501 p. (ISBN 978-2253012832); Roger Maudhuy, „Vichy, les procès de la collaboration”, Ixelles/2011, 416 p. (ISBN 978-2875151193); Philippe Aziz,Tu trahiras sans vergogne: Histoire de deux collabos, Bonny et Lafont”, Fayard/1969, 281 p;  Guy Penaud,L’inspecteur Pierre Bonny. Le policier déchu de la  Gestapo française du 93, rue Lauriston, Paris/L’Harmattan, 2011, 260 p. (ISBN 978-2296551084); Jérôme Pierrat, L’inspecteur Pierre Bonny, un flic sans honneur ?”, dans Les grandes énigmes de la police, First/2010, 231 p. (ISBN 978-2754015813); Jacques Chabannes, „Les scandales de la Troisième République (De Paname À Stavisky), Perrin/1972, 345 p; Pierre Cornut-Gentille, „Un scandale d’État: l’Affaire Prince, Paris/Perrin, 2010, 256 p. (ISBN 978-2262032128); Fred Kupferman,„L’Affaire Stavisky „, L’Histoire, no 7,‎ décembre 1978; Pascal Ory, „La France allemande (1933-1945), Gallimard/2013, 384 p. (ISBN 978-2070328932). În sârsit, fondator în 1898 îmreuna cu Henri Vaugeois (1864–1916, militant nationalist francez) al revistei „Action française” (o scoala de gândire, respectiv, o miscare politica nationalista si regalista, fondata în 1898 de catre François Bel– Ker,  deosebit de activa în prima jumatate a secolului XX, astazi, cu cca 3.000 de aderenti), Maurice Pujo („dispretuitorul” lui Bonny)  va influenta ulterior (sub o forma sau alta) si o serie de personalitati marcante din anii postbelici, printre care si pe François Mitterrand (1916–1996, Presedintele Frantei între 1981-1995) sau pe Eugène Schueller (1881–1957, fondatorul grupului industrial francez de cosmetice l’Oreal, creat pe 30 iulie 1909).

Din contra, conform unor documente de arhiva (BNF) la care am avut acces, Pierre Bonny (nascut în 1895 si originar din Bordeaux, dintr-o familie de agricultori), fost salariat al unui birou al constrctorului de automobile Peugeot, iar ulterior, în cadrul companiei maritime franceze CGT („Compagnie Générale Transatlantique” fondata în 1850  de catre fratii Pereire, evrei sefarzi portughezi Jacob Rodrigue Émile/1800–1875 si Isaac Rodrigue/1806–1880), mobilizat în 1915 si luat prizonier în 1916 pâna la sfârsitul Primului Razboi Mondial (1914–1918), dupa repatriere, este numit secretar al Statului Major al regiunii militare Bordeaux, (cu grad de Caporal), iar pe 3 martie 1934 devine „cel mai bun politist din Franta (…) un (barbat) tânar care a salvat Republica” conform opiniei Ministrului de Interne ––Henry  Chéron (1867–1936, om politic republican, fost Ministru al justitiei în perioada noiembrie 1930–ianuarie 1931 si februarie–octombrie 1934, Ministru al agriculturii/ianuarie 1922–martie 1924, Ministrul Finantelor/11 noiembrie 1928–21 februarie 1930 si 18 decembrie 1932–31 ianuarie 1933, Ministrul Muncii/martie–decembrie 1913, Subsecretar de Stat al Razboiului/octombrie 1906–iulie 1909, Subsecretar de Stat al Marinei/ianuarie 1909–noiembrie 1910, Presedintele Consilului General al Departamentului Calvados/1911–1936, Deputat/1906–1913, Senator/1913–1936, Primar al Orasului Lisieux/1894–1936, etc.), în timpul presedintiei lui Albert Lebrun (1871-1950, în functie între 1932–1940), care ar fi contribuit (alaturi de Comisarii Charpentier, Garanger, Vidal, etc.) cu succes la rezultatele (deosebite) obtinute de catre SGF (Siguranta Generala Franceza).

Astfel, Bonny participa la arestarea unei bande de falsificatori internationali de bilete de banca în Italia (la Torino) pe 30 aprilie 1925 formata din Cpt. Sandri (fost avocat, contabil într-o importanta societate comerciala) si Giovanna Forte (iubita acestuia), respectiv, fratii Ernesto si Armando Archino (în vârsta de 38, respectiv, 22 de ani), Elisa Bonnard („Irène”/în vârsta de 45 de ani, originara di regiunea pariziana, astazi, Métropole du Grand Paris), Marie Mignette (în vârsta de 30 de ani din Torino), Giovanni Azzouili (în vârsta de 46 de ani, originar din Roma, condamnat deja 10 ori), în timp ce Leonard Romano („Roma”, în vârsta de 36 de ani, condamnat de 9 ori). Unul dintre sefii bandei reuseste sa fuga, dupa ce pe 27 aprilie, Chevalard si Carlo Testa sunt interpelati în Gara Lyon–Croix Rousse în posesia unor bancnote italinesti (lire false) în valoare de 100.000 FRF si descoperirea pe 5 februarie 1926, a masinilor de imprimat bancnote false de 1.000FRF la Institutul de Cartografie din Budapesta, cu care ar fi fost la curent si aventurierul Print Louis Windisch-Graetz (Windischgraetz), membru al Guvernului din Ungaria. Pe 13 aprilie 1928, Bonny este prezent la arestarea lui Eyraud (criminalul de la bijuteria din Bulevardul Haussmann la Paris în 1929), respectiv, la arestarea (la Toulouse), a comisionarului postal Emile–Félix–Marie Sébérac (Geberac/atunci în vârsta de 32 de ani, originar din Saint Rome de Tarn–Departamentul Aveyron, Regiunea administrativa Occitanie) autorul furtului unui colier (compus din 57 de perle de culoare creme–roz, gasit în dublura paltonului (hainei) acestuia, aflat(a) la adresa mamei sale din Toulouse)  în valoare de 6 Mil FRF, pe care prestigiosa întreprindere (firma) de bijuterii si obiecte de lux Cartier (de la Paris din strada Pacii) ar fi expediat-o prin intermediul lui pe 24 februarie 1928 sucursalei sale de la Londra (cu recomandata n°264), ceea ce va aduce Sugurantei Generale o recompensa de 1 Mil FFR din partea proprietaului. Urmeaza arestarea membrilor bandei de reufacatori „Les Grimpeurs(alipinistii) care au furat în 1926 bijuterii pe Coasta de Azur în valoare de cca 30 Mil FRF, iar dupa o pauza de câteva luni („vacanta”) vor comite alte 2 „lovituri” în 1927, la un interval de numai 20 zile (între cea de-a 2 parte a lunii iunie si prima parte a lunii iuile) în regiunea administrativa Auvregne–Rhônes–Alpes, în statiunile balnear –termale  Vichy (Departamentul Allier) si Royat  (Clermont Auvergne Métropole/Departamentul Puy de Dôme).

Este vorba de Jean Ebner (austriac în vârsta de 24 de ani, cu un important cazier judiciar) care ar fi sustras bijuterii în valoare de cca 5Mil FRF, majoritatea apartinând baroanei (baronesei) sud – americane Souza Deiro, arestat întocmai când încerca sa-si comercializeze produsele la Nantes (Departamentul Loire Atlanantique, Regiunea administrativa Pays de la Loire, în vestul Frantei). Prezentat Judecatorului de Instructie Aydal, acesta este încarcerat la închisoarea din Clermont Ferrand, iar în scurt timp, anchetorii vor descoperii rapid pe prietena acestuia, Adrienne–Gabrielle Romney (Gaby/în vârsta de 29 de ani, instigatoarea) si în sfârsit, prin intermediul unei vaste operatiuni politinesti, simultan, în regiunea Auvergne–Rhône–Alpes (Lyon, Grenoble si Aix Les Bains), respectiv, în regiunea PACA (Provence–Aples–Côte d’Azur/Marsilia, Nisa, Toulon, si Cannes), anchetatorii vor aresta si pe ce le-al 3-lea hot, Manglio Ilario (Cellario (Pinotin, Charles italianul/n.1886 la Torino), aflat în posesia unui pasaport fals pe numele de Mario Ricca (nascut pe 24 decembrie 1891 la Asti), care a facut cunostinta cu Ebner la închisoarea din Grasse (regiunea urbana Cannes). Cu aceasta ocazie, Bonny este prezentat de catre jurnalul „Le Petit parisien” ca „l’inspecteur de la Sûreté générale, spécialisé dans la recherche des grands voleurs internationaux” (inspectorul de la Siguranta generala specializata în cautarea marilor hoti internationali). Nu mai putin spectaculoasa este interventia lui Bonny si în arestarea lui Paul Colombert („Jean Ramus”, de origine algeriana, din Palikao, fiul lui Floque Colombert si Françoise Latrille, în vârsta de 32 de ani) pe 25 septembrie 1933 (dupa o urmarire epica, la Barcelona, în posesia a 1.000  de titluri ale Companiei Suez, în valoare de cca 20 MilFRF, într-un vehicul nou, în valoare de 22.000 ESP si cu 6.800ESP–cash/„bani de buzunar”) îmreuna cu 2 complici ai sai olandezi Hermann Staakman (în vârsta de 24 de ani) si Franciscus Stradruayer (în vârsta de 29 de ani) sau în solutionarea dosarului „furturilor misterioasede la Trezoreria generala din Aurillac (Departamentul Cantal, regiunea administrativa Auvergne–Rhônes–Alpes), în care paguba se ridica la cca 1.200.000 FRF, ca de altfel si în interpelarea la Paris a lui Julien Tricoire, pe 25 ianuarie 1930, cautat de catre Parchetul din Alger pentru deturnarea a 18.000FRF în prejudiciul unei societati comerciale a carui salariat (angajat) era. Merita sa mai mentionez si rolul important jucat de catre Bonny în recuperarea tablourilor furate de la Le Havre (Departamentul Seine Maritime, Regiunea administrativa Normandia), apartinând lui Fernand Laffitte, unde acesta intervine în cadrul unei echipe de politisti formata din comisarii Garanger si Charpentier, Le Luc si Delange, îmreuna cu inspectorii Royère, Girard si Ravare.

Pe 30 noiembrie 1928, Fernand Laffitte (cu resedinta la fratele sau Gabriel Laffitte, din starada Calais n°6 de la Paris) expediaza 3 tablouri (2 semnate de Tintoret si unul de Murillo) de  la Havre la New York pentru a le vinde la un pret mai bun, nu înainte sa le asigure la o companie din Philadelphia contra sumei de 2,5 Mil FRF. Tranzactia nefiind facuta (datorita unei neîntelegeri legata de pret), tablourile vor fi reexpediate (înt-o caseta speciala, sigilata) de la New York  pe 2 februarie 1928 (cu vasul „Ile de France”) si vor ajunge în Franta pe 9 februarie, pentru a fi depozitate (depuse) înt-un magazin de specialitate (foarte supravegheat), în asteptarea unui client dornic sa ofere proprietarului pretul „satisfacator”. Însa, pe 18 februarie, dupa ce Laffitte ajunge din nou în posesia casetei (cu tablouri) pentru a o depozita la magazin, paznicii descopera lipsa tablourilor din caseta, ceea ce îl face pe acesta sa sesiseze (anunte) Securitatea Generala pentru disparitia lor. Ïn scurt, în urma unor investigatii complexe, anchetatorii condusi de catre comisarul Le Luc, vor identifica 2 persoane implicate în furt (care vor fi în scurt timp prezentate în fata Judecatorului de Instructie Gucheu): Ferdinand Damman (un lucrator–comisionar vamal posesor al unui cont bancar creditat cu 50.000 FRF, la domiciliul caruia vor fi gasite si alte obiecte de valoare care proveneau tot din coletele expediate în strainatate) si Marcel–Léon Lafeuyade (sofer, domiciliat pe strada Vauverger n°11, la Havre) care ar fi asigurat transportul tablourilor. Dar Bonny devine celebru mult ma devreme, ceea ce, evident, îi va permite, ulterior, participarea sa la acte infractionale de mare anvergura,. Este vorba de interventia sa (cu succes), înca din 1924 (din perioada „anilor nebuni”/1920-1929, caracterizata printr-o uriasa crestere econimica, urmata de marea recesiune economica mondiala din anii 1930) în dosarul falsului Marchiz de Champaubert (Departamentul Marne, Regiunea administrativa Grand–Est), un escroc faimos  (cunoscut sub multe identitati diferite), care moare înmormântat de viu (probabil) pe 1 octombrie 1929 (dupa ce este liberat din închisoare, la sârsitul lunii iulie) de catre membri ai unei secte „Les Chevaliers de Thémis”.

Pe 27 septembrie 1924, Marchizul Elie de Champaubert (falsul „Cavaler al Legiunii de Onoare, Administrator delegat al minelor Phuong–Do, Administrator general al Minelor Fuyel–Kuang si Thái Nguyên din Tonkin”–fosta Indochina franceza/1887-1954, astazi, Vietnam) cu identitatea reala Joseph–Eugène–Clément Passal (nascut pe 29 septembrie 1982 la Saint Denis–astazi, Métropole du Grand Paris, crescator de porumbei la Saint Aubain lès Elbeuf–Métropole Rouen Normandie, Departamentul Seine Maritime, Regiunea administrativa Normandia), cunoscut si sub numele de Simonin, Goraud, Marchiz de Vaudry, etc.), este arestat de catre Comisarul Vidal în compania inspectorilor Bonny si Royère la Elbeuf, cei care vor interveni si într-unul dintre cele mai celebre dosare ale secolului XX, cel al lui Guillaume Seznec, nu tocmai „favorabil”, motiv pentru care acesta este condamnat la Quimper pe 4 noiembrie 1924 de catre Juriul Popular al Departamentului Finistère la munca silnica pe viata, pentru asasinarea pe 24 mai 1923 a prietenului sau Pierre Quémeneur, ceea ce va avea ca efect comiterea uneia dintre cele mai grave erori judiciare din întreaga istorie criminala a Frantei, a carei încercare de reparare este în curs si astazi cu participarea autorului  [a se vedea pentru detalii  articolele autorului: “Pour en finir avec l’Affaire Seznec” (Thomas CSINTA); Revizuirea condamnarilor penale în Jurisdictia Franceza, Repararea erorilor judiciare în Jurisdictia Franceza]. Acesta, îmreuna cu sotia sa Georgette Mimay („bucatareasa” familiei Marchizului”, nascuta pe 29 aprilie 1894 la Deuil si devenita Passal, la Paris, pe 28 decembrie 1912 dupa casatoria cu Joseph–Eugène–Clément Passal) si prietena ei Marie–Louise Noirait („Dna Marchiz, Gisèle de Gisors”) vor planifica un jaf (furt) spectaculos de obiecte de (mare) valoare (bijuterii) în Castelul Prieuré (închiriat cu cca 14.000FRF/luna, începând din septembrie pâna la Craciun), din statinea balneara preferata de catre englezi si americani, Dinard (regiunea urbana Saint Malo–port  si oras turistic important, atestat, sub numele latinizat Macloviensem, înca din 1162, celebru pentru mareele sale în  Departamentul Ille et Vilaine–Regiunea  administrativa Bretania). Înainte de a închiria castelul, Passal s-ar fi instalat pentru o „vacanta” (de cca 2 luni) în vila Frênes pe soseaua Saint Roch (cu scopul de a „tatona terenul”) sub numele fals (ales) Lamy Robert („veterinar–chimist”), iar cantitatea de 170kg de cloroform solicitata pentru jaf (din care în castel n-ar fi fost gasit decât 70kg, conform comisarilor Schwob si Garnier, implicati si ei în ancheta) ar fi obtinut-o (conform depozitiei sale în fata judecatorului de instructie Boucly de la Tribunalul din Saint Malo) de la un fabricant din Decines (Departamentul Rhône–Regiunea administrativa Auvergne–Rhônes–Alpes), caruia i-ar fi facut comanda printr-o scrisoare cu antetul farmacistului Lamy Robert (imprimat pe hârtie).

Ideea consta în faptul de a invita la castel bijutieri parizieni reputati (sau reprezentanti ai acestora), pentru achizitionarea de obiecte de valoare (colier cu perle/„max 800.000FRF piesa”, bratara/„max. 300.000FRF piesa”, inel/„max. 300.000FRF piesa”, etc.) sotiei sale cu ocazia aniversarii ei (care era „suferinda” si „la odihna” cu el, la Saint Malo), pe care sa-i primeasca în diferite încaperi ale castelului, în care prin gauri special concepute si amenajate  în perete, sa pulverieze  cloroform (triclormetan/thinner, o hidrocarbură clorurată cu formula chimică CHCl3, utilizat în secolul XIX ca dizolvant, dar si pentru calmarea durerilor sau pentru anestezierea ranitilor), descoperit în 1831 de catre Eugène Soubeiran (1797–1858, farmacist francez, fost profesor  de fizica la la Scoala de Farmacie de la Paris, astazi, UFR–Unitatea de Învatamânt si Cercetare de Stiinte Farmaceutice si Biologice în cadrul Universitatii René Descartes – Paris 5 fondata în 1971 si farmacist la Spitalul Salpêtrière, iar ulterior, directorul spitalelor si ospiciilor pariziene), simultan cu Justus Liebig (Baronul von Liebig /1803–1873, chimist german, fost profesor la Universitatea din Giessen–care astazi îi poarta numele si la Universitatea din München, cu contributii majore în chimia organica si fondatorul agriculturii industriale pe baza chimiei organice). Mentionez aici faptul ca, clorofomul  (lichid incolor, inflamabil cu un miros dulceag cu o densitate mai mare decât apa si solubil numai în solvenți organici, toxic pentru inima si ficat), are ca efect prin inhalare (printre altele), nu numai reducerea sensibilitatii la durere, dar si pierderea cunoștinței. Exact ceea ce îsi dorea si Joseph Passal clientilor sai bijutierii care urmau sa vina în vizita (la el în castelul Prieuré) pentru a-i escroca. Din fericire pentru ei, unuia dintre cei contactati prin scrisoare, Marchizul Elie de Champaubert (celebru pentru escrocheriile sale, aparat de catre avocatul sau Gaznier Duparc într-o serie de procese în fata tribunalelor de la Havre, Rennes, Paris si Saint Malo) pare un „personaj” dubios („déjà vu” quelque part) si acesta îl denunta la Siguranta Generala, motiv pentru care Passal nu-si mai poata duce planul sau sordid pâna la capat pentru ca va fi arestat din timp, împreuna cu sotia si prietena sa. Georgette Passal va fi achitat la proces, iar Gisèle Gisors va fi condamnata la 8 luni de închisoare. În schimb, Marchizul Clément Passal, în timpul instrumentarii dosarului Marchizului de Champaubert, va fi inculpat si în alte dosare, ceea ce face ca pdeapsa de cei 5 ani în acest dosar sa fie contopita cu alte sanctiuni penale de 2 ani, respectiv, 4 ani din acestea. În concluzie, va fi eliberat la sfârsitul lunii iulie 1929 dupa aproape 5 ani de detentie, cu putin timp înainte de declansarea marii crize economice mondiale.

Din pacate, Passal (pseudo marchiz, seigneur al manastirii din Dinard, animatorul de la Canadian Motor, profesorul de dans de La Bouboule– Departamentul Puy de Dôme, coruptorul gardienilor din închisoarea Loos–Lille Métropole, etc.) nu se va putea bucura de aceasta libertate prea mult timp. Pentru ca pe 4 octombrie 1929, la solicitarile unui vecin de-al acestuia, Victor Bachelet (bacan, cu domiciliul în strada Tourville n°38 din Sanit Aubain Juxte Boulleng/Saint Aubin lès Elbeuf– Rouen Normandie Métropole, Departamentul Seine Maritime) însotit de catre Guyvallet (Gryvallet/mecanic, domiciliat în strada Jouet n°12 la Maisons Alfort–Métropole du grand Paris), jandarmii Richard si Bertshy din Ecquevilly (Grand Paris Seine et Oise – Departamentul Yvelines) îi vor gasi cadavrul (într-un cosciug) îngropat în padurea pariziana Verneuil sur Seine, la locul indicat cu mare precizie (inclusiv cu o schema detaliata a „mormântului”) într-o corespondenta semnata de catre Mme d’Orgeval (Grand Paris Seine et Oise–Departamentul Yvelines) care denunta razbunarea sectei „Les Chevaliers du Thémis”. Scrisoarea ar fi fost expediata pe 2 octombrie 1929, de la Paris (biroul postal din strada Glück, în jurul orei 18h00), iar Bachelet, ar fi ajuns în posesia ei, pe 3 octombrie. Conform declaratiei lui Bachelet, Passal ar fi disparut de acasa pe 16 septembrie, iar mama ei ar fi primit de atunci o serie de scrisori (dactilografiate) în care secta „Les Chevaliers du Thémis” îsi revendica kidnappingul (rapirea si sechestrarea) baiatului ei care urma sa fie supus torturii. În ultima scrisoare redactata pe 28 septembrie de catre membri ai sectei, acestia fac cunoscut mamei Marchizului ca îi vor pune cadavrul (închis în cosciug) pe catafalc („mise en bière”, obligatoriu în Franta), evident, fara sa mentioneze ca acesta era înca în viata, iar dupa ce va fi  îngropat,  urma sa respire (pâna la moartea sa) prin intermediul unei furtuni care comunica cu exteriorul. Ancheta lansata de catre Cpt. Henry de la Jandarmeria din Saint Germain din ordinul judecatorului de instructie Roussel de la Tribunalul din Versailles (regiunea pariziana), la care vor participa si Comisarul Gabrielli, seful primei brigazi mobile, respectiv, inspectorii Adam, Faure si Malecot, îmreuna cu medicul–legist Detis (care va efectua autopsia la Fundatia Delapierre), va confirma faptul ca Passal (asezat în cosciug într-o parte, în „pozitia câinelui”) s-ar fi sufocat, pentru ca acesta ar fi fost obligat sa-si asigura nevoia de oxigen (pentru supravietuire), prin intermediul unui furtun al carui capat comunica cu exteriorul. În afara de aceasta metoda ucigasa sordida, „Cavalerii” l-ar mai fi supus pe Marchiz si altora, nu mai putin sordide si nici de invidiat, dar acesta ar fi supravietuit acestora.

Printre acestea mentionez si lansarea lui Passal dintr-un avion în zbor cu o parasuta, care se deschidea foarte aproape de sol sau conectarea lui prin intermediul unui fir la un aparat electric aflat la o tensiune (foarte) înalta, asupra caruia trebuia sa traga (în foarte scurt timp) cel mult 4 gloante cu un revolver, pentru a-l distruge (anihila) înainte sa fi fost electrocutat. În sfârsit, într-o scrisoare (tip testament în 2 pagini) gasita în buzunarul hainei Marchizului (expediata de catre „Cavaleri” dupa 2 zile de la identificarea „mormântului” acestuia în padurea Verneuil), el marturiseste mamei sale ca fost supus la 6 torturi si stie ca va muri, dar în ultimele momente ale vietii se va gândi numai la ea… De altfel, conform declaratiilor lui Bachelet si Guyvallet, Marchizul (care a avut parte de o viata mai mult decât furtunoasa si tumultuoasa), ar fi avut intentia sa-si publice memoriile, iar în acest scop ar fi plecat la Deauville pentru ca acolo s-ar fi intersat de ele „Mme d’Orgeval”. În ceea ce îl priveste pe Bonny, este el cel care pe 26 septembrie 1924, sub comanda Comisarului Vidal, îi va întinde capcana Marchizului de Champaubert, (jucând rolul unui bijutier parizian care ar fi raspuns solicitarilor acestuia), pentru a-l „prinde cu mâta-n sac”, în flagrant delict, ceea ce si reuseste! În acelasi an, este el cel care va fi însarcinat si cu anchetarea unui trafic de (importante) fonduri din Franta catre Elvetia cu complicitatea cardinalului Pierre Paulin Andrieu (1849–1935, fost Episcop la Marsilia/1901–1909, Arhiepiscop la Bordeaux/1909–1935 numit Cardinal în 1907 de catre Papa Pius al X-lea/1835–1914, în functie între 1903–1914). Cazul ar fi fost solutionat „confidential” (pe cale amiabila), dar s-ar parea ca acesta, pentru a scapa de probleme judiciare, sub presiunea exercitata de catre Aristide Briand (1862–1932, om politic republican–socialist/1911-1934, în timpul cele de-a 3-a Republici Franceze/1870-1940, Deputat/1902-1932, Presedintele al Consiliul de Ministri si Ministrul de Interne/1909–1911, 1913, 1915-1917, 1921-1922, 1925-1926 si 1929, Ministrul Justitiei/1908-1909, 1912-1913, 1914-1915, Ministru al Afacerilor Externe/1915-1917, 1921-1922, 1925-1932, Laureat al Premiului Nobel pentru Pace/1926, pentru reconcilierea dintre Franta si Germania–acordul de la Locarno/1925) ar fi intervenit pe lânga Papa Pius XI (1857–1939) pentru condamnarea în 1926 a organizatiei „l’Action française” (miscare politica nationalista si regalista, fondata în 1898 de catre François Bel– Ker,  deosebit de activa în prima jumatate a secolului XX). În sfârsit, în martie 1927, Bonny nu va ezita sa împiedice o tentativa de santaj din partea Doamnei Annezin contra cumnatului sau Maurice Sarraut (1869-1943, fost jurnalist si proprietar al celebrului jurnal La Dépêche, respectiv, fost senator al Departamentului Aude/1913-1932, din partea Partidului Radical–Stânga al carui presedinte este între 1926 -1927, aderat în 1940 la Regimul de la Vichy si sustinator al Generalului Pétain, executat pe 2 decembrie 1943 în fata rezidentei sale din regiunea urbana Toulouse, nu de catre membri ai Rezistentei franceze, asa cum s-a crezut, dar de catre membri ai militiilor naziste, carora  Henry Frossard, seful acestora, ar fi furnizat vehicul si armele – condamnat la moarte si executat pe 14 mai 1945).

Care la rândul lui ar fi încercat sa o santajeze pe aceasta,  pentru cocaina pe care ar fi  avut-o asupra ei (în bagaje) cu ocazia unei calatorii. Bonny va sustrage raportul compromitator al Politiei, dar Simon Pierre Sabiani (1888–1956, Consilier si Adjunct la Primaria generala a Marsiliei, Deputat/1928-1936, în timpul celei de–a 3-a Repblici Franceze, fost colaborationist în timpul Regimului de la Vichy) va pastra o copie, pe care o va utiliza contra lui Bonny în 1934, în cadrul anchetei (parlamentare) legata de asasinatul magistratului Prince Albert. Efectul acestuia ar fi fost distructiv pentru Pierre Bonny (deja ajuns în dizgratie), cu atât mai mult cu cât Maurice Sarraut era fratele reputatului om politic (în timpul cele de-a 3-a, respectiv, celei de-a 4-a Republici franceze,  între 1870-1940, respectiv, 1946-1958) Albert Pierre Sarraut (1872–1962, reprezntat al Partidului de Stânga Democratica, Deputat lal Departamentului Aude/1902–1924, Senator/1926–1945, Guvernatorul Indochinei franceze/1911–1914 si 1917–1919, Ministrul Coloniilor/1926–1924  si 1932–1933, Ministrul Marinei/1930–1931  si 1933–1943 , Ministru de Stat/1937–1938 , Ministru de Interne/1926-1928, 1934, 1936 si 1938–1940, Presedinte al consiliului de Ministri si Ministru al Marinei în 1933, respectiv, Presedinte al Consiliului de Ministri si Ministru de Interne în 1936). Acesta intra în Politie în 1919 (prin concurs administrativ) ca inspector de politie provizoriu în regiunile franceze eliberate si va fi însarcinat, în special, cu cautarea si identificarea celor disparuti, cu arestarea raufacatorilor, cu reconstituirea actelor civile, etc., în Departamentul Somme, înainte sa fie admis pe 11 august 1922 (tot ca inspector provizoriu pâna în septembrie 1924 când va fi titularizat), în colectivul Controlului general al serviciilor de cercetari judiciare apartinând  Sigurantei Generale de la Paris (depinzând direct de Ministerul de Interne), în subordinea comisarilor de politie Vidal, Garanger si Hennet, pâna la revocarea lui din Politie începând cu anul 1935, în special pentru coruptie.Aici Bonny va fi antrenat într-o serie de activitati complexe dar si riscante care îl vor aduce în contact cu mafia (crima organizata) franceza interbelica, implicata intr-o serie de infractiuni criminale care au loc în cazinouri (legate de jocurile de noroc), prostitutia si proxenetismul în localurile de noapte, taxele de protectie, extorcare si deturnare de fonduri, trafic de stupefiante si spalare de bani, jafuri armate, santaj, rapire si sechestrare de persoane, asasinate, etc., dar si cu supravegherea strainilor si a teritoriului national, respectiv, a sindicatelor si nu în ultimul rând, cu contraspionajul. Elogiat de catre presa franceza, Bonny va fi distins în 1927 cu Medalia de Argint a Politiei Franceze (Siguranta Generala), pentru rolul important pe care l-ar fi jucat în combaterea infractionalitatii (în special, criminale), dar numai pe „teren”, pentru ca „în sala”, el ar fi fost respins pentru a 3-a oara la concursul (administrativ) de Comisar de Politie. Totusi, în 1932 el este numit Inspector Cl. a-2-a, pentru meritele sale „personale”.

Presa epocii considera ca „esecul sau” în avansare s-ar fi datorat faptului ca  Prefectul Jean–Baptiste–Pascal–Eugène Chiappe (1878–1940, înalt functionar francez apropiat mediilor monarhiste care se va opune Regimului de la Vichy, de origine corsicana, Prefect al Politiei pariziene/1927-1934, Presedinte al Consiliului  Municipal Paris/1935–1936 si Deputat–independent  republican/1936-1940), s-ar fi opus favorizarii carierei acestuia. În aceasta perioada a vietii, Bonny ar fi avut un nivel de viata net superior celui pe care i-ar fi permis sa-l aiba salariul sau demarunt (mic) functionar” al Statului: eleganta vestimentara iesita din comun, vehicul proprietate personala, apartament (cu chirie) luxos pe bulevardul Pereire din sectprul n°17 (înconjurat de cartierele Ternes, Plaine de Monceaux si Batignolles) nu departe de Arcul de Triumf (Place d’Etoile – Général Charles de Gaulle), calatorii în strainatate, etc. Înainte însa de demiterea sa din Politie, în 1934, el va fi însarcinat si cu ancheta în dosarul asasinatului magistratului (judecatorului de instructie) Prince Albert care a instrumentat Dosarul Stavisky, dar si cu al acestuia din urma, a carui sinucidere parea sa fi fost mai mult decât suspecta, mort în conditii la fel de suspecte ca si René Lucet („sinucis” cu 2 gloante în cap, în acelasi loc, ceea ce practic, pare putin probabil). Dupa disparitia (fuga) lui Stavisky la sfârsitul anului 1933, Bonny reuseste sa puna mâna pe cele cca 1.078 de „cotoare” ale cecurilor semnate de catre acesta (încredintate de catre asociatii sai Georges Hainnaux si Gilbert Romagnino, avocatului acestuia din urma, decanul baroului Raymond Hubert, care ar fi aflat si de existenta lui Sylvain Zweifel–un alt complice al lui Stavisky) ceea ce punea în evidenta amploarea coruptiei din anturajul acestuia, în special în rândul oamenilor politici care l-ar fi protejat. Este Hainnaux  cel care se va prezenta cu „cotoarele” de cecuri la domiciliul lui Bonny, unde acesta era deja asteptat de catre directorul de cabinet al Ministrului de Justitie Eugène Raynaldy (1869–1938, în functie între 26 noiembrie 1933–27   ianuarie 1934), Magistratul instructor (Judecatorul de instructie), André Ordonneau, Procurorul Republicii de la Tribunalul de Instanta Seine (Paris)   Georges Gomien (numit prin decret pe 27 februarie 1934) si Comisarul Marcel Delgay de la Siguranta Generala. Malversatiile sunt descoperite la sârsitul anului 1933, când Stavisky se refugiaza în cabana sa din Chamonix  („Le Vieux logis”). 

Cautat de catre politistii de la Siguranta Generala (printre care si de catre Bonny), Stavisky este gasit de catre acestia, „fara suflare” („sinuciscu doua gloante trase în cap în acelasi loc, de la o distanta maxima de 3m”), pe 8 ianuarie 1934, cu putin timp înainte sa fie arestat de catre politistii veniti la Chamonix cu acest scop, care ar fi fost si martori la focurile de arma trase. Dupa moartea acestuia, adversarii Guvernului afirmau ca aceasta ar profitabila mai mult politicienilor parlamentari de stânga sau celor radicali, printre care si Presedintelui Consiliului de Ministrii Camille Chautemps (1885- 1963, om politic apartinând între 1919-1934 partidului RRRS/Partidul Republican Radical si Radical-Socialist, activ între 1901–2017, iar între anii 1934–1940  partidului GD/Stânga Democratica, fost Primar al orasului Tour/1919–1925, fost Senator/1934–1940, respectiv, Deputat/1919-1928 si 1929-1934, Ministru de Stat/1936 –1937, Vicepresedinte al Consiliului de Ministrii/1938–1940 si Presedinte, resoectiv, Ministru de Interne/1930, 1933–1934  si 1937–1938), al carui frate era avocatul lui Stavisky, dar si Prefectului de Politie Jean Chiappe (1878–1940, înalt functionar francez apropiat mediilor monarhiste care se va opune Regimului de la Vichy, de origine corsicana, Prefect al Politiei pariziene/1927-1934, Presedinte al Consiliului  Municipal Paris/1935–1936 si Deputat–independent  republican/1936-1940). În concluzie, presa vremii sugera faptul ca lichidarea acestuia ar fi fost pus la cale de catre Guvernul lui Camille Chautemps. În ceea ce o priveste pe sotia sa „la belle Arlette” (Arlette Satvisky, care moare, mult mai târziu, în 1988), aceasta va emigra în SUA (îmreuna cu fiica sa Micheline/n.1930), unde va lucra ca dansatoare în cadrul unor cabarete, dar peste 3 ani se va întoarce în Franta si va devini croitoreasa, desfasurându-si activitatea într-un atelier din strada Saint Honoré n°269 la Paris. Dupa cel de-al 2-lea Razboi Mondial (în 1946) ea se casatoreste cu un militar american  (Cpt. Russel T. Cook) întâlnit în Franta (în timpul razboiului), pe care îl  urmeaza îmreuna cu Micheline în Porto Rico. Claude (n.1926, devenit magician/iluzionist) cel de-al 2-lea copil al ei (din relatia cu Stavisky) va avea probleme psihice si va efectua mai multe sejururi în spitale de psihiatrie pâna când moare în 2006, dar între timp va scrie o carte, care îl va face si mai cunoscut („Stavisky était mon père”/Stavisky a fost tatal meu,  Editions n°1/1995, 311 pag). Ajuns în Franta (la Paris) la vârsta de 12 ani (îmreuna cu parintii sai, evrei askenazi), Serge Alexandre Stavisky (1886–1934, originar din Slobodka – atunci Imperiul Rus, astazi regiunea Kiev în Ucraina) va avea o copilarie mai mult decât fericita (împlinita), având în vedere fatul ca tatal sau Emmanuel Stavisky era un bun chrirug–dentist. Din pacate însa, fiind, „rasfatat” (alintat) de catre cei din jurul sau înca din tinerete, el nu „se va tine de carte” si în scurt timp „se lasa de scoala”, specializându-se în escrocherii si în „tot felul de activitati ilegale”.

Implicat într-o serie fraude si delicte împreuna ca amanta sa Jane Darcy (Jeanne Bloch/nascuta Dreyfus, 1858–1914, cantareata si actrita franceza) printre care falsificari de cecuri bancare, vânzare de produse inexistente, sali de jocuri (de noroc) clandestine, trafic de stupefiante cu Turcia, escrocherii cu cupoane ale Tresoreriei, etc., când tatal sau îsi da seama ca este incapabil sa-i plateasca datoriile se va sinucide. Denuntat de catre un fost complice de escrocherii Jean Galmot, Stavisky este arestat în prima parte a anului 1926 la Marly-le-Roi (departamentul Yvelines, regiunea urbana pariziana) pentru furtul unui pachet de actiuni de la niste agenti de schimb (de devize) si este încarcerat în detentie provizorie 18 luni (la celebra închisoare pariziana „La Santé”), dar fi eliberat la sfârsitul anului 1927 (contra unei cautiuni de 50.000FRF) din „motive de sanatate”, ca urmare a unor false certificate medicale furnizate directiei penitenciarului, prin intermediul unor complici de-ai sai. De altfel, procesul nu va avea loc niciodata, ca si cum Stavisky ar fi beneficiat de un „non-lieu” (încetarea urmaririi penale), ceea ce, oficial, nu a fost niciodata consemnat de catre justitie. De aici si concluzia ca acesta din urma ar fi beneficiat de protectia unor importante personalitati politice ale epocii. În scurt timp, se va casatori cu Arlette Simon (manechin la Chanel) si se va muta la hotelul Claridge (pe Champs–Élysées n°74), iar ulterior va deveni proprietarul salii de spectacle Théâtre de l’Empire (pe Wagram n°41, cartierul Arcul de Triumf – Place d’Etoile) fondata în 1886 si închisa în urma unui incendiu pe  13 februarie 2005. De atunci, Stavisky („le beau Sacha”) investeste în ziare politice, frecventeaza saloane (localuri) mondene si îsi creaza o serie de relatii politico – financiare (unele chiar în sferele înalte ale Statului), mai mult decât solide. Afacerile Stavisky încep sa prospere „exponential” dupa ce reuseste sa implementeze credite municipale care sa functioneze pe baza Algoritmului Ponzi. Astfel, la Orléans (Prefectura Departamentului Loiret, Regiunea administrativa Centre–Val de Loire), „le beau Sacha”, reuseste, cu complicitatea unor oameni de afaceri si oameni politici, sa emita peste 30 milioane de cupoane, iar când autoritatile fiscale se vr (auto)alerta(sesiza), acesta din urma se va muta în sud, la Bayonne (Subprefectura si Capitala Departamentului Pyrénées Atlantique, Regiunea administrativa Nouvelle Aquitaine, respectiv, sediul CAPBComunautat  d’Aglomeracion deu País Basco), unde reuseste, sub numele de Serge Alexandre, sa pagubeasca Crédit Municipal de Bayonne cu peste 200 Mil FRF (ceea ce îl va si compromite definitiv), cu complicitatea primarului–deputat Joseph Garat (1872–1944, avocat si om politic membru al partidelor republican radical si radical-socialist, respectiv, radical stânga, Primar al orasului Bayonne/1908–1919 si 1925–1934, Deputat/1910–1919 si 1924–1936), un „clientelist abil” care va crea aceasta institutie financiar–bancara în 1930, dupa ce în Primul Razboi Mondial (1914–1918)  este distins cu Crucea Razboiului la Expeditia de la Salonic (Frontul din Macedonia–din  Salonic/5 octombrie 1915–29 septembire 1918, format în urma unei încercări a Aliatilor de a ajuta Serbia în toamna anului 1915 împotriva atacului lansat de catre Germania, Austro–Ungaria si Bulgaria), desfasurat pe teritoriile tarilor Macedonia—Albania, Bulgaria, Grecia si Serbia, finalizat cu victoria Aliatilor (prin Armistițiul de la Salonic).

Interpelat pe 7 ianuarie 1934, el este încarcerat în detentie provizorie la închisoarea (Maison d’Arrêt) din Bayone, ceea ce va avea ca efect, înlaturarea lui de la Primarie si din Partidul Radical. În fata Comisiei de ancheta, Garat pledeaza „nevinovat”, considerând ca ar fi fost înselat de catre Stavisky datorita lipsei sale de „vigilenta”, pe care pâna la sârsitul anului 1933 nu l-ar fi cunoscut decât cu numele „mic” (Alexandre). Inculpat de furt, de fals si uz de fals în înscrisuri private, respectiv, de complicitate la fals în înscrisuri si la deturnare de fonduri publice, de escrocherie si însusire de bunuri necuventie, Joseph Garat va fi condamnat în 1936 de catre Tribunalul Corectional Bayonne la 2 ani de închisoare cu executare, ceea ce va pune si capat, automat, carierei sale politice. În sfârsit, Henri Louis Chamberlin (Lafont) si Pierre Bonny înainte de a fi executati pentru colaborationism cu Regimul de la Vichy (1940–1944) în timpul celui de-al 3-lea Reich German (în perioada celui de-al 2-lea Razboi Mondial) si rolul important pe care l-au avut în calitate de leaderi ai Gestapoului German în Franta (La Carlingue) au fost audiati la „Conciergerie” (resedinta si sediul regilor francezi în timpul secolelor X-XIV, astazi Palatul de Justitie de la Paris) în Dosarul „Strada Lauriston n°93 din sectorul 16–Paris” (adresa fostei „institutii” naziste La Carlingue–Gestapoul Francez, în timpul Ocupatiei Germane). În fata magistratului instructor (judecatorul de instructie), însarcinat cu instrumentarea dosarului, Pierre Bonny, ar fi marturist „totul” si furnizeaza acestuia o lista cu cca 1.078 de persoane care ar fi colaborat „direct” cu La Carlingue si deci, „indirect”, cu Regimul de la Vichy, în fruntea caruia se afla Maresalul Philippe Pétain (1856–1951, militar de rang înalt si om de stat francez), fost Sef al Statului Francez în perioada 11 iulie 1940–20 august 1944 (fost Presedinte al Consiliului de Ministri în perioada 16 iunie 1940–17  aprilie 1942 si Vicepresedinte  între 18 mai–16 iunie 1940, respectiv, Ministrul Razboiului între 9 februarie – 8 noiembrie 1934). Investit cu „puteri depline” (practic, „nelimitate”) pe 10 iulie 1940 de catre Adunarea Nationala, pe 11 iulie Pétain devine seful Statului si va ramâne în fruntea Regimului autoritar de la Vichy pâna la înfrângerea Germaniei naziste si „lichidarea” celui de-al 3-lea Reich al lui Hitler. Arestat în august 1944 si judecat în iulie 1945, Pétain (aflat sub incidenta „mârsaviei nationale”) va fi condamnat la moarte cu confiscarea integrala a averii, pentru „colaborationism cu o putere straina” si „înalta tradare” pe 15 august 1945, de catre Înalta Curte de Justitie a Frantei (recreat pe 18 noiembrie 1944, în timpul Guvernului Provizoriu al Republicii Franceze între 3 iunie 1944–27 octombrie 1946). Având însa în vedere vârsta înaintata a acestuia, Generalul Charles de Gaulle (1890–1970, presedintele Frantei între 1959-1969, „fondatorul” Republicii a V-a/începând din 1958), atunci seful Guvernului Provizoriu, decide comuatarea pedepsei cu moarte la închisoare pe viata.

În concluzie, Maresalul Pétain moare în detentie pe 23 iulie 1951, în localitatea  Île d’Yeu (Departamentul Vendée, Regiunea administrativa Pays de la Loire, aflata în Golful Gascone–partea din Oceanul Atlantic de Nord cuprina între Regiunea administrativa Bretania si Coasta CantabriqueGreen Spain din nordul Spaniei), unde va fi si înmormântat. În urma unui proces care va avea loc între 1–11 decembrie 1944, Lafont si Bonny vor fi condamnati la moarte pentru aceleasi  crime ca si Maresalul Pétain, fiind executati pe 26, respectiv, pe 27 decembrie 1944 în Fortareata Montrouyge (regiunea pariziana), în ciuda unor „circumstante atenuante” solicitate de catre avocatii lor (Lafont fiind „sustinut” de catre membri ai Rezistentei Franceze care au încercat sa puna în evidenta „tratamentul deosebit de uman” de care ar fi beneficiat din partea acestuia în timpul anchetelor de la La Carlingue, iar Bonny fiind „sprijinit” de catre politisti si jandarmi pentru „rolul sau important jucat în combaterea infractionalitatii în perioada interbelica”). Din contra, daca despre Bonny am putut afla mai multe, în special, pentru ca acesta (fiind inspector de politie la Siguranta Generala) era, oarecum, un personaj „public” si în contact „direct” cu societatea civila, despre Chamberlin (Lafont), care dirija din „bârlogul” sau La Carlingue (al carui director era, „oficial”) fiind mult mai putin mediazat, informatiile (fiabile) sunt si ele mult mai putine, iar majoritatea dintre acestea sunt si ele fara mare importanta. Cert este faptul ca spre deosebire de Bonny, care se tragea dintr-o familie de agricultori provinciali din sud-vestul Frantei (regiunea Bordeaux) si cel putin aparent, ar fi avut parte de o copilarie si educatie, „normale”, ceea ce i-ar fi permis ulterior si accesul ca salariat în cadrul unor întreprinderi prestigioase (Peugeot, Compania Generala Maritima Transatalantica, etc.), Chamberlin, are o origine sociala muncitoreasca pariziana mai mult decât modesta (tatal muncitor care efectua gravura pe piatra, iar mama ziliera), care îsi va petrece copilaria si adolescenta (plina de lipsuri) în diferite cartiere populare periferice ale Parisului, în special dupa moartea tatalui sau în 2013, când acesta este abandonat de catre mama sa, cu putin timp dupa înmormântarea acestuia) si în particular, în cele din proximitatea celebrelor hale pariziene de produse agro-alimentare, manufacturiere, în „en gros”, etc. (astazi, cel de-al 2-lea cartier administrativ parizian ca importanta aflat  în secorul 1), perioada în care va face cunostinta si cu delincventa juvenila (inclusiv, cu casele/centrele de corectie). Într-un asemenea context, dupa parerea mea, cei 2 formau un „cuplu ideal” (în care se completau reciproc) devenit „celula”, care, de altfel, ulterior, se va regasi (de maniera organizata si structurata) si în „soclul” orânduirilor sociale „superioare” capitalismului (socialismul si comunismul).

La dobândirea majoratului, Chamberlin se va înrola în cel de–al 39-lea Regiment de Tragatori (Lupatatori) Algerieni (Turcos/activ între 1842–1964, o unitate militara de infanterie apartinând Armatei Africii–Armata Franceza din Africa de Nord aflata în subordinea Armatei Terestre Franceze) care într-un procent de cca 85% recruta indigeni din Algeria Franceza (Algeria Coloniala dependenta de Imprieul Francez si Republica Franceza/1830–1962). Înainte de 1842, indigenii algerieni erau recrutati în regimentele de infanterie franceza usoare cunoscute sub numele de Zouave, localizate cu precadere în Algria, purtând uniforma araba si participau la toate campaniile militare al celui de-al 2-lea Imperiu Francez (1852–1870), avându-l ca împarat pe Napoleon III (Charles-Louis-Napoléon Bonaparte/1808 – 1973, domnitor între 1852 – 1870) si cea de–a 3-a Republica Franceza (1870-1940), aflata sub presedintia lui  Adolphe Thiers (1797 – 1877, în functie între 1871 – 1877), respectiv, Albert Lebrun (1871 – 1950, în functie între 1831–1940) si se vor distinge, în special, în timpul Primului Razboi Mondial (1914–1918) si celui de-al 2-lea Razboi Mondial (1939–1945), respectiv, în cadrul Corpului de Expeditie Francez (un fost ansamblu de 4 divizii militare cobstituite în mare parte din Armatei Africii), care între noiembrie 1943 – iulie 1944 lupta alaturi de aliati în Campania din Italia (iulie 1943 – mai 1945), sub comanda Generalului de Armata infanterist  Alphonse Pierre Juin (1888 – 1967, unul dintre mari sefi ai Armatei de Eliberarea a Frantei, singurul general din cel de-al 2-lea Razboi Mondial  care a fost avansat la gradul de Maresal al Frantei în timpul vietii sale – în 1952, distins cu Marea Cruce  a Legiunii de Onoare, cu medaliile militare Crucea Primului Razboi Mondial/1914 – 1918, respectiv, al celui de –al 2-lea Razboi Mondial/1939 – 1944, ales Membru al Academiei Franceze – în Fotoliul n°4). În sfârsit, în timpul serviciului sau militar  la Turcos (timp de 2 ani), Lafont a fost un militar model (fara nicio abatere/fara nicio sanctiune). Dupa lasarea lui la vatra, Chamberlin va strabate Franta din Nord (de la Havre) pâna în Sud (la Marsilia), via regiunea Rhônes – Alpes (Prfectura la Lyon), unde se va si stabili un timp. Cumparând o camioneta, o vreme se va ocupa cu transportul de marfuri si de persoane, dar spre mijlocul anilor 1920, i se va încredinta un vehicul pentru a fi reparat, care, din pacate pentru el, era furat, motiv pentru care va fi arestat (de catre jandarmi), judecat si condamnat la 2 ani închisoare de catre Curtea Coretionala de la Aix en Provence, unde va fi si încarcerat. El se va casatori cu Rebecchi Arzia pe 26 aprilie 1926 în detentie cu care va avea 2 copii (Pierre si  Henriette).

Având si o interdictie de sejur timp de 10 în regiunea Marsiliei (o sanctiune „administrativa” suplimentara pronuntata de catre Tribunalul Corectional, în afara de cei 2 ani de condamnare cu executare în penitenciar), dupa liberarea, Chamberlin va duce un timp o viata mizerabila lucrând de maniera clandestina, sub nume fals, etc. pâna când reusesta sa-si gaseasca de lucru la Saint-Jean-de-Maurienne (Subprefectura Departamentului Savoie, Regiunea administrativa Auvergne–Rhônes–Alpes, frontaliera cu Italia), unde se va si stabili cu familia. Din pacate pentru el, sotia lui sustrage din mgazinul în care lucra  (cu scopul de a fugii cu un alt barbat) suma de 2.000FRF (cca 300€ si peste 1.500€PPA- raportat la puterea de cumparare, astazi), motiv pentru care el, considerat suspect, este din nou arestat. Fiind considerat un raufacator recidivist, el va fi condamnat la munca fortata (silnica) si deportat (transferat) la Ocna din Cayenne (Prefectura Departamentului si a Regiunii Guyana franceza, din nordul Americii de Sud, care împreuna cu cea de la Saint-Laurent-du-Maroni, sunt cele mai reprezentative centre de detentie ale regiunii Guyana franceza, fondate de catre Napoleon III în 1952, respectiv, în 1858).  Abil si curajos, Chamberlin, reuseste sa evadeze si sa se ascunda în Franta, devenind „oficial”, mai întaî Norman, iar ulterior, la începutul anilor 1940, Henri Lafont, sub numele care va intra sub Regimul de la Vichy (1940–1944) în istoria colaborationismului cu Gestapoul German (în perioada Ocupatiei Germane), ca sef al institutiei naziste „La Carlingue” (Gestapoul Francez – Gestapoul German în Franta). Înainte însa, începând cu anul 1940, Lafont va fi managerul (gestionarul, administratorul) unui garaj–service (auto) Simca, la Porte de Lilas (nord–estul parizian, frontiera dintre sectoarele 19 si 20), ceea ce îi va permite sa intra în contact („oficial”) cu autoritatile politienesti de la Prefectura de Politie Paris, care dupa armistitiul din 22 iunie 1940 si dupa instaurarearea Regimului de la Vichy (10 iulie 1940–20 august 1944) va intra în „subordinea” (neoficiala) a Gestapoului German din Franta, La Carlingue. Astfel, începând cu luna martie, Lafont devine „le gérant du mess de l’Amicale” a Prefecturii de Politie, dar în lipsa unor documente de identitate fiabile, pare suspect si este arestat. Reuseste sa fuga si din arestul Politiei si se va angaja într-o brigada de luptatori cunoscuta sub numele de „Voluntarii Mortii”, care peste 2 luni va fi dizolvata, iar Lafon va din din nou arestat pentru „nesupunere” în fata autoritatilor publice, respectiv, „uzurpare de stare civila” si va fi încarcerat în închisoarea Cherche Midi (un vechi centru de detentie militar parizian aflat la intersectia dintre Bulevardul Raspail n°54 si Strada Cherche Midi n°38, în functiune între 1847–1950), dar ca urmare a înaintarii Wehrmachtului („Forta de Aparare” Germana–Armata celui de al 3-lea Reich/21 mai 1935–30 august 1946/dizolvarea oficiala de catre fortele eliberatoare aliate), el va fi transferat în lagarul (tabara) din Cepoy (Departamentul Loiret, regiunea administrativa Centre–Val de Loire) nu departe de Montargis, de unde cu ajutorul unor complici (membri ai Abwenr – Serviciul  de spionaj al Armatei Germane/1921-1945), printre care si elvetianul Max Stocklin), reuseste sa evadeze din nou si intra în contact cu Hermann Brandl (Otto Brandl/1896–1947, inginer si agent de informatii german în cel de-al 2-lea Razboi Mondial), respectiv, cu Wilhem Radecke (Capitan în cadrul Wehrmacht), care îl vor promova ca sef la Carlingue. Astfel, Lafont, profitând de poztia sa „socio–profesioinala” dar si cea politica, deosebit de solide si sustinut de catre Gestapo, va face o avere uriasa rapid. Cu ocazia casatoriei Standartenführerului SS Helmut Knochen, (1910–2003, fost sef al Politiei de Siguranta/Sipo, precum si al Serviciului de Siguranta/SD, pentru Franta si Belgia între 1942–1944), adjunctul Obergruppenführerului SS  Heydrich Heidrich (1904–1942), însarcinat cu implantarea politiei secrete în Franta, Lafont, îi face un cadou de nunta acestuia, un superb si luxos Bentley Mark V (4.257m3) conceput si construit de catre constructorul de automobile britanic Bentley Motors (fondat în 1919, care din 1931 este integrat în grpul britanic Rols-Royce Limited/fondat în 1906, iar din 1998 în grupul german de automobile  Volkswagen/fondat în 1937). În ceea ce îl priveste pe Helmut Knochen, acesta este judecat în 1946 de catre un tibunal britanic din Wuppertal pentru uciderea unor piloti britanici si este condamnat la moarte, dupa care pe 1 iulie 1947 este extradat în Franta pentru a fi judecat si în aceasta tara. Dupa o instructie care a durat cca 7 ani, Knochen, este condamnat tot la moarte pe 9 octombrie 1954 de catre un Tibunal Militar de la Paris, pentru crime de razboi. Acesta va face apel, iar Presedintele Republicii Franceze Vincent Auriol (1884–1966, în functie între 1947–1954 în timpul celei de–a 4-a Republici Franceze/1946-1958), îl va gratia pe acesta, dar pe 10 aprilie 1958, René Coty (1882–1962, Presedintele Republicii Franceze între 1954 – 1959, în timpul Republicii a IV-a/ 1946-1958) revine asupa deciziei predesorului sau si comuta pedeapsa de condamnare la moarte a lui Knochen, printr-un decret publicat pe 31 decembrie 1959 la 20 de ani de recluziune criminala de la data pronuntarii sentintei. Dar Charles de Gaulle, presedinte – fondator al celei de a V-a Republicii Franceze (din nou, în frunrtea Statului, între 1959–1969), semneaza liberarea acestuia cu ocazia semnarii tratatului de cooperare franc –german pe 20 noiembrie 1963), numai cu 2 zile înainte de asasinarea la Dallas (Yexas) al pacifistului presedinte american (cel de– al 35–lea al SUA), JFK (John Fitzgerald Kennedy/1917 – 1963, în functie între 1961 – 1963). Din contra, Heydrich Heidrich (SS–Obergruppenführer) nu va fi niciodata judecat pentru crimele sale odioase de razboi sau cele contra umanitatii, pentru ca în apogeul „carierei” sale de nazist antisemit („fara scrupule”, „veriga tare a terorii naziste” începând din 1941), adjunct înca din 1933 al Reichsführerului-SS Heinrich Himmler (1900–1945, ideologul „rasei superioare”/26 octombrie 1929–7 aprilie 1945, unul dintre cei mai înalti demnitari ai celui de-al 3-lea Reich) pe când cumula si alte functii importante (printre care si Protectorul–Viceguvernatorul celui de–al 3-lea Reich în Boemia si Moravia, respectiv, director al RSHA/ReichssicherheitshauptamtOficiul Central de Securitate al Reich–ului creat de catre Himmler pe 27 septembrie 1939), el este asasinat într-o ambuscada pe 4 iunie 1942 la Praga de catre 3 membri ai Rezistentei Cehoslovace, parasutati în regiune, în noaptea de 28–29 decembrie 1941 de catre un avion britanic. Este vorba de slovacul Jozef Gabčík si cehul Jan Kubiš apartinând grupului Anthropoid si cehul  Josef Valčík apartinând grupului Silver.

În sfârsit, pe 26 decembrie 1944 (în jurul orei 09h50) înainte de a fi fuziat (împuscat, cu o carabina (semi)automata) de catre un pluton de executie în Fortareata Montrouge (din regiunea urbana pariziana), Lafont (printre altele, fost si finantator al „French Connexion” prin intermediul lui Auguste Ricord/„Comandantul” – ”Mr. Heroina”/1911–1985 , cu zâmbetul pe buze si o tigara în gura, va adresa câteva cuvinte, celor prezenti la eveniment care au ramas celebre:„Eu nu regret nimic, 4 ani înconjurat de orhidee si dahlia, respectiv, de Bentley, trebuie platit. Am trait de 10 ori mai repede, iata, este totul. Spuneti fiului meu ca nu trebuie sa frecventeze niciodata beciurile. Ca acesta sa fie mândru de tatal sau si sa fie ca el”. În cartea Marga, Comtesse de Palmyre (Marie-Cécile de Taillac, Éditions Belfond, 1995, 245 p/ISBN 978-2-7144-3281-0) exista o versiune putin diferita: „Nu conteaza daca mor. Eu am trait 10 vieti, deci pot pierde una dintre ele. Ar trebui modernizat sistemul de executie, în loc de preot, ar trebui sa fie trimis la locul acesteia „une belle nana”” (o fata draguta, senzuala, sexy)

Merita sa subliniez aici faptul ca în august 1944, cei „compromisi” (fosti colaborationisti cu Regimul de la Vichy, inclusiv, cei de la La Carlingue) vor încerca sa dispara (cu precadere în Germania, în landurile Baden–Württemberg, la Baden-Baden, respectiv, Sigmaringen sau Saxonia Inferioara, la Steinhorst), dar Lafont ramâne în Franta, în speranta ca (fiind putin cunoscut „marelui public”) nu va fi denuntat.  Astfel, acesta (împreuna cu familia sa), însotita de cea a lui Pierre Bonny, pleaca de la Paris si se instaleaza la o ferma din Bazoches-sur-le-Betz (Departamentul Loiret, Regiunea administrativa Centre–Val de Loire), lasându-l pe acesta din urma sa distruga fisierele de la La Carlingue, de unde aveau de gând, ca dupa ce „apele tulburi se linistesc” sa fuga în Spania. Însa, din pacate pentru ei, vehiculele lor, un Bentley si un Jaguar vor fi rechizitionate de catre FFI (Fortele Franceze din Interior/create pe 1 februarie 1944 – compuse, cu precadere din membri ai Rezistentei Franceze, ai AS – Armata Secreta, gaulle-ista, dupa numele Generalului de Armata Charles de Gaulle, a ORA – Organizatia de Rezistenta a Armatei, giraud-ista, dupa numele Generalului  de Armata  Henri Giraud, etc.), ceea îl va obliga pe Lafont sa-l trimita pe Jaques, fiul lui Pierre Bonny la Paris cu bicicleta pentru a putea intra în posesia unor vehicule din partea lui Joseph Joanovici (Joinovici – „le chiffonnier milliardaire” /1905 – 1965, fost agent al internationale comuniste Komintern dar si al Gestapoului, respectiv, un sustinator al miscarii de rezistenta Honneur de la Police). Este el cel care îi denunta pe Lafont si Bonny autoritatilor politienesti franceze, indicând acestora si locul unde familiile celor 2 fosti leaderi ai La Carlingue, se ascund.Ca urmare, pe 30 august 1944, ferma este încercuita si toti membri familiilor acestora vor fi arestati (fara a opune niciun fel de rezistenta), iar politistii vor gasi si 5MilFRF cash (dintre care jumatate în bancnote mici, ascunse într-un cufar cu lenjerie murdara), bijuterii, arme de foc si documente false de identitate, ascunse în diferite locuri ale fermei. În ceea ce îl priveste pe Mr. Heroina („El viejo” în Paraguay) , originar din Marsilia, apropiat lui Lafont (în subordinea caruia a lucrat în, La Carlingue), unul dintre principalii membri–fondatori ai „French Connexion” în America de Sud („Latin Connexion”) în anii 1950–1960, dupa ce va efecuta o pedeapsa de 14 ani de detentie criminala pentru port ilegal de arma si tentativa de asasinat, dupa Eliberarea Frantei, acesta pleaca în Italia, de unde se refugiaza în Argentina (la Buenos Aires), iar ulterior în Venezuela (la Caracas), unde va dirija localuri (restaurante si baruri de noapte) implicate în traficul de stupefiante si prostitutie. În perioada 1949-1951 revine de mai multe ori în Franta, unde a fost condamnat la 20 de ani recluziune criminala (prin contumacie) pentru colaborationism cu Gestapoul (La Carlingue) si furt organizat de arme de foc. Desi este naturalizat în Argentina, el va fi expulzat din aceasta tara ca urmare a unui mandat de extradare emis de catre autoritatile franceze, dar gratie relatiilor sale, el reusesteste sa se refugieze în Paraguay, unde deschide restaurantul „Paris – Pizza”, în regiunea urbana a capitalei, Asunción. Cu restul banilor obtinuti de La Carlingue, îsi va finanta traficul de heroina catre SUA, via Mexic, construind în paralel, la Marsilia, laboratoare speciale de transformare al opiumului în heriona. Desi, pe 19 aprilie 1968, acesta este arestat cu alti 2 gangsteri de origine corsicana, Lucien Sarti (1931–1972, figura marcanta a crimei organizate din Marsilia) si  François Chiappe (fost membru al OAS–Organizatia Armata Secreta, fondata pe 11 februarie 1961, cu putin timp înainte de Eliberarea Algeriei, in 1962), sub acuzatia ca ar fi fost implicati în bracajul (jaful armat) de la Banca Argentinei, cei 3 vor fi pusi în libertate si disculpati în dosar din „lipsa de probe materiale fiabile”.

Totusi, El viejo va fi arestat în septembrie 1972 la Asunción în compania lui Christian David  [„Le beau Serge”/1930–1960, fost membru al SAC – Serviciul de Actiune Civica gaulle-ist, care ar fi marturisit ca Antoine Guerini ar fi trimis ucigasi la Dallas pentru a-l asasina pe JFK, iar Lucien Sarti ar fi fost unul dintre cei care au tras asupra acestuia, vezi pentru detalii articolul autorului: SAC (Serviciul de Actiune Civica)] si va fi extradat în SUA, unde Parchetul de de lânga Tribunalul de Stat îl banuieste ca ar fi exportat catre SUA (începând cu 1965), cca 225kg de heriona (cu o valoare totala pe piata de stpefiante, de peste 11Mil$US), cu ajutorul gruparilor de gherila de stânga. Condamnat la 22 de ani de recluziune criminala, acesta va executa 10 ani de detentie, pâna în 1983, când se va întoarce în Paraguay, unde moare în 1985. Nici Sarti, nu va fi longeviv. Considerat de catre fostul agent CIA Howard Hunt, un traficant de droguri si killer platit în contul organizatiei criminale „French Connexion”, dar si unul dintre cei care ar fi tras la Dallas (Statul Texas), asupra Presedintelui JFK pe 22 noiembrie 1963, aceste este ucis,ulterior, într-o fuziada (schimb intens de focuri de arma) cu autoritatile politienesti din Mexico, pe 27 aprilie 1972. Din contra, Chiappe, luptatorul–antiindependentist contra independentei Algeriei (de Franta)  în cadrul OAS, care ar fi facut cel putin 2.700 de victime (prin intermediul diverselor acte de terorism), este condamnat la 20 ani de recluziune criminala în SUA, din care dupa executarea a 13 ani, se întoarce în Franta, pentru a imigra, ulterior, în Argentina, unde din ordinul lui José Lopez Rega (1916–1989), Ministrul Afacerilor Sociale (1973–1975), în timpul presedintiei  Isabel Martínez de Perón (1931–1976, în functie între 1 iulie 1974–24  martie 1976), participa  la reprimarea fortelor de stânga). Din informatiile pe care detin, el ar fi murit în 2009, în circumstante, nu tocmai elucidate.

Sa revenim acum la montajele financiare frauduloase americane din zilele noastre, care si ele au zguduit profund, din temelii, atât economia cât si democratia acestei tari, dar care au avut un puternic „ecou” economico– financiar, deosebit de distructiv, în întreaga lume, inclusiv, în Europa. Ambele din perioada The Great Recession (2007– 2012), Afacerea Madoff” (în 2008), iar cealalta „Afacerea Stanford” („Micul Madoff”, în 2009). Prima este legata de numele omului de afaceri american evreu, originar din cartierul Queens al New Yorkului, Bernard Lawrence Madoff  („Bernie”/n.1938), Presedinte–Fondator al societatii de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, deosebit de activa în NASD (National Association of Securities Dealers–Asociatia Nationala Americana a Agentilor de Schimb) care în 1971 creaza NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations), o bursa de valori tehnologice (1990–1991) aflata astazi pe locul secund al pietii de actiuni (financiare) în SUA, respectiv, la NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street, principala platforma de schimburi a Bursei de la New York (cea mai mare bursa de valori din SUA si din lume) care apartinea între 2007–2013 grupului NYSE Euronext, rezultat prin fuziunea dintre Euronext (piata bursiera a Zonei Euro din Amsterdam cu o capitalizare de cca 3.000 Md€) si Archipelago Holdings, iar din 13 noiembrie 2013 se afla sub controlul IntercontinentalExchange – o piata bursiera bazata în Atlanta, fondata în 2000. Astfel, putem face o idee despre grandoarea (amploarea, dimensiunea) afacerii Madoff  (având la baza Bernard L. Madoff Investment Securities LLC), care utilizând Algoritmul (Schema, Lantul, Piramida) Ponzi timp de 48 de ani, între 1960, respectiv, criza bancara si financiara din 2008 – caracterizata prin liquidity crisis si soldata cu stock market crash în toamna anului 2008 (cea de-a 2 a faza a crizei financiare din perioada 2007–2010, dupa subprime mortgage crisis din vara anului 2007), a reusit sa escrocheze societatea civila americana cu cca 60-65Md$US (aproximativ, ½ din PIB-ul României). Mentinez aici si faptul ca dupa ce  Bernard L. Madoff Investment Securities LLC  devine una dintre principalele societati de investitii în NYSE (New York Stock Exchange) de pe Wall Street si una dintre primele 5 ale NASD (National Association of Securities Dealers), „Bernie”, devine, printre altele, între 1990–1993, chiar si presedintele NASDAQ (National Association of Securities Dealers Automated Quotations) si cel putin aparent, parea a fi un inovator („revolutionar”) în cadrul burssei de valori electronice. Arestat  pe 12 decembrie 2008, dupa the stock market crash (si ca urmare a efectelor acesteia), pe 29 iunie 2009, Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” pentru toate acuzatiile care i-au fost aduse, va fi condamnat de catre un Grand Jury (compus din 23 de jurati)  al  Tribunalului Statului New York, la 150 de ani de recluziune criminala (sanctiune penala maxima prevazuta prin lege). Fara sa fi facut Apel la sentinta, Madoff  îsi executa pedeapsa cu numarul matricol n°61727-054 la FCCB (Federal Correctional Complex din Butner) din Carolina de Nord, cel mai mare centru medical al Biroului Federal al închisorilor americane (care o si gestioneaza), alaturi de alti 3.489 de detinuti masculini (pentru o capacitate totala de cca 5.000 de locuri). Cunoscuta si sub numele de „Tabara pufoasa” (având în vedere personalitatile remarcabile ale mediului infractional criminal, care sunt încarcerate aici, printre care si: „Jonathan Pollard, fost analist la CIA, condamnat pentru spionaj în favoarea Israelului; Carmine Persico, padrino istoric al familiei mafiote Colombo din New York; Omar Ab-Rahman, Seicul egiptean care ar fi comandidtat atentatul contra World Trade Center în 1993; Joseph Testa, celebru killer al mafiei, al familiei Gambino de la New York–unul  dintre cele 5 familii mafiote, cele mai reputate din New York, etc.), FCCB, este o închisoare „medicala” fara gratii la ferestre, care seamana mai mult cu o „tabara americana cu vaste spatii verzi, cu sali de gimnastica, cu biblioteca si mese de biliard, sauna, o capela, etc”, în care sunt „retinuti” (privati doar de libertate de „deplasare la distanta”) „câini de rasa” (cu „lesa la gât”), printre altii si o serie de fosti infractori bogati.Ca urmare al dezastrului financiar provocat de catre Madoff (cel mai mare din  istoria SUA,  având la baza o escrocherie bazata pe un montaj financiar fraudulos), pe 11 decembrie 2010, unul dintre baietii sai Mark Madoff, implicat  si el într-o oarecare masura în afacerile financiar–bancare ale tatalui sau, este descoperit spânzurat în apartamentul sau din Manhattan. Este cel de-al 2-lea caz de siuncidere în acest dosar, dupa cea a omului de afaceri francez René-Thierry Magon de La Villehuchet (1943–2008, fost membru al celebrului club nautic NYYC–New York Yacht Club), care se siuncide (taiându-si venele) pe 22 decembrie 2008 (dupa arestarea lui Bernard Madoff pe 12 decembrie), în biroul sau de pe Madison Avenue (din centrul Manattan-ului) la New York, care, prin investitiile personale (prin intermediul societatii sale Access International Advisors), în nebuloasa piramidala de tip Ponzi a lui Madoff, a pierdut cca 1,4Md$US (dintr-un total de investitii de cca 3Md$US, pe care i-a gestionat si  care au participat si alte societati importante, ca Lux Alpha cu o investie de cca 825Mil$US). Dar nu numai La Villehuchet a fost un „big looser”  în piramida financiara de tip Ponzi a lui Bernie, dar si celebrul producator, regizor si scenarist Steven Spielberg (The Entertainment Kin/n.1946, distins cu Legiunea de Onoare în grad de cavaler, Knight Commander of the Order of the British Empire, Ordinul Coroanei Belgiei în grad de Comandor, Knight Commander’s Cross of the Order of Merit of the Federal Republic of Germany, etc., respectiv, cu numeroase premii cinematografice, printre care si de 3 ori cu Premiul Oscar, „pentru cea mai buna regie” – de 2 ori  si „cel mai bun film”, Premiul Sindicatului American al Regizorilor, etc.). Printre marii perdanti se numara si reputate institutii financiare (americane, japoneze, elvetiene, spaniole, franceze, britanice, etc.) sau fundatii de renume, printre care si cea a Laureatului Premiului Nobel pentru Pace în 1986 Eliezer Wiesel (1928–2016, supravietuitor al lagarelor de concentrare naziste Auschwitz si Buchenwald, absolvent al Facultatii de Litere a Universitatii Paris–Sorbonne, profesor universitar, erudit al iudaismului, scriitor în limbile franceza, englezan idiș și ebraică, filosof si militant politic evreu – naturalizat  merican în 1963 – de origine româna, membru al Academiilor Americane de Arte si Litere, respectiv, de Arte si Stiinte,  distins cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare si Knight Commander of the Order of the British Empire, cu Medalia de Aur al Congresului American, respectiv, Medalia Prezidentiala a Libertatii), unul dintre fondatorii în 1993 al fundatiei USHMM (United States Holocaust Memorial Museum) si Doctor Honoris Causa a peste 100 de universitati,  printre care, cele mai renumite: Harvard, Yele, Stanford, Cambridge, Princeton, Columbia, Oxford, Normale Sup (ENS–Scoala Normala Superioara), Sorbonne (astazi, Université Paris 1/Panthéon – Sorbonne), Universitatea ebraica din Irusalim, etc.  Cele mai mar pierderi (peste 1 Md$US) au fost înregistrate de catre institutiile financiar bancare: Fairfield Greenwich Advisors (cca 7,50Md$US), Kingate Management (cca 3,50Md$US), Tremont Capital Management    (3,30Md$US), Banco Santander            (3,10$US), Medici Finanz (Bank Medici din 2003, cca 2,10Md$US), Ascot Partners    (cca 1,80$US), Access International Advisors si Fortis Bank Nederland (cca 1,40Md$US), UBP (Union Bancaire Privée, specializata în gestiunea averilor fondata în 1969  de catre Edgar de Picciotto, dispunând de un capital de cca 125,3 Md CHF/130Md$US) si HSBC[1] (cea mai mare banca uropeană din punctul de vedere al capitalizării, înfiinţată în anul 1865 la Hong Kong şi Shanghai sub numele  de „The Hongkong and Shanghai Banking Corporation Limited”, de către scoţianul Thomas Sutherland, pentru a finanţa Extremul Orient), cca 1,00Md$US, fiecare.

Între 100Mil$US–1 Md$US: Ruth and Carl J. Shapiro Family Foundation, RBS (Royal Bank of Scotland), Management Consulting Group PLC, BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria), Man Group PLC, Reichmuth & Co., Nomura Holdings, Maxam Capital Management, EIM SA EIM (Privately Owned Investment Manager). Alti cca 23 de potentialoi clienti ar fi pierdut sume cuprinse între 1– 100Mil$US. Pe 20 februarie 2009 lichidatorul judiciar Lee S. Richards al Bernard Madoff Investment Securities LLC (numit de catre Judecatorul Federal Louis L. Stanton), ar fi recuperat 650Mil$US, iar pe 17 decembrie 2010, alte 10Md$US ar fi fost recuperate de catre autoritatile americane, dintre care cca 7,2Md$US ar fi apartinut lui Jeffry M. Picower (1942–2009) un fost investitor american implicat în scandalul escrocheriei Madoff. Conform unor documente apartinând New York Times, s-ar parea ca pâna în prerent, cca 720.000 de investitori (în afara SUA) ar fi fost rambursati de catre bancile implicate în cea mai mare escrocherie a acestui secol (cel putin, pâna în prezent). Printre institutiile financiar–bancare franceze care au avut pierderi importante putem mentiona: Natixis SA (cca 450Mil€), BNP Paribas (cca 350Mol€), AXA (cca 100 mil€), Dexia (cca 85 Mil€), iar Crédit Agricole, Groupama si Société Générale, fiecare cu cca 10Mil€, în timp ce pierderile micilor investitori ar fi înregistrat un prejudiciu de cca 40Mil€. În sfârsit, nici celalalt fiu al lui Madoff, Andrew Madoff, care nu a fost implicat în afacerile tatalui sau, n-a fost mult mai norocos. Acesta moare de cancer limfatic pe 3 septembrie 2014.În sfârsit, pe 20 decembrie 2012, Peter Madoff  (n.1945), fratele lui Bernard Madoff, care pledeaza „vinovat” ca de altfel si fratele sau Bernard (în 2009) este condamnat si el, la 10 ani de închisoare pentru falsificarea conturilor societatii de investitii familiale Medoff, în cadrul caruia era angajat (salariat) în calitate de „gardian al conturilor”, precum si la confiscarea integrala a averii (în valoare de câteva miliarde de dolari US), conform Procurorului de Manhattan Preet Bharara, respectiv, Judecatorului Laura Taylor Swain. De altfel, contra lui Petrer Madoff (care lucrat timp de peste 3 decenii cu fratele sau Bernard Madoff, doua acuzatii grave au fost formulate: „complot la frauda financiara” datorita „declaratiilor false facute investitorilor si autoritatilor de la SEC ( Securities & Exchange Commission („Jandarmii Bursei” de pe Wall Street) si „falsificarii dosarelor”, respectiv, „inducerea în aroarea a IRS” (Serviciul Impozitelor Americane). Fiul lui Ralph Madoff (1910–1972, instalator de meserie, devenit agent de schimb) si Sylvia Muntner (1911–1974), descendenti din parinti evrei imigranti în SUA (cu origini în Polonia, România si Autsria), dupa obtinerea diplomei de bacalaureat în 1956 la Far Rockaway High School, Bernard Madoff frecventeaza un an Universitatea din Alamama. Devenind membru al Fraternitatii Sigma Tau Alpha Mu, acesta obtine licenta în stiinte politice la Hofstra College în 1960, pentru ca începând din 1961 sa înceapa sa studieze dreptul la Brooklyn Law School, pe care, ulterior, îl abandoneaza. În ciuda unei calificari profesionale si a unor studii superioare, reusite (mai mult sau mai putin aprofundate), Madoff debuteaza în „viata activa” înca în perioada studiilor ca instructor de natatie în Long Island, pentru ca în 1960, în calitate de „întreprinzator autodidact”, sa-si creeze propria societate de investitii cu 5.000$US. Peste 48 de ani, în 2008, în momentul arestarii sale, când fondul sau de investitii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC a pierdut deja 50Md$US, „Bernie” (care gestiona înca cca 17,5 Md$US, corespunzând fondurilor a cca 17–20 de depunatori) poseda mai multe proprietati luxoase la New York si în regiunea sa urbana (la Roslyn si la Montauk), precum si a un apartament în Mahattan, estimat la cca 5,5Mil$US. Dar Bernie avea proprietati somptuoase si în afara Statului New York, la Palm Beach în Florida, la Antibe (regiunea urbana Cannes) pe Coasta de Azur, iar în calitatea sa de membru al Palm Beach Country Club, el era si proprietarul unui avion privat, respectiv, a mai multor iahturi (nave sportive sau de agrement), printre care si unul deosebit, BullInteresant este si faptul ca daca în primele 3 decenii de „întreprinzator autodidact” (1960–1990), Madoff, ar mai fi facut, totusi, si investitii reale (mai mult sau mai putin profitabile), iar în calitatea sa de gestionar de hedge funds (fondri speculative, alternative, de arbitraj, etc.), el promitea investitorilor sai o dobânda anuala cuprinsa între 8–12% la început, ajungând, ulterior pâna 16-17% (ceea ce reusea „sa si acopere”), în ultimele 2 decenii de activitate (1990-2008), el ar fi renuntat si la acestea. Conform unor documente al FBI, Bernie ar fi recunoscut pe 11 decembrie în fata propriei sale familii ca n-ar fi (re)investit niciodata niciun cent din banii investitorilor sai. Cu alte cuvinte, fondul sau de investitii de invesitii (de tip, priramidal – Ponzi), Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, ar fi fost întretinuta, în exclusivitate, ca de altfel si propriile sale „cheltuieli” familiale, numai din fondurile depunatorilor. Ca urmare, arestat pe 12 decmbrie, Bernie, este repus în libertate contra unei cautiuni de 10Mil$US. Peste exact 3 luni, el va pleda „cupabil” (vinovat) în fata „marelui juriu” (Grand Jury) al tribunalului Statului New York, iar verdictul în procesul sau urma sa fie pronuntat pe 16 iunie 2009.

Dar între timp, Irving H. Picard (n.1941, absolvent al facultatii de Drept a Universitatii din Boston, membru al Baroului de avocati din New York din 1982, partener al Cabinetului de avocati Baker Hostetler – American law firm founded in 1916) numit de catre Judecatorul de District Lawrence McKenna, noul administrator judiciar în dosarul lui Bernie, va depune plângere contra acestuia, pentru recuperarea a cca 10Md$US virate de catre Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, diferitelor institutii financiar – bancare carora le era dator, iar în ziua în care urma anuntarea sentintei, acesta primeste (surprins) 8.848 de plângeri legate de 3.565 de conturi ale fondului de investitii Madoff, motiv pentru care sentina va fi anutata doar pe 29 iunie 2009. Cum Bernie nu va face apel, sentinta de condamnare a lui la 150 de ani de recluziune criminala (maxima, conform legii), cu confiscarea integrala a averii acestuia, ramâne definitiva. Merita sa subliniez aici faptul ca Picard, însarcinat cu lichidarea judiciara  a societatii Bernard L. Madoff Investment Securities LLC, estima ca cca 2.000 de persoane fizice sau morale (juridice) ar fi realizat câstiguri importante gratie fondului de investii al lui Bernie si acuza cca 1.000 de persoane ca ar fi fost complicele lui (mai mult sau mai putin) într-o forma activa sau pasiva. Acesta reclama suma de 6,4Md$US celei mai mari banci americane JPMorgan Chase & Co. cu sediul social la New York si cu cele comercial– bancare la Chicago (având o capitalizare de cca 410Md$US si o cifra de afaceri de cca 103Md$US, respectiv, un rezultat net de cca 25Md$US, cu active în valoare de cca 2.513 Md$US, realizat prin intermediul celor cca 235.000 de salariati în 60 de tari), principala banca al fondului de investii al Lui Bernard Madoff, un holding financiar creat pentru prima data în 1799 si (re)fondat în ianuarie 2001 prin fuziunea dintre Chase Manhattan Bank (1954–1976, banuita de catre FBI ca ar fi fost o banca colaborationista cu cel de-al 3-lea Reich/fondat pe 1 septembrie 1799 de catre Aaron Burr Jr./1756–1836, fost cel de-al 3-lea Vicepresedinte al SUA/4 martie 1801–4 martie 1805, sub numele de Bank of the Manhattan Company situat pe Wall Street n°40 pâna în 1877, devenita Chase National Bank/1877–1954 sub directia lui John Thompson/1802– 1891, atunci Secretar de Stat al Trezoreriei si Salmon Portland Chase/1808–1873, un abolitionist convins, fost Senator si Guvernator al Statului Ohio în timpul Războiului de Secesiune–Razboiul Civil American/12 aprilie 1861–9 aprilie 1865, iar ulterior, secretar al Trezoreriei celui de-al 16-lea Presedinte al SUA, Abraham Lincoln/ 4 martie 1861–15 aprilie 1865 si Presedinte al Curtii Supreme) si J.P. Morgan & Co., banca americana de investitii fondata în 1871, printre altii de catre bancherul si omul de afaceri Junius Spencer Morgan/1813–1890 casatorit cu  Juliet Pierpont/1816–1884, parintii celebrului bancher si colectionar de arta  John Pierpont Morgan/1837–1913, fostul proprietar al gigantului transatlantic RMS Titanic, lansat pe 31 mai 1911, pus în functiune pe 10 aprilie 1912 si scufundat în noaptea de 14–15 aprilie în Oceanul Atlantic). Tot Picard, reclama 9Md$US bancii HSBC (din Hong Kong) si 2,5Md$US bancii elvetiene UBS Group[2] (societate de servicii financiare cu sediile la Basel şi Zurich şi rezultă din fuziunea dintre două mari bănci elveţiene private, comerciale şi de investiţii: Union de Banques Suisses şi Société de Banques Suisses, anunţată pe 8 decembrie 1997). El va depune plângere pentru suma de 425Mil$US si contra institutiilor financiar–bancare  Citigroup Inc., cu sediul la New York (membru din 17 martie 1997 al Dow Jones Industrial Average, creat pe 26 mai 1896–cel mai veche indice bursier din New York si din lume), rezultat pe 7 aprilie 1998 din fuziunea cu Travelers Group (societate pe actiuni de asigurari finantat atât din fonduri private cât si publice, creata în 1853) care cu un total de active de cca 1.800Md$US si 220.000 de salariati (respectiv, cu cca 200 milioane de clienti în 100 de tari) se plaseaza pe locul 12 pe plan modial. O alta plângere pentru 400Mil$US, contra BNP Paribas (cea mai mare banca franceza si prima banca din Zona Euro, respectiv, cel de al 5-lea grup bancar international, prezenta în 74 de tari, fondat în 1822 la Bruxelles sub numele de Société générale de Belgique, devenit Comptoir national d’escompte de Paris în 1848,  Banque de Paris et des Pays-Bas, ancêtre de Paribas în 1872, Banque nationale pour le commerce et l’industrie în 1932, BNP – Banque nationale de Paris în 1966 si în sfârsit, BNP Paribas pe 23 mai 2000), cu o capitalizare de 85Md€ si fonduri proprii de 200Md€ cu un bilant contabil de cca 2.000Md€. Si în final, contra institutiilor financiar–bancare Capital Research (The Capital Group Companies/Capital Group, unul dintre 3 cele mai mari organisme de gestionare ale fondurilor de pensii din lume, împreuna cu The Vanguard Group si Fidelity Investisment, creata în 1931 de catre  Jonathan Bell Lovelace/1895 – 1979);   ABN AMRO (banca comerciala de investitii olandeze, membra a indicelui AEX Amsterdam Exchange Index (creata în 1991 în urma fuziunii dintre ABN si AMRO Bank), cumparata pe 10 octombrie 2007 (contra sumei de 70Md€, ceam mai mare suma platita vreodata în sistemul bancar) de catre consortiul format din  Ageas (grup de asigurari belgiene creat în 1990, cu o capitalizare  de cca 7,5Md€ si fonduri proprii de cca 8,6Md€, pentru o cifra de afaceri de cca 12Md€, realizat cu cca 13.000 de salariati), RBS (Royal Bank of Scotland, fondata la Edinburgh în 1727, cu sediul în St Andrew’s Square, cea mai mare banca scotiana, cea de-a 2-a în Marea Britanie si în Europa, respectiv, a 5-a în lume din punctul de vedere al capitalizarii, cu o cifra de afaceri de cca 47Md€, realizata cu un efectiv de cca 120.000 de salariati) si Santander (creata în 1857, devenita în 1999 prin fuziunea dintre Banco Santander si Banco Central Hispano, cea mai mare banca spaniola si una dintre cele mai mari europene si mondiale, cu sediul operational la Boadilla del Monte din Madrid, cu o capitalizare de cca 75Md€ si cifra de afaceri de cca 46Md€, realizat cu cca 180.000 de angajati, care opereaza în Spania, Portugalia, Germania, Marea Britanie, Brazilia, Mexic, Chile, Argentina si SUA); BBVA (Banco Bilbao Vizcaya Argentaria, grup bancar spaniol de origine basca prezent în 37 de state, cel de-al 2-lea brup bancar spaniol si din America Latina, care este principalul operator bancar în Mexic via filiala sa Bancomer, creat în 1999 prin fuziuna dintre Banco Bilbao Vizcaya si Banco Argentaria, ca urmare a fuziunii în 1988 dintre Banco de Bilbao si Banco de Viscaya, cu cca 35 milioane de clienti si 1,2 milioane de actionari, 7.410 de agentii bancare cu cca 98.000 de angajati si o capitalizare de cca de 57Md€); Oppenheimer Holdings Acquisition Corp (banca de investitii fondata în 1881, cu 25,5Md$US active sub gestiune); Vontobel Asset Management (banca privata elvetiana creata in 1924 de catre Jakob Vontobel); Nomura Holdings (holding financiar japonez, vreat în 1925, cu o cifra de afaceri de cca 20Md$US); Merrill Lynch & Co., Inc. (banca de investitii americane creata de catre Charles E. Merrill si  Edmund C. Lynch în 1914,  cu sediul în Manhattan, Four World Financial Center n°1, care gira active în valoare de cca 800Md$US în peste 40 de tari, cu o cifra de afaceri de cca 55Md$US, cumparata oe 15 septembrie 2008 contra sumei de 50Md$US de catre Bank of America, creata în 1929, cu o capitalizare de 235Md$US si 93Md$US cifra de afaceri, realizata cu cca 208.000 de salariati); Pictet & Cie (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare creat la Geneva pe 28 iulie 1805 de catre Jacques-Henry Mallet si Jacob-Michel-François de Candolle, cu cca 4150 de salariati si active în gestiune în valoare de cca 510MdFCH/525Md$US); Banca Lombard Odier (grup bancar privat elvetian specializat în gestionarea averilor si activelor bancare, fondat la Geneva în 1796, cu cca 2250 de salariati care gestioneaza efective bancare în valoare de cca  225MdFCH/240Md$US).Dar ulterior, Irving H. Picard a depus plângere si contra altor institutii de investitii de mai mica importanta pe piata financiara: Legacy Capital, Groupe Tremont, MassMutual Holding LLC, Notz & Stücki, Bank Hapoalim (banca isrealiana, creata în 1921, înainte de crearea Statului Israel pe 14 mai 1948), Genevalor Benbassat & Cie (societate de gestiune elvetiana), etc. Acesta banuia si pe banchera austriaca Sonja Kohn („Femeia austriaca de pe Wall Street”/n.1948, de origine poloneza, din parinti imigranti în Austria, în 1945, fosta sotia a jucatorului de tenis de masa austriac Erwin Kohn/1911 – 1994 , cu care se casatoreste în 1966, dupa care, cei 2 vor locui succesiv, la Francfurt, Milano, Zurich si New York, unde ea devine broker – agent de vânzări la Merrill Lynch din New York între 1985–1987, dupa care ea creaza societatea de investitii  Eurovaleur) ca ar fi fost complicele lui Madoff, „care timp de 20 de ani ar fi orchestrat o vasta masinatie ilegala”.În plângerea sa depusa în 2010 contra Sonja Kohn în SUA si Marea Britanie, Picard reclama acesteia suma de 9,1Md$US si înca 10,5Md$US de la banca italiana Unicredit, filiala a Austria Bank, însa aceasta este achitata în octombrie 2013 de catre Curtea Suprema britanica, care o va declara, oficial, ca victima a lui Bernard Madoff Investment Securities LLC. În concluzie, atât Medici Finanz (devenita Bank Medici în 2003), cât si Sonja Kohn, devin „victime” (oficial) ale lui Bernie Madoff. În 1994 ea revine cu familia în Europa si creaza societatea de investitii „Medici Finanz”, a carei actionar minoritar va deveni chiar si Austria Bank, pentru ca în 1998 sa creeze fondul de capital garantat „Emirates – Bank Austria”, pentru care obtine Marea Medalie de Onoare a Republicii Austria. În total, Picard ar fi depus, peste 1.000 de plângeri civile pentru un total de cca 50Md$US. În ceea ce îl priveste pe miliardarul texan Sir Robert Allen Stanford („Micul Madoff”- „Sir Allen”/n.1950, om de afaceri, filantrop si sponsor al sportului profesionist, cetean si al tarii insulare Antigua și Barbuda din estul Marii Caraibilor,   fost numit Cavaler al Commonwealth), în realitate, acesta, aflat în fruntea conglomeratului american de servicii financiare Stanford Financial Group (limited liability company, creat în 1932 si lichidat pe 17 februarie 2009, cu cca 30.000 de clienti), având sediul general la Houston (5051 Westrheimer) în Statul Texas, a fost un escroc american ca si predecesorul sau Bernie, care si-a construit impriul sau financiar „masiv” pe un sistem piramidal care utiliza Algoritmul Ponzi. Banuit de catre SEC (Securities and Exchange Commission) de escrocherie, pe 17 februarie 2009, dupa declansarea scandalului Madoff, acesta va depune o plângere contra lui „Micului Madoff” si societatii pe care o dirija Stanford Financial Group. Atunci, Magazinul Forbes evalua averea lui „Sir Allen” la cca 2,2Md$US.Arestat pe 18 iunie 2009 de catre FBI si inculpat cu 13 capete de acuzare, printre care si pentru escrocherie printr-un sistem piramidal de tip Ponzi (prin intermediul propriei sale institutii bancare Stanford International Bank– nationalizat pe 24 februarie 2009 de catre Guvenul din Antigua–insula în Antilele Mici din Marea Caraibilor, unde îsi avea sediul), el este gasit vinovat pe 6 martie 2012 si care urmare, condamnat pe 16 iunie 2012 de catre judecatorul David Hittner de la Tribunalul Districtual din Houston–Taxas (515 Rusk Avenue, Houston, Texas), la 110 ani de recluziune criminala, pentru „frauda financiara în banda organizata” („într-o asociere de reufacatori”) cu un prejudiciu de cca 7Md$US adus celor 30.000 de clienti ai sai, executându-si pedeapsa sub Register Nomber n° 35017-183 în United States Penitentiary – Coleman  I&II, un penitenciar federal de înalta siguranta (maxima securitate) din Florida (cu o capacitate de cca 3.000 de locuri), girat de catre Federal Bureau of Prisons (Biroul Federal al Închisorilor, fondat în 1930, dependent de Departamentul de Justie al SUA), aflat la cca 80km nord-vest de Orlando, cca 100km nord-est de Tampa si cca 60km sud de Ocala. Alti 2 colaboratori ai sai, acuzati de catre Procurorul Jeffrey Goldberg  de complicitate activa la escrocheria comisa de catre „Micul Madoff” (fostul Sir Robert Allen Stanford), vor fi condamnati deasemenea, pe 14 februarie 2013, în acelasi dosar, de catre judecatorul districtului, David Hittner, la câte 20 de ani recluziune criminala, fiecare. Este vorba de Gilbert Lopez Jr. (în vârsata de 70 de ani, aparat de catre Jack Zimmermann), fostul contabil-șef al uneia dintre companiile lui  Stanford si Mark Kuhrt (în vârsta de 40 de ani, aparat de catre Richard Kuniansky) fostul controlor la nivel global al Stanford Financial Group. Alți doi foști directori ai „Imperiului Stanford” – care se întindea din SUA spre America Latină și Caraibe–au fost condamnați după ce au pledat „vinovat” în dosar. Este vorba de James M. Davis, fostul șef al finanțelor în cadrul diferitelor companii facând parte din Stanford Financial Group, condamnat la 5 ani de închisoare si Laura Pendergest-Holt, fostul director de investiții al Stanford Financial Group, condamnat la 3 ani de închisoare.

COMENTARIUL  AUTORULUI

Din cele prezentate în acest vast material de montaje financiare frauduloase, putem deduce ca daca acestea sunt concepute „inteligent” (pe baza unui Algoritm Ponzi „adaptat”) si sustinute financiar (din fonduri proprii, cel putin la început) sub o forma sau alta (cu sprijinul eventual al mediului de afaceri si al tehnicilor de manipulare specifice mijloacelor mass-mea), ele poseda un „timp de viata” real (mai mult sau mai putin lung) care depinde, în princioiu, de un set de parametri (sociali–poltici si financiari–economici) specific intervalului spatio–tempral în care, acestea se desfasoara dar si de „soliditatea” institutiilor financiar–bancare, respectiv, ale fondurilor de investii care le genereaza. Din contra, într-o mare majoritate de cazuri, o crzia economico–financiara (mai mut sau mai putin severa) care impune retragere masiva de „lichidati” (de numerar, cash), ca regula generala, „stranguleaza” (de)curgerea (desfasurarea) „laminara si ideala” al procesului fraudulos, ceea ce are ca efect prabusirea sistemului piramidal de tip Ponzi, deci automat si descoperirea escrocheriei. Cu alte cuvinte, supravietuirea unui montaj financiar fraudulos de tip Ponzi, este, mai mult decât, limitata si cu cât volumul de investitii în acel montaj este mai mare, cu atât prejudiciul material adus investitorilor (persoane fizice sau juridice) va fi mai mare. Mai ales daca gestionarea fondului a fost defectuoasa si capitalul realizat din investitiile depunatorilor nu a fost (deloc) reinvestit pentru generare de profituri. Desigur, exista o serie de modele matematice laborioase (utilizand un numar mare de parametri) care permit elaborarea unor structuri sau sisteme de control ale fraudelor financiare de tip Ponzi, care utilizeaza programarea dinamica sau teoria grafurilor si a optimizarii ale cercetarii operationale. Modele matematice de acest gen (transpuse în algoritme intuitive usor de pus în practica) au fost utilizate si de catre clanurile mafiote, membre ale organizatiilor criminale (transnationale) „French Connexion” sau „Cosa Nostra”. Studiind o serie de documente de arhiva legate de modul de rambursare al „datoriilor” fata de organizatiile criminale (în special, în cazul taxelor de protectie sau al „spagii” pentru coruptie de functionar, respectiv, pentru promovarea sau obtinerea unui „teritoriu” suplimentar, în cazul camatariilor, etc.), am putut deduce niste legitati pe care acestea utilizau, ca regula generala, de maniera pragmatica.

Este vorba fie de dezvoltarea liniara a dobânzii compuse, un sir geometric de forma Sf = S0 (1+ d)T, unde Sf  este suma finala datorata în functie de suma initiala S0 >0, iar d>0 este dobânda perceputa pe perioada T (ziua sau luna), adica, de  forma aproximativa (liniara) Sf ≈ S0 (1+ Td), unde T reprezenta, practic,  Ziua sau Luna, fie de un sir aritmetic de foma  S’f  = S0 + Td (utilizat de regula, pentru „apropiati”), pentru ca Sf  ≈ S0 (1 + Td) = S0 + S0Td, deci Sf  > S’f   Constatam ca Sf  = Sf  – S’f >0, deci suma datorata creste rapid cu suma S0 împrumutata (sau datorata).

Din contra, fondurile de investitii în capitalul unei organizatii criminale, erau concepute pe scheme de tip Ponzi, cu singura deosebire (esentiala), ca în caz de o „criza financiara”, investitorul („nu neaparat, de buna voie si nesilit de nimeni”), era, fie amenintat cu moartea (pentru a renunta la fondul sau de investitii), fie era asasinat, fara avertisment si fara scrupule, conform unui mod operator clasic al crimei organizate de tip mafiot: cu violenta (cruzime) si în principiu, în public (în prezenta martorilor), cu scopul de a intimida (indirect) „datornicii”, inducandu-i astfel, în rândul acestora, frica si teroarea.

NOTA AUTORULUI

„„Cea mai cunoscuta schema de tip Ponzi din Romania a fost Caritas, care a atras, in perioada 1992-1994 milioane de investitori. Sumele totale investite au depasit un trilion (1.000 de miliarde) de lei vechi. Primul mare scandal a fost provocat de prabusirea jocului pus pe roate de Ioan Stoica, patronul celebrei „Caritas” din Cluj. Stoica a facut puscarie, zeci de mii de oameni au ramas fara bani, multi dintre ei imprumutandu-se de la banci si girand cu casele, iar o mana de oameni, aflati pe lista de „protocol” a lui Stoica s-au imbogatit peste noapte. Multi dintre acestia au ajuns ministri, parlamentari, sefi la institutii ale statului fara sa pateasca ceva. “Caritas” a functionat efectiv intre 1991 si 1994.

Au urmat alte piramide, precum „Prodimpex” (1993-1994), „Gerald” (1993-1994), „Philadelphia” (1996), „Megacaritas” (1997), „Cosmeticonn – Timisoara” (1998), „Dynamic Elite Club” (2000-2002), „Energy” (2001), „Delphin International” (in 2002 a inceput activitatea si functioneaza si in prezent), „Scrisori in lant prin e-mail” (in 2003 a inceput activitatea si functioneaza si in prezent), „Eurocasa” (in 2003 a inceput activitatea si functioneaza si in prezent), „Society Club” (in 2003 a inceput activitatea si functioneaza si in prezent, este creat pe baza de date si sistemul defunctului „Dynamic Elite Club”) si „Caritasul de Husi” (2002-2005).

Dupa ce sute de mii de oameni din toata tara au fost pagubiti, legislativul a aprobat legea privind jocurile de noroc, care reglementeaza, interzice si pedepseste crearea priamidelor financiare. Astfel „constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoarea de la doi la sapte ani sau cu amenda, organizarea si desfasurarea de jocuri, indiferent de denumirea lor, prin care se propune unor persoane sa depuna sau sa colecteze bani ori sa se inscrie pe o lista, facandu-le sa spere castiguri financiare rezultate din cresterea numarului de persoane recrutate sau inscrise, indiferent cum se realizeaza aceasta colectare sau inscriere pe liste. De asemenea, constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoarea de la 1 la 4 ani sau cu amenda, fapta de a propune unei persoane sa depuna sau sa colecteze bani ori sa se inscrie pe o lista in conditiile prevazute la aliniatul precedent”. (Explozia piramidelor, Laszlo Kallai, 9am)

„FNI”-ul altora. „Piramide” care au făcut istorie (Arestarea lui Nicolae Popa şi reţinerea lui Sorin – Ovidiu Vîntu readuc în discuţie „ţeapa FNI” şi fascinaţia pentru „jocurile piramidale”, vechi de peste un secol/evz)”.

 

Articolul cu imagini pe Investigatie Jurnalistica

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea III (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–3ème Partie)

 A se vedea si partile I si II

Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX – Partea I (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’hidoire du Milieu français du 20e siècle – 1ère Partie)

 Montaje financiare frauduloase. Algoritmul lui Ponzi. Incursiune în istoria marii criminalități franceze a secolului XX–Partea II (Montages financiers frauduleux. L’algorithme de Ponzi. Incursion dans l’histoire du Milieu français du 20e siècle–2ème Partie)

 

_______________________________

[1]HSBC Holdings este cea mai mare banca uropeană din punctul de vedere al capitalizării. Înfiinţată în anul 1865 la Hong Kong şi Shanghai sub numele  „The Hongkong and Shanghai Banking Corporation Limited”, de către scoţianul Thomas Sutherland, pentru a finanţa Extremul Orient, ea are sediul la Londra (Canary Wharf) din anii ’90. Compania cu o avere de 2.348 Md$US, este prezenă la nivel mondial în 83 de ţări cu peste 10.000 de sucursale şi peste 300.000 de angajaţi. Conform listei Forbes Global 2000 din anul 2008, HSBC este cea mai mare companie din lume. În Elveţia ea are sedii la Geneva (Elveţia Franceză), Zurich (Elveţia Germană) şi Lugano (Elveţia italiană). HSBC era în anul 2008 a 4-a bancă pe plan mondial în ceea ce  priveşte averea (după Citigroup, Bank of America, Banca Industrială şi Comercială chineză, a 2-a din lume în ceea ce priveşte vânzările (146,5 Md$US), cea mai mare în ceea ce priveşte capitalizarea bursieră (180,8 Md$US) şi cea mai profitabilă banca din lume cu venit net de 19,1 miliarde $US în anul 2007. Corporaţia este listată la bursele din Londra, Hong Kong, New York şi Bermude şi are circa 21.000 de acţionari din 120 de state. Venitul său net în anul trecut a fost de cca 6,73 Md$US. Cca 70% din veniturile sale provin din exteriorul Marii Britaniei, 40% din operaţiunile sale au loc la Hong Kong.

 [2]UBS Group, este o societate de servicii financiare (cu sediile la Basel şi Zurich) şi rezultă din fuziunea dintre două mari bănci elveţiene (private, comerciale şi de investiţii): Union de Banques Suisses şi Société de Banques Suisses, pe 1 iulie 2008, anunţată pe 8 decembrie 1997. Este cea mai mare banca europeană de gestiune a averilor (Private Wealth Management). Pe 3 noiembrie 2000 el achiziţionează Pa            ine Weber Group (SUA), iar pe 9 mai 2006 Pactual (Brazilia), devenind astfel (temporar) cea mai mare banca privată pe plan mondial. Prezent în peste 50 de ţări, în special în SUA cu sedii sociale la New York (Mahattan, Investment Banking), Jersey City, Weehawken (Private Wealth) şi Stamford (Capital Markets), UBS are peste 80.000 de angajaţi cu un total de active în gestiune de 2.652 MdFCH (cca 1690 de Md€) pentru o capitalizare bursieră de 156 Md FCH (cca 100 de miliarde de euro) şi fonduri proprii de 40 de miliarde de FCH (26 de miliarde de euro). Între 2001-2007, justiţia mericana anchetează asupra unui „business transfrontalier” ai unori cetăţeni americani bănuţi că şi-ar disimula o parte din averile lor băncile elveţiene (52.000 de conturi bancare!) având că scop evaziunea fiscală. Justiţia elveţiană considerând evaziunea fiscală un delict minor, nu autorizează colaborarea fiscului elveţian cu autorităţile fiscale americane! Astfel, în iulie 2009, UBS Group, identificat ca bancă responsabilă în acest dosar este atacat în justiţie de către Guvernul American! Zvonul este lansat de către IRS (Internaţional Revenue Service) care ameninţă că va da în vileag o listă de tip „Schindler” cu 52.000 de americani bănuiţi că ar fraudă fiscul. Practic, în mod spontan, 7.500 dintre ei mărturisesc. Apoi, IRS face presiuni asupra lui Igor Olenicoff prin intermediul magazinului „Forbes”, unul dintre primii 20 cei mai bogaţi oameni, supranumit ironic: „miliardarul cu buzunarele goale”, Bradley Birkenfeld, cetăţean american, fost cadru, gestionar de averi la UBS. La procesul său, el pledează „vinovat” pentru ca ulterior să colaboreze cu justiţia americană pentru a-şi reduce pedeapsa. Pe 18 februarie 2009, un tribunal American condamnă pe UBS Group la o amendă penală de 780 de M $US. Tot atunci, sub presiune, UBS Group va furniza autorităţilor americane încă o lista suplimentară cu numele a 300 de americani cu conturi bancare numerotate deschise de către cetăţeni americani. Sub ameninţarea unei proceduri penale, Elveţia acceptă în august 2009 un acord de cooperare cu IRS căruia i-ar fi trebuit să comunice numele a 4.500 de americani cu conturi numerotate, însă în ianuarie 2010, el renunţă la acest acord, ceea ce face ca relaţiile diplomatice dintre cele două state, SUA („Jandarmii lumii”), pe de o parte şi Elveţia („Tâlhării lumii”), pe de altă parte, să fie tensionate. UBS a şi plătit o amendă (de 780 milioane de $US) pentru „că ar fi ajutat (instigat !) cetăţeni americani, clienţi ai lor, să-şi disimuleze conturile deţinute de către aceştia în străinătate”. Astfel, dacă pentru Lichtenstein, „sora mai mică, nelegitimă” a Elveţiei, dosarul în acest domeniu pare clasat şi infernul este în „derulare”, pentru Elveţia, calvarul este în faza de debut. Adică, „Paradisul se prelungeşte prin continuitate în Iad”. Wolfgang Schäube (n.1042, actualul Ministru Federal german al finanţelor/din 2009) este chiar ferm convins în ceea ce priveşte acest subiect că: „Secretul bancar nu mai are niciun viitor. El a trăit, dar acum a ajuns la capăt de drum”. Guvernul german a şi dat acordul său pentru  „achiziţionarea” unei liste care ar putea  conţine numele a 1.500 de cetăţeni germani care au conturi numerotate, disimulate în Elveţia cu scopul evaziunii fiscale. O operatinune  de mare anvergură care poate aduce guvernului german, estimativ, între 430-450 de milioane de euro, o suma uriaşă în raport cu cele 2,5 milioane de euro soliciate de către un (alt) informator care ar fi în posesia unui CD (DVD) cu o serie de informaţii şi baza de date (probabil copiată şi sustrasă ilegal din unităţi bancare), cu situaţia financiară completă în Elveţia ai cetăţenilor germani în cauză. Şi pentru că în general, veştile proaste nu vin niciodată singure, suntem în posesia unei informaţii conform căreia, a apărut pe scena fraudelor fiscale germane, încă alte 2 liste cu numele a altor 2.000 de persoane, alţi cetăţeni evazionişti din Landul Baden-Würtemberg (cu Capital la Stuttgart), al 3-lea land atât din punct de vedere al suprafeţei şi a populaţiei (cca 11 milioane de locuitori) cât şi din punct de vedere economic (PIB=337,117 Md €; PIB/loc. 31 400 €), respectiv, 1.000 din Landul Bavaria (cu Capitala la München) aflat pe primul loc din punct al suprafeţei şi pe locul 2 atât din punct de vedere demografic (12,5 milioane de locuitori  locuitori) cât şi din punct de vedere economic (PIB=409,478 Md €; PIB/loc. 32 800 €).  Situaţia este similară şi în Franţa. Hervé Falcini, cetăţean franco-monegasc, fost funcţionar, al grupului bancar „Suisse HSBC Holdings”  (cea mai mare banca din Europa din punctul de vedere al capitalizării prezentă în Elveţia la Geneva, Zürich şi Lugano), a transmis fiscului francez o listă conţinând nu mai puţin de 3.500 de cetateti francezi suspecţi de evaziune fiscală. Cum majoritatea dintre ei s-au autodenunţat, de atunci, Guvernul francez a şi recuperat deja 700 M€. Contra celor cei 1.000 de evazionişti, aparţinând acestei Liste Falcini, care nu s-au autodenunţat, Ministerul finanţelor francez a lansat o vastă campanie de verficare a conturilor lor.  În principiu, odată cu punerea în circulaţie (de către diverşi informatori) pe căi mai mult sau mai puţin legale, ale listelor cu eventuali evazionişti din lumea Paradisului fiscal, autorităţile naţionale competente în materie de impozite şi taxe au început să se autosesizeze  şi să declansese anchete de proporţii (adevărate războaie civile în materie fiscală) pentru recuperarea pagubelor de la bugetul Statului, atât din Franţa şi Germania cât şi în SUA, care de altfel, a negat întotdeauna frontiera juridică care plasează dreptul Elveţian între farauda fiscală (infracţiune gravă sancţionată sever, printr-o procedură juridică penală criminală) şi evaziunea fiscală (considerată că un fel de „uitare” din partea contribuabilului, sancţionată uşor, cu o simplă amendă, printr-o procedura juridică penală corecţională), care fără a exagera, după părerea unor specialişti în economie mondială, pare a fi în pragul unei implozii. Destsabilizarea fondurilor şi băncilor evreieşti în SUA, cum ar fi Goldmann Sachs, Morgan Stanley, fără a le uita pe cele ale lui George Sörös sau falimentarea băncii Lehman Brothers, pune într-o şi mai mare dificultate grupul UBS, pe care comunitatea evreiească nu-l consideră „un copil de suflat” în această afacere. Şi nu numai.  Cu un deficit bugetar aproape de 1.000 Md$US în octombrie anul trecut, o datorie de 10 Tr$US şi de 62 Tr$US de produse toxice, se pare că ” visul amercian” a luat sfârşit (sau curând va lua sfârşit), cel puţin pentru unii. Germanii cunosc bine ce urmează (sau ce ar trebui să urmeze).  În timpul Republicii de la Weimar (în 1923, apoi în 1945), ei au avut ocazia, din păcate, spre marea lor dezamăgire, să constate: erau necesari 1 Md de Reichsmark pentru a cumpăra un kg. de pâine. Încă din 1998, OCDE[3] publică un catalog cu un număr de patruzeci de state (naţiuni) memebre cu „drepturi depline” ale marelui Paradis Fiscal. Fără Elveţia, care era considerată pe atunci , „numai”, un Paradis bancar, ceea ce din punct de vedere juridic, este cu totul altceva.  Conform ultimului raport al OCDE numai trei stătuleţe mai figurau pe lista Neagră a Paradisului fiscal: Lichtenstein (protectorat elveţian), Anodora (protectorat franco-spaniol) şi Monaco (protectorat francez).  Pentru că, practic este greu de identificat un membru activ al Paradisului Fiscal.  Lipsa impozitelor sau ale unor impozite nesemnificative într-o ţară nu este suficient pentru pentru a o include în Paradisul Fiscal. Ea trebuie combinată cu opacitatea sistemului fiscal, care rezultă în general din lipsa de comunicare a informaţiilor fiscale către alte administraţii (în general străine) datorită unui sistem juridic, care permite acest lucru (de ex. un Paradis juridic). Secretul bancar nu este nici el suficient pentru a clasa un stat pe lista Neagră ai membrilor Paradisului fiscal. Totuşi, problema includerii Elveţiei pe această listă a fost ridicată deja la începutul anilor 2000, după cum ne-a confirmat Pierre-Marie Glauser, avocat şi profesor de drept fiscal la facultatea de Înalte Studii Comerciale a Universităţii din Lausanne.  Însă, conform criteriilor stabilite de OCDE, Elveţia nu este un Paradis fiscal, cel puţin pentru persoane fizice. Întregul sistem de taxe şi impozite este conform cu cele pe care le practică majoritatea statelor membre ale UE. Mai mult! Elveţia este printre puţinele state europene în care ca şi în Franţa există şi un fel de ISF[4] (Impozit de Solidaritate pe Avere). Disconcordanta constă întocmai în legislaţia elve ţiană. Spre deosebire de Franţa, Germania, SUA, etc., Elveţia nu consideră un „act infraţional” (delictual, dar în general, criminal) nedeclararea impozitelor. Cu alte cuvinte, neplata impozitelor şi taxelor fiscale în Elveţia nu este considerat un act criminal şi nu este pedepsită cu închisoare privată de libertate, ci numai cu o contravenţie, iar simpla  evaziune fiscală, nu este considerată un delict atât de important care să necesite ridicarea secretului bancar. Amenzile însă sunt în majoritatea cazurilor destul de mari, pentru a descuraja fraudă fiscală, ele putând ajunge nu rareori chiar şi până la 5 ori suma datorată, în funcţie de persoană, moralitatea ei, corectitudinea ei faţă de fisc, natură fraudei, nivelul de impozare, etc.  În plus, deja din 2004, Elveţia s-a angajat profund într-o reformă în ceea ce priveşte schimbul informaţiilor între administraţiile fiscale străine şi cea naţională. Menţionăm că printre ţările care practică secretul bancar şi „intenţionează” să le ridice „în curând”, în afară de cele două state Elveţia şi Lichtenstein, ne-membre ale UE, aflate în vizorul Franţei, Germaniei şi SUA, figurează şi 3 state membre ale UE: Belgia şi Luxemburg, fondatoare ale UE, respectiv, Austria, membră a UE din 1995.  Amintim că în 2008, o uriaşă fraudă fiscală, cca 4-5 Md€ a fost descoperită în Lichtenstein, care a adus un beneficiu între 500-550 M€ Uniunii Europene  şi cca 70M€, Franţei, ceea ce este un câştig, mai mult decât considerabil în cadrul războiului contra evaziunii fiscale. În sfârşit, zvonul că Guvernul german, conform celor declarate de către Cancelarul german, Angela Merkel, va cumpăra de la un (alt) oarecare informator un nou CD (DVD) pe care ar fi gravate numele a alţi 4.780 de „ evadaţi fiscali” în Elveţia, centrele fiscale germane au fost luate cu asalt de către evazioniştii „autodenunţători”, în special în Landurile bogate ale Germaniei (Renania de Nord-Westfalia, Bavaria, Baden-Würtemberg, etc). Din informaţiile pe care le deţinem de la serviciile fiscale se pare că numărul lor a trecut de la 23 la 675, numai într-o singură săptămâna în Bavaria.  În Baden-Würtemberg 587 de persoane s-au autodenunţat deja. Din câte ştim de la avocatul fiscalist, Gerd Kostrzewa, până în prezent 3.167 de persoane s-au şi făcut cunoscute autorităţilor, cu toate că Ministrul de Interne a „ţării cantoanelor”, Didier Burkhalter, denunţă o „agresiune generalizată contra Elveţiei”. În schimb, în Franţa, Ministerul de Finanţe, care a deschis un serviciu special în acest scop încă din aprilie 2009, a trebuit să aştepte până la 31 decembrie pentru a dispune de 3.297 de dosare.  Şi numai pentru că Ministrul Federal german al Finanţelor, Wolfgang Schäuble, s-a arătat mult mai sever contra acestor fraude fiscale. Orice fraudă declanşează o procedură juridică (judiciară) care poate avea consecinţe grave, de la amenzi penale mari, până la 5 ani de închisoare. În caz de autodenunţare, evazionistul nu plăteşte decât o dobânda de 6% pentru sumle sale datorate. Şi este de remarcat cât este de eficace ingeniozitatea lui Schäuble. Din cele 430-450 de M€ care speră să recupereze fiscul german, Landul Baden –Würtemberg a şi recuperat deja 90M€. Şi şantajul nu se opreşte aici. Un alt CD (DVD), „originar” dintr-o altă banca LLB (Liechtensteinische Landesbank) din Lichtenstein, este din nou „în oferta promoţională”, cu încă 2.000 de evadaţi  fiscali germani în Lichtenstein, cu o fraudă de cca 4Md€. Principalul responsabil pentru acest şantaj pare să fie Michael Freitag, care ar fi obţinut documentele interne (strict condfidentiale) de la LBB, prin intermediul unui fost funcţionar al băncii, aflat în detenţie încă din 2003.  Conform celor afirmate de către avocatul sau Thorsten Albig, „omul nu a solicitat niciun fel de recompensă”, însă mai mult ca sigur, credem el ar fi dorit să fie pus în libertate, „eventual”, pentru informaţiile sale pe care le-a făcut cunoscute, cu atât mai mult cu cât un fisc „viguros” pentru a evita o posibilă „anemie” dispune atât în Franţa cât şi Germania, pe lângă anchetatori, experţi financiari şi contabili, precum şi o serie de specialişti în toate domeniile de activitate ale vieţii social-economice, de un număr considerabil de informator (absolut, legalizaţi  de către sistem). De cealaltă parte a Rhinului, în Franţa, se pare că fiscul francez este şi el foarte încrezător în viitor.  Consideră că cele 700 M€ recuperate, nu sunt suficiente şi nu reprezintă suma integrală datorată de către evazionişti. Conform declaraţiilor fostului Ministrului al Bugetului, Éric Woerth, în perioada 15-31 decembrie 2009, afluxul celor care îşi doreau regularizarea lor a crescut considerabil, ceea ce a făcut că o evidenţă exactă ale dosarelor tratate să nu poată fi făcută decât pe 12 ianuarie 2010. Conform unei circulare confidenţiale pe care am consultat-o, se pare că Bercy (Sediul Ministerului de Finanţe la Paris) ar fi tratat nu 3.297 de dosare aşa cum s-a crezut iniţial, ci 4.175. Şi că încă aceste cifre n-ar fi definitive, cu atât mai mult cu cât în Franţa, penalităţile se „negociază” cu administraţia fiscală. Se pare că cei 17 agenţi al srerviciului de recuperare ale taxelor şi impozitelor al Ministerului de Finanţe, ar fi soluţionat deja 2.765 de dosare, iar restul de 1.410 ar fi în curs de soluţionare.  Merită să atragem atenţia şi asupra faptului că dacă evazioniştii germani se refugiază în Elveţia, este şi pentru că Germania şi Elveţia au nişte acorduri bilaterale privilegiate prin tradiţie. Într-un interviu acordat de către Micheline Calmy-Rey Cotidianului La Tribune, ea sublineaza acest lucru şi contraatacă, amintind că numeroşi frontalieri germani trec zilnic să lucreze în Elveţia (unde mâna de lucru este cca 30% mai scumpă). Că în 2008, în fiecare lună s-ar fi instalat (satbilit) între 3.200-3.500 de cetăţeni germani în Elveţia, care o are pe Germania primul partener economic şi comercial. Cu alte cuvinte, pune în evidenţă profitul  Germaniei în Elveţia. Ea atrage atenţia lui Peer Steinbrück (pe atunci Ministrul Federal al Fiinantelor), că atacul pe care Germania şi Franţa au lansat contra Elveţiei, privind evaziunea fiscală, este nedrept şi poate compromite relaţiile diplomatice între statele lor.  Nici în privinţa Franţei, Micheline Calmy-Rey, nu este mai indulgentă.  Ea afirmă că relaţiile Elveţiei cu Franţa sunt „dinamice şi intense. Că balanţa comercială este favorabilă Franţei, investiţiile elveţiene ridicându-se la cca 31-32 MdFCH (cca 20-21Md€) şi că întreprinderile elveţiene în Franţa ar fi creat cca 163-165.000 de locuri de muncă, iar Cantonul Geneva retrocedează Franţei anual cca 210-220M€. Ca şi în cazul Germaniei, Franţa are un profit important din partea Elveţiei.  Nu ezită însă să puncteze  tare şi în materie fiscală, afirmând că Elveţia nu face parte din Paradisul fiscal  şi ca dovadă, dă exemplul Nigeriei căreia i-a returnat 500 M$US, deturnaţi de către fostul dictator Sani Abacha.  Uită însă să menţioneze că elveţienii frontalieri îşi fac cumpărăturile în Franţa, Germania şi Italia (ţări mult mai ieftine, cu produse de calitate !) care ridică nivelul de trai substanţial ai frontalierilor elveţieni! Din păcate, nu numai Elveţia şi Lichtenstein sunt în Vizorul fiscurilor din Franţa, Germania şi SUA, ai căror cetăţeni de „onoare” evadează în Paradisul lor fiscal. Pe lista Neagră a OCDE figurează, alături de Lichtenstein atât Monaco cât şi Andorra. Primul (un principat  minuscul  de cca 20km2, o Monarhie constituţională, înconjurat de Departamentul/judeţul francez Alpii-Maritimi, Coasta de Azur), aflat sub protectorat francez (recunoaşte Preşedintele Franţei), „înghesuit” între frontiera dintre Franţa şi Italia (cu o poulatie de 32.000 de locuitori, din care peste 30% francezi), care deţine 31 de bănci, în care secretul bancar este foarte relativ, în special pentru rezidenţii francezi. În acest minuscul stat, contabilizăm în total cca 341.000 de conturi bancare, deţinute de către 210.000 de clienţi, stocate în cele 47 de bănci aflate pe peritoriul lui. Nu există impozit nici pe venit şi nici ISF (Impozit de Solidaritate pe Avere), nici pe succesiune în „linie directă” şi nici secret bancar pentru cetăţenii francezi (cca 11.500), conform convenţiei fiscale franco-monegască din 1962. În ceea priveşte Andorra (un alt principat „înghesuit” între Franţa şi Spania în masivul muntos Pyrénées pe o suprafaţă de cca 470km2 cu o populaţie de cca 86.000 de locuitori)  conform unor documente guvernamentale, posedă un programe  „Andorra 2020”. În cadrul acestui program, conform Şefului Gurenului Andorra, Albert Pintat, este vorba de realizarea unui „cuplaj” pe plan social-economic şi financiar-bancar cu structurile economico-financiare ale UE, vând în vedere  protectoratul franco-spaniol sub care se află Andorra, precum şi EEE (Spaţiul Economic European). În ceea ce priveşte adeziunea ei la UE, răspunsul este ferm: „Este absolut de neconceput aşa ceva. Este contrar intereselor noastre. Cred că am putea fi mai puţin competitivi. Chiar dacă aparent nu suferim de o criză profundă ca marile puteri ocicentale ale UE: Germania, Franţa, Marea Britania, Italia, Spania, totuşi, noi suntem o ţară turistică şi sursa noastră principală de venit constituie regiunea Toulouse-Barcelona, puternic afectată de criză, ceea ce face ca ţară noastră să fie mai puţin vizitată de către turişti”.  Din punctul de vedere al secretului bancar, putem cita în continuare: ” băncile Andorrei, foarte conservatoare, duc o politică contrară Islandei şi sunt contra ridicării acestui secret, pentru care suntem penalizaţi, nu atât de către OCDE, cât, de către Franţa. Noi suntem, cred, prea puţin implicaţi în agresivitatea speculativă al Paradisului fiscal. De exemplu, în cele mai mari scandaluri financiare Enron sau Wolrdcop, nu a fost implicată regiunea Pyrénées, ci Caraibe. În plus, în lume există 60 de state trecute pe lista Neagră al Paradisului fiscal (după unele organizaţii de anchetă), iar Andorra, nu a fost nicoidata implicată într-un niciun dosar de evaziune fiscală”. Andorra ca de altfel nici Monaco, nu se se consideră membre ale Paradisului fiscal  sub nici formă.  Să analizăm acum şi situaţia ţărilor care nu sunt trecute pe lista Neagră a Paradisului fiscal, însă sunt considerate ca state care ţin la secretul lor bancar. Contrar celor susţinute de către OCDE, Belgia se consideră o membră al Paradisului fiscal, însă cu o presiune fiscală foarte ridicată, după cum remarcă Frank Dierckx, cu toate că în ultimii ani  (din 2002), a redus impozitul pe societăţi de la 40,17% la 33,99%. Conform noului indice de opacitate financiară FSI (Financial Secrecy Index), Belgia este clasată printre primii zece, pe locul 9/60 în lumea Paradislui fiscal, printre ţările cele mai „opace” în ceea ce priveşte transparenţă bancară (opacitate de 73%, în special în privinţa “secretului bancar fiscal”): Delaware-SUA, Luxemburg, Elveţia, Insulele Cayman, Londres City, Irlanda, Bermude, Singapre, Belgia şi Hong Kong. (RJF – Tax Justice Network). Din contra, Luxemburg nu se consideră printre naţiunile care încurajează evaziunea fiscală. Astfel, nici Camera Deputaţilor şi nici Ministrul Tresoriei şi Bugetului Luc Frieden, nu înţeleg ce caută această ţară, fondatoare a UE, pe lista Neagră a Paradisului fiscal  întocmit de către OCDE. După  numai 3 săptămâni de la Summitul G20 la Londra, OCDE a studiat amănunţit din nou situaţia a 84 de state şi teritorii pentru a alcătui, în sfârşit, o nouă lista de  ţări „necooperatve”. Printre ele: Elveţia, Austria, Luxemburg, Hong Kong şi Singapore.  În ceea ce priveşte secretul bancar, „el este o tradiţie în Marele Ducat al Luxemburgului şi Guvernul are de gând să-l menţină în continuare, pentru că acesta nu este sinonim cu Paradisul fiscal sau absenţă de taxe şi nu împiedică combaterea unor delicte fiscale “, este de părere Ministrul Trezoreriei şi Bugetului.  În orice caz, la Summitul de la Londra, G20, principalele puteri economice mondiale au luat decizia fermă de a ataca  Paradisul fiscal, elaborând mai multe liste cu ţări în care fiscalitatea este anormal de scăzută, pentru a lupta contra  spălării banilor şi a evaziunii fiscale. Alte patru ţări au fost trecute pe lista Neagră: Costa-Rica, Filipine, Malaezia şi Uruguay. Acestora le-a fost reproşată absenţa unei cooperări în ceea ce priveşte schimbul de informaţii fiscale cu ţările străine, în general, şi cu cele ai căror cetăţeni sunt susceptibili să aibă conturi bancare în ţara lor cu  scopul comiterii unei evaziuni fiscale, în special. La acest Summit, alte 2 liste au mai fost întocmite, numite : „Gri închis” şi „Gri deschis”, grupând ţările incriminate în cele care coopereeaza însă transparenţa în materie bancară şi fiscală lasă mult de dorit şi în cele în care ele au fostsensibil ameliorate. În sfârşit, să analizăm cazul Franţei, a patra putere economică mondială (după SUA, Japonia şi Germania), o ţară puternic industrializată, avansată din punct de vedere democratic, printre cele mai mari puteri politico-militare şi nucleare în lume, în care există şi un ISF (care nu există în majoritatea statelor lumii !) şi care este principalul instigator (cu Germania) al luptei împotriva  Paradisului fiscal. Franţa este obsedată de ideea că marile averi franceze evadează către Elveţia, Lichtenstein, Belgia, Luxemburg şi chiar către Marea Britanie (Londra), în special pentru a scapă de ISF. Iată însă cum stau lucrurile. În Franţa salariile mici (între SMIC-salariul minim garantat: 1.480,27€ brut/1.156,24 € net şi salariul mediu: 2.961€ brut/2.490€ net) sunt printre cele mai puţin taxate în Europa, jumătate dintre contribuabili neplătind impozit pe venit. Mai mult, referindu-ne la veniturile anuale mai mari, între 40.000-80.000 € (3.300- 6.600 pe luna), net superioare salariului median francez (1.950€/luna), constatăm că sistemul de impozitare este comparabil cu cel din Elveţia, unde salariul mediu brut lunar este de 5.833 FCH (cca 3.625 €). Un francez, pentru un salariu anual de 40.000 de euro plăteşte cca 3.570 de euro impozit, iar un elveţian cca 3.115, iar un belgian cca 11.960. Luând evident în consideraţie şi cotizaţiile sociale (diferenţa dintre salariul brut şi net), diferenţa se micşorează foarte mult, pentru că ele sunt destul de mari în Franţa. Adevărat însă, ele acoperă şi o securitate (protecţie) socială (asigurare medicală, de şomaj şi pensie) de calitate superioară. Comparativ, în Marea Britanie este exact invers: impozitul pe venit este mare (cca de 2-3 ori mai mare ca în Franţa), însă cotizaţiile sociale sunt mult mai mici. Ceea ce face că puterea de cumpărare al britanicului să fie ceva mai scăzut ca al francezului. Situaţia este similară şi în Elveţia.  Cum viaţa este în general mult mai scumpă ca în Franţa, Germania, Italia sau Marea Britanie, în ciuda unui salariu mediu cu cca 28-30% mai mare, puterea de cumpărare al elveţianului nu este cu mult peste puterea de cumpărare în ţările mai sus menţionate. Din contră, dacă el trăieşte cu salariul lui elveţian prin „vecini „ (în Franţa, Germania sau Italia, ceea se întâmplă în majoritatea cazurilor când acest lucru este posibil), atunci diferenţa este sensibil mai mare. Menţionăm că în Elveţia băncile reprezintă între 19-20% din PIB şi cca 230.000 de frontalieri lucrează (zilnic) în această ţară (din care 192.800, în condiţii legale, 104.700 de francezi, 41.600 italieni, 39.700 germani şi 6700 austrieci). În ceea ce priveşte impozitarea căminului (cuplului) în Franţa, situaţia este identică. El plăteşte mult mai puţin impozit decât omologul sau în Belgia sau chiar şi în Germania, respectiv, în Marea Britanie. Astfel, pentru un venit de 42.000 € anual net, un cuplu francez plăteşte de 10 ori mai puţin impozit decât unul britanic, iar pentru venituri deja mari, diferenţa rămâne totuşi considerabilă. Pentru 140.000 €  anual net, cuplul francez nu plăteşte decât cca 16.200 € impozit pe venit, faţă de un cuplu german sau britanic care plătesc cca 67.000€, iar unul belgian este impozitat cu 81.000€. În concluzie, salariul „în buzunar”, în Franţa este mai mare ca în alte state occidentale mari. Numai sistemul fiscal şi social elveţian fiind ceva mai “generos” decât cel francez. Şi atunci, din punctul de vedere al fiscalităţii (dacă ne raportăm numai la ea ), principalul criteriu (indicator) de identificare OCDE al Paradisului fiscal, Franţa, principalul acuzator şi vânător nu este şi ea o lume „paradisiacă”? Amintim că la Summitul G20 de la Londra, în aprilie 2009, deşi s-a insistat mult prea mult asupra  Paradisului fiscal (judiciar) şi reglementarea lui, nu s-a ajuns la o definiţie riguroasă şi exclusivă a lui.  Criteriile principale care au fost adoptate pentru caracterizarea lui sunt destul de  felexibile  şi discutabile (vagi !): a) Teritorii care oferă un regim fiscal scăzut sau inexistent, dublat de anoninmat care permite nerezidenţilor (persoanelor fizice sau juridice) să se sustragă impozitului naţional; b) Sectorul financiar-bancar teritorial nu este supus regulilor de transparenţă; c) Justiţia teritorială nu consideră evaziunea fiscală o crimă şi nu colaborează cu organele administrative fiscale internaţionale pentru denunţarea fraudelor. Fie că este vorba de ţările suverane (Lichtenstein, Elveţia, Irlanda, Luxemburg, Monaco, Andorra, San Mariono, etc.), fie de teritorii mai mult sau mai puţin autonome (Jersey, Insulele Cayman, Insulele Virgine britanice, Bahamas, Bermude, Barbados, Panama, Belize, etc.), opacitatea sectorului financiar-bancar permite inducerea în eroare simultană, a fiscului şi a justiţiei naţionale în cazul celor nerezidenţi, care consideră evaziunea fiscală o crimă, pedepsită sever de către legislaţia ţărilor lor (de la amenzi mari până la închisoare)! În schimb, colaborarea celor trei instituţii de specialitate în materie financiar-bancară GAFI (Grupul de Acţiune financiară), CSF (Consiliul de Stabilitate Financiară) şi OCDE, a condus la definirea a câtorva noţiuni care merită să le semnalăm: 1. Avantajele Paradisului fiscal. Slabă fiscalitate sau inexistentă, stabilitatea politică şi economică, incită societăţile comerciale şi financiar-bancare, respectiv, întreprinderile competitive să se instaleze în teritoriile sale. Liberalizarea schimbului de devize în cash, ca de altfel secretul comercial şi bancar, sunt alte avantaje considerabile care atrag marile averi în teritorii. Un sector financiar deosebit de dezvoltat în comparaţie cu dimensiunile unei ţări, respectiv, cu ponderea sa economică, cu o infrastructură de comunicaţii şi transport, reprezintă o garanţie pentru investiţiile efectuate); 2. Paradisul fiscal  şi proiectele sociale. Banii rătăciţi  de către ţările străine prin mecanismele evaziunilor fiscale (a spălării banilor) în  Paradisul fiscal, lovesc direct în proiectele sociale pe care ţările fraudate nu le mai pot dezvoltă la nivelul la care ar impune nevoile societăţii, având în vedere că majoritatea lor sunt finanţate din taxe şi impozite; 3. Paradisul fiscal  în jurisdicţie. Ţările care sunt incluse teritorial în Paradisul fiscal, cooperează în general în domeniul spălării banilor, şi multe dintre ele au adoptat norme stricte în acest domeniu, însă neridicarea secretului bancar sub masca „confidenţialităţii”, face extrem de dificilă comunicarea între diverse jurisdicţii străine şi cele din teritorii, având în vedere că legislaţia fiscală este foarte diferită în ţările fraudate  faţă de cele din ţările „paradisiace”.  Pe 21 octombrie 2008, alături de Germania şi Franţa, încă alte 15 state s-au lansat în lupta contra Paradisului fiscal, a transparenţei sistemului financiar-bancar internaţional, printre care şi SUA, chiar dacă acesta din urmă se opune ideii în sine de a controla sistematic ţările lor membre. Conform „triplei alianţe”, pe lista Neagră a Paradislui fiscal  s-ar găsi în prezent (după cum am mai precizat): Costa Rica, Malaezia, Filipine şi Uruguay. Lista „Gri (închisă şi deschisă)” este mult mai bogată : Marea Britanie (Anguilla, Insulele Cayman, Gibraltar, Montserrat, Insulele Turks şi Caicos, Insulele Virgine britanice, Bermude), Antigua şi Barbuda, Olanda (Antilles Olandeze), Aruba, Bahamas, Bahrain, Barbados, Belize, Nouă Zeelandă (Insulele Cook, Niue), Delaware (SUA), Dominique, Grenadea, Liberia, Liechtenstein, Insulele Marshall, Labuan (Malaezia), Nauru, Panama, Saint Cristophe şi Niévès (Saint Kitts şi Nevis), Saint Vincent şi Grenadines, Saint Marin (San Marino), Saint Lucie (Saint Lucia-Insula Vântului), Samoa şi Vanuatu. FMI[7](Fondul Monetar Internaţional), stabileşte o lista Neagră asemănătoare pe continente, nu neapărat disjunctă! America: Antilele Olandeze, Bahamas, Bermude, Insulele Cayman; Asia: Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Hong Kong-China, Singapore; Europa: Cipru, Guernesey, Irlanda, Jersey-Marea Britanie, Luxemburg, Malta, Insula Man, Elveţia, Vatican. Din contră,  ATTAC[5] stabileşte o altă lista! Africa: Ghana, Liberia, Maroc, Insulele Mauritius, Seychelles, Tunisia; America: Anguilla, Antigua şi Barbuda, Antilele Olandeze, Aruba, Bahamas, Barbados, Belize, Bermude/Insulele Cayman/Montserrat – Marea Britanie, Costa Rica, Grenada, Honduras, Jamaica, Panama, Saint Barthelemy – Franţa, Saint Kitts şi Nevis, Saint Vincent şi Grenadine, Saint Lucia, Trinidad-Tobago, Insulele Turks şi Caicos/Insulele Virgine Britanice – Marea Britanie); Asia: Hainan/ Hong Kong–China, Singapore); Europa: Andorra, Campione–Italia, Cipru, Gibraltar/Guernesey/Jersey/Insula Man – Marea Britanie, Irlanda, Luxemburg, Monaco, Olanda, Elveţia, Lichtestein ; Orientul Mijlociu: Oman, Bahrain; Oceania: Insulele Cook – Nouă Zeelandă, Insulele Marshall, Nauru, Insulele Pitcairn–Marea Britanie, Tonga, Vanuatu.  Alte teritorii care în anumite situaţii au fost considerate de către ATTAC, membre ale Paradislui fiscal: Franţa (Polinezia franceză/Wallis şi Tutuna, unde nu există nici impozit pe venit nici ISF şi nici drepturi de succesiune); Belgia (chiar dacă are o fiscalitate destul de „grea” , nu există impzit pe acţiuni, titluri, câştiguri mobiliare şi practică anonimatul în fiscalitate); Liban; Canada (pentru organizaţii religioase, cca 15.000) ; Marea Britanie (Londra, unde dacă ţinem cont de „serviciile” oferite: secret bancar, absenţa taxelor pentru nerezidenţi, este cel mai mare  Paradis fiscal); Statele Unite (Delaware, unde nu există TVA nici impozit pe benefici ; impozitul pe societăţi este foarte mic, motiv pentru care cca 35.000 de societăţi americane au aici sediul lor social-administrativ). Paradisul fiscal ridică cele mai mari  probleme ţărilor dezvoltate, post-indudtrializate. Acesta antrenează o evaziune fiscală de mari proporţii prin părăsirea teritoriilor naţionale de către marile averi, de către potenţialii contribualili, ceea ce are ca efect scăderea bugetului naţional şi spălarea banilor proveniţi din diverse afaceri ilegale ca traficul de arme, traficul de droguri, traficul de organe, terorism, crimă organizată, precum şi alte activităţi de tip mafiot. Un număr impresionant de documente de arhivă pe care le-am putut studia în acest dosar, ne-au permis să tragem concluzia că o serie de organizaţii care supraveghează spălarea banilor, confundă în nenumărate situaţii, noţiunile de Paradis fiscal  şi de  Paradis bancar, mai mult sau mai puţin, intenţionat (sau nu), în funcţie de interese. Însă, cele două noţiuni, sunt complet diferite. Într-un sens mai restrâns, Paradisul fiscal desemnează un teritoriu unde fiscalitatea este scăzută sau inexistentă, pe când, Paradisul bancar  este legat de secretul bancar, adică de opacitatea contului bancar al unei persoane fizice sau juridice (morale) faţă de o terţă persoană (în general, autorităţile fiscale). Din contră, este adevărat că în majoritatea cazurilor, Paradisul fiscal  este şi un  Paradis bancar, adică, un teritoriu unde secretul bancar protejează clienţii de orice fel de jurisdicţie, ceea ce implicit înseamnă şi un Paradis juridic . Cu alte cuvinte, un Paradis juridic, în majoritatea cazurilor, implică un Paradis bancar, care indirect, la rândul lui, implică Paradisul fiscal. Un mecanism prin care se formează un graf orientat cu trei vârfuri, graful evaziunii fiscale, în care are loc spălarea banilor prin diversele canale ale unor activităţi ilicite pe care le-am menţionat mai sus, printr-un efect de tip Triunnghi al Bermudelor. În majoritatea ţărilor membre ale  Paradisului fiscal, administraţia fiscală, nu poate verifica declaraţiile contribuabililor. Conform celor definite mai sus, Elveţia nu este un Paradis Fiscal, însă este un Paradis bancar şi financiar.
În 1934, ea introduce regulile secretului bancar, iar conform Art.47 din Legea Federală Elveţiană privind organizarea şi funcţionarea băncilor, ridicarea secretului bancar, Elveţia consideră o crimă şi jurisdicţia ei o pedepseşte cu închisoarea. Graţie acestei legislaţii, Elveţia cunoaşte un imens succes, devenind deosebit de interesantă şi atractivă pe plan financiar-bancar, ocupând astfel, pe plan mondial, primul loc în gestiunea averilor private.
În mai 1968, în urmă multiplelor revolte (de natură culturală, socială, politică, filosofică, sexuală, etc.) contra capitalismului, imperialismului, gualle-ismului în Franţa, a şi început o migrare masivă ale fondurilor private franceze către Elveţia. Odată cu ”debarcarea” socialismului Mitterrand-ist în 1981 (întroducerea ISF!) şi până în 1995, Franţa devine primul „client potenţial”  a ţării cantoanelor, în care mii de francezi vor îşi ascunde averile lor cu scopul de a le proteja de sistemul de taxe şi impozite (printre care şi ISF-Impozitul de Solidaritate pe Avere) ale noului regim. Conform unor documente pe care le-am putut studia, Jacques Dalode („Survie”, ATTAC[5]) estimează că cel puţin 50% din depozitele bancare ale cetăţenilor străini (cca 800 Md$US) nu sunt declarate de către titulari în ţările lor de orgine, 60% din averile europenilor sunt disimulate în Elveţia şi 27% este partea care revine Elveţiei din piaţa financiar-bancară a lumii.  Contrar mitului, în Elveţia nu există conturi bancare anonime. Este vorba de conturi bancare numerotate. Numărul contului înlocuieşte numele şi coordonatele titularului, care nu este cunoscut decât de câţiva angajaţi ai băncii. Scopul este de a reduce riscul violării secretului bancar. În cazul spălării banilor prin intermediul crimei organizate, Elveţia a introdus, la insistenţele OCDE (în special a Franţei!) ridicarea secretului bancar. În cazul moştenirilor (în urmă decesului, sau divorţului), contul numerotat oferă mai multă siguranţă. În principiu, reclamantul trebuie să identifice el însuşi banca şi contul înainte ca justiţia să se pronunţe asupra acestora. După Elveţia, urmează şi alte jurisdicţii: Lichtenstein, Luxemburg şi Insulele Cayman/în 1966, Insulele Bahamas/în 1980, Insulele Virgine britanice/în 1990 şi Insulele Belize/în 1995. Paradisul fiscal  nu este ilegal în sine! Pentru că nu există o legislaţie internaţională în materie fiscală. Însă, există norme fiscale, reglementări internaţionale privind sistemul de taxe şi impozite, care pot fi aplicate de către fiecare stat în parte în funcţie de situaţia să socio-economică. El nu poate fi confundat nici cu Paradisul juridic, care în principiu, este orientat către disimularea operaţiilor financiare faţă de autorităţi, elle fiind utilizate de către organizaţiile criminale pentru spălarea banilor proveniţi din crimă organizată şi corupţie. Pe de o parte, marile puteri economice, lupta organizat  contra Paradisului fiscal prin care tranzitau la fârşitul feceniului trecut, cca 12.000-12.500 Md$US (cca 51-55%, din comerţul şi 35% din fluxul financiar internaţional), dar pe de altă parte fiecare dintre ele şi  susţin, separat, indirect, propriul lor Paradis fiscal, privilegiat, pe care îl protejează: Franţa („Steuerparadies”, paradis fiscal) pe Monaco şi Andorra, Ţările germanice („Steueroase „, oasă fiscală) pe Elveţia şi Lichtenstein, Marea Britanie („Tax haven”, refugiu fiscal) insulele Anglo-Normande, SUA pe insulele Bahamas, China pe Macao şi Honk Kong, contradictoriu în sine, dezbătut şi la Summitul G20 de la Londra.  Pentru ca astăzi, practic, toate băncile, toate societăţile multinaţionale, au  filiale  în  Paradisul fiscal, având în vedere faptil că oferă avantaje fiscale considerabile, prin neimpozitarea sau impozitarea redusă (derizorie !) a veniturilor şi beneficiilor lor. Este chiar Monaco, care încă din 1868, renunţă la orice fel de impozitare pentru a atrage clentela în Cazinourile sale. Iar primele dintre teritorii cu fiscalitate privilegiată apar în Insulele anglo-normande, Jersey şi Guernesey, iar ulterior Insula Man, renunţând astfel la susţinerea contrabandei şi a pirateriei din secolul XIX. În încheiere, menţionăm că din investigaţiile noastre în acest dosar, rezultă că există mai multe liste ale Paradisului fiscal (nu neapăt  disjuncte, care se supun Diagramelelor Venn-Euler şi Formulei lui Poincaré din Teoria „naivă” a mulţimilor a lui Kantor): cea a ONU[6] (48 de ţări), cea a OCDE[3] (35 de ţări) şi cea a FMI[7](62 de ţări), respectiv, ceea a ATTAC[5] (36 de ţări), iar compatibilitatea acestora rămâne o problemă deschisă.

[3]OCDE (Organisation for Economic Co-operation and Development) este o organizaţie internaţională de studii economice, ale căror ţări membre, în principiu, ţări deszvoltate, au în comun un sistem de guverne democratice şi o econoomie de piaţă dezvoltată şi competitivă. Ea are rolul unei adunări consultative şi succede OECE (Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, 1948-1960) care a jucat un rol important în execuţia Planului Marshall. În 2010, OCDE are că membre 35 de ţări, mai multe sute de experţi (din toate domeniile de activitate ale vieţii social-politice şi economice), în centrele sale de cercetare de la Paris (Château de la Muette) şi publică periodic studii economice, analise, previziuni şi recomandări de politică economică, statistici, privind în special, ţările membre. Ca ţări fondatoare, pe 14 decembrie 1960, 20 de state au semnat Convenţia relativă la Organizaţia de Cooperare şi de dezvoltare Economică (SUA, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Spania, Canada, Portugalia, Elveţia, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda, Grecia, Irlanda şi Turcia), dată după care până în prezent au mai aderat încă 15 state ale lumii (Japonia în 1964, Finlanda în 1969, Australia în 1971, Nouă Zeelandă în 1973, Mexic în 1994, Republica Cheha în 1995, Correa de Sud, Ungaria, Polonia în 1996, Slovacia în 2000 Estonia, Letonia, Slovenia, Israel şi Chile în 2010), în principiu, ţări dezvoltate, cu economie prosperă şi democratice. OCDE are ca pondere economică 76-78% din PIB mondial. A fost ridicată şi problema unei eventuale aderări (pe termen mediu-lung) al Africii de Sud, Braziliei, Republicii Populare Chineze, Indiei şi Indoneziei. Într-un viitor îndepărtat OCDE şi-a propus lărgirea organizaţiei către ţările Asiei de Sud-Est.

[4]ISF (Impozitul de Solidaritate pe Avere), introdus în 1989, este un impozit francez plătit de către persoanele fizice şi cupluri (cămine) având un patrimoniu net peste800.000 de euro. Este un impozit progresiv aplicat eşalonat într-un procent între 055-1,80% din valoarea bunurilor (conturi bancare, bijuterii, imobiliare, etc.) care depăşesc plafonul stabilit mai sus. Un impozit similar mai există în Europa în Elveţia (în funcţie de cantoane), Lichtenstein (0,07%) şi Norvegia (0,9-1,1%) şi RDC (Republica Democratică Congo). În medie 570.000 de contribuabili francez au plătesc ISF, aducând la bugetul statului cca 4Md€. Acest impozit nu este plătit în colectivităţile teritoriale franceze (France Outre-Mer) şi  succede IGF (Impozitul pe Mari Averi), introdus în 1982 de către Guvernul Mauroy, la puţin timp după câştigarea alegerilor prezidenţiale în 1981 de către François Mitterrand (Partidul Socialist).

Baremul ISF

Mai puţin de 790 000 euro; 0 %; 0 €

Între 790 000 – 1 280 000 euro; 0,55 %; 0 – 2 695 €

Între 1 280 000 – 2 520 000 euro; 0,75 %; 2 695 – 11 995 €

Între 2 520 000 – 3 960 000 euro; 1 %; 11 995 – 26 395 €

Între 3 960 000 – 7 570 000 euro; 1,30 %; 26 395 – 73 325 €

Între 7 570 000 -16 480 000 euro; 1,65 %; 73 325 – 220 340 €

Superior 16 480 000 euro; 1,80 % > 220 340 €

Ţările care le-au suptrimat sunt: Japonia (în 1950), Italia (în 1992, el devenind un impozit pe bunurile imobiliare cu excepţia reşedinţei principale), Austria (în 1994), Irlanda (în 1997), Danemarca (în 1997), Germania (în 1997), Olanda (în 2001, find înlocuit cu impozitarea cu 30% al patrimoniului calculat pe o baza teoretică forfetară de 4%), Luxemburg (în 2006), Finlanda (în 2006), Suedia (în 2007, după 60 de ani de existenţă) şi Spania (pe 1 ianuarie 2008).

[5]ATTAC (Asociaţia pentru Taxarea Tranzacţiilor Financiare) este o mişcare altermondialista creată în Franţa în 1998 (ATTAC France), care cu ATTAC Germania are cele mai multe activităţi în lume. ATTAC este prezenţa în 36 de ţări ale lumii (Franţa, Germania, Japonia, Italia, Spania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Elveţia, Austria, Suedia, Finlanda, Danemarca, Norvegia, Portugal, Grecia, Polonia, Ungaria, Quebec-Canada, Liban, Argentina, Chile, Columbia, Peru, Uruguay, Venezuela, Maroc, Tunisia, Costa Rica, Jersey, Australia, Burkina Faso, Coasta de Fildeş, Ecuator, Senegal, Togo) şi are în prezent peste 11.000 de aderenţi, persoane fizice, specializate în domeniile socio-economice şi a politologiei (10.650 pe 30 septembrie 2008). Printre aderenţii săi figurează şi persoane juridice (morale) ca: asociaţii, sindicate, colectivităţi locale, etc. ATTAC France, dirijat de către un consiliu director format din 30 de persoane, aleşi pentru 3 ani (12 de către Adunarea Generală şi 18 din Colegiul fondatorilor) dispune de un colectiv ştiinţific care efectuează studii şi cercetări aprofundate în toate domeniile de interes ale vieţii social-economice.

[6] ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), fondată pe 24 octombrie 1945, înlocuind astfel SDN (Societatea Naţiunilor), este o organizaţie internaţională, regrupând 192 de state (majoritatea statelor lumii), având că scopuri, menţinerea păcii în lume, facilitarea cooperări în domeniile dreptului internaţional, a securităţii internaţionale, a dezvoltării economice, a progresului social şi a Drepturilor Omului, este divizată în mai multe organe: Adunarea Generală (reprezentaţi ai fiecărei ţări membre), Consiliul de Securitate (care decide de rezoluţiile în favoarea păcii şi a securităţii în lume), Consiliul Economic şi Social (care ajută la promovarea cooperării economice, sociale şi a dezvoltării), Secretariatul (care asigură gestiunea fondurilor ONU) şi Curtea Internaţională de Justiţie (principalul organ judiciar). Finanţat voluntar de către statele membre, având şase limbi oficiale de comunicare (engleză, franceză, rusă, spaniolă, arabă şi mandarină), sediul social-administrativ ONU se află la New York (după Paris şi Addis-Abeba), Secretarul să general fiind din 2017, António Manuel de Oliveira Guterres (n.1949, om politic şi de stat portughez, membru al Partidului Socialist, succesorul sud coreeanului lui Ban Ki-moon/n.1944, în funcţie între 2007-2016). Consiliul de Securitate, organul principal al ONU, având 5 membri permanenţi, cu drept de veto : SUA, Franţa, Marea Britanie, Rusia, China, este compus din 10 membri nepermanenti (conform rezoluţiei 1991, votată pe 17 decembrie 1967) pentru un mandat de doi ani: 5 state membre din Africa (3 state) şi din Asia (2 state), o ţară membră a Europei Orientale, 2 state membre a Americii de Sud (Latine) şi 2 state membre al GEEO (Grupul de State al Europei Occidentale). Membri fondatori ONU (pe 24 octombrie 1945) sunt: SUA, Franţa, Marea Britanie, ex-URSS (Rusia, Bielorusia, Ukraina), China, Canada, Africa de Sud (din 7 noiembrie), Arabia Saudită, Argentina, Australia (1 noiembrie), Belgia (27 decembrie), Bolivia (14 noiembrie), Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Danemarca, Republica Dominicană, Egipt, Ecuator, Etiopia, Grecia, Guatemala (21 noiembrie), Haiti, Honduras (17 decembrie), India (30 octombrie), Irak (21 decembrie), Iran, Liban, Liberă (2 noiembrie), Luxemburg, Mexic (7 noiembrie), Nicaragua, Norvegia (27 noiembrie), Nouă Zeelandă, Panama (13 noiembrie), Paraguay, Olanda (10 decembrie), Peru (31 octombrie), Filipine, Polonia, Salvador, Siria, Ex-Cehoslovacia, Turcia, Uruguay (18 decembrie), Venezuela (15 noiembrie) şi Ex-Yugoslavia.

[7]FMI (Fondul Monetar Internaţional) constituit prin Tratatul de la Bretton Woods pe 22 iulie 1944, este o organizaţie internaţională cu 186 de state membre. Peste 40 de state au participat la semnarea acordului de la Bretton Woods care prevedea proceduri şi reguli pentru viitoarea guvernare a economiei mondiale. Acest acord a condus la înfiinţarea BIRD (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare deasemeni cunoscută pe scurt şi sub numele de Banca Mondială) şi FMI (Fondul Internaţional Monetar). Aceste instituţii sunt cunoscute că fiind gemenii Bretton Woods. Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având că referinţă standard, aurul, iar Dolarul US era singură moneda convertibilă în aur. FMI are că scop principal promovarea unei economii mondiale competitive, a cooperării monetare internaţionale, garantarea stabilităţii financiare, facilitarea comerului internaţional, contribuirea la un nivel înalt de ocupare a forţei de muncă, la stabilitate economică şi combaterea sărăciei în lume. Resursele Fondului sunt asigurate din contribuţia statelor membre, prin plata unor cote în funcţie de puterea economică a fiecărei ţări. Fiecare ţară achita cota sa la Fond în proporţie de 25% într-una dintre valutele acceptate pe plan internaţional: $US, €, £,  ¥ (yenul japonez), respectiv ¥,/RMB (Yuanul chinez) sau în DST (XDR: 41,73 %/$US, 30.93 %/€, 10,92 %/RMB, 8,33 %/¥ et 8,09 %/£)., iar restul de 75% în moneda naţională. Cotele sunt revizuite la fiecare 5 ani. În urmă unei majorări cu 45 % a cotei de subscriere începând cu 22 ianuarie 1999, totalul acestor cote se ridică în prezent la aproximativ 350 Md$US. Puterea de vot a fiecărei ţări este proporţională cu cota subscrisă. FMI răspunde în faţă guvernelor din ţările membre. Organismele de conducere sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional şi Consiliul Director. În vârful structurii organizaţionale se află Consiliul Guvernatorilor, format din guvernatorii băncilor centrale sau miniştri de finanţe din fiecare dintre cele 184 de state membre. Toţi guvernatorii se întâlnesc o dată pe an în cadrul Întâlnirii Anuale a FMI şi a Băncii Mondiale. Consiliul Director este format din 24 de membri şi conduce activităţile curente. Directorul General al FMI, din 5 iulie 2011, este Christine Lagarde/n.1956, om politic, avocat şi om de afaceri francez, fost Ministru al Agriculturii, respectiv, al Comerţului/2005-2007, precum şi al Economiei şi Finanţelor/2007-2011, succedând lui DSK/Dominque Strauss-Khan, n.1949, în funcţie între 2007-2011).

 

 

 


Raspandeste cu incredere
  • 46
  •  
  •  
  • 4
  •  
  •  
  •  
  •  
    50
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here