Acasă Jurnalul Bucurestiului Anchete Metagalaxia eurojihadista. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicati în atacurile...

Metagalaxia eurojihadista. Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicati în atacurile teroriste contemporane din spatiul francofon european! (Partea I – Preambul & Aprofundarea Dosarului)

218
1
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 70
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    70
    Shares

Thomas CSINTA

Redactor – Corespondent (Franta)

PREAMBUL

Franco – algerianul Moham(m)ed Merah  (10 octombrie 1988 – 22 martie 2012), care s-ar fi radicalizat în mediul carceral francez cu un deceniu în urma,  autorul atacurilor terorist – ilamiste (din zilele de 11, 15 şi 19 martie) la Toulouse şi la Monatauban (Toulouse Métropole–unul dintre principalele focarare ale islamismului radical european) în care 7 persoane îsi vor pierde viata (3 militari francezi şi 4 persoane de religie mozaica), ucis pe 22 martie 2012 de catre RAID (o unitate de interventie de elita a Politiei Nationale), este unul dintre „precursorii” cei mai importanti a unei noi generații de (d)jihadiști (auto)radicalizați în mediul carceral  (cea de–a 3–a generatie), potențiali (lumpen)teroriști, care, astăzi, se află în plină expansiune în Lumea Occidentala. Dispersată pe teritoriul (inter)european (sub forma unei galaxii, nebuloase, etc., jihadiste), această generație de mujahedini (mujahidini) pro „Război Sfânt”, pro „Califat” Daesh, nu este localizabilă în spațiu și timp decât cu o orecare incertitudine care „respectă” , în general, „principiile de nedeterminare” din Mecanică Cuantică, ale lui Werner Heisenberg (1902-1978, Premiul Nobel pentru Fizică/1932–imposibilitatea cunoașterii exacte a două proprietăți fizice independente a unei particule), prin intermediul unui graf (ne)orientat (asociat), ale căror drumuri hamiltoniene, respectiv, euleriene, sunt greu de controlat (supravegheat) și în special, cu respectarea drepturilor fundamentale ale Omului.

Format la „scoala” predicatorului islamist radical franco – sirian Olivier Corel (Abdel Ilat Al-Dandachi – „Emirul   Alb”/Abdulilah Qorel născut în 1947 în Siria), venit în Franţa în 1973 pentru studii superioare de farmacie (pe care ulterior le abandonează), Mohammed Merah, îmreuna cu fratele sau Abdelkader Merah (condamnat pe 2 noiembrie 2017 de catre Curtea cu Jurati Speciala de la Paris la 20 de ani de recluziune criminala cu o perioada de siguranta de 2/3 din pedeapsa) si  Fettah Malki (condamnat în acelasi dosar la 14 ani de recluziune criminala, tot cu 2/3 din pedepsa ca perioada de siguranta), îmreuna cu alti islamisti radicalizati (Sabri Essid, Stéphane Lelièvre, Imad Djebali, Mohamed Megherbi, Thomas Barnouin, Anouar el Madhi, Miloud Chachou, Fabien si Jean-Michel Clain, etc.), judecati si ei într-un proces desfasurat în perioada 3 iunie-9 iulie 2009  de catre Curtea Corectionala a TGI Toulouse (si condamnati la pedepse curinse între 6 luni si 6 ani de inchisoare), vor constitui „nucleul dur” al unei comunităţi islamiste cu orientare salafistă, fondata în 1987, la Artigat (Departamentul Ariège). Fondatorul ei, Emirul Alb (naturalizat francez în 1983), unul dintre presupusii (mari) recrutori ai tinerilor francez de origine magrebina, pentru jihad („datorie religioasă în sânul religiei islamice şi al babismului”/mişcare religioasă persană în perioada 1844-1852) ca mujahedinii – muhajiruni  în Afganistan si Irak, care nu rareori afirma în timpul „cursurilor” sale ca „Dumnezeul (Domnul) a creat 73 de grupuri de musulmani şi 72 dintre ele vor ajunge în Iad, crezând că ar fi în grupul celor care scapă”, desi era considerat de catre autoritatile poilitienesti ca ar fi jucat un rol important în radicalizarea lui Mohammed Merah, respectiv, Sabri Essid (pe care l-a întâlnit la vârstă de 16 ani şi asupra căruia ar fi „avut o mare influenţă religioasă”, de altfel, frate vitreg cu Merah, prin casatoria dintre mama acestuia Zoulikha Aziri cu Mohamed Essid), iar „discipoli” sai, fratii Fabien si Jean-Michel Clain ar fi fost implicati si în atacurile teroriste islamiste de la Paris (pe 13 noiembrie 2015), acesta (arestat si audiat în repetate rânduri), nu a fost niciodata condamnat de catre justitia franceza, în timp ce alti prieteni apropiati ai lui Merah (de la scoala Ernest-Renan) pe care „îi îndruma”, Walid Larbi-Bey si Mehdi El Aouamad sunt ucisi si ei („ciuruiti cu gloante”) pe 14, respectiv, 15 august 2014, ca victime ale conflictelor înterne din mediul islamist radicalo–infractinal.  [A se vedea pentru datalii si ciclul de articole ale autorului: Euro(lumpen)jihadologia virala, moderna. Conexiunea dintre „Gemenii de la Toulouse” si procesul lui Abdelkader Merah,… Toulouse („focar” al islamismului radical), „plânge cu lacrimi de sânge”! Verdictul în dosarele AZF… Gemenii de la Toulouse (Partea I), Gemenii de la Toulouse (Partea II)]

APROFUNDAREA DOSARULUI

În acest contest și înainte ca dosarul Merah să fie soluționat (clasat) definitiv, într-un „nod” al grafului jihadist european (și în particular franco–begian)  își face apariția un alt (lumpen)terorist islamist, tot un mujahedin (mujahidin) franco–algerian, (auto)radicalizat și el (aparent) în mediul carceral, un alt „precursor” (devenit ulterior „fondator”) al (lumpen)terorismului contemporan, Mehdi Nemmouche (n.1985), originar din Rubaix (Lille Métropole – nordul Franței, la frontiera franco-belgiană), care pe 24 mai 2014 (în jurul orei 15h30), echipat cu un revolver P38 (pistol de calibrul .38 Special) și o pușcă de asalt Kalașnikov (AKM), deschide focul la Muzeul  Evreiesc din Bruxelles (de pe strada Minimes n°21), ucigând (pe loc) 3 persoane. (A se vedea pentru detalii si articolul: Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…).Este vorba de Emanuel și Miriam Riva (în vârsta de 54, respectiv, de 53 de ani), evrei originari din Israel și Dominique Sabrier (în vârstă de 66 de ani), o cetățeană franceză, care lucra ca benevol în Belgia Cea de-a 4-a victima, Alexandre Strens (belgian în vârstă de 25 de ani), rănit grav, va muri ulterior, pe 6 iunie în Spitalul Saint Pierre la Bruxelles (după o comă profundă de gradul 4). Considerat un atac terorist islamist antisemit (contra minorității evreiești din Bruxelles), Secția antiteroristă a Parchetului de la TGI Paris a însarcinat cu ancheta (strategic), pe de o parte, DCRI/DGSI[1](Direcția Generală a Securității Interne din Levallois-Perret, Métropole du Grand Paris, care se substituție DCRI din 30 aprilie 2014, înființat pe 1 iulie 2008 la propunerea fostului Președinte Nicolas Sarkozy/2007-2012), iar pe de altă parte, SDAT (Subdirectia Antiteroristă) a DCPJ/DIPJ[2] (Direcția Interregională a Poliției Judiciare) Marsilia. [A se vedea si articolul autorului: Edvige & Cristina, noile fisiere al Directiei Centrale de Informatii Interene Francez (DCRI)].

În ceea ce îl privește pe atacator, acesta este arestat de către DCPAF [3] (Directia Centrala a Poliției de Frontieră) pe 30 mai 2014 (în jurul orei 12h30), în parkingul autogării rutiere internaționale Saint Charles, la Aix–Marseille Métropole (Departamentul Bouches du Rhône, Regiunea administrativă PACA – Provence – Alpes – Côte d’Azur, în Golful Lion la Marea Mediteraniană), imediat după coborârea dintr-un autocar Eurolines, care asigura legătura (directă) dintre Amsterdam (Olanda) și Marsilia (Franța), via Bruxelles (Belgia), în posesia unei puști de asalat (cu pat rabatabil) Kalașnikov  (cu 261 de muniții) și a unui pistol automat P38 (calibrul 38, special, cu 57 de cartușe), care ar fi fost utilizate în atacul comis, respectiv, al unui card de memorie (aparținând unui aparat GoPro, cu care și-ar fi filmat atacul ca de altfel și Mohammed Merah), dar și al unui aparat foto Nikon (cu imagini video care atestau faptul că armele i-ar fi aparținut), respectiv, al unui drapel ISIS (Dawla) cu inscripția Allahu Akbar (Dumnezeul este cel mai mare). În bagajele acestuia (controlate minuțios de către polițiști) sunt găsite atât camera GoPro (care nefuncționând ar fi înregistrat numai vocea lui, nu și imaginile) cât și o masca de gaze, pe care acesta nu le-a fi declarat autorităților vamale.

Mehdi Nemmouche este primul islamist jihadist–terorist în Europa care își revendică apartenența la Statul Islamic – Daesh (EIIL/ISIS, creat oficial pe 9 aprilie 2013, pe un teritoriu frontalier irako–sirian, unde începând cu 29 iunie 2014 va fi instaurat și Califatul cu același nume, având rădăcini în organizația teroristă Al Qaeda în Irak, activ înca din 2006). Conform declaratiei lui Erik van der Sypt (purtătorul de cuvânt al Parchetului federal Belgian), Frédéric Van Leeuw (Procurorul federal al Belgiei) a și emis pe 31 mai 2014 un mandat european de arestare, solicitând autorităților franceze extrădarea acestuia în Belgia (pus în aplicare pe 4 iunie de către Ministerul de Justiție Belgian), motiv pentru care el este prezentat pe 12 iunie (în acest scop), Parchetului General al TGI (Tribunalului de Înalta Instanță) din Versailles (Departamentul Yvelines, Regiunea urbană pariziană), care pe 26 iunie 2014, ordonă transferul acestuia în Belgia.

Menținez aici faptul că pe 13 iunie 2014, nu numai rudele victimelor, dar și Muzeul Evreiesc din Bruxelles se constituie în parte civilă. Deși Nemmouche se opune (cu vehemență) extrădării sale, pe 10 iulie renunță și acceptă să fie predeat autorităților judiciare belgiene, cu condiția ca acestea să-i „promită” că „nu-l vor extrăda într-o altă țară” (străină), în cazul retragerii cetățeniei (sale) franceze. În absența unei asemenea garanții, pe 11 iulie avocatul său Apolin Pepiezep, va face Apel la decizie (cu acordul acestuia), dar fără niciun rezultat, pentru că pe 23 iulie 2014, Curtea de Casație (care avea la dispoziție 40 de zile pentru anunțarea verdictului), să respingă recursul acestuia și să ordone extrădarea inculpatului (nu în sens juridic, dar pe baza mandatului european de arestare, conform unei legi în vigoare înca din 2002), ceea ce autoritățile franceze aveau obligația, de altfel, să execute într-un termen de maximum de 10 zile. Ca urmare, pe 29 iulie, Nemmouche (declarându-se mujahedin al Statului Islamic) este transferat în Belgia, iar pe 30 iulie, după ce a fost audiat de către unitatea antiteroristă a Poliției Judiciare federale din Bruxelles, precum și de către Judecătorul de Instrucție Berta Bernardo–Mendez (însărcinată cu instrumentarea dosarului acestuia), el este inculpat (oficial) de către Parchetul Federal Belgian, cu capul de acuzare „asasinate comise într-un context terorist” și încarcerat preventiv la Închisoarea Bruges (Complex penitenciar– deschis în 1991, unul dintre cele mai mari din Belgia, cu 150 de celule care pot găzdui cca 626 deținuți – 512 bărbați și 114 femei, aflat sub direcția lui Sibylle Haesebrouck), unde a fost încarcerat și un alt jihadist–terorist franco–marocan, mujahedin (convins și el) al Statului Islamic (Daesh), Salah Abdeslam (n.1989, originar din Molenbeek–Saint Jean/Sint-Jans-Molenbeek, apărat în perioada 18 martie–12 octombrie 2016 de către Frank Berton/n.1962, devenit cunoscut în urma intervenției sale în celebrele dosare Florence Cassez și Outreau, respectiv, Sven Mary/n.1972, fiica omului de afaceri belgian Tony Mary), implicat ca leader atât în sângeroasele atacuri teroriste din 13 noiembrie 2015 de la Paris (130 de morți și 412 de răniți), cât și în cele de la Bruxelles din 22 martie 2016 (32 de morți și 340 de răniți), împreună cu fratele său Brahim Abdeslam (n.1984–kamikaze pe 13 noiembrie 2015 la Comptoir Voltaire din Bulevard  Voltaire n°253 la Paris), respectiv, Abdelhamid Abaaoud (n.1987, în contact cu Nemmouche înca din ianuarie 2014, unul dintre coordonatorii atentatelor de la Paris si Bruxelles, care ar fi „recomandat” Statului Islamic cca 30 de jihadiști –mujahedini francezi si belgieni, „prieteni” de copilărie, de cartier, legați „organic” de el printr-o infracționalitate delictuală „minoră”), ucis pe 18 noiembrie 2015, de către polițiștii de la RAID[4] și BRI[5] (Brigada Antigang), împreună cu Chakib Akrouh (n.1990 la Bruxelles), pe strada Corbillon în Saint Denis (Métropole du Grand Paris) în timpul asediului nocturn al apartementului în care aceștia se ascundeau și în sfârșit cu Najim Laarjraoui (alias „Soufiane Kayal”/n.1991 în Maroc, kamikaze pe Aeroportul Bruxelles – Zaventem, pe 22 martie 2016), împreună cu frații Ibrahim El Bakraoui (n.1986 la Bruxelles) și Khalid (n.1989 tot la Bruxelles), amândoi kamikaze în atacurile-sinucigașe  de la Bruxelles, implicați și în atacurile teroriste de la Paris, respectiv, Mohamed Abrini (n.1984, cetățean belgian de origine marocană), prieten de copilărie cu Abdeslam, care se presupune că ar fi fost implicat atât în planificarea cât și în executarea atacurilor teroriste de la Paris din 2015 și în cele de la Bruxelles din 2016, ca de altfel și prietenul său.

Acesta din urmă, „omul (barbatul) că pălărie“, filmat de către camerele de supraghere în compania lui Najim Laachraoui și Ibrahim el-Bakraoui pe Aeroportul din Bruxelles– Zaventem, cu puțin timp înainte de exploziile de tip kamikaze din 22 martie 2016, este  arestat (capturat) pe 8 aprilie 2016 în municipalitatea Andrelecht (regiunea urbană Bruxelles) și se află într-o situație juridică foarte asemănătoare cu cea a lui Nemmouche, fiind anchetat, simultan (ca de altfel și Abdeslam–singurul  supraviețuitor în atacurile teroriste de la Paris, inculpat pe 27 aprilie 2016), atât de către autoritățile judiciare franceze cât și belgiene în 2 dosare teroriste foarte complexe, cel de la Paris și cel de la Bruxelles, pentru infracțiuni criminale (teroriste) deosebit de grave. [Vezi pentru detalii:  „Esta libre, pero no es inocente”! si Procesul de pedofilie de la Outreau! Cea mai grava eroare judiciara din istoria tuturor timpurilor. „Capitularea” sistemului juridic francez!].

Menționez aici și faptul că pe 30 august 2015, este Salah Abdeslam cel care la bordul unui vehicul marca BMW închiriat la Kiskőrös (în sudul Ungariei) îi aduce de la Bruxelles la Paris pe Bilal Hafdi (unul dintre cei 3 kamikazi în atacul terorist din 13 noiembrie 2015 la Stade de France–Métropole du Grand Paris, unde avea loc meciul amical de fotbal Franța–Germania, cu participarea lui François Hollande, președintele Franței în funcție între 2012-2017), respectiv, pe Chakib Akrouh (unul dintre cei care au deschis focul asupra clienților de pe terasele cafenelelor pariziene din sectoarele 10-11, pe 13 noiembrie 2015), iar pe 9 septembrie, într-un vehicul marca Mercedes, pe Najim Laachraoui și Mohamed Belkaïd, care îl așteptau deja de o săptămână la Budapesta în Gara Keleti (Gara de Est, sectorul 8, Baross Tér, cea mai mare gara feroviară a Budapestei, dat în folosință în 1881). Controlați pe autoruta (autostrada) din zona comunei Aistersheim (Districtul Grieskirchen în Austria Superioară), cei 2 se vor prezenta documente false de identiate purtând numele de Soufiane Kayal (Laachraoui), respectiv, Samir Bouzid (Belkaïd), primul va fi ucis în cadrul operațiunii polițienești lansate pe 15 martie 2016 la Forest (Regiunea administrativă Bruxelles – Capitale, în imobilul din strada Dries n°60), în timp ce „asigura” fuga lui Abdeslam, iar cel de-al 2-lea va fi kamikaze pe 22 martie 2016, pe Aeroportul National Bruxelles – Zaventem.

Pe 17 septembrie, tot Abdeslam (care începând din 12 octombrie 2016 refuză să fie asistat de către un avocat, „apărându-se singur”) va fi cel care îi va aduce la bordul unui vehicul marca Audi (A6) la Bruxelles și pe cei 3 membri ai comandoului care va comite atacul terorist la Sala de Specatcole Bataclan (Paris) pe 13 noiembrie 2015: Samy Amimour (n.1987, terorist franco–algerian, ca si Merah, respectiv, Nemmouche, ucis în noaptea de 13 noiembrie de către polițiștii de la BRI în timpul unei fuziade–schimb  intens de focuri), respectiv, Ismaël Omar Mostefaï (n.1985), ucis și el tot pe 14 noiembrie 2015 în timp ce al 3-lea terorist-kazmikaze Foued Mohamed-Aggad (n.1992, francez, cu tatăl algerian și mama marocană, rănit mortal în cadrul aceleași fuziade), își declanșează centura sa cu explozibil.

În sfârsit, între 2-3 octombrie 2015, Abdeslam îi va aduce de la Ulm (Landul Bavaria, din sudul Germaniei), tot la bordul unui vehicul marca BMW și alți 3 teroriști implicați în cele 2 atacuri teroriste (de la Paris și de la Bruxelles), pe Ahmed Alkhald, pe Osama Krayem și pe Sofiane Ayari (interpelați după atentatele teroriste de la Bruxelles). Primul, identificat (de altfel) ca responsabilul cu furnizarea centurilor cu explozibil în atacurile teroriste de la Paris, respectiv, Bruxelles și șef de commando, cunoscut sub identitățile Ahmad Alkhald (n.1992 la Alep în Siria), Yassine Noure (n.1993 la Bruxelles în Belgia) sau Mohammed Nawar Mohammed Alqadhi (n.1992 la Bagdad în Irak) este singurul care după atentatele de la Paris reușește să fugă în Siria (prin Turcia – „filiera  clasică”) și este încă  în cavală (fugă, nearestat, necapturat). Conform unor informații înregistrate în calculatorul acestuia (recuperat dintr-o pubelă în cartierul  Schaerbeek, cu puțîn timp înainte de atacurile teroriste de la Bruxelles), sub numele de „Mahmoud” acesta îl va „consilia” (din punct de vedere tehnic) pe Najim Laachraoui–unul dintre cei 3 atacatori-sinucigași (kamikaze) de pe Aeroportul National Bruxelles–Zaventem, celălat responsabil de atacurile teroriste de la Bruxelles. Amprentele sale digitale ar fi fost identificate și pe centura cu explozibil declanșată de către Brahim Abdeslam (fratele mai mare al lui Salah Abdeslam), în cafeneaua Comptoir de Voltaire la Paris (în sectorul 11).În vara anului 2015 (în cursul lunii august), tot Salah Abdeslam, este identificat în persoana celui care îl însoteste pe Ahmet Dahmani (într-o „călătorie în scop turistic”) în Italia, de unde cei 2 vor pleca cu un feribot în Grecia. Pe 21 noiembrie 2015, cel din urmă este arestat la Antalia (în Turcia) pentru complicitate la atacurile teroriste din 13 noiembrie de la Paris și apartenența sa la rețeua teroristă jihadist – islamistă Daesh (Statul Islamic). Ulterior, investigațiile aprofundate ale anchetatorilor Parchetului Antiterorist de la Paris l-ar fi identificat și pe proprietarul unei mici întreprinderi de artificii din Saint-Ouen-l’Aumône (Val-d’Oise, Regiunea urbană pariziană), care ar fi comercializat teroriștilor, o cantitate importanta de explozibil cu detonatoare. Interpelat (după atacurile teroriste), acesta ar fi afirmat că Abdeslam, într-adevăr ar fi cumpărat de la el (numai) 10 detonatoare electrice (de artificii), dar acestea urmau să fie utilizate (conform acestuia) în timpul sărbătorilor de iarnă (într-un cadru, restrâns, de tip instituțional), lasându-i ca „dovadă” (de „bună credință”) o copie a permisului său de conducere. Cu puțin timp înainte, tot acesta ar fi rezevat pe 11 noiembrie (pe internet, cu un card bancar visa) 2 camere la hotelul Apart’City de la Alfortville (Departamentul Val de Marne, Métropole du Grand Paris), destinate găzduirii teroriștilor – complici, aduși cu acest scop de la Bruxelles.

În sfârsit, coroborarea plăților efectuate pe internet de către Abdeslam și imaginile înregistrate de camerele video de supraveghere în diverse unități comerciale, ar fi permis anchetatorilor să-l identifice pe acesta din urmă în compania (d)jihadistului belgian Mohamed Abrini („format” în Siria de către Daesh), tot pe 11 noiembrie, într-o benzinărie pe Austrada (Autoruta) A1 în Departamentul Oise (în direcția Paris) la bordul unui vehicul marca Renault Clio (negru) condus de către Abdeslam, care în jurul orei 18h15 (cu puțîn timp înainte de atentate) ar fi fost localizat (grație unui sistem de recunoaștere al plăcuțelor de înmatriculare) într-o parcare al gigantului complex aeroportuar parizian Roissy – Charles de Gaulle. Alte imagini video recuperate pe 16 noiembrie de către anchetatori i-ar fi surprisns pe Salah Abdeslam îmreună cu fratele său mai mare Brahim Abdeslam (în timpul unei „altercații” din cauza unor „bani neîncasați”!) înainte de atacuri și în alte 2 vehicule, unul marca Seat și celălalt marca Volkswagen, ambele închiriate de către Salah Abdeslam. În privința dispariției acestuia  după atacurile teroriste de la Paris (care nu și-ar fi îndeplinit misiunea sa „sacră” de mujahedin-kamikaze față de Allah!), credem că aceasta ar fi fost mai mult decât o „improvizație”, având în vedere faptul că el ar fi fost „recuperat” de către „camarazii” săi belgieni cu numai cca 7-8 ore de la derularea evenimentelor. Localizat în sectorul 18 pe Bulevardul Barbès, Abdeslam se va dirija către Montrouge (Departamentul Hauts de Seine, regiunea urbană pariziană) unde solicită ajutorul unui văr, care însă sub pretextul (riscului) de a fi implicat și el în atacuri, refuză să-l ajute, motiv pentru care acesta este obigat (mai mult sau mai puțin) să facă apel la 2 „angajați” de-ai săi de la barul (cafeneaua) pe care o administra în Molenbeek – Saint Jean: barmanul  Mohamed Amri  și „vânzătorul” de stupefiante (canabis) Hamza Attou. Tot aici la Montrouge, în proximitatea străzii Chopin, polițiștii vor găsi mai târziu și o centură (artizanală) cu explozibil (inactiv) abandonată, aparținând foarte probabil, tot lui Salah Abdeslam. În sfârsit, deși controlați în Franța (de 3 ori) pe 14 noiembrie, Amri, Attou și Abdeslam (înregistrat în Franța, de către DGSI, în Fișierul „S”– al persoanelor căutate și supravegheate) vor reuși (totuși!) să treacă frontiera (fără dificultăți) și să ajungă („cu bine”!) în Belgia.

Merită să menționez aici faptul că, într-adevăr, un mandat de arestare european contra lui Salah Abdeslam (însotit de fotografia sa) va fi emis din partea autorităților judiciare franceze, însa numai pe 15 noiembrie, motiv pentru care pe 14 noiembrie, acesta nu putea fi interpelat nici pe teritoriul național (francez) si nici pe cel belgian. Din contră, conform unor documente de arhivă clasate „strict confidențiale”, rezultă că pentru obținerea unor informațîi „suplimentare”, înca din 29 octombrie 2015, Siguranța Statului (belgian) ar fi transmis o serie de date referitoare la presupuși jihadiști (susceptibili de a comite acte/atacuri teroriste), unor organisme internaționale însarcinate (abilitate) cu supravegherea mobilității acestora: SIS (Schengen Information System – bază de date automatizată a Uniunii Europene în cadrul Convenției de la Schengen/art.95-99, semnat pe 19 iunie 1990, în vigoare din 26 martie 1995, ca urmare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985, care începând cu luna decembrie 2006 dispune și de un fișier biometric în care sunt înregistrati cei cu interdicție de sejur în Spațiul Schengen), OIPC (International Criminal Police OrganizationInterpol, creat pe 7 septembnrie 1923, cu sediul general la Lyon – Franța, cu un de buget anual de cca 115 M€ și un efectiv de cca 850 de angajați, cu 192 de state membre),  EPO (European Police OfficeEuropol, creat pe 1 iulie 1992, cu sediul general la Haga – Olanda, având ca obiectiv, lupta contra criminalității în Europa), iar NSA (National Security Agency, creat pe 4 noiembrie 1952, cu sediul general la Fort George G. Meade în Statul Maryland – SUA, cu un buget anual de cca 9Md€ și 22.000 de angajați) și-ar fi acordat sprijinul serviciilor europene prin intermediul „Metadatelor” (schemă de baze de date/colecție de date, individuale, incluzând unul sau mai multe elemente de conținut și de niveluri ierarhice, etc.), în cadrul cărora o listă cu cca 85 de militanți islamiști (extremiști, radicali, integriști, etc.) ar fi fost transmisă lui Françoise Schepmans (n.1960, om politic belgian), primarul orașului Molenbeek (din 2012) pe care figurau și numele fraților Brahim și Salah Abdeslam.La Laeken, Attou îl sună pe Ali Oulkabi (un fost prieten de-al lui Brahim Abdeslam), care îl va recupera pe Salah Abdeslam și îl va lăsa la Schaerbeek (Schaarbeek, una dintre cele 19 comune din regiunea administrativă Bruxelles– Capitale). Dacă Ali Oulkadi, Hamza Attou și Mohammed Amri, vor fi arestați ulterior de către polițiștii (federali) belgieni, Abdeslam scapă „la limită”, însa în cadrul unei percheztii pe 9 decembrie 2015 într-o locație din strada Henri Bergé la Schaerbeek, aceștia vor descoperii 3 centuri artizanale cu expolzibil pe care ar fi fost identificate amprentele digitale ale acestuia din urmă, ceea ce confirmă implicarea lui în atacurile teroriste de la Paris perpetrate pe 13 noiembrie 2015. După cum știm, acesta reușește să dispară (să fugă) și pe 15 martie 2016, în timpul unei alte percheziții într-un apartament din strada Dries n°60 (efectuat de către 6 polițiști francezi și belgieni federali în jurul orei 14h15), urmată de către asediul acestuia (terminat în jurul orei 18h50) în comuna belgiană Forest (regiunea administrativă Bruxelles–Capitale), fiind „acoperit” de către Mohammed Belkaid (Samir Bouzid, în vârsta de 35 de ani, de naționalitate algeriană, un delincvent „mărunt” cunoscut autorităților polițienești pentru câteva furturi, cu ședere ilegală în Belgia, expulzat de pe teritoriul belgian încă din 2014), ucis de către polițiștii de la BRI, care ar fi jucat un rol de coordonator (de la distanță, din Bruxelles) în atentatele de la Paris, Tot el ar fi fost și cel care ar fi efectuat un virament de 750€ pe contul lui Hasna Aït Boulahcen, verișoara lui Abdelhamid Abaaoud, care urma să-i găsească acestuia din urmă, o ascunzătoare. Din contră, pe 18 martie 2016, în urma unei alte fuziade (schimb intens de focuri) cu polițiștii, Salah Abdeslam (rănit la picior) în cartierul său de reședință (la Molenbeek – Saint Jean), este arestat pe strada Quatre vents n°79, după o cavală (fugă de autoritățile polițienești și judiciare) de 125 de zile și este extrădat autorităților franceze pe 27 aprilie 2016, fiind încarcerat în detenție provizorie la Închisoarea (Maison d’Arrêt) Fleury Mérogis (regiunea urbană pariziană), ca urmare a emiterii de către acestea pe 19 martie, a unui MAE (Mandat de Arestare European). După încarcerarea lui Abdeslam la Închisoarea Fleury Mérogis, ca urmare al transferului său de la Închisoarea Beveren (regiunea Bruxelles – Capitale) unde a fost mutat de la Închisoarea Bruges (în vederea expulzarii) și pâna în prezent, acesta este supus non-stop unei videosupravegheri (supravegheri video), ceea ce într-un fel, „violează intimitatea fizică” a acestuia, conform fostului său avocat Frank Breton (pâna pe 12 octombrie 2016).

Încercarea acestuia de a solicita demontarea camerei video de supraveghere din celula sa s-a soldat cu eșec, pentru că pe 15 iulie Tribunalul Administrativ din Versailles (regiunea urbană pariziană) s-a opus acesteia sub pretextul că „interesatul”, personal, nu s-ar fi opus aceastei măsuri de supraveghere. Decizia acesteia a fost confirmată și printr-o ordonanță a Consiliului de Stat, pe 28 iulie 2016. Esențial este faptul că de la arestarea lui Salah Abdeslam („angajat profund în religia islamică”, convins că „lui nu-i este rușine pentru ceea ce a făcut”) și pâna în prezent, acesta (care refuză să fie apărat de către avocați din 12 octombrie 2016) nu a furnizat autorităților de anchetă, legat de atacurile teroriste islamiste din 13 noiembrie 2015 de la Paris, precum și cele din 22 martie 2016 de la Bruxelles, niciun fel de detalii, nici despre motivația sa și nici despre complicii săi. Revenind acum la Nemmouche, conform declarației lui François Molins, (Procurorul Republicii de Paris), acesta ar fi fost condamnat de mai multe ori pentru delicte (tot „minore” ca și Merah, respectiv, Palmier) și se presepune că acesta s-ar fi radicalizat (că de altfel și Merah, respectiv, Palmier), în mediul carceral, unde ar fi făcut (în total) 5 sejururi, adică, mai multe și mult mai lungi decât predecesorii săi Merah și Palmier (împreună). Din contră, ar fi pentru prima oară când acesta ar comite crime de sânge,  ca de altfel, atât Merah cât și Palmier. În timpul arestului său 5x24h00 (care în mod excepțional putea fi prelungit pâna la 6 zile, conform art. 706-88-1 din CPPF – Codul de Procedura Penală Francez) la sediul DGSI[1] (Direcția Generală a Securității Interne de pe strada Rue de Villiers n°84 din Levallois Perret–Métropole du Grand Paris), acesta nu a făcut nicio declarație și nici nu a recunoscut că el ar fi presupusul autor al atacului terorist islamist din 24 mai 2014, comis de altfel în ajunul alegerilor regionale, federale și europene din regatul Belgiei (Koninkrijk België). Ca urmare, în vederea extrădării sale în Belgia, el a fost încarcerat la Centrul de Detenție Provizorie (Maison d’Arrêt) din Bois d’Arcy (Departamentul Yvelines, regiunea urbană pariziană).

Într-adevăr, conform unor surse (neoficiale dar fiabile) din mediul carceral (de la foști studenți de ai mei cu care întrețin relații pe teme educaționale de tip „tutoring – mentoring”, în special, în domeniul științelor fizico–matematice), acesta ar fi frecventat cu ocazia ultimei sale detenții lungi (în perioada 2007–2012, în care Merah și Palmier erau „activi” pe scena terorismului și a criminalității) un grup de islamiști radicali (respectiv, integriști) cu care participa și la rugăciunile colective în timpul faimoasei „recreații” carcerale, însa de aici nu rezultă (cu certitudine), sub nicio formă că Nemmouche s-ar fi radicalizat, având în vedere faptul că în mediul carceral deținuții frecventează (în principiu) o serie de activități socio–educative și culturale, pe care nu le-ar frecventa (deloc) în libertate, dar într-un fel sau altul, „timpul trebuie să treacă”. Acestea pot contribui, pe de o parte, la menținerea sănătății mentale, precum și a „moralului”, ceea ce este esențial (în principiu) pentru supraviețuire, în centrele private de liberate, iar pe de altă parte, la reducerea, respectiv, amenajarea pedepsei (sancțiunii penale) a condamnatului de către AP (Administrația Penitenciară), fie direct, prin intermediul JAP (Judecător responsabil cu exaecutarea și amenajarea pedepselor în mediul carceral), fie indirect, prin intermediul TAB (Tribunalul responsabil cu executarea și amenajarea pedepselor). Totuși, Procurorul Republicii de Paris, François Molins, considera că „manifestările” lui Nemmouche în timpul detenției sale (conform raportului AP), ar fi fost „îngrijorătoare” pentru că ar fi evidențiat (incontestabil) proselitismul său „agresiv”, motiv pentru care DGSI (atunci DCRI) ar fi fost sesizat dar si DGSE[6] (Directia Generala a Securitatii Externe). „Extremismul” său religios dar și atitudinea sa provocatoare și violentă față de gardieni va avea ca efect, plasarea lui în penultima lună de încarcerare în QD (Cartier Disciplinar), pentru ca, în sfârșit, ultima lună (noiembrie–până pe 4 decembrie 2012) să o petreacă în QI (Cartier de Izolare). Încarcerat inițial între decembrie 2007–iunie 2008 la Centrul de Detenție Provizorie (Maison d’Arrêt) de Grasse (Nice Métropole, Coasta de Azur), ulterior, pâna în decembrie 2010, acesta va fi deținut la Centrul Penitenciar Salon de Provence (Aix–Marseille Métropole), după care va fi mutat la Centrul Penitenciar Pontet (Grand Avignon, Departamentul Vaucluse și Gard, regiunea administrativă Occitanie), pâna în martie 2011. Ultima parte a detenției sale (între martie 2011 – decembrie 2012) o va petrece la Centrul Penitenciar de la Farlède (Toulon, Departamentul Var, Regiunea administrativă Provence –Alpes – Côte d’Azur), de unde va fi eliberat pe 4 decembrie 2012. În ajunul anului nou, pe 31 decembrie 2012 (deci, cu puțin timp după punerea sa în libertate), Nemmouche ar fi făcut o „desplasare” (călătorie cu scop „turistic”) în Siria (via Belgia, Marea Britanie, Liban și Turcia, „pentru inducerea în eroare a adversarului”), unde va rămâne mai mult de un an timp în care se va alătură grupurilor de luptători (d)jihadisti (teroriști) ai SIIL (ISIS –Daesh, Statul Islamic în Irak și în Levant – Orientul Mijlociu, la sud de Munții Taurus, mărginită de către Marea Mediterană  la vest și de Deșertul Arabiei, respectiv, Mesopotamia Superioară  la est, fără Munții Caucazi, Peninsula Arabică și Anatolia, incluzând însa și Peninsula Sinai). El ar s-ar fi întors în Europa, în cursul lunii martie 2014, în Germania (via Malaezia, respectiv, Turcia). Deși prezența lui în această țară este semnalată de către polițiștii germani (care vor sesiza imediat serviciile franceze de informații interne), Nemmouche reușește să treacă frontiera și să ajungă în Belgia (pentru a comite la Bruxelles, pe  24 mai 2014, atacul terorist la Muzeul Evreiesc), de unde cu un autocar Eurolines (care făcea leătura dintre Amsterdam și Marsilia, via Bruxelles) să ajungă pe 30 mai la Marsilia, unde să fie, în sfârșit, și arestat de către polițiștii de frontieră.

Născut pe 17 aprilie 1985 la Roubaix (Lille Métropole – regiunea urbană Lille) fără să-și cunoască tatăl, Nemmouche împreuna cu cele 2 surori ale sale, Myriam și Nejma, sunt plasați de către mama lor în orfelinate (cu puțin timp după naștere), iar la 17 ani, acesta este încredințat bunicii lui din partea memei la Tourcoing (Lille Métropole), în cartierul defavorizat („rău famat”) La Bourogne“, clasat de către autorități, administrativ–teritorial, ZUS (Zona Urbană Sensibilă), în care șomajul, traficul de stupefiante și obiecte furate (inclusiv de arme, bijuterii, etc.), insecuritatea, etc., făceau parte din peisajul urbanistic. [A se vedea pentru detalii articolul autorului: ZUS (Les Zones Urbaines Sensibles) en France Métropolitaine].

Copil „perturbat” (conform unei mătuși Danielle care l-ar fi găzduit și întreținut înainte să fi fost încredințat bunicii sale Tessadit), interiorizat (introvertit), tăcut (care „nu se destăinuia cu ușurință” celor din anturajul lui), delincvent juvenil (începând cu vârsta de 14 ani), Nemmouche promovează (totuși) liceul, iar în 2006 pregătește un Bacalaureat Profesional Electrotehnic cu orfelinii ucenici din Auteuil (Paris, sectorul 16), care îi peremite acesul în învățământul superior de scurtă durată de tip Bac+2/3 ani de studii universitare (IUT – Institutul Universitar de Tehnologie, STS – Sistemul de Tehnicieni Superiori, LP – Licență Profesională), însa din „motive de sănătate”, acesta nu se prezintă la examenul de bacalaureat în sesiunea de vară (din luna iunie). Din contră, după obținerea diplomei de în luna septembrie (în sesiunea complementară, din toamna), el se va înscrie la Facultatea de Drept a universității din localitate, pe care însă o abandonează (oficial, după un an), în special datorită problemelor sale judiciare. Arestat pentru prima dată în 1999 pentru mai multe furturi (și jafuri de mai mică anvergură) comise în bandă organizată (formată din prieteni de copilărie, de cartier), în 2002, Nemmouche agresează (și amenință cu o armă de foc) o profesoară la Tourcoing. Condamnat (pentru prima oară) pe 8 ianuarie 2004 de către un Tribunal pentru minori la Lille, la o pedeapsa de 3 luni de închisoare (dintre care 2 și jumătate cu suspendare), el va petrece 17 zile în celebra închisoare Loos (Lille Métropole). În 2006 (după susținerea Bacalaureatului și înainte de admiterea lui la Facultatea de Drept), Nemmouche este din nou condamnat pentru conducere fără permis, iar în 2007, de 2 ori, pentru nesupunere (rebeliune)  și utlraj la adresa autorităților polițienești, fiind încarcerat, 1 lună, apoi 17 luni și 15 zile, respectiv, 3 luni și 8 zile la închisoarea Sequedin (Lille Métropole), motiv pentru care își abandonează studiile universitare. Eliberat în noiembrie 2007, din păcate, libertatea lui va fi de scurtă durata, pentru că în decembrie 2007 este din nou condamnat de către Tribunalul Corectional Grasse (Regiunea urbană Cannes – Nice Métropole – Coasta de Azur) la 4 ani de închisoare (dintre care 3 cu executare) pentru un jaf  cu „circumstanțe agravante”, comis la un concesionar (o reprezentanță) Yamaha din Saint-Laurent du Var (Departamentul Var, Regiunea urbană Toulon, sudul Franței).

În sfârșit, în 2008 urmează pentru el o nouă condamnare la 18 luni de închisoare pentru furtul cu violență a unei mașini la Tourcoing, urmată în mai 2009 de alta, la 2 ani, pentru un bracaj (jaf armat) comis pe 13 august 2006 la un Penny Market aflat în aceași localitate, de unde cu 2 complici cagulati (mascați cu cagule) sustrag 3.000€ și dispar la bordul unui Peugeot 205. Mehdi Nemmouche, este interpelat (arestat) la bordul vehicului abandonat („hors serice”) cu 800 de euro asupra lui. În concluzie, în principiu, oficial (conform cazierului său judiciar), el ar fi fost condamnat de 7 ori între 2004 – 2009, iar începând din 2001 ar fi fost încarcerat de 5 ori, ultima dată timp de 5 ani, între decembrie 2007 și decembrie 2012, inițial la Centrul de Detenție Provizorie Grasse (decembrie 2007-iunie 2008), apoi la Centrul Penitenciar Salon de Provence (Departamentul Bouches du Rhône, Regiunea urbană Aix-Marseille, sudul Franței), între iunie 2008 – decembrie 2010, pentru ca între decembrie 2010—martie 2011 să-și execute pedeapsa la Închisoarea Pontet (Departamentul Vauclause, Regiunea urbană Avignon, sudul Franței), iar ulterior, între martie 2011-decembrie 212, la Centrul Penitenciar Toulon de la Farlède.

Conform Procuroului Republicii de Paris, François Molins,  Nemmouche s-ar fi radicalizat în această ultimă perioadă a detenției sale. Într-adevăr, în această ultimă perioadă de detenție (așa cum am menționat), Nemmouche ar fi solicitat acordul AP (Administrația Penitenciară) pentru participarea sa la rugăciunile colective din Închisoarea Tulon, motiv pentru care încă din luna noiembrie 2010, aceasta previne DCRI[1] (Direcția Centrală de Informații Interne creată pe 1 iulie 2008), care pe 30 aprilie 2014, devine DGSI[1] (Direcţia Generală a Securităţii Interne), având ca Director general începând cu 22 iunie 2017, pe Laurent Nuñez. Ca urmare, Nemmouche este plasat  în QD (Cartier Disciplinar), timp de 1 lună, iar mai târziu, între octombrie 2011 – 4 decembrie  2012  (când este eliberat  din Centrul Penitenciar Toulon), în QI (Cartier de Izolare). În contextul în care, conform avocatului său de atunci, Soulifa Badaoui, acesta ar fi fost „atașant, inteligent, necredincios și neviolent”, iar conform expertului – psihiatru care l-a examinat în detenție el ar fi avut „un nivel intelectual peste medie” și părea să fi fost „un tânar determinat, coerent, mai mult superficial în alegerile pe care le făcea, însa foarte preocupat de imaginea sa”. Delincvent multirecidivist (cu 7 condamnări înscrise în cazierul său judiciar – în Buletinul B1, dintre care 5 cu cu executare în penitenciar, totalizând aproape 7 ani de privare de libertate) și SDF (fără un domiciliu fix), după eliberarea din închisoare pe 4 decembrie 2012, probabil, în urma unor contacte cu diverși islamiști-extremiști în mediul carceral (ceea ce nu este riguros confirmat), pe 31 decembrie, Nemmouche, pleacă într-un circuit „turistic” în Siria de la Istanbul unde ajunge de la Beirut (via Londra), motiv pentru care intră în vizorul DGSI (Direcția Generală a Securitățîi Interne, cu sediul în Levallois Perret-Paris, din strada Villiers n°84), care îl înscrie în Fișierul Schengen FPSR (al persoanelor supravegheate și căutate cu prioritate. A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Corespondenta din Paris de la Thomas Csinta : Rolul Cazierului Judiciar…).

În sfârșit, el este bănuit (fără să fie confirmat riguros) că ar fi trecut frontiera turco – siriană și ar fi urmat „o vreme” (scurt timp) în Siria și un antrenament în taberele de luptă ale organizației teroriste, politico – militare   Statul Islamic în Irak și Levant(EIIL/ISIS – الدولة الإسلامية, ad-dawla al-islāmiyya, de ideologie salafist – (d)jihadistă fondată pe 13 octombrie 2006) care pe 29 iunie 2014 a proclamat instaurarea unui Califat pe teritoriile frontaliere irako – siriene pe care le controla), devenit ulterior Daesh, scindat din Al Qaeda, branșa AQI–Al Qaeda în Irak (operațional în Irak, Siria, Libia, Egipt, Turcia, Liban, Nigeria, Algeria, Tunisia, Yemen, Arabia Saudită, Afganistan, Pakistan, Somalia, Bangladesh,  Palestina/Fâșisa Gaza, Indonezia,  Rusia, Franța și Belgia), participând ca principal grup armat în războiul civil din Siria (în derulare din 15 martie 2011) și unde estimăm că ar fi prezenți deasemenea (în calitate de combatanți–mujahedini) și cca 780-800 de tineri francezi, respectiv, 200-230 de belgieni.

Conform lui Nicolas Hénin (n.1975), fost jurnalist la Marianne și Jeune Afrique (fiul profesorului Pierre-Yves Hénin/n.1946, economist și istoric, fost președinte al Universității Paris 1/Panthéone – Sorbonne și nepotul profesorului de agronomie la AgroParisTech/Institutul Științelor și Industriilor Mediului Natural și Înconjurător, Stéphane Hénin/1910-2003, fost președinte al Academiei de Agricultură),  fost ostatec în Siria la Raqqa în perioada 23 iunie 2013–18 aprilie 2014, însoțit de fotograful (autodidact) Pierre Torrès (n.1985), oceanograf de profesie (fiul sculptorului José Torrès), prezent în Siria pentru a 3-a oară (și care își vindea clișeele, în special, saptamânalului Paris Match) și Didier François (n.1960), fost jurnalist și corespondent de război al cotidianelor Libération și Le Matin de Paris, astăzi Grand Reporter pe Europe 1, fost ostatec în Siria la Alep în perioada 6 iunie 2013–19 aprilie 2014, împreuna că fotograful independent Edouard Elias (n.1991), cu o remarcabilă activitate în taberele de refugiați din Turcia, Birmania și Siria (ale căror fotografii sunt publicate în Paris Match,  Der Spiegel și  Sunday Times), Nemmouche ar fi fost cunoscut în cadrul organizației ISIS sub numele de „Abou Omar le cogneur” (Abou Omar bătăușul) și acesta ar fi avut intenția de a perpetra un atentat (de tip „Merah la puterea a 5-a”–adică, de 5 ori mai grav), pe 14 iulie 2014, pe celebrul bulevard parizian Champs Elysées, ceea ce s-a și întâmplat însă în 2016 și nu la Paris, dar la Nisa, pe Promenade des Anglais (zona pietonală centrală) în care 85 de peroane vor fi ucise și 485 rănite, cu un camion–capcană, condus de către tunisianul Mohamed Lahouaiej – Bouhlel (n.1985 la M’saken), ucis la nivelul Hyatt Regency Nice Palais de la Méditerranée de către 2 polițiști de la BST (Brigades Spécialisées de Terrain). [Vezi pentru detalii: „Octombrii” roşii separate printr-un interval spaţio – temporal secular! si  Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…].

Din informațiile pe care le dețin, în urma depoziției celor 4 jurnaliști (care îl descriu pe fostul lor „jailer”, Nemmouche, ca pe un individ „rătăcit” și „pervers”, dornic de afirmare), în timpul sechestrării lor (într-un fost spital din Alep, transformat în închisoare), acesta este inculpat de către Parchetul antiterorist de la Paris într-un alt dosar criminal (deci, și în Franța), pentru „răpire și sechestrare de persoane în bandă organizată, în relație (legătură) cu o întreprindere (organizație) teroristă”, respectiv, „asociere de răufăcători teroriști-criminali”. În sfârșit, merită să subliniez aici și faptul că aceștia ar fi fost în timpul captivității lor într-o strânsă legătură cu fotojurnalistul/fotoreporterul (reporter–fotograf) James Wright Foley (1973–2014), angajat la GlobalPost (site internet american specializat în actualitatea internațională, fondat în 2009 de către Charles M. Sennott și Philip S. Balboni, cu 65 de corespondenți în toată lumea),  la AFP (Agence France-Presse–agenție de presă mondială generalistă, fondată în 1944, prezentă în 150 de țări cu cca 200 de birouri și 2.350 de angajați, dintre care 1.575 de jurnaliști de 80 de naționalități, care din 1957 colectează, verifică, recuperează și difuzează informații în 6 limbi: franceză, engleză, spaniolă germană, portugheză și arabă, sub formă neutră și fiabilă prin toate tipurile de mijloace mass-media: radio, tv, presă scrisă tipărită sau online, etc., prin intermediul celor 5 centre regionale ale sale: Paris/Europa & Africa, Washington/America de Nord, Hong Kong/Asia–Pacific, Montevideo/America Latină și Nicosia/Orientul Mijlociu), respectiv, la Stars and Stripes  (cotidian publicat de către Forțele Armate ale SUA pentru militarii aflați în misiuni în străînătate, fondat în 1861, disponibil în 4 ediții: în Europa/tiraj de cca 80.000 exemplare, în Japonia și în Coreea de Sud/tiraj de cca 60.0000 exemplare, respectiv, în Orientul Mijlociu). Răpit pe  22 noiembrie 2012 împreună  cu interpretul său (eliberat ulterior), Foley ar fi fost văzut într-un Internet Café în satul Binnich (Provincia Erbil), pentru ca ulterior să fie din nou capturat cu un britanic în drum spre Taftanaz (Guvernoratul Idlib, frontalier cu Turcia). Cei 2 ar fi fost conduși de către membri organizației Frontul al-Nusra (Jabhat al-Nusra/Front al Nosra, de ideologie fundamentalistă, salafist– jihadistă, fondat în 2012, cu un efectiv de 10.750 de mujahedini) la o baza aeriană militară asediată de către rebelii sirieni. Decapitat pe 18 octombrie 2014 în Siria (în apropiere de Raqqa) de către „Jihadi John” (1988-2015, Muhammad Jassim Abdulkarim Olayan al-Dhafiri, kuweitian, naturalizat britanic Mohammed Emwaz, absolvent al Universitățîi Westminster), cu numele de mujahedin Abou Muharib al-Muhajir (un călău temut al Statului Islamic), Foley, este primul  ostatec american executat de către Statul Islamic ca urmare a intervenției militare (a Coaliției Internaționale) în Irak și în Siria.

Execuția acestuia ar fi fost o rispostă (ca răzbunare) din partea organizației teroriste, respectiv, o amenințare la adresa Coaliției Internaționale, iar difuzarea imaginilor video reprezentând execuția lui (filmul), o propagandă jihadista în fața mujahedinilor (mujahidinilor) implicați într-un fel sau altul în Războiul Sfânt. Printre victimele lui „Jihadi John” (ucis în proximitatea orașului Raqqa – sediul general al Califatului Daesh, de către o dronă  americană pe 19 ianuarie 2016 conform magazinului de informațîi online Dabiq al grupului terorist) pot menționa și alți jurnaliști. Este vorba de Steven Joel Sotloff (1983–2014), jurnalist americano– israelian, angajat la Time Magazine  (săptămânal generalist de informațîi, fondat în 1923 cu un tiraj de cca 3.300.000), răpit la Alep în 2013 și executat în „direct” de către Jihadi John pe 2 septembrie 2014 (ca cel de-al 2-lea ostatec al Statului Islamic). Pe 24, respectiv, 31 ianuarie 2015, acesta va executa alți 2 jurnaliști japonezi, Haruna Yukawa (1972–2015, capturat  în iulie 2014) și Kenji Gotō (1967–2015, capturat  la puțin timp după intrarea în Siria via Turcia, pe 24 octombrie 2014), ca urmare a eșecului în negocierea răscumpărării acestora contra sumei de 20M$US, precum și a eliberării jihadistei irakiane Sajida al-Rishawi (Sajida Al-Richaoui/1970–2015, condamnată la moarte în Iordania și spânzurată pe 4 februarie 2015), pentru implicarea sa în atentatele teroriste–sinucigașe din 9 noiembrie 2005 la Amman (în 3 hoteluri ale lanțurilor Grand Hyatt, Radisson și  Days Inn), în care 59 de persoane vor fi ucise și alte 115 vor fi rănite (o mare majorotate dintre ele, cetățeni iordanieni).

Printre cei uciși se aflau atât Generalul Bachir Nafé (Comandantul Forțelor speciale palestiniene), respectiv, Djehad Fattouh (fratele Președintelui Parlamentului palestinian Rawhi Fattuh/n.1949, fost președinte al consiliului Legislativ palestinian și președinte interimar al autorității palestiniene până pe 15 ianuarie 2005, după moartea lui Yesser Arafat/1929-2004), cât și Colonelul Abed Alloune (atasatul comercial al Ambasadei palestiniene în Egipt, membru al Serviciului de informații). Alături de aceștia, vor pieri și 3 membri ai unei delegatii chineze, reprezentând apărarea națională, împreuna cu producătorul și realizatorul americano–sirian  Moustapha Akkad (1930–2005, devenit celebru cu producerea serialului Halloween/8 filme între 1978-2002, Mohammad, Messenger of God/1976 și Lion of the Deșert/1981) și fiica acestuia Rima Akkad Monla (în vârsta de 34 de ani), dar și 2 arabi israeliani.  Amintesc aici faptul că Sajida al-Rishawi a fost executat după ce statul Islamic a anunțat execuția pe 3 ianuarie 2015 la Raqqa a pilotului–căpitan de vânatoare Maaz al-Kassasbeh (1988–2015), capturat pe 24 decembrie 2014 după prăbușirea în Siria a avionului de vânatoare F-16 Fighting Falcon (construit astăzi de către Lockheed Martin și comercializat din 1978 în 4.500 de exemplare/cca 20 M$US un exemplar), cu care acesta participa la raidurile aeriene ale coaliției arabo– occidentale în cadrul Războiului civil din Siria (în derulare din 15 martie 2011). Printre victimele lui Jihadi John se numără deasemenea și David Cawthorne Haines (1970–2014, scoțian/britanic), implicat ca Emergency Medical Responder–Emergency First Responder în acțiunile umanitare ale ACTED (Agenția  de Ajutor în Cooperarea Tehnică și a dezvoltării, creat în 1993, ONG francez de solidaritate, apolitică, neconfesională, prezentă în 35 de țări cu un buget anual de 160M€), capturat în luna martie 2013 și executat pe 13 septembrie 2014 la Raqqa;  Alan Henning (1967–2014, britanic), fost șofer de taxi (implicat în acțiuni umanitare), capturat în decembrie 2013 și executat pe 3 decembrie 2014, respectiv, Peter Edward Kassig (1988–2014, fost militar), implicat în acțiuni militare, (convertit la Islam sub numele de Abdul Rahman), răpit pe 1 octombrie 2013 și decapitat pe 16 noiembrie 2014 (după cca 1 an de captivitate, eveniment filmat și difuzat via internet).

În sfârșit, este interesant faptul că în timpul ultimei sale încarcerări (2007 – 2012), Nemmouche va întrerupe legătura cu familia sa (din cartierul La Bourgogne) din Tourcoing (și chiar se izolează de aceasta), întocmai pentru „a nu-i crea acesteia probleme”! Poate că izolarea lui de familie, respectiv, de prieteni și apropiați, ar fi fost principalul motiv pentru care nimeni din familie sau anturajul său nu l-ar fi crezut pe acesta capabil de atacuri teroriste de natură confesionaăl. În rarele sale scrisori adresate (la Tourcoing) mătușii sale Danielle sau bunicii lui Tessadit, acesta întotdeaunea le asigura pe acestea (cu un scris „infantine, înclinat”, nespecific „celor școliți”): „Sunt bine, nu vă faceți griji pentru mine”. În urma percheziției efectuate de către polițiști de la DGSI la domiciliul său (la bunica sa, Tessadit originară din Kabylia – Algeria, care nu vorbea, aproape deloc, limba franceză) aceștia nu găsesc lucruri deosebite în camera lui decât un exemplar din Coran, câteva cărți religioase și un caiet de notițe, cu tot felul de mențiuni mai mult sau mai puțin coerente, care nu pun în evidență (certă) nici eventuala sa credință în Islam și nici radicalizarea lui. N-ar fi exclus ca mediul carceral să-l fi marcat mai mult decât pe ceilalți 2 compatrioți ai săi, Merah și Palmier, probabil și pentru faptul că acesta a fost încarcerat mult mai mult timp (peste 5 ani) decât ceilalți 2 (și ceea ce ar fi putut contrbui, într-o mai mare sau mai mică măsură, și la agresivitatea acestuia, semnalată de către AP, în repetate rânduri). Pe 20 septembrie 2011, Nemmouche agresează un gardian (pentru că acesta s-ar fi opus utilizării metodelor violente cu care el își obliga codeținuții ca să-și facă rugăciunile cotidiene cu „simț de răspundere”), motiv pentru care este plasat în QD (Cartier Disciplinar), iar ulterior, în QI (Cartier de Izolare), unde „se va calma” („devenind tăcut, inexpresiv dar politicos”), și „își lasă barbă” pentru ca după revenirea sa în celulă să înceapă să poartă djellaba (îbrăcăminte tradițională musulmană), fără „a rata vreodată, vreo rugăciune”.

Este interesant însă faptul că deși acesta nu dispunea în celula sa decât de un post de radio (portabil), considerând că Islamul „n-ar fi compatbil cu televizorul”, după atacurile teroriste comise de către compatriotul său Mohammed Merah la Toulouse (în zilele de 11, 15, 19 martie 2017, în care după cum știm 7 persoane și-au pierdut viața), el va solicita administrației și un televizor. Totuși, conform avocatului sau Soulifa Badaoui, „despre acesta nu putem spune nici măcar că ar fi fost musulman, pentru că n-ar fi avut nicio cultură religioasă. Mama lui s-a născut în Franța, iar el și-a petrecut copilăria în familii adoptive franceze și nu musulmane”. In plus, chiar dacă avea dublă naționalitate (cetățenie), franceză și algeriană, se pare că Nemmouche n-ar fi fost în Algeria niciodată (conform avocatului acestuia, cu care de altfel, n-ar fi vorbit niciodată despre religie). Cu toate acestea, după cumam mai menționat, după liberarea sa din penitenciar pe 4 decembrie 2012, el va ajunge în Siria (prin intermediul unor „vizite derutante”, scurte, fie la mătușa și la bunica sa, fie la surorile sale, via Marea Britanie (Londra, unde ar fi frecventat și moscheea Kingston Road), Liban, și Turcia, de unde după cca 1 an petrecut la Alep (în Siria), el revine pe 18 martie 2014 în Europa (în Germania) tot pe căi „ocolitoare” (via unor țări ale Pacificului de Sud-Est) pentru a induce în eroare serviciile de informațîi franceze DCRI[1](astăzi, DGSI) și DGSE[6], care, anunțate din timp de către Administrația Penitenciarelor, îl vor înregistra în „Fișierul S” – Securitatea Statului (al persoanelor de supravegheat) pentru proselitismul său religios și riscul ridicat de radicalizare pe care îl prezenta (înca din timpul ultimei detenți lungi/2007–2012). În ciuda  acestui fapt, Mehdi Nemmouche „scapă” vigilenței autorităților polițienești (franceze) de supraveghere și reușește (conform autorităților de anchetă) să-și ducă pâna la capăt planul său diabolic (pregătit minuțios, din timp). Din contră, după cca 3 ani de anchetă, conform magistratului–instructor al Parchetului federal belgian (de la Bruxelles), în dosarul lui Nemmouche, multe lucruri sunt (rămân) nelămurite, cu atât mai mult cu cât, acesta deși nu neagă complicitatea sa la atacul terorist de la Muzeul Evreiesc din 24 mai 2014, conform unor surse apropiate anchetei, el (de altfel, un „fidel” adept al „legii tăcerii), ar fi neagat „categoric” faptul că „este autorul masacrului”. Nici în privința celorlalți 2 francezi inculpați în dosar alături de acesta, Nacer Bendrer și Mounir Attalah (aflați în prezent în libertate condiționată sub control judiciar în Franța), se pare că Parchetul Federal nu prea știe cum să procedeze, pentru că probele materiale contra acestora (în privința complicității lor) n-ar fi „foarte” convingătoare în fața unui Juriu Popular, ca de altfel, nici contra lui Nemmouche. Cu alte cuvinte, autoritățile belgiene de anchetă se confruntă după terminarea anchetei (la sfârsitul lunii aprilie 2017) și inclusiv, în prezent, cu încadrarea juridică a dosarului din punct de vedere infracțional. Dacă acesta ar fi trimis în fața unui Tribunal Corectional (cu competență, în principiu, în cazul infracțiunilor mai puțin grave, delictuale sau cele grave dar cu circumstanțe atenuante importante, în principiu, mai scurt și mult mai puțin costisitor), cei inculpați ar risca maximum („numai”) 30 de ani de recluziune criminală (contrar celor 10 ani de detrenție în Franța), însă Curtea (Completul de Judecată) ar fi compusă numai din 3 judecători (președintele, magistrat al Curții de Apel și 2 magistrați al unui tribunal de Prima Instanța, ca de altfel și în Franța), care ar putea gestiona cu „obiectivitate” dosarul, iar obținerea unui „scor” favorabil Ministerului Public ar fi garantat. Din contră, dacă acesta ar fi trimis în instanță în fața unei Curți cu Jurați (Juriu Popular), competent în materie de infracțiuni grave și deosebit de grave, criminale (crime de sânge, tentativă de omor, kidnapping–luare de ostatici, infrațiuni politice, etc.), sancțiunea penală maximă prevăzută de lege în dosar ar putea fi, cel puțin teoretic, mai „aspră”, închisoarea pe viață, însa pe lânga cei 3 judecători– magistrați, ar participa la luarea deciziei și 12 jurați (cu vârstele cuprinse între 28 – 65 de ani, aleși dintre cei domiciliați în provincia în care are loc procesul – Bruxelles Capitale, prin tragere la sorți), ușor influențabili de către avocații apărării (competenți și reputați), care ar putea pune în evidență o serie de carențe ale instrumentării dosarului, ceea ce, în majoritatea cazurilor, poate defavoariza Ministerul Public, respectiv, reprezentanții părții civile.

Subliniez aici faptul (considerând ca important), că sancțiunea penală pe care o „riscă” Nemmouche în Belgia (indiferent de procedura penală în care va fi judecat: corecțională sau criminală), este semnificativ mai puțin „aspră” decât pedeapsa la care ar fi fost condamnat în Franța, unde fără niciun fel de „dubii” ar fi fost inculpat de către Parchetul (Polul) antiterorist al TGI (Tribunalul de Înaltă Instanță) Paris pentru „antisemitism și asasinate antisemite comise în bandă organizată, în relație (legătură) cu o întreprindere (organizație) teroristă”, iar dosarul acestuia ar fi fost trimis spre soluționare în fața Juriului Popular Special Paris (compus din 7 magistrați, ca jurați), cum a fost și în cazul lui Yoni Palmier, respectiv, al lui Abdelkader Merah (fratele lui Mohammed Merah) și Fettah Malki. Într-un asemenea context, cum în Franța nu există pedeapsa de închisoare pe viață „incompresibila” (fără eliberarea condamnatului în timpul vieții, ca în SUA), mai mult ca sigur că Nemmouche ar fi fost condamnat la pedeapsa maximă prevăzută de CPF, adică, la închisoare pe viață cu o perioada de siguranță de 22 de ani de recluziune criminală (înainte de executarea căreia nu putea fi eliberat condiționat sub control judiciar) sau poate chiar de 30 de ani (maximă ca perioada de siguranță), în cazuri deosebit de rare. (Vezi pentru detalii si articolul autorului: Sarpele cu doua capete!). În plus, n-ar fi fost exclus nici faptul ca acestei sancțiuni penale să fi fost asociată și o măsură „juridico–administrativă” (ca și în cazul lui Yoni Palmier), într-un centru de retenție, unde acesta putea face, în continuare, obiectul unui dispozitiv de „privare de libertate” pe termen nelimitat (pâna când autoritățile judiciare de supraveghere ar fi considerat că el „nu mai prezintă niciun pericol”, nici pentru societatea civilă și nici pentru securitatea statului).

În sârsit, chiar dacă Nemmouche ar avea parte în Belgia de o pedepasă mai „ușoară (blândă)”, pe acesta îl așteaptă „vremuri grele” în țara sa natală, având în vedere faptul că, conform avocatului său Francis Vuillemin, autoritățile judiciare franceze solicitau celor belgiene, încă din 25 august 2017, expulzarea lui în țara sa de origine (Franța), pentru a fi inculpat, de către Parchetul Antiterorist de pe lângă TGI (Tribunalul de Înalta Instanța) Paris, cu capul de acuzare: „răpire și sechestrare de persoane în bandă organizată, în relație (legătură) cu o întreprindere (organizație) teroristă”, respectiv, „asociere de răufăcători teroriști-criminali”. Pentru că 4 jurnaliști francezi, Nicolas Henin, Didier François, Edouard Elias, respectiv, Pierre Torrès răpiți și sechestrați de către Daech în perioada 2013–2014, într-un fost spital din Alep (transformat în închisoare), îl recunosc pe Nemmouche ca „prison officer” („detention officer”) și îl descriu pe acesta ca „rătăcit” și „pervers”, dornic de afirmare.

Deși conform avocaților săi belgieni Sébastien Courtoy și Henri Laquay, Nemmouche (care nu neagă nici antisemitismul său și nici admirația sa față de „mujahedinul” Mohammed Merah), nu s-ar fi opus unei extrădări după procesul său de la Bruxelles (programat cel mai devreme în ceea de-al 2-lea semestru al anului 2018 sau cel târziu, la începutul anului 2019), totuși, pe 15 noiembrie 2017 (în jurul orei 10h00), acesta este transferat la TGI Paris (la Polul Antiterorist aflat sub conducerea procurorului Camille Hennetier) pentru a fi prezentat în fața unui Judecător de Instrucție). Conform avocatului său Francis Vuillemin (care apără „omul, nu și cauza”), devenit celebru ca urmare a intervenției sale (cu succes), în special, în procesul teroristului–extremist de stânga venezuelean Carlos (Ilich Ramírez Sánchez-„Șacalul”), respectiv, al colaboraționistului – nazist francez Maurice Papon (om politic și înalt funcționar francez), după un dialog de numai cca ½h cu acesta, „clientul său pare a fi inteligent, instruit și cultivat, exprimându-se, coerent, cu ușurință cu un vocabular impresionant, foarte structurat pe plan intelectual, cu un profil atipic, prezentând o dublă fațetă uimitoare”. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului 1. Terorismul nu are religie (Partea I)! Terorismul extremist (de dreapta si de stanga) in Lumea Occidentala]. Transferul acestuia la Polul Antiterorist al TGI Paris („Ile de la Cité”) de la Închisoarea Leuze-en-Hainaut  (Avenue de l’Europe 1A, 7900, care poate găzdui 312 deținuți – 300 bărbați și 12 femei) inaugurat oficial începând cu luna mai 2014 (ca parte componentă al proiectului Masterplan 2008–2012–2016 pentru o infrastructură penitenciară „în condiții umane”), unde a fost mutat de la  Închisoarea Bruges (începând cu luna octombrie ca urmare a deteriorării sănătății sale) a avut loc sub supravegherea unei unități de intervenție de elită a GN (Jandarmeriei Naționale), GIGN[7].

Cred că merită să menționez aici faptul acest lucru ar fi fost contestat de către apărare, pentru că, conform rezultatelor unor analize medicale (primare, care ar trebui „aprofundate” dacă ținem cont de avizul medicului legist al închisoarii), Nemmouche ar suferi de „dureri groaznice” la cap datorită unor tumori de natură malignă care s-ar fi format (dezvoltat) pe creierul acestuia în timpul detenției sale, ceea ce nu i-ar fi permis să- și studieze dosarul (continând câteva mii de pagini). Conform magistratului Éric Van der Sypt, purtătorul de cuvânt al procurorului federal belgian, Nemmouche s-ar fi întors seara în Penitenciarul din orașul francofon  Leuze en Hainaut (cca 75 km² și 15.000 de locuitori în Regiunea administrativă Valonia), dar în timpul instrumentării dosarului (care va dura mai multe luni), acesta va fi convocat de mai multe ori la Paris. Tot conform avocaților belgieni ai lui Nemmouche (care vor „un proces corect și echitabil atât pentru victime cât și pentru inculpat”), clientul lor ar fi dispus: „Să spună tot adevărul despre atacul terorist de la Muzaeul Evreiesc, pentru că victimele acestuia au dreptul să fie informați corect. Din păcate însă, deși este implicat în atac, el nu are nimic de-a face cu acesta”. Întocmai din aceste considerente, ei ar fi favorabili unui proces în procedura criminală, în față unui Juriu Popular (Curte cu Jurați), care durează mai mult timp (și nu în cea corecțională, mult mai „expeditivă”), punct de vedere susținut și de către Parchetul Federal, care permite audierea nu numai a martorilor, dar și a unor experți-judiciari, psihiatri, specialiști în jihadologie, atacuri teroriste, etc. Această decizie aparținea însă Camerei Consiliului de la Bruxelles, căreia pe 27 noiembrie 2017 i-a fost trimis (expediat) dosarul lui Nemmouche (în care apar și cei 2 coinculpatii ai acestuia, aflați în libertate condiționată sub control judiciar în Franța, Nacer Bendrer, respectiv, Mounir Atallah, care solicită achitarea lui). Aceștia menționează într-un scurt raport al lor că Nemmouche (care nu ar fi solicitat niciodată liberarea sa condiționată sub control judiciar) în afară de „dureri insuportabile în cutia craniană” (pe care este obligat să le suporte) „datorită indiferenței Administrației Penitenciare”, deja, „nu ar mai vedea cu un ochi”, ca urmare a unei detenții excesiv de severe în QI (Cartierul de Izolare) unde a fost  încarcerat după transferul său din Franța în Belgia (la Închisoarea din Bruges). În sfarsit, merita sa mentionez faptul ca spre deosebire de avocatii belgieni, aparatorul francez al lui Nemmouche, Francis Vuillemin (n.1968, autorul lucrarii de referinta „La Robe et l’Épée, Editura Harmattan/2011), este un avocat parizian de mare prestigiu, fost asistent al lui Jean-Marc Varaut (1933 – 2005, membru al Academiei Morale si Politice, candidat la Academia franceza, Director de studii al Institutului de Drept Penal al Baroului parizian, autor a peste 20 de lucrari importante în dreptul penal), care în afara de interventia sa alaturi de unul dintre cei mai reputati avocati francezi ai tuturor timpurilor Jacques Vergès (1924-2013) în apararea lui Ilich Ramírez Sánchez [Carlos, Sacalul/n.1949, celebru terorist venezuelan, implicat într-o serie de asasinate, atacuri teroriste, rapiri si sechestrari de persoane, capturat de catre fortele speciale franceze pe 14 august 1994 la Khartoum în Sudan si încarcerat pe 15 august la celebra inchisoare pariziana La Santé, condamnat la inchisoare pe viata de catre Curtea cu Jurati Paris în urma unui proces desfasurat între 12–24 decembrie 1997), respectiv, a lui Maurice Papon, va reprezenta partea civila si în fata Tribunalului Corectional din Grenoble în celebrul dosar al sectei „Ordre du Temple Solaire” (în care 74 membri ai acesteia vor muri spectaculos prin sinucidere colectiva: în 1994, în Elvetia, în 1995 în Franta si în 1997, în Canada). În 2004, Vuillemin îl va apara pe Patrick Pouchoulin, judecat împreuna cu Fatiah et Ahmed Béchiri (parintii lui Louisa arsa de vie în 2002) pentru ca ar fi plasat arme si explozibil militar în vehiculul ginerelui lor, Abderrezak Besseghir, bagajist pe Aeroportul Paris – Roissy – Charles de Gaulle. În 2012, el este si avocatul lui Isaac Setti în fata Curtii cu Jurati al Departamentului Val d’Oise care judeca membri comandoului de falsi politisti care l-au rapit si sechestrat pe 4 iulie 2008 pe acesta din urma, solicintând pentru rascumpararea lui suma de 350.000€. În 2012 (în Prima instanta, in fata Tribunalului Corectional) si în 2014 (în Apel), Vuillemin este avocatul „bancherului” Hervé Pacini (membru al banditismului corsican) în cadrul „Cercului Wagram” (localizat în proximitatea Champs Elysées – Arcul de Triumf), judecat  împreuna cu alti 10 inculpati în dosar „pentru asociere de raufacatori si extorsiune” în 2011.

Între 2012 – 2014,  Francis Vuillemin si Dominique Penin sunt avocatii omului de afaceri franco–libanez Ziad Takieddine (n.1950, un intermediar în diferite contracte internationale în domeniul armamentului) inculpat in Dosarul Karachi (retrocomisioane  percepute ca urmare a vânzarii de fregate Arabiei Saudite si submarine Pakistanului, în valoare totata de cca 5,5MdFfr/cca 900M€) pentru finantarea în 1995 a campaniei prezidentiale a lui Edouard Balladur (n.1929, Prim-Ministru/1993-1995, Ministrul Economiei, Finantelor si Privatizarii/1986-1988) si legat de atentatul sinucigas din 8 mai 2002 la Karachi, în Provincia Sind (data celebrarii victoriei în cel de-al 2-lea Razboi Mondial, 8mai 1945) în care 14 persoane vor fi ucise (dintre care 11 francezi ai DCN – Directia de Constructii Navale). Francis Vuillemin a fost deasemenea avocat (peste 15 ani) al lui John Galliano (n.1960, stilist si creator de moda britanic), respectiv, al lui Philippe Verdon (n.1958, „de famlie buna”, absolvent al scolii de înalte studii politice Sciences Po si al Scolii Superioare de Publicitate), un apropiat al lui Bob Denard, rapit de catre rebeli si încarcerat în Sudanul de Sud (în 1991), respectiv, în Insulele Comore si în Madagascar (în 2003, când face lobbyng pentru avocatul franco-ivorian Saïd Larifou pe care francezii îl voiau în fruntea statului).

 

SURSA : Investigatie Jurnalistica

Mujahedinii – muhajiruni francofoni ai Daesh, implicati în atacurile teroriste contemporane din spatiul francofon european! (Partea I – Preambul & Aprofundarea Dosarului)

______________________________________

[1]DCRI/DGSI  (Direcţia Centrală a Informaţiilor Interne) a fost creată pe 1 iullie 2008, prin fuziunea dintre DCRG (Direcţia Centrală a Informaţiilor Generale) şi DST (Direcţia de Supraveghere al Teritoriului), având ca obiective „protejarea intereslor fundamentale ale naţiunii” (lupta antiteroristă, contraspionajul, protecţia intereselor economice, detectarea ameninţărilor extremiste de stânga şi de dreapta, separatiste/independentiste, sectare, confesionale, în special, cele islamiste/începând cu acest deceniu, etc.). Dispunând de un efectiv de 3.680 de funcţionari (din care 2.500 poliţişti activi şi 140 de comisari) şi un buget de peste 200M€, ea se află în subordinea Ministerului de Interne şi l-a avut ca director pe Bernard Squarcini (n.1955, numit pe 2 iulie 2008 de către Preşedintele Franţei Nicolas Sarkozy, Director al DCRI după fuziunea dintre DCRG şi DST, care l-a numit pe 27 iunie 2007 şi ca Director al DST, inlocuibdu-l pe Pierre de Bousquet de Florian/n.1954, în funcţie din 2002, numit pe 7 iunie 2017 de către Preşedintele Franţei Emmanuel Macron, Directorul Centrului Antiterorism).
Pe 30 aprilie 2014, această devine DGSI (Direcţia Generală a Securităţii Interne) şi începând cu 22 iunie 2017, îl are ca Director general pe Laurent Nuñez (n.1964, Prefect de Poliţie) [Vezi pentru detalii:
Edvige & Cristina, noile fisiere al Directiei Centrale de Informatii Interene Francez (DCRI)].

[2]DCPJDIPJ  (Direcţia Centrală a Poliţiei Judiciare, creată în 1907) este o Direcţia generală a Poliţiei Naţionale (PN) aparţinând Ministerului de Interne, echivalentul său în cadrul Jandarmeriei Naţionale fiind SDPJ (Subdirecţia Poliţiei Judiciare), avându-l ca director general începând din 1 ianuarie 2014 pe Comisarul de Poliţie Mireille Ballestrazzi (n.1954), fost preşedinte al Comitetului Executiv al Interpolului (între 2012 – 2016),  care succede lui Christian Lothion (în funcţie între 10 septembrie 2008 – 31   decembrie 2013). Cu un buget de 2,5Md€ şi un efectiv de cca 5.200 de oameni, DCPJ, din punct de vedere geografic, are competenţă pe întregul teritoriu francez, mai puţin, Métropole du Grand Paris creat pe 1 ianuarie 2016 (Paris – Departamentele din „Coroana Mică”: Hauts-de-Seine, Seine-Saint-Denis şi Val-de-Marne), care se află în subordinea PP (Prefecturii de Poliţie – Direcţia Poliţiei Judiciare) Paris. Conform ordonanţei din 5 august 2009, DCPJ în cadrul a 4 subdirecţii: SLCOD (Subdirecţia Luptei contra Criminalităţii Organizate şi a Delincvenţei), SDAT (Subdirecţia Antiterorism), SDPTS (Subdirecţia Poliţiei Tehnice şi Ştiinţifice), DRES (Direcţia Resurselor, a Evaluării şi a Strategiei), are ca obiective: lupta în interesul persoanelor şi bunurilor acestora; contra dispariţiei şi sechestrării de persoane (kidnapping); reprimarea traficului de arme, al traficului de explozive (explozibile) şi al traficulului de materiale sensibile; arestarea persoanelor căutate sau aflate în cavală (în fugă de autorităţile judiciare); lupta contra escrocheriilor internaţionale; contra proxenetismului; contra traficului de bunuri culturale; contra traficului de vehicule furate şi de documente administrative; contra traficul de stupefiante; contra spălării banilor; contra infracţiunilor economice (în domeniul afacerilor); contra falsificării banilor şi contrafacerilor; Contra cibercriminalităţii şi contra fraudelor cardurilor bancare. DCPJ dispune de 12 direcţii teritoriale (regionale): DRPJ Paris (Direcţia Regională a Poliţiei Judiciare Paris) în cadrul PP (Prefectura de Poliţie) Métropole du Grand Paris (Paris – regiunea pariziană „Coroana Mică”: Hauts de Seine, Seine Saint Denis, Val de Marne); DRPJ Versailles (regiunea pariziană, „Coroana Mare”: Val d’Oise, Essonne, Seine et Marne, Yvelines); DRPJ Ajactio – Bastia (Corsica), precum şi DIPJ (Direcţia Interregională a Poliţiei Judiciare): DIPJ Lyon – Clermont Ferrand; DIPJ Marsilia – Montpellier; DIPJ Lille; DIJP Bordeaux –Toulouse; DIJP Strasbourg; DIJP Rennes – Nantes; DIJP Orléans–Limoges; DIJP Dijon; DIJP Antilele franceze – Guyana franceză.

[3]DCPAF (Direcţia Centrală a Poliţiei Frontierelor) este o direcţie a PN (Poliţiei Naţionale Franceze [Vezi pentru detalii articolul autorului: „Criza de identitate a Poliţiei Române/Investigaţie Jurnalistică,  Revista Poliţia Capitalei] însărcinată cu controlul imigraţiei şi ale frontierelor Teritoriului Naţional. Începând din 14 octombrie 1994, Poliţia Aerului şi al Frontierelor (PAF) detaşat de DCRG (Informaţii Generale) încă din 1973,  se transformă în DICCILEC (Direcţia Centrală al Controlului Imigraţiei şi al Luptei contra Muncii Clandestine), pentru ca din 29 ianuarie 1999 să o înlocuiască pe această cu DCPAF (Direcţia Centrală a Poliţiei Aerului şi al Frontierelor), având ca misiuni: să vegheze asupra respectării textelor legislative privind circulaţia transfrontalieră; să lupte contra imigraţiei şi a muncii clandestine (sub toate formele ei); să  asigure mijloacele internaţionale de transport; să asigure misiunile Poliţiei Aeronautice (securitatea generală ale Porturilor şi ale Aeroporturilor); să contribuie la expulzarea efectivă de pe Teritoriul Naţional ai celor aflaţi în situaţie de şedere ilegală. DCPAF este condus de către un Director Central, asistat de către un Director Central Adjunct, cu 2 structuri diferite: un Eşalon Central, compus dintr-un Stat Major, un Serviciu Naţional al Poliţiei Feroviare şi 3 Subdirecţii (Imigraţie clandestină şi servicii teritoriale; Affaceri internaţionale transfrontaliere şi siguranţă; Resurse), respectiv, un Eşalon Teritorial, compus din 7 Direcţii Zonale ale DCPAF care supravegheza numai în Europa (Franţa Metropolitană) 7.660 de km, din care, 2.940 de km terestre (630 de km cu Belgia, 690 de km cu Spania, 500 de km cu Italia, 550 de km cu Elveţia, 435 de km cu Germania şi 75 de km cu Luxemburg) şi 4.720 maritime. 4 Tuneluri, 64 de Aeroporturi internaţionale şi 10 porturi.

[4]RAID (Căutare-Asistenţă-Intervenţie-Descurajare), este o unitate de luptă de elită, aflată sub comandă directă al Directorului General al PN[13] franceze, având ca mascotă „pantera”, deviza „Intervenţie fără eşec” şi sediul central (general) la Bièvre, Domeniul „Bel  Air” (la 15 km sud-vest de Paris, Essonne-91, regiunea urbană pariziană). Ea a fost creată pe 23 octombrie 1985 de către Robert Broussard (fost Comisar Şef de Poliţie, devenit ulterior Prefect), care a iniţiat lichidarea în 1979 a lui Jacques Mesrine „inamicul public n°1 al poprului francez. [A se vedea pentru detalii si articolele autorului: In umbra vietii (Partea IIIa). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze. si In umbra vietii (Partea IIIb). Brand-uri legendare ale marilor Evadari si a marii Criminalitati franceze] şi Ange Mancini (Ex-Director al SRJP-Serviciul Regional al Poliţiei Judiciare Ajaccio în 1983, Prefect al DOM Martinica – „Insula florilor”/Departament şi francez în Caraibe/din 18 iulie 2008, primul şef al RAID), care a anihilat grupul terorist „Action Directe” în 1897 [Vezi pentru detalii: 1. Terorismul nu are religie (Partea I)! Terorismul extremist (de dreapta si de stanga) in Lumea Occidentala, respectiv, Action Directe (Thomas CSINTA)]. Printre atribuţiile acestuia figurează (în primul rând) combaterea tuturor formelor de criminalite, precum şi al „Grand banditisme” (marele banditism), pe întreg teritoriul naţional, dar şi protecţia înalţilor funcţionari (demnitari) ai statului (SPHP), inclusiv al Preşedintelui Republicii, în special în zonele urbane de mare densitate. Ea participa deasemenea la formarea poliţiştilor francezi şi străini în lupta antiteroristă şi anti-kidnapping, efectuând şi investigaţii, precum şi testări de materiale specifice şi sofisticate în profitul diferitelor servicii ale PN. Asistă, în cazul în care situaţia o impune, serviciile de securitate publică şi serviciile specializate în securizarea acţiunilor de mare risc, în special, în escortarea deţinuţilor periculoşi. În cazul ameninţării teroriste, nucleare, radioactive, biologice sau chimice (NRBC), ea coordonează acţiunea de detaşare centrală a intervenţiei tehnice (DCI), structura interministerială. În anumite misiuni, deşi RAID, poate interveni pe întregul teritoriu francez, sunt preferate GIGN [7] (Grupul de Intervenţie de elită a Jandarmeriei Naţionale), echivalentul RAID în cadrul  Jandarmeriei Nationale care spre deosebire de acesta, deşi are aceleaşi tip de misiuni, intervine în special, în zonele periurbane-rurale, aeroporturi, porturi maritime, penitenciare, etc.) sau BAC (Brigada Anti-Comando), în special, la Paris. Dacă RAID şi GIGN au o misiune comună, este şeful RAID (sau adjunctul său) care este responsabil cu coordonarea intervenţiei. Aflată astăzi sub comanda Cms. Şef Jean-Baptiste Dulion (din 2017), RAID dispune de un buget de cca 2.,5M€, precum şi de două fonduri suplimentare, unul de 85.000 de euro (pentru achiziţionare de material) şi altul de 70.000 de euro (pentru formarea personalului), respectiv, de un efectiv de 168 funcţionari, din care 3 membri (Comisari de Poliţie) al CCD (Corpul de Concepţie şi Direcţie), 21 al CC (Corpul de Comandă), 119 al CEA (Corpul de Încadrare şi Aplicaţie) şi 25 de persoane cu statut administrativ şi tehnic (din care 1 psiholog şi 6 medici), fiind compus dintr-o DAF (Diviziune Administrativă şi Financiară); 2 SO (Secţiuni Operaţionale, fiecare cu câte o specialitate); 1 GM (Grup Medical compus din 6 medici anestezişti-reanimatoristi, respectiv, urgentisti); 1 GF (Grup de Pregătire ai noilor recruţi RAID); 1 SOTI (Serviciul Operaţional de Tratament al Informaţiei)  şi 1 Grup de Negociatori. Începând din 19 martie 2015, RAID şi-a mărit efectivul cu cca 148 de funcţionari – operatori specializaţi în intervenţie, după integrarea celor 7 GIPN metropolitane (Grup de Intervenţie de elită a Poliţiei Naţionale creat în 1972 şi specializat în intervenţii de mare risc/ridicat: atacuri teroriste, luare de ostatici, revolte în mediul carceral, etc.) din Lyon, Marsilia, Lille, Bordeaux, Nisa, Rennes şi Strasbourg, alte 3 unităţi, fiind implantate în colectivităţile teritoriale de peste mari (DOM-TOM). Şeful RAID şi cei 2 adjuncţi ai săi sunt membri ai CCD al PN. Cele două secţiuni sunt împărţite astfel: RAID I („de intervenţie „) este formată din 80 de poliţişti şi se află sub comanda unui Subcomisar de Poliţie. Această secţiune care asigură totalitatea misiunilor pe teren este împărţită în 4  grupe pluridisciplinare specializate în toate tipurile de luptă întâlnite în „practică”, în tirurile de mare precizie, în scufundări subacvatice şi submarine, în paraşutism, în explozive, în NRBC, etc. Această secţiune este însărcinată, în particular şi cu intervenţii dificile şi riscante (arestare de răufăcători periculoşi, eliberare de ostatici, deturnare de avion, etc.) dar şi cu filatura (filajul) şi supravegherea în materie de terorism şi mare banditism/”grand banditisme” (crimă organizată); RAID II („srijin operaţional”) aflată tot sub direcţia unui Subcomisar de Poliţie este formată din următoarele grupe: GTP (Grupa Tehnică şi de Prospecţie, cu specialişti în materie de armament sofisticat ultraperformant, de ultimă generaţie); GC (Grupul Cynofil, specializat în educaţia animalelor şi comportamentul lor, format din 8 dresori de câini, 3 câini de atac şi 8 câini specializaţi în detectarea explozivilor); GL (Grupul Logistic); GGCN (Grupul de Gestionare a Crizelor şi de Negociere, format din 3 poliţişti criminologi şi un psiholog); GA (Grupul de Armament); GT (Standul de Tragere). Armamentul din dotarea RAID este format din: revolver MR73; pistoale semiautomate: Glock 17, Glock 18, Glock 19, Glock 26; pistoale mitrarliere: Heckler & Koch MP5, Heckler & Koch MP5K, FN P90; puşti de asalt: Heckler & Koch 53, Heckler & Koch G36, SIG-551, HK G3, FN SCAR-L, Heckler & Koch HK416; mitraliere lejere Rheinmetall MG3; puşti cu aer comprimat: Beretta M3P, Remington M870 Police, Benelli M3 Super 90, Franchi SPAS 12, Franchi SPAS 15, Molot Vepr-12, Kel-Tec KSG;Beretta F-92; Heckler & Koch MP-5k; Heckler & Koch 53; SIG 553 SOW; FN-90 – VIP protection; Bennelli Super 90 M3; Moloţ Vepr 12; Franchi SPAS 15; puşti de precizie: FN Minimi, PGM Ultima Ratio, 308 Winchester; puşti de precizie cu rază mare de acţiune PGM Hécâte ÎI 50 BMG; Heckler & Koch PSG-1; FN Minimi; Heckler & Koch MG3; Heckler & Koch HK417, FN SCAR-H, Heckler & Koch PSG-1, PGM Ultima Ratio, PGM Hécate II; Blaser R93 Tactical; armes neletale: Taser X26. [A se vedea pentru detalii articolul  autorului: Stiinta si Tehnologia în slujba Justitiei (Politia Capitalei)], LBD Brugger & Thomet 40×46, Flash Ball; grenade (ofensive, defensive, fumigene, grenade de mâna, în particular, grenade M67, M84 stun grenade) şi explozivi. Veehicule utilizate de către RAID sunt: Chevrolet Suburban Haras, Citroën C8, Ford Galaxy, Ford Transit, PVP Panhard (mic vehicul protejat), Titus (blindat), Nissan Navara, Renault Espace 4, Renault Master, Toyota Land Cruiser,  Volkswagen Sharan, Volkswagen Multivan. RAID s-a remarcat într-o serie de misiuni deosebit de dificile şi complexe care i-au adus celebritatea. Acestea încep cu intervenţia (cu mai puţin de 2 luni după crearea ei) la eliberarea ostaticilor (reţinuţi timp de peste 34 de ore) în Palatul de Justiţie din Nantes. Pe 19 decembrie 1985 (în jurul orei 10h50) Juriul Popular al Departamentului Loire-Atlanrique (Curte cu Juraţi compusă din: 3 magistraţi şi 6 cetăţeni aleşi de pe listele electorale, prezidat de către Dominique Bailhache, avadu-l ca Avocat general al acuzării pe Substitutul de Procuror Philippe Varin) împreună cu 15 studenţi (în total 29 de persoane, printre care şi 3 jurnalişti şi 2 poliţişti), care asistau la procesul lui lui George Courtois (n.1947, autor de hold-upuri de „mărunte”) pentru un jaf comis într-o bancă la Sucé-sur-Erdre (regiunea urbană Nantes) şi ai complicilor săi Patrick Thiolet (n.1958, condamnat pentru prima dată la vârstă de 17 ani pentru furturi din supermarketuri), Yannick Brevet (31 de ani) şi Chrystelle Ménard (28 de ani), pentru asociere de răufăcători şi trafic de obiecte furate, sunt luaţi ostateci de către un prieten intim şi fidel al lui Curtois (de peste 2 ani şi jumătate) Abdel Karim Khalki (n.1950 la Fez, marocan, stabilit în Franţa în 1974 ca muncitor sezonier în construcţii metalice), condamnat pe 19 octombrie 1983 (atunci încă fără cazier judiciar), la 5 ani de închisoare (pentru un hold-up, comis în cursul lunii mai 1982 cu un pistolet de alarmă pentru a-şi aproviziona contul în bancă, descoperit cu 5.000Ffr/cca 1.250€, liberat condiţionat cu cca 20 de zile mai devreme) care declarându-se musulman integrist apropiat mişcării palestiniene a lui Abou Nidal, solicită eliberarea lui Curtois şi Thiolet, pe care îi şi înarmează cu un.357 Magnum, după ce face irupţie în Palatul de Justiţie (înarmat cu o puşcă cu cartuşe de calibrul 8 produse de către Winchester Repeating Arms Company şi cu 6 grnade în vesta sa, un lanţ cu o lungime de 1 m cu lacăte şi mai multe perechi de cătuşe, cu 1 cartuş de ţigări Gitanes şi 1 post mic de radio portabil). După o noapte albă de negocieri dintre RAID si cei 3 răufăcători, o parte din ostatici sunt eliberaţi, dar în dimineaţa zilei de 20 decembrie, încă 14 persoane vor fi sechestrate şi negocierile eşuează. Cei 3 voiau un mijloc de transport la bordul căruia să ajungă, neurmăriţi, în siguranţă, la Aeroportul Nantes – Château Bougon pentru a pleca către o destinaţie neidentificată (Liban, Maroc, etc.), ceea ce vor şi obţine (un Renault Espace) la 15h15, când înconjuraţi de ostatici (legaţi la mâna) dar şi de ei vor pleca la aeroport unde se vor gara la capătul pistei, după ce acesta este evacuat de către PAF (Plolitia Aerului şi Frontierelor) [16]. Epuizaţi, (niciunul dintre ei nefiind criminal „profesionist”) şi conştienţi de faptul că RAID  „n-o să-i lase în viaţă”, la ora 20h30, cei 3 vor depune armele şi se vor preda acesteia. Pentru această luare de ostatici şi hold-upurile precedente (nepedepsite), pe 28 februarie 1988, Courtois şi Khalki vor fi condamnaţi la 20 de ani de recluziune criminală, iar Thiolet la 14 ani de recluziune criminală. Curtois, a fost eliberat contionat sub control judiciar de la Maison Centrale (Închisoarea de Maximă Siguranţă) Saint Maur pe 9 octombrie 1997. Timp de 1 ani, respectă regulile liberării condiţionate, după care îşi reia activitatea sa infracţională, comiţând o altă serie de 7 jafuri, find condamnat şi reincarcerat din nou între 2002-2014. În 2015, publică cartea sa (incepta cu mulţi ani în urmă, în închisoare) „Aux marches du palais, mémoires d’un preneur d’otages” (Le Nouvel Attila). Din contră, Khalki, în primăvara anului 1999 era încă în închisoare la Maison Centrale Arles (unde pe 15 martie declanşează şi o greva a foamei). Cca 300 de semnături au fost adunate în favoarea liberării sale condiţionate, fiind scrisă în sprijinul acestuia şi o carte (gen broşură) de către Georges Courtois şi alţi prieteni ai lui Kazrim Khalki („Karim Khalki, n° d’écrou 584 K”, Editura l’Insomniaque, 1999). Acesta ar fi vrut să fie eliberat şi expulzat în Maroc pentru „a-l prinde” încă în viaţă pe tatăl sau grav bolnav, ceea ce se va şi întâmpla, dar numai în 2000. Acolo se va căsători şi îşi va intemeia o familie. În plus, intertine şi astăzi o strânsă legătură cu Curtois (via Internet). În ceea ce îl priveşte pe cele de-al 3-lea „muschetar” Patrick Thiolet, acesta este liberat condiţionat în 1993, însă va fi condamnat din nou (tot) la 14 ani de recluziune criminală în noaptea de 4-5 iunie 1997, pentru un jaf armat la banca Crédit Mutuel din Montagne (regiunea urbană Nantes) comis pe 31 mai 1994 (în timpul libertăţii condiţionate sub control judiciar) împreună cu Franck Parois (30 de ani), condamnat şi acesta la 9 ani de detenţie criminală, ,in acelaşi dosar, pentru complicitate. În final el va fi eliberat din nou în 2006, dar numai după efectuarea integrală a pedepsei. Intervenţia RAID este capitală şi  în anihilarea pe 14 ianuarie 1986 pe strada Doctor Blanche a bandei „Deghgizatilor” (Le gang des postiches, activă între 1981-1986 la Paris), unde această a şi început activitatea criminală (jaful armat) la Banca Crédit Lyonnais, pe 29 septembrie 1981 şi arestarea „rămăşiţelor” acesteia (principalii şefi), pe 13 decembrie 1986 (Jean-Claude Myszka, André Bellaïche, Patrick Geay et Gian Luigi Esposito) într-o vilă pe strade des Pins n°28 la Yerres (regiunea urbană pariziană, Departamentul Essonne) şi recuperarea a cca 300.000Ffr (45.000€-cca 250.000€PPA/pe putere de cumpărare, 5.000 piese de aur, câteva kg de bijuterii şi pietre preţioase. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: “Deghizatii” lui Mitterrand si victimele lor!]. În 1987, RAID intervine în anihilarea organizaţiei teroriste de extremă stânga, anarho-comunist şi antifranchist „Action Directe” (activă între 1979-1987/”anii de plumb”, responsabilă de 65 de atentate), prin arestarea (spectaculoasă) pe 21 februarie la Vitry aux Loges (regiunea urbană Orléans, Departamentul Loiret) ai celor 4 leaderi a acesteia: Jean-Marc Rouillan, Georges Cipriani, Nathalie Ménigon şi Jöelle Aubron. [Vezi pentru detalii: 1. Terorismul nu are religie (Partea I)! Terorismul extremist (de dreapta si de stanga) in Lumea Occidentala, respectiv, Action Directe (Thomas CSINTA)]. Intervenţia pe 31 august 1989 la Ris Orangis (regiunea pariziană, Departamentul Essonne) pentru neutralizarea lui Gérard Marilier (46 de ani), un agent de securitate depresiv, paranoiac (în concediu de boală de 4 ani) baricadat în casă la el (înarmat cu 5 puşti de asalt Mauser /cu cartuşe de calibru 7,62) în care 2 poliţişti vor fi ucişi (Inspectorul şef Christian Caron/40 de ani şi Sub-brigadierul Fernand Seither/31 de ani, primele victime ale RAID) şi unul rănit grav (Agentul de ordine publică Thierry Azzouzi).  Urmează, neutralizarea la Neuilly sur Seine (Métropole du Grand Paris) pe 13 mai 1993 al lui Erick Schmitt (un întreprinzător şomer, depresiv) în dosarul „Human Bomb”, care înarmat cu un pistol de alarmă şi „blindat” cu exploziv, va lua ostatec o clasă cu 21 de copii, împreună cu învăţătoarea lor Laurence Dreyfus la şcoala primară n°8 al grupului şcolar Command Charcot. După aproape 2 zile de negocieri eşuate, pe 15 mai, în jurul orei 07h25, acesta este ucis de către RAID. [Vezi pentru detalii articolul autorului: „Erick Schmitt et Human Bomb”/Dossiers Criminels]. RAID continuă misiunile sale cu o aacţiune de anvergură pe 29 martie 1996 contra unor membri GIA (Grup Islamist Armat, algerian) la Roubaix, după tentativa avortată (eşuată) din ziua de 28 martie cu o maşină-capcană la Lille a unor islamişti terorişti. Pe strada Henri-Carrette n°59, în timpul asaltului casa explodează, din care vor fi extrase 4 corpuri carbonizate (a 2 maricani, a unui algerian şi a unui  tunisian). [Vezi pentru detalii: [14]. Lumpenterorismul –Investigaţii Jurnalistice în serial – „Allahu Akbar”/Vol.1]. Este remarcabilă intervenţia RAID şi  în arestarea fugitivului Yvan Colonna lângă Olmeto pe 4 iulie 2003, inculpat pentru asasinarea Prefectului Claude Erignac pe 6 februarie 1998 la Ajaccio. [Vezi pentru detalii articolul autorului: „Affaire Erignac”/Dossiers criminels], respectiv,  în arestarea unor membri-leaderi ai organizaţiei teroriste ETA (din Ţară Başca) în 2009, respectiv, în 2010 [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: ETA in fata TAE!]. Pe 20 noiembrie 2009, RAID intervine şi în arestarea lui Jean-Pierre Treiber („omul pădurilor” considerat suspect în asasinarea lui Katia Lherbier Géeraldine Giraud (fata celebrului actor francez Roland Giraud). Înainte să fie judecat, acesta se sinucide în Închisoarea (Maison d’Arrêt) Fleury Mérogis (regiunea urbană pariziană), pe 20 februarie 2010. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: In umbra vietii (IV) Evadari spectaculoase datorita neglijentei sau laxismului personalului penitenciar,…]. Tot RAID este cea care intervine în anihilarea (execuţia) lui Mohammed Merah la Toulouse, pe 22 martie 2012, suspectat de uciderea a 7 persoane pe 11, 15 şi 19 martie. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Adevarul despre drama terorista de la Toulouse.], ca de altfel şi pe 9 ianuarie 2015, pentru anihilarea (execuţia) fraţilor Saïd şi Chérif Kouachi (la Dammartin-en-Goële, regiunea urbană pariziană), care au comis atacul terorist (masacrul/12 morţi) la săptămânalul satiric „Charlie Hebdo la Paris. Alături de GIGN şi BRI (Brigada de Căutare şi Intervenţie/”Brigada Antigang” –unitate de anchetă şi intervenţie a Poliţiei Judiciare[26], fondată în 1964, condus în prezent de către Christophe Molmy), o unitate RAID va interveni pe 9 ianuarie şi la eliberarea ostaticilor de la magazinul evreiesc Hyper Cacher de la Porte de Vincennes (Paris) şi anihilarea (execuţia) teroristului islamist Amedy Coulibaly care va execută 4 persoane, după ce pe 8 ianuarie va execută la Montrouge (regiunea urbană pariziană), pe poliţistă municipală stagiară Clarissa Jean-Philippe. RAID participă, alături de BRI, la neutralizarea grupului de terorişti islamişti care au comis atacurile teroriste de la Paris pe 13 noiembrie 2015, în care 130 de persoane şi-au pierdut viaţa (90-la Teatrul de spectacole Bataclan; 19-la berăria La Belle Équipe; 15- la cafeneaua Le Carillon et Le Petit Cambodge, respectiv, 5- la Casa Nostra et Café Bonne Bière şi 1- la Stade de France), iar 413 au fost rănite (dintre care 99 grav). [A se vedea pentru detalii articolele autorului:  Adio Charlie!, Charlie’s Problem! si  “Allah(o)u Akbar” (الله أكبر). Partea II. Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste de…]. Ca urmare, tot aceste unităţi vor interveni şi la anihilarea lui Abdelhamid Abaaoud (n.1987, terorist jihadist belgian de origine marocană), pe 18 noiembrie 2015, care ar fi fost suspectat de planificarea atacurilor teroriste de la Paris pe 13 niembrie. Acesta este ucis în compania lui Chakib Akrouh (n.1990, terorist jihadist belgian de origine marocană), complicele lui, în timpul asediului clădirii (pe strada Corbillon din Saint Denis/Métropole du Grand Paris), unde cei 2 se ascundeau cu ajutorul unei femei (Hasna Aït Boulahcen). Ancheta ar fi revelat faptul că în timpul asaltului, Chakib Akrouh ar fi explodat centura sa cu explozibil ceea ce ar fi provocat carnagiul în care cei 2 şi-au pierdut viaţa. Conform Procurorului Republicii de Paris François Molins, însărcinat cu ancheta Abaaoud şi Akrouh, ar fi planificat un atac terorist de tip kamikaze între 18-19 noiembrie 2015 în cartierul de afaceri parizian La Défense (creat în 1960, cel mai mare centru de afaceri european: cca 1,6km2; 3,5Mil m2 de birouri/45 Mil m2 Grand Paris; cca 3.000 de întreprinderi, dintre care între 15-25 pe primele locuri pe plan mondial şi între 25-50 primele pe plan naţional; cca 200.000 de salariaţi, dintre care cca 60% cadre, iar 85% utilizează infrastructura vastă si complex şi al transportului urban local; 250.000m2 de spaţii comerciale; cca 2 Mil de turişti „de afaceri” anual; 2.650 de camere de hotel; 60 de sculpturi de artă contemporană; 11 ha de spaţiu verde şi 31 ha de spaţiu pietonal; 20 de bazine de înot; 50 de terase şi restaurante „cu pretenţii”; cca 25.000 de locuitori repartizaţi în 71 de blocuri-turn în cca 1 Mil m2 de locuinţe; cca 50.000 de studenţi; 17Km de canalizare; 10km de salubritate; 10 km de galerii tehnice; 10 km de irigaţie automată; 14.000 stâlpi de iluminat publice; etc.). În sfârşit, RAID întreprinde o ultimă intervenţie de mare anvergură pentru neutralizarea (execuţia) pe 13 iunie 2016 la Magnanville (regiunea urbană pariziană) al teroristului islamist Larossi Abballa, asasinul lui Jean-Baptiste Salvaing (poliţist) şi Jessica Schneider (agent administrativ în cadrul Poliţiei Natinoale). [A se vedea pentru detalii articolele autorului: [Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…]. Menţionez aici şi faptul că intervenţiile spectaculoase ale RAID (în cei 32 de ani existenţă) au dat însă naştere şi la o serie de polemici în ceea ce priveşte „imparţialitatea” acesteia, precum şi „corectitudinea” cu care ea execută misiunile în care este implicată.

[5]Brigazile de Cercetare (Cautare) si Interventie sunt unitati de ancheta si de interventie (de eliata) ale DCPJ [26] (Politia Judiciara), apartinând PN[13](Politia Notionala) create în 1964, aflate din 2013  sub directia lui Christophe Molmy (Commissaire Divisionaire). În afara de BRI–PP (Brigada Antigang a Prefecturii de Politie Paris, cea mai veche unitate de interventie) care depinde direct de DRPJ (Directia Regionala a Politiei Juficiatr), restul unitatilor BRI depind de OCLCO (Oficiul Central de Lupta Contra Crimei Organizate, fostul OCRB – Oficiul Central de Reprimare al Banditismului, creat prin Decretul n° 73-952 din 11 octombrie 1973 în cadrul Ministerului de Interne si dizolvat prin Decretul n° 2006-518 din 6 mai 2006 pentru a fi înlocuit cu OCLCO). Puse la dispozitia  DRPJ (Diretia regionala a Politiei Judiciare) sau DIPJ (Directia Interregionala a Politiei Judiciare), respectiv, ale SRPJ (Serviciul Regional al Politiei Judiciare) ele colaboreaza atât cu GIR (Grupurile de Interventie Regionala pentru prevenirea si combaterea crimei organizate) cât si serviciile de securitate publica sau cu cele ale politiilor straine. În situatii de criza, BRI colaboreaza cu BAC (Brigada Anticomando – o unitate de interventie temporara a Prefecturii de Politie Paris pentru gestionarea crizelor) si formeaza unitatea de ubterventie  BRI – BAC. BRI a Politiei Nationale, nu trebuie confundat cu BRI (Brigada de Interventie Rapida a GN[14] – Jandarmeria  Nationala, creata în 1963) care cu cele 55 de unitati ale sale a fost activa între 1967 – 2015, în special de-a lungului retelei tutiere nationale, cu scopul de a lupta contra insecuritatii rutiere. Acestea au fost integrate în Plutoanele Autostrazilor sau cele Motorizate ca ERI (Echipe Rapide de Interventie). BRI – BAC, RAID si GIPN (Grupul de Interventie de elita al Politiei Nationale, echivalentul RAID, creat pe 27 octombrie 1972 si implantat în Colectivitatile locale teritoriale franceze (Departamente – Regiuni Outre Mer), reprezinta, în egala masura, FIPN (Fortele de Interventie ale Politiei Nationale). BRI intervin, ca regula generala, în interpelarea grupurilor de raufacatori care participa la actele de mare banditism (jafuri armate, kidnapping – rapire si sechestrare de persoane) dar ele asista, în special, unitatile de interventire de elita ale DCPJ si PN (BRI-BAC, RAID, etc.). Începând din 2015, dupa atacurile teroriste din Franta (de la Charlie Hebdo, Montrouge  si Hyper Cacher Center/7-9 ianuarie 2015), BRI au dobândit competenta si în materie de interventie antiterorista. BRI, care dispun de mijloace materiale (armament, echipamente de supraveghere, de lupta, etc., de ultima generatie) si umane (ca regula generala, lucreaza cu personal civil si nu în uniforma cu cagule ca politistii de la RAID sau GIPN) are urmatoarele subdiviziuni (ca regula generala, în metropole sau în orase importante): BRI-PP Paris (DRPJ Paris), BRI Versailles (DRPJ Versailles),  BRI Lyon (DIPJ Lyon), BRI Marsilia (DIPJ Marsilia), BRI Lille (DIPJ Lille), BRI Bordeaux (DIPJ Bordeaux cu BRI la Bayonne),  BRI Toulouse (DIPJ Bordeaux – SRPJ Toulouse), BRI Strasbourg (DIPJ Strasbourg), BRI Nisa (DIPJ Marseille –PJ Nisa), BRI Nantes (DIPJ Rennes –PJ Nantes), BRI Rouen (DIPJ Rennes – SRPJ Rouen), BRI Montpellier (DIPJ Marseille – SRPJ Montpellier), BRI Orléans (DIPJ Orléans), BRI Ajaccio Bastia (DRPJ Ajaccio). Altele BRI sunt în curs de creere, în special în regiunile urbane cu infractionalitate ridicata: BRI Dijon (DIPJ Dijon), BRI Rennes (DIPJ Rennes), BRI  Metz (DIPJ Strasbourg – SRPJ Metz), BRI Dreux (DIPJ Orléans – PJ Dreux), BRI  Creil (DIPJ Lille – PJ Creil). Printre interventiile remarcabile ale BRI putem mentiona: eliberarea în 1977 al bancherului parizian Bernard Mallet în Bois (Padurea) Boulogne, sechestrat într-un pavilion (constructie individuala cu un nteren în jurul ei) din Plessis-Robinson; eliberarea a 51 de ostatici sechestrati în localurile Consulatului Turc de la Paris (cei 4 rapitori se vor preda politistilor de la BRI dupa 15 ore de negociere); interpelarea în 2004 a 4 persoane (echipate cu explozibil, arme de foc, etc.) suspectate ca ar fi dinamitat sediile France Télécom si EDF la  Melun (regiunea urbana pariziana); interventia în anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste între 7-9 ianuarie 2015 (fratii Saïd si Chérif Kouachi, respectiv, Amedy Coulibaly), se se vedea pentru detalii articolul autorului “Allah(o)u Akbar” (اللهأكبر). Partea II. Investigatii aprofundate privind atacurile teroriste de…); interventia pentru anihilarea teroristilor islamisti care au comis atacurile teroriste pe 13 noiembrie 2015 la Paris, respectiv, dupa atentatul terorist de la Biserica Saint Etienne du Rouvray (regiunea urbana Rouen) pe 26 iulie 2016, în care Parintele Jacques Hamel este ucis; (a se vedea pentru detalii si articolele autorului:  Atacurile teroriste esuate de la Villejuif [Metropole de Grand Paris] si Criza de identitate a Politiei Nationale Franceze! Asasinarea functionarilor de politie de la…); interpelarea pe 9 august 2017 a presupusului  autor (Hamou Benlatrèche) al atacului terorist (cu un vehicul – capcana BMV Seria 2 Active Tourer/F45, 2014-) comis contra militarilor apartinând celei de al 35-lea Regiment de Infanterie din Belfort, la Levallois Perret (pe autostrada A16, în zona localitatii Leulinghen-Bernes), în care 6 militari sunt raniti (dintre care 3 grav), un politist si atacatorul.

[6]DGSE (Direcţia Generală a Securităţii Extene), membră a CFR (Comunitatea Franceză de Informaţii), înlocuieşte SDECE (Serviciul de Documentare Externă şi de Contraspionaj creat pe 28 decembrie 1945), prin decretul din 2 aprilie 1982. Aflată sub tutela Ministerului Apărării Naţionale Franceze (în temeiul art. D. 3126-2 din Codul Apărării), ea este serviciul de informaţii externe al Republicii Franceze. Avându-l ca director pe Bernard Émié (n.1958) din 22 iunie 2017 şi fiind sub responsabilitatea Ministrului Armatelor (fostul Minister al Apărării) Florence Parly (n.1963) din 21 iunie 2017, cu un buget anual de cca 650 M€, DGSE dispune de cca 5.200 de angajaţi/salariaţi-funcţionari (dintre care: 1.259 de categoria A, 855 de categori B, 1.308 de categorie C, 558 ofiţeri, 750 subofiţeri şi 17 militari de rang înalt) şi are ca obiectev căutarea şi exploatarea informaţiilor privind securitatea Republicii Franceze, ca de altfel şi detectarea, respectiv, anihilarea activităţilor de spionaj în afară teritoriului naţional contra intereselor franceze. DGSE are în componenţă următoarele 6 servicii: 1. Direcţia generală; 2. Direcţia administrativă; 3. Direcţia Operaţiunilor (printre care şi Serviciul de Acţiune, însărcinată cu operaţiunile clandestine); 4. Direcţia de Informaţii; 5. Direcţia Strategiei; 6. Direcţia Tehnică (care cercetează şi exploatează informaţiile de origine tehnică). DGSE (ale cărei misiuni sunt definite prin art. D 3126-1 până la D 3126-4 din Codul Apărării Naţionale), în afară de agenţii titulari dispune şi de o reţea de „corespondenţi benevoli” („onorabili corespondenţi”), iar până în 2014, efectivul lui va creşte cu 690 de angajaţi pentru a atinge 4.375 de angajaţi (în afară Direcţiei Operaţiunilor). Conform unuia dintre foştii directori al DCSE, bugetul său ar fi repatizat astfel: 25% (1/4) informaţii militate, 25% (1/4) informaţii economice şi 50% (1/2) informaţii diplomatice. Conform art. D. 3126-1 şi D. 3126-4 din Codul Apărării, misiunile (activităţile) DGSE sunt următoarele: Furnizare de informaţii (informaţie umană: „onorabili corespondenţi”; informaţii de origine electromagnetică; interpretarea imaginilor satelit: Satelit Spot, Satelit Helios); Sprijin informaţiei umane; Operaţiuni clandestine. Contraspionajul pe teritoriul fancez aparţine DGSI (fost DCRI până în 2014) aflată sub tutela Ministerului de Interne. Printre operaţiunile remarcabile ale DGSE menţionăm: Exploatarea reţelei „Nicobar” care a permis Franţei să vândă 43 de Mirage 2000 Indiei şi să cunoască compoziţia blindatelor tancurilor sovietice T-72; Pe 10 iulie 1985 în Dosarul Rainbow Warrior, Operaţiunea „Satanic”, o echipă DGSE a exploatat în Portul Auckland din Noua Zeelandă, vasul „Rainbow Warrior” al Organizaţiei „Greenpeace”, care a făcut o victimă, pe fotograful olandez de origine portugheză Fernando Pereira; În anii 80 DGSE (până pe  2 aprilie 1982  SDECE – Serviciul de documentatre Externă şi Contraspionaj) este prezent în siopnajul economic şi împreună cu FBI a identificat o serie de agenţi infiltraţi în companiile americane: IBM, Texas Instruments, Croning Glass Works, etc.; În 2004, a contribuit la eliberarea jurnaliştilor francezi Christian Chesnot şi Georges Malbrunot, iar pe 12 iunie 2005 o eliberează pe celebra jurnalistă Flaurence Aubenas reţinută ostatec în Irak. (A se vedea pentru detalii si articolul autorului:  Rascumpararea din irakianul „Uncle Tom’s Cabin”!)

 [7]GIGN (Grupul de Intervenţie al Jandarmeriei Naţionale) este o unitate de luptă (intervenţie) de elită a GN[14], echivalentul RAID[17] al PN[13] (Poliţia Naţională) specializată în gestionarea crizelor care intervin în materie de antiterorism, kidnapping (răprire şi sechestrare de persoane/luare de ostatici), arestări cu un risc (foarte) ridicat în cadrul luptei contra crimei organizate („grand banditisme”), în materie de securitate – protecţie (oficialităţi/diplomaţi francezi) în străinătate: Congo-Brazzaville, Republica Centrafricană, Algeria, Coasta de Fildeş, Haiti, Afganistan, Irak, Libia, Mali sau ale unor obiective  ameninţate), respectiv, în cazul revoltelor sau rebeliunii în mediul carceral (inclusiv în centrele de retenţie), cu precădere, în regiunile (ariile) metropolitane (mediul periurban/gări, aeroporturi, porturi, penitenciare, etc.) dar şi în cel rural (localităţi izolate/în cazuri rare, având în vedere faptul că peste 95% din teritoriul francez este urbanizat). Creat (oficial) pe 1 martie 1974 (cu un efectiv de 387 de funcţionari – jandarmi, cu deviza „S’angager pour la vie”/a se angaja pentru viaţă), condus din 30 martie 2017 de către Col. Laurent Gilles Marie Phélip (n.1969, al 11-lea şef al GIGN) şi dependent (direct) de DGGJ (Direcţia Generală a Jandarmeriei Naţionale) aflată sub comanda Generalului de Armata Richard Lizurey (din 1 septembrie 2016), GIGN deşi este activ, în principiu, pe teritoriul naţional, acesta intervine, în egală măsură şi în străinătate în cadrul Forţelor Armate Franceze şi în special, în cadrul misiunilor COS (Comandamentul Operaţiunilor Speciale, creat pe 24 iunie 1992) subordonat CMA (Şeful Statului Major al Armatei) şi autorităţii directe al Preşedintelui Republicii. Crearea acestuia este hotărâtă, după ce la Jocurile Olimpice de la München, 11 membri ai echipei israeline sunt luaţi ostatici (5-6 septembrie 1972/„Masacrul de la München: 11 sportivi israelieni şi un poliţist vest-german, ucişi) de către 8 terorişti (5 ucişi şi 3 capturaţi), care solicitau eliberarea şi transferul în Egipt a 236 de militanţi palestinieni deţinuţi în Israel, precum şi eliberarea a 2 prizonieri germani de extremă stânga încarceraţi în Germania Federală (RFG): Ulrike Marie Meinhof (1934-1976, membră RAF/Rote Armee Fraktion, jurnalist, sociolog şi scriitor, fata reputatului istoric Werner Meinhof/1901-1940, fost profesor la Friedrich-Schiller-Universität Jena, arestată pe 25 iunie 1972 şi condamnată la 8 ani de închisoare pe 29 septembrie 1974, pentru comiterea a mai multor atentate teroriste în periada 1960-1970), respectiv, Bernd Andreas Baader (1943-1977, şeful organizaţiei RAF, implicat în 5 atentate cu bombă în cursul anului 1972, arestat în acelaşi an), care împreună cu companionul sau Gudrun Ensslin (1940-1977, cofondator şi ea al RAF) şi un alt membru al RAF, Jan – Carl Raspe (1944-1977), toţi au făcut obiectul unei sinucideri colective (în închisoare) pe 18 octombrie 1977. Evenimentul succede „Războiului de 6 zile” (5-10 iunie 1967/Israel, Egipt, Sinai) şi Rezoluţiei n°242 din 22 noiembrie 1967 al ONU, conform căreia Israel urma să restituie ţărilor arabe teritoriile cucerite, care la rândul lor erau obligate să recunoască, oficial, Statul Israel. De atunci, practic, palestinienii sunt plasaţi sub ocupaţie israeliană. Ca urmare a evenimentului dramatic de la München, Christian Prouteau (n.1944, ofiţer de Jandarmerie şi prefect) crează pe 1 decembrie 1973, o unitate de intervenţie de elită ECRI (Echipa de Comando Regional de Intervenţie) în cadrul EGM (Escadrila Jandarmeriei Mobile) la Maisons-Alfort (regiunea urbană pariziană), care fuzionează pe 26 aprilie 1974 cu GIGN (creat pe 1 martie 1974) sub comanda acestuia. GIGN va avea 2 subdiviziuni (cu cartierul său general, din 1983, la Satory/Versailles, regiunea urbană pariziană) şi centrul de instrucţie la Frileuse (Beynes): una la Maisons-Alfort, prin asimilarea ECRI (operativă pe teritoriul naţional corespunzând regiunilor militare: 1, 2, 3, respectiv, 6) şi una constituită în cadrul EGM (operativă în regiunile militare 4, 5, 7). Pentru integrarea acestui corp de armată de elită a GN candidatul trebuie fie jandarm şi să aibă mai puţin de 32 de ani. Începând cu 1 septembrie 2007 (la sugestia Preşedintelui Nicolas Sarkozy/2007-2012) are loc o profundă reorganizare al GIGN în 3 forţe operaţionale, „absorbind” GSIGN (Grupul de Securitate al Jandarmeriei Naţionale/creat pe 1 ianuarie 1984, împreună cu EPIGN/Escadrila de Paraşutişti a Jandarmeriei Naţionale/creat în 1971, aflat în subordina GSIGN): Forţa de Intervenţie (vechiul GIGN); Forţa de Observaţie–Căutare, vechiul grup de obserervatie – căutare al EPIGN şi Forţele de Securitate – Protecţie  (membrii secţiei de securitate şi protecţie a EPIGN şi al GSPR (Grupul de Securitate al Preşedenţiei Republicii), o unitate a Poliţiei Naţionale şi a Jandarmeriei Naţionale, aparţinând din punct de vedere administrativ Serviciului de Protecţie (creat pentru prima oară pe 1 martie 1935, reorganizat pe 19 octombrie 1994 sub preşedinţia lui François Mitterrand/1981-1995 şi „reformat” pe 2 octombrie 2013 sub preşedinţia lui François Hollande/2012-2017). GIGN dispune astăzi de un efectiv de 387 de militari (407 în august 2009, înainte ca GN să fie transfertat, din iniţiativa Preşedintelui Nicolas Sarkozy pe 1 septembrie 2009, din subordina Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne) şi de un buget de cca 2 M€ de euro, din care 0,5M€ „cheltuieli de deplasare”, fiind condus de către Colonelul Laurent Phélip (din 30 martie 2017). [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Legi nescrise ale Republicii Franceze. Cele sapte “pacate” capitale ale unui (fost)…si  Legi nescrise ale Republicii franceze. Conjectura lui Matelly. Eppure io credo!]. Ca misiuni principale ale GIGN menţionăm: Piratair (deturnări de avioane), Piratmer (deturnări ale navelor sau atacuri asupra acestora), Piratome (atac nuclear), Piratox (atac chimic sau biologic), Piratext (sechestrare de persoane – luare  de ostatici de naţionalitate franceză în afară teritoriului naţional). Printre alte atribuţii ale sale putem menţiona şi: neutralizarea furibunzilor, precum şi arestarea persoanelor considerate „periculoase” şi înarmate. SSP (Serviciul de Securitate şi Pază) asigură deasemenea protecţia înalţilor funcţionari francezi sau străini, precum şi ai diplomaţilor în zonele cu risc ridicat de atac armat, securitatea Ambasadelor şi ai reprezentanţilor diplomatici  francezi  în străinătate, extrădarea cetăţenilor francezi în străinătate,  gestionarea crizelor de conflict armat în străinătate în care sunt implicaţi cetăţeni francezi, precum şi alte evenimente naţionale sau internaţionale în care interesele Franţei sau francezilor sunt în cauza. GIGN a căpătat o reputaţie naţională şi internaţională, în special, în urmă unor intervenţii spectaculoase şi în străinătate  (Djibouti, San Salvador, Arabia Saudită, Ţara Bacă franco – spaniolă, Nigeria, Insulele Comore, etc.) pentru eliberarea unor ostatici. Astfel, pe 3 februarie 1976, în jurul orei 07h15, la Loyada în Djibouti  („Côte française des Somalis”) la frontiera cu Somalia, aflat în Cornului Africii  (înconjurată de către Somalia, Etiopia, Eritreea şi Yemen), fostă colonie franceză până la obţinerea independenţei pe 27 iunie 1977, cunoscută în timpul colonizării frâneze şi sub numele TFAI (Territoire français des Afars et des Issas, între 1967-1977), militanţii independetisti al FLCS (Front de Libération de la Côte des Somalis/Front for the Liberation of the Somali Coast, creat în 1960 la Mogadiscio (Mogadishu) de către Mahmoud Harb (1921-1961, om politic al Coastei Somaliilor) şi activ până la obţinerea independenţei Djibouti, va lua ostatec un autobus şcolar (cu cca 30 de copii la bord) la Djibouti. În cursul zilei următoare, a 2-a Companie de legionari paraşutişti al celui de-al 2-lea Regiment (2e REP) al Legiunii Străine (franceze, creată în 1831/cca 7.700 de oameni) şi o unitate de GIGN (condus de către Christian Prouteau), împreună cu o unitate a  13°DBLE (a 13–a  Semibrigada a Legiunii Străine, regiment de infanterie motorizată, creată în 1940/efectiv, cca 13.000 de oameni) în cadrul unui asalt spectaculos vor asedia autobuzul, vor ucide 7 răpitorii şi vor elibera ostaticii.  Nadine Durand (o elevă aflată în autobuz, pe un scaun din faţă), moare în timpul intervenţiei, iar o altă elevă, Valérie Geissbuhler, peste câteva zile, datorită rănilor garve, după ce este transferată la Spitalul Val de Grace la Paris. Alţi 5 elevi, asistenta socială şi şoferul autobuzului au fost răniţi. Un băieţel, dispare cu unul dintre răpitori (rămaşi în viaţă), dar este eliberat în cursul zilei următoare la Hargeisa (Somalia). Locotent-colonel Jean-Jacques Doucet, şeful secţiei n°1 al celelei de a 2 –a Companii este şi el rănit. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: „Legio Patria Nostra” !]. O altă intervenţie spectaculoasă a GIGN are loc între 27 aprilie – 5 mai 1988, la Ouéva (Noua Caledonie, colectivitate teritorială franceză – arhipelag, în Oceanul Pacific), unde independentiştii FLNKS (Kanak and Socialist National Liberation Front/Front de Libération Nationale Kanak et Socialiste, un ansamblu de partide politice din Noua Caledonie fondat între 22-24 septembrie după congresul de dizolvare al Frontului Independentist/activ inte 1979-1984) au ucis la Brigada de Jandarmerie 4 jandarmi (Georges Moulié, Edmond Dujardin, Daniel Leroy şi Jean Zawadzkisi), după care au sechestrat 27 de persoane într-o grotă. În urma asaltului (la care au participat 74 de militari) lansat de către GIGN, alatri de EPGIN, respectiv, o unitate a forţelor speciale aparţinând Comandoului Hubert (creat în decembrie 1947 purtând numele locotenentului Augustin Hubert ucis în bătălia din 6 iunie 1944 la Riva Bella/unul dintre cele 7 comandouri ale Marinei franceze, specializat în acţiuni antiteroriste submarine) şi o unitate de militari al Regimentului de paraşutişti de şoc n°11 (11e BPC), 19 Kanaks sunt ucişi, iar 14 au fost luaţi prizonieri. Din păcate şi 2 militari francezi îşi vor pierde viaţa (Régis Pedrazza şi Jean-Yves Véronsunt). În ciuda unor pierderi de vieţi omeneşti din partea GIGN, această interventie este considerată una dintre cele mai remarcabile, ale acestuia, de către DGSE [6] (Direcţia Generală a Securităţii Externe, serviciul de informaţii francez aflat sub autoritatea Ministrului Apărării), condus între 9 octombrie 2008 – 10 aprile 2013 de către Erard Corbin de Mangoux/n.1953, când este numit Prefect al Depatamentului Yvelines/regiunea urbană pariziană, până pe 22 iulie 2015 când devine Consilier al Curţii de Conturi. Din 26 iunie 2017 ea se află sub comanda lui Bernard Emié/n.1958, diplomat, fost ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Franţei în Marea Britanie între 2011-2014, iar ulterior, până la numirea lui în funcţie, înalt reprezentant al Franţei la Alger/Algera). [A se vedea pentru detalii si articolele autorului: 2. Terorismul nu are religie (Partea II)! Terorismul independentist (separatist, autonomist) in Lumea Occidentala, respectiv, Infernul indian, un secret de stat (Somalia – Thomas CSINTA) si Infernul indian, un secret de stat!]. În sfârşit, o altă intervenţie ieşită cu totul din comun este asultul lansat de către GIGN (30 de militari, sub comanda lui Denis Favier, atunci căpitan), împreună cu GEIPN (18 militari) pe 26 decembrie 1994 (în timpul Războiului civil din Algeria/26 decembrie 1991-8 februarie 2002, în care vor pieri cca 250.000 de persoane), pe Aeroportul Marsilia – Marignane, asupra unui avion al companiei Air France al zborului regulat AF n°8969 (AF8969, AFR8969), în timpul preşedinţiei (de stânga) a lui François Mitterrand (1981-1995) şi al Guvenului (de dreapta) al Prim-Ministrului Edouard Baladur (n.1929, în funcţie între 1993-1995). Un Airbus A300 (F–GBEC) cu 241 de pasageri la bord (dintre care 12 membri al echipajului: Comandant Bernard Delhemme, Copilot Jean – Paul Borderie, Mecanic de Bord Alain Bossuat/PNT – Personal Navigant Tehnic, respectiv, Însoţitorii de bord: Christophe Morin, Claude Burgniard, Gilles Dunis, Christiane Adenot, Nicole Chauvin, Silviane Bidault, Anne Dufrène, Richard Cleret şi Ludovic Ulmer/PNC – Personal  Navigant Comercial) care urm să decoleze pe 24 decembrie de pe Aeroportul Alger – Houari Boumédiène cu destinaţia Aeroportul Paris – Charles  de Gaulle, după cca 40 de ore de sechestrare la sol este deturnat pe 26 decembrie pe Aeroportul Marsilia – Marignane, în jurul orei 03h15 (pentru alimentare cu 27 tone de carburant/4 ori mai mult decât era necesar pentru a ajunge la Paris) şi unde va fi reţinut din nou la sol de către 4 terorişti aflaţi la bord (Abdul Abdallah Yahia/Emirul, un apropiat al lui Djamel Zitouni-Abou Abderahmane Amine (1964-1996, fost şef al GIA/Grupul Islamist Armat, organizaţie teroristă considerată apropiată grupării islamiste Al Qaeda, creată în 1992, responsabilă de masacrarea a zeci de mii de civili în Algeria/cca 80.000-100.000), Mustafa Chekienne, Makhlouf Benguetaff şi Salim Layad, toţi membri GIA, care solicitau eliberarea a 2 leaderi al FIS (Frontul Islamic de Salvare, activ între 1989-1992, o formaţiune politică salafistă algeriană având ca obiectiv transformarea Republicii Algeriene, Democratice şi Populare, într-un stat Islamic). Este vorba de Abbassi Madani (n.1931) şi Ali Belhadj (n.1956), fondatori al FIS, încarceraţi din 30 iunie 1991 în Algeria. Teroriştii aveau în plan prăbuşirea avionului deasupra Turnului Eiffel sau al Turnului Montparnasse, în cazul în care revendicările lor nu ar fi fost satisfăcute. În urma negocierilor, la Marignane, sunt eliberaţi 63 de pasageri (femei şi copii), însă, la orele 21h30 în seara Crăciunului, un angajat (bucătar) al Ambasadei Franţei la Alger, Yannick Beugnet (28 de ani) este totuşi executat, el fiind cea de a 3-a victimă a acestui eveniment terorist fără precedent până atunci (după execuţia unui ofiţer algerian care însoţea zborul şi a unui diplomat, Bui Giang To, consilier comercial la Ambasada Vietnamului din Alger). Această intervenţie (după 54 de ore de sechestrare) care va dura cca ¼ ore (în care s-ar fi tras peste 1.000 de cartuşe, fiind răniţi 9 militari ai GIGN, printre care şi Denis Favier, respectiv, 16 civili/13 pasageri şi 3 membri al echipajului) şi care a făcut celebru GIGN în lumea întreagă, este considerată de către autorităţi ca una dintre cele mai remarcabile reuşite ale acestuia. După acest eveniment, Air France a suspendat zborurile sale către Algeria până în 2003. Astăzi zborul AF8969 nu mai există, el fiind înlocuit cu cele AF3543 şi AF7667. Cei 4 terorişti s-ar fi urcat în avion pe 24 decembrie, în jurul orei 11h00, cu complicitatea unui inspector de poliţie al Poliţiei de frontieră. Alte intervenţii importante pe care le pot menţiona sunt: intervenţia în mai 1974, cu ocazia unei revolte de mare anvergură, în cea mai mare închisoare din Europa, Fleury-Mérogis (Maison d’Arrêt/deschis în 1968, cu 2.855 de locuri) aflată în Departamentul Essonne (regiunea urbană pariziană); Intreventia în septembrie 1976 într-o deturnare de către 5 terorişti croaţi anti-Tito a unui avion Boeing 727 al TWA (Trans World Airlines, o companie americană veche care făcea parte din „Big Four”, alături de celelalte 3 mari companii: American Airlines, United Airlines şi Eastern Air Lines), care a fuzionat cu American Airlines în aprilie 2001. Cursa asigura legătură regulată dintre New York – Chicago . GIGN reuşeşte pe calea negocierilor eliberarea celor 49 de ostatici şi arestarea teroriştilor; Intervenţia pe 30 septembrie 1977 pe Aeroportul Orly – Vest (în cooperare cu BAG – Brigada AntiGang condus de către Comisarul şef Robert Broussard) în deturnarea unui avion al Companiei Air Inter, Cursa IT429 Paris Orly – Lyon Satolas de către un furibund (Jacques Robert), care ţinea ostatici 94 de persoane aflate la bord (printre care şi pe Deputatul Lucien Neuwirth şi fostul Ministru, Philippe Malaud) de peste 7 ore. În timpul asaltului lansat de către GIGN, un pasager moare şi alţi 4 sunt răniţi, dintre care unul grav, din cauza exploziei unei grenade al furibundului, care se va preda, miltarilor de la GIGN. Din contră, pe 3 mai 1979, are loc o intervenţie „nesângeroasă” a GIGN. Înainte de a lua cu asalt clădirea Ambasadei Franceze din San Salvador pentru eliberarea funcţionarilor francez luaţi ostatici de către un grup de extremişti de stânga (adolescenţi, neexperimentaţi, depăşiţi de evenimente) în urma negocierilor, aceştia vor renunţa la revendicările lor şi vor elibera ostaticii. GIGN condus de către căpitanii Christian Prouteau (n.1944, Colonel în rezervă, din 1 octombrie 1994, iar ulterior Prefect) şi Paul Barril (n.1946, implicat ulterior, într-o spălare de bani de mare anvergură şi încarcerat pe 24 decembrie 2007, la celebra închisoare Baumettes din Marsilia, eliberat pe 24 ianuarie 2008 şi achitat pe 25 septembrie 2013 de către Tribunalul Corecţional din Marsilia), ajung în Guadelupa (colectivitate teritorială franceză/Departament – regiune  în Caraibe) la bordul unui avion DC-8 (avion de linie cu 4 motoare cu reacţie/mediu şi lung curier, produs între 1959-1972 de către Douglas Aircraft Company, iar, mai târziu de către McDonnell Douglas, după fuziunea celor 2 companii) al COTAM (Comandamentul de Transport Aerian Militar). De aici, Prouteau şi Barril vor pleca în San Salvador de unde vor recupera toţi ostaticii. Un asemenea eveniment va fi „reiterat” la Ambasada Franceză din San Salvador şi în prima jumătate a lunii iunie de către un grup de 12 rebeli, dar ca şi în cazul precedent, în timpul pregătirii operaţiunii de asalt, rebelii se vor preda militarilor de la GIGN. O altă intervenţie a GIGN în străinătate, are loc între 23 noiembrie – 5decembrie  1979 la Marea Moschee din Mecca, Al-Masjid al-Haram (în care mii de credincioşi practicanţi, care îşi făceau rugăciunile sunt luaţi ostatici pe 20 noiembrie/prima zi a anului 1400, după Calendarul Musulman) de către 187 de terorişti fundamentalişti saudieni şi egipteni (echipaţi cu armament de război şi susţinuţi din exterior de către alţi 350-400 de oameni) printre care şi mulţi studenţi de la Universitatea islamică din Medina (aparţinând miliţiei religioase islamice Ikhwan, fondată în 1912 de către Abdelaziz ben Abderrahmane Al Saoud/1876-1953) opozanţi al familiei regale saudiene. Şeful teroriştilor Juhaiman ibn Muhammad ibn Saif al Utaibi (1936-1980, militant religios saudian, fost caporal al Gărzii Naţionale saudiene, aparţinând unei influente familii su(n)nite din Najd), solicită în schimbul eliberării ostaticilor recunoaşterea lui Mohammed Ben Abdallah Al Qahtani (cumnatul lui, aflat cu el în Moschee) ca Mahdi (aducătorul dreptăţii şi justiţiei pe Pământ). Pentru eliberarea ostaticilor regele Khaled ben Abdelaziz Al Saoud (1913-1982) face apel la forţele speciale americane şi franceze. La intervenţia armată, alături de cele 3 comandouri GIGN, au participat cca 10.000 de militari al GNS (Garda Naţională Saudiana), precum şi SSG (Special Service Group) ale Forţelor Terestre din Pakistan (compus din 3 batalioane/cca 2.100 de oameni şi o companie antiteroristă). Interdicţia de a intra (pentru nemusulmani) în Marea Moschee în jurul Kaaba (un sanctuar cu o suprafaţă de 145 m² şi înălţimea de 13 m, respectiv, o formă aproximativă de cub, cu peretele nord–estic 12,63 m, cel nord-vestic 11,03 m, cel sud-vestic 13,10 m, iar cel sud-estic 11,22 m) pe care Religia islamică îl consideră ca primul şi cel mai sfânt lăcaş de cult, îi va supune pe jandarmii de la GIGN la o ceremonie rapidă de convertire la Islam. Dar, conform notei lui Christian Prouteau, jandarmii francezi de la GIGN nici n-ar fi intrat „fizic” în Marea Mosechee, aceştia utilizând numai mijloace de intervenţie de la distanţă: injectarea unui gaz lacrimogen CS [de tip ClC6H4CH=C(CN)2] prin peretele construcţiei (din beton), după perforarea acestuia în mai multe loruri. În noaptea de 4 spre 5 decembrie are loc asaltul, în care, oficial, vor pierii 244 de persoane (dintre care 127 membri ai forţelor de securitate şi 117 de terorişti). În plus, 68 de terorişti vor fi luaţi prizonieri (printre care şi Mohammed Ben Abdallah Al Qahtani), dintre care 62 (printre care şi Utaybi) vor fi executaţi în diferite oraşe saudiene pe 9 ianuarie 1980 (39 de saudieni, 10 egipteni, 6 yemeniţi şi restul kuweitieni, irakieni, respectiv, sudanezi). Conform Profesorului John C.K. Daly de la Middle East Institute (Washington), familia lui Bin Laden (Mahrous bin Laden, un frate vitreg al lui Osama bin Laden/1957-2011) ar fi fost implicată în această acţiune teroristă). În Ghost Wars, Steve Coll, afirmă că armamentul ar fi fost transportat în Marea Moscheea cu ajutorul camioanelor unei întreprinderi a lui Bin Laden, care în 1973, ar fi beneficiat de un contract de renovare (integrală, pe termen lung) al lăcaşului de cult.  O altă intervenţie care merită amintitită are loc cu ocazia luării de ostatici la Hotelul Fesch la Ajaccio (in Corsica de Sud/”Ile de Beauté”, din Franţa), pe 9 ianuarie 1980 de către un comando corsican condus de către Marcel Lorenzoni (1944-2000/militant ultranaţionalist-independentist), încarcerat (ca posibil implicat, dar ulterior, disculpat pe 6 august 1999) şi în dosarul asasinării Prefectului Claude Erignac pe 6 februarie 1998. [Vezi pentru detalii articolul autorului: Affaire Erignac], care moare împreună cu fiul său Petru-Pierre (în vârstă de 22 de ani, un tânar cu lejere probleme psihice) pe 24 iunie 2000, în cursul unei dispute violente armate (cu cuţite de vânătoare) între tată şi fiu. Sechestrarea clienţilor hotelului de către comando, va da naştere unei revolte urbane în cursul nopţii. În timpul asediului acestuia de către poliţiştii  (cu sprijinul unei unităţi de GIGN, condus de către Paul Barril), un tânăr naţionalist va ucide un poliţist de la CRS (Compania Republicană de Securitate/Corp specializat a Poliţiei Naţionale în menţinerea şi restabilirea ordinii şi securităţii publice, creat în 1944) prezentă şi aceasta la eveniment, iar ca ripostă, membri acesteia vor ucide (din greşală) 2 locuitori al oraşului. Până la urmă, Marcel Lorenzoni (care după 3 ani de studii de medicină la Marsilia şi 1 an la litere la Nisa, se va angaja în 1er RPIMa/Primul Regiment de paraşutişti de Infanterie Marina, înainte de a integra Şcoala Naţională de Subofiţeri la Saint Maixent, iar ulterior Şcoala de Infanterie de la Montpellier, pentru a activa după terminarea studiilor ca sergent în cadrul 3e RPIMa la Carcassonne), acceptă să se predea cu oamenii săi, lui Paul Barril, cu condiţia ca ei să poată părăsi hotelul înarmaţi (cu armele lor). Condamnat la 4 ani de închisoare (cu executare) pentru această luare de ostatici pe 11 februarie 1981, graţie, câştigării alegerilor prezidenţiale de către François Mitterrand (care îşi ia revanşa faţă de Valery Giscard d’Estaing, care a ieşit învingător în alegerile din 1974), Lorenzoni va beneficia de o amnestie generală (acordată naţionaliştilor din Corsica) ordonată de către Guvernul socialist condus de către Prim-Ministrul Pierre Mauroy (1928-2013, în funcţie între 22 mai 1981-17 iulie 1984) şi va fi eliberat pe 5 august 1981. Şirul misiunilor (de succes) întreprinse de către membri GIGN continuă cu eliberarea ostaticilor (prin intermediul unei intervenţii-surpriză), dintr-un avion deturnat la Le Touquet-Paris-Plage (Departamentul Pas de Calais) în mai 1981. Piratul aerului care încerca să oblige prin actul (gestul) său, Papa, să dezvăluie cel de-al 3-lea secret al Fatimei (dezvăluit de altfel pe 26 iunie 2000) este neutralizat şi arestat. Cele 3 revelaţii (care de fapt ar fi una singură în 3 părţi) ar fi fost adresată pe 13 iulie 1917 de către Fecioara Maria (cu numele de Nôtre-Dame de Fátima) către Lúcia dos Santos şi verişorii ei Jacinta şi Francisco Marto în micul orăşel Fátima din Portugalia. În aprilie 1982, GIGN este însărcinat, din nou, cu arestarea unui furibund la Chelles (Departamentul Seine et Marne, regiunea urbana pariziană).  Acesta teroriza oraşul,  tragând peste 2.000 de cartuşe, înainte de neutralizarea lui. Pe 9 august 1982, GIGN intervine şi în neutralizarea „irlandezilor din Vincennes” din regiuea urbană pariziană, după atacul terorist de la restaurantul evreiesc Jo Goldenberg din strada Rosiers n°7 (sectorul 4, în cartierul Saint-Gervais/al 14-lea cartier administrativ al Parisului), între 13h00-13h15, comis de către un comando format din 5 terorişti aparţinând Fatah-CR (Consiliul Revoluţionar arab, Organizaţia Abou Nidal, Brigade Révolutionniare arabe sau Organizaţia revoluţionară a musulmanilor socialişti) care va ucide 6 persoane şi va răni 24. Pentru a descoperii instigatorii acestui atac armat, Preşedintele Franţei, François Mitterrand (1981-1995), instalează la Palatul Élysée o celulă antiteroristă cu un consilier tehnic, pe care o pune la dispoziţia lui Christian Prouteau, pe atunci patronul GIGN. Pe 29 august către orele 21h30 militarii de la GIGN conduşi de către Căpitanul Paul Barril iau cu asalt apartamentul din Vincennes al lui Michael Plunkett, considerat ca membru al organizaţiei separatiste irlandeze IRA (Armate Republicană Irlandeză, bănuită la început ca responsabilă de atac) şi găsesc la acesta, în urma unei percheziţii „minuţioase”, urmă de exploziv (care ar fi fost folosit în timpul atacului). În concluzie, irlandezul cu camarazii săi (care îl frecventau) sunt arestaţi, inculpaţi într-un dosar de terorism şi încarceraţi în detenţie provizorie. După 9 luni de anchetă, la sfârşitul lunii mai 1983, ei sunt eliberaţi, probele fiind insuficiente pentru trimiterea lor în faţă justiţiei (instanţei). Această intervenţie a GIGN a dat naştere la o serie de polemici. Se pare că, chiar oamenii GIGN ar fi adus explozivul cu ei, pentru a-l putea inculpa pe Plunket şi îmreună cu acesta şi camarazii săi, cum „problema” trebuia „soluţionată” (politic în regim de urgenţă), în lipsa unor dovezi clare şi certe. Pe 20 februarie 1988, GIGN intervine în arestarea lui Filipe Bidart (n.1953, şeful istoric al grupării revoluţionare armate şi separatiste Iparretarrak/organizaţia ETA – „Euskadi Ta Askatasuna”   din Nord), din Ţara Bască (Euskal Herria, Comunitate Autonomă – Provincie istorică care se întinde între fluviul spaniol Ebre şi cel francez Adour (în nord-estul Spaniei şi sud-vestul Franţei pe extremitatea lanţului muntos Pyrénées, pe o suprafaţă de cca 20.500km2 cu cca 3Mil de locuitori). Acesta devine militant al mişcării Iparretarrak după ce îşi termină studiile devenind învăţător într-o Ikastola (o şcoală cu statut asociativ, în care limba de predare este, în principiu, bacă) şi intră în clandestiniate pe 19 martie 1982 după asasinarea la Saint-Étienne-de-Baïgorry, a 2 poliţişti (Jackie Bouyer şi Bernard Roussarie) aparţinând la 19e CRS (a 19-a Companie Republicană de Securitate). După 7 ani de cavală (fugă de autorităţile judiciare), acesta este interpelat de către membri GIGN pe 20 februarie 1988 la Boucau şi este condamnat de 2 ori la închisoare pe viaţă. Prima dată pentru asasinarea celor 2 poliţişti CRS şi a 2-a oară, pentru cea al jandarmului Roger Buschman pe 25 august 1987, la Biscarrosse. Încarcerat la Maison Centrale (Închisoare de Maximă Siguranţă) Clairvaux (Departamentul Aube), pe 14 februarie 2007, el va fi liberat condiţionat sub control judiciar de către TAB (Tribunalul responsabil cu Amenajarea Pedepselor) Paris (singurul competent în materie de terorism, conform legii n° 2006-64 din 23 ianuarie 2006). După ieşirea din închisoare, Bidar va adera la partidul basc Abertzaleen Batasuna (Uniunea Patrioţilor/fondat în 1988, partid politic naţionalist din Ţara Bască franceză/Iparralde). Între 1992-1995, GIGN, a participat în cadrul COS  (Comandamentul Operaţiunilor Speciale, aflat sub comanda Şefului de Stat Major al Armatei) la o serie operaţiuni de mare succes în Bosnia – Herţegovina, în special în ceea ce priveşte arestarea criminalilor de război.  În 1994, după intervenţia GIGN la eliberarea ostaticilor din avionul companiei Air France (Zborul AFn°896) pe Aeroportul Internaţional Marsilia – Marignane, în cele 2 decenii de existenţă (1974-1994), acesta, a participat (deja) la peste 650 de misiuni (mai mult sau mai puţin spectaculoase), contribuind la eliberarea a peste 500 de ostatici şi arestarea a câtorva sute de infractori (criminali). În acest timp, 5 membri ai GIGN şi-au pierdut viaţa la datorie şi 19 au fost răniţi (mai mult sau mai puţin grav, dintre care 9 pe Aeroportul Marsilia – Marignane). În septembrie 1995, GIGN participă alături de EPIGN cu cca 800 de jandarmi la anihilarea lui Khaled Kelkal (islamist-radicalizat algerian), membru al GIA (Grupul Islamist Armat), considerat principalul responsabil de atentatele comise în Franţa în vara anului 1995 în metroul parizian, în pădurea Vaugneray, în apropiere de Malval (regiunea urbană Lyon, Departamentul Rhône). Însă majoritatea dintre membri GIGN fiind tranferati, în ultimul moment într-o altă acţiune („Azalée” în Comore), este EPIGN care localizează şi îl ucide (execută) pe Kelkal pe 29 septembrie (filmată în direct de către televiziunea locală din Lyon). Şi această execuţie a dat naştere la o serie de polemici. După părerea mea (care am urmărit de aproape acest eveniment), Khaled Kelkal, nu trebia neapărat ucis. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de o legitimă apărare din partea jandarmilor,  însă, intr-adevăr, contrar poliţiştilor (funcţionari al Ministerului de Interne), jandarmii (atunci încă funcţionari  Al Ministerului Apărării/Ministerul Armatelor din 2017) au fost autorizaţi să facă uz(aj) de armă (cu muniţie de război) chiar dacă nu erau într-o situaţie de „legitimă apărare”, conform Decretului din 20 mai 1903. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului:  “Allah(o)u Akbar” (الله أكبر). Partea IV. Valul de atentate teroriste din 1995…]. În „Operaţiunea Azalée, este vorba de eliberarea statului african, Uniunea Comore fosta Republica Federală Islamică Comore, situată în Oceanul Idian, colonie franceză până la obţinerea independenţei pe 6 iulie 1975, ocupând Arhipelagul Comorelor, ale căror insule aparţin Colectivităţii teritoriale franceze Mayotte (TOM). Operaţiunea a avut ca scop şi arestarea mercenareului Bod Denard sub autoritatea COS în septembrie-octombrie 1995. GIGN intervine din nou pentru arestarea unui furibund la Valaurie (Departamentul Drôme) pe 23 iunie 1997, când un membru GIGN, Jean-Louis Prianon, este ucis. În 2004, după 3 decenii de la crearea sa, GIGN a participat (direct sau indirect) la cca 1.030-1.100 de misiuni speciale de intervenţie, contribuind (direct sau indirect) la arestarea a cca 970-1.000 de criminali periculoşi şi la eliberarea a cca 534-621 de ostatici. O Intervenţie de mare anvergură al acestuia are loc şi în 2005, în colaborare, cu Comandoul marin „Hubert” (creat în decembrie 1947, purtând numele locotenentului Augustin Hubert ucis în bătălia din 6 iunie 1944 la Riva Bella) pe vasul „Pascal Paoli„ (după numele omului politic şi amiral corsican Pascal Paoli) de la SNCM (Societatea Naţionale Maritimă „Corse-Méditerranée”), deturnat e către sindicaliştii STC (Sindicatul Muncitorilor Corsicani, fondat pe 1 mai 1984). Pe 19 ianuarie 2007, GIGN intervine spectaculos şi în anihilarea unui furibund (furios turbat), înarmat, baricadat la el acasă în Gensac-sur-Garonne (Haute Garonne). În timpul asaltului, către orele 22H00, individul deschide focul şi răneşte mortal pe Maréchal des logis-chef (sergent) Frédéric Mortier 35 ans (promovat major, cel mai mare grad în corpul subofiţerilor militari, post-mortem). Este vorba de cel de-al doilea membru GIGN care moare în cadrul unei operaţiuni armate. Pe 11 aprile 2008, GIGN participă  la Operaţiunea „Thalathine”. Este vorba de intervenţia GIGN pentru eliberarea ostaticilor de pe vasul de croazieră de lux „Ponant” aparţinând CMA-CGM (Compagnie Maritime d’Affrètement – Compagnie Générale Maritime), al 3-lea armator mondial de transport maritim în containere şi primul francez, rezultată din fuziunea în 1996 dintre CMA (creat în 1978) şi CGM (creat în 1975, prin fuzionarea dintre CGT-Compagnie Générale Transatlantique fondat în 1851 şi MM-Messageries Maritimes fondat în 1855), cu sediul social-administrativ la Marsilia. [A se vedea pentru detalii si articolul autorului: Infernul indian, un secret de stat!). La acestea se adaugă numeroase arestări ai unor terorişti (în special în Ţara Bască de nord din sudul Franţei al grupului IK-Iparretarrak-cei din nord, în limba bască), ai unor criminali periculoşi, precum şi o serie de intervenţii în mediul carceral (penitenciar) contra unor rebeliuni (de mai mică sau mai mare anvergură). Armamentul folosit de către GIGN este foarte variat şi de mare precizie, de ultimă generaţie. Înprincipiu, în cazul unei misiuni „ordinare”, armamentul „de bază” se compune din pistoale (3-4), un MP-5 şi puşti de calibrul 12 (1-2), pentru fiecare militar. Pistoalele cele mai utilizate, în funcţie de dificultatea misiunii, sunt: Manurhin MR-73 cu cartuşe 357 Magnum de diverse lungimi a ţevii (4, 5 ¼ inci, respectiv, 8 inci şi 10 inci, pentru o tragere de mare precizie); PA (Pistol Semi-automat) de talie „compactă” (în principiu Glock 19 de 9mm Parabellum/Para, echipată cu o lampă Insight Technology M3 LED sau M6 cu laser integrat, SIG-Sauer P228, FN Five-seveN şi PAMAS G1S, respectiv, G26, G27); S&W 686 GFS „Stainless” cu cartuşe 357 magnum şi lungimea ţevii între 4-10 inci; Sig-Sauer P228 (şi P226) de 9 mm Para, cu încărcătoare de 20 de cartuşe; Beretta 92F; FN Five-seve N Tactical IOM de 5,7 mm cu o lampă-sare Insight Technology M6 fixată pe şina Picatinny; GIAT PAMAS G1S de 9 mm Para (Parabellum); Beretta 92G; SIG-Sauer Pro SP 2022 de 9 mm Para. În misiunile „clasice” sunt utilizate MR-73 cu ţeava de 4″, Glock 19 şi P228. Din contră, în misiunile „kaki” (în natură) sunt preferate Glocks 17 şi P226. Printre pistoalele-mitralieră menţionăm: HK MP5 în versiunea A5 (selector 3-Round Burst), SD3 şi K-PDW (amândouă cu selectoare SEF) cu colimatoare Aimpoint CompM2 sau EOTech 550 AA, respectiv lunete Trijicon ACOG 3,5 x 35 sau încă tip „mini-lunetă” montată lateral. Pe Modelele MP-5A5 şi MP 5K PDW există montaje SureFire „cocking tube mount” pe extremitatea tubului cu gaz de admisie care permit fixarea laserilor L72 de culoare roşie şi L75 infraroşie, precum şi a lămpilor Nitrolon P. Le MP-5SD6; FN P90 Tactical cu laser integrat şi 50 de cartuşe tip FN5,7 x 28mm care pot traversa şi vestă anti-glonţ. Puştile de luptă cele mai utilizate în misiuni sunt: Remington 870 de calibru 12 Magnum cu colimator Aimpoint CompM2, Aimpoint 3000 ou EOTech 550 AA şi o lampă cu laser; Benelli M3T Super 90 de calibre 12; Franchi SPAS 12 Special Purpose Automatic Shotgun également de calibre 12. Puştile de asalt: HK G3 TGS de 7,62 mm echipate cu un selector de tragere tip numeric şi cu MSG-90 şi cu o aruncătoare de granadă HK 79, respectiv un colimator Aimpoint 3000 sau 5000 cu un montaj SureFire „cocking tube mount” 490, respectiv, 491 pentru o lampă şi laser în varianta diurnă; SIG-550 şi 551 SWAT cu lunetă Hensoldt 6 x 42 BL, SIG-552 Commando cu un colimator Bushnell HOLOsight; HK 33 EA2 echipată cu un HK tip A3, cu un selector 3-Round Burst având 4 poziţii şi o lunetă diurnă Hensold 6 x 42 BL; GIAT FAMAS F1; HK G36C, de calibru 5,56 OTAN/NATO. Arme de precizie: MR-73 de 8 şi 10 inci, modele speciale echipate cu lunete Magnum Phantom mărind de 1,5 x (produse de către Bushnell), precum şi optice 4×32; S&W; Modele Accuracy cu lunete Schmidt & Bender Mk.ÎI 3-12 × 50 şi Mil-Dot: AW de 308 (7,62 mm OTAN); AWS de 308 cu o ţeavă echipată cu un amortizor de zgomot; AW SM de 338 Lapua Magnum (8,6 × 70 mm) pentru trageri intermediare cu muniţie de 7,62mm -12,7mm; Barrett M82, Barrett M95 şi McMillan, cu modelele Hécâte ÎI standard şi Hécâte ÎI polimer cu o lunetă Scrome J10 10 × 40 Mil-Dot, pentru neutralizarea vehiculelor neblindate  sau blindate uşor. GIGN are în dotare cca 128 de astfel de arme, echipate şi cu telescoape monoculare Leica Televid 77 mm (sau l’Apo-Televid 77 mm) cu măriri până la 60 ×, un binoclu Leica Vector IV (sau infraroşii Thomson Sophie, noaptea). Echipele de trăgători de elită (compuse în general din 2 militari, un observator şi un trăgător) dispun şi de un telemetru laser Leica Rangemaster LRF 1200 dotată cu o optică de 7 × 21 mm având o precizie de un metru (abatere) până la o distanţă de cca 1100 m, de o mini staţie meteo Skywatch Geos 9 (anemometru cu palete-vânt, busolă, higrometru, termometru, barometru, altimetru). Arme sub-letale utilizate de GIGN sunt: Pistoale Taser X26 (cu Camera Video), care utilizeaza cu impulsuri electrice în experimentare din 2003.  Din 2006 GIGN dispune ca mijloace de deplasare şi de elicoptere ale armatei terestre şi ale aerului pusă la dispoziţia lui de către 4e RHFS (al 4-lea Regiment de Elicoptere al Forţelor Speciale, instalată la Baza Aeriană 107 la Villacoublay (Yvelines, regiunea pariziană). În 2014, la 40 de ani de la înfiinţarea GIGN, acesta a participat la cca 1.600 de operaţiuni speciale, a interpelat cca 1.500 de persoane (dintre care 260 de „furibunzi” periculoşi) şi a eliberat 526 de ostatici. Atunci, numărul membrilor săi decedaţi era deja 11 (dintre care 8 morţi la datorie şi 3 la antrenamente). Astăzi, numărul celor ucişi în misiuni este de 17 militari, iar ai celor în timpul antrenamentelor 15, având în vedere faptul că acestea sunt printre cele mai grele (periculoase) şi cele mai dure (luând în consideraţie toate trupele de luptă de elită naţionale şi internaţionale) având ca „obiect de activitate” combaterea criminalităţii şi a crimei organizate de mare anvergură (inclusiv Legiunea Străină franceză, SWAT american, etc.).


Raspandeste cu incredere
  • 70
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    70
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here