newsbv.ro – Ziua care nu se uită : Brașov, 15 noiembrie 1987

0
6
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Ziua care nu se uită: Brașov, 15 noiembrie 1987
Sondajul nostru

Urmasii regelui Mihai ar trebui:

View Results

Loading ... Loading ...

Atîta vreme cît Braşovul, vechiul Kronstadt, după numele ctitorilor săi saşi, sau Brasso, cum îl numeau maghiarii, s‑a numit Stalin, parcă nimic nu se putea întîmpla în oraş. Localnicii aveau parte de un prezent cenuşiu şi duşmănos, vegheat de o imensă inscripţie cu numele dictatorului sovietic, trasată cu brazi plantaţi în pădurea de foioase de pe un versant al Tîmpei, iar cartierele muncitoreşti, asemenea unor ghetouri, ocupau fiecare margine a oraşului. La sfîrşitul anilor ’50, cînd despre Stalin nu mai vorbeau cu emoţie nici măcar comuniştii români, oraşului i s‑a permis să‑şi reia numele.

Singurele evenimente care răsturnau viaţa politică şi socială a noului oraş industrial rămîneau vizitele-fulger întreprinse de Gheorghiu‑Dej, apoi ale cuplului Ceauşescu. Pînă într‑o zi din toamna anului 1987. 15 noiembrie 1987 nu era o zi obişnuită – nici măcar pentru comunişti. Aveau loc alegeri, steagurile cu secera şi ciocanul colorau în roşu străzile Braşovului, iar mesele festive erau deja întinse la Primărie şi Comitetul judeţean de partid. Se aşteptau rezultatele, adică bine cunoscutul procent de 99,9% participanţi la un scrutin în care candidaţii erau doar cei propuşi de partid sau de anexa sa, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste.

Dar, în jurul orei 10, liniştea oraşului a fost spulberată. O parte dintre muncitorii uzinei „Steagul Roşu“ au ajuns în centru, strigînd sloganuri anti‑Ceau­şescu şi anticomuniste. Pe drum, coloanei – care număra cîteva sute de muncitori – i se alăturaseră braşoveni cărora nu le venea să creadă ce se întîmplă. Pe străzi nu mai putea fi văzut nici un miliţian, circulaţia era blocată, şoferii troleibuzelor abandonau maşinile şi se alăturau revoltei. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau, în sfîrşit, curajul să protesteze. Pentru ei și pentru toți românii pentru care dictatura lui Ceaușescu părea eternă, această zi a însemnat că se poate, că trăiesc începutul sfîrșitului ei, trăiesc ziua care nu se uită. Cele două relatări de mai jos deschid o fereastră către istoria din spatele unei fotografii, în care apar chipurile a trei tineri în hala unei întreprinderi, către trecut, către acea zi care a făcut din simpli muncitori ai unei întreprinderi socialiste oameni ai istoriei.  

„Abia aşteptam momentul acesta“

Pe 15 noiembrie, Dănuț Iacob vota prima dată – avea 19 ani și era căsătorit de două săptămîni. Ajuns la serviciu, a avut surpriza să vadă oameni adunaţi în curtea Întreprinderii de Autocamioane, protestînd împotriva conducerii. Primiseră la lichidare numai cîțiva lei. Și iarna se apropia amenințătoare, într‑un oraș lipsit de căldură și în care hrana se găsea cu mare greutate.

„Realitatea este că abia aşteptam momentul acesta şi am început imediat să strig oamenii să iasă din secţii. A urmat momentul cînd ne‑am adunat în faţa sediului administrativ şi am cerut să vorbim cu directorii. Nu a ieşit nimeni. S‑au aruncat piuliţe şi şuruburi în ferestre, apoi gamelele cu mîncare. Pe jos era numai varză, erau vreo douăzeci de gamele aruncate, numai cu varză şi apoi toată mulţimea adunată a ieşit pe poarta 1. Unul dintre colegii mei a venit cu ideea să luăm steagurile – era ziua alegerilor. Am ţinut scara măgarului, colegul meu Corneluş Vulpe a urcat şi a aruncat steagurile. Am luat doar steagurile tricolore – cu celelalte, ale partidului, s‑a făcut un foc. Şi cu cîteva steaguri, cei care eram acolo am ieşit pe Strada Poienelor, apoi pe Calea Bucureşti. Mergeam braţ la braţ cu colegii mei de muncă şi vedeam cum apar oamenii în balcoane şi ne aplaudau. Îmi aduc aminte, şi pot să jur cu mîna pe inimă, că aveau flori în mîini. De altfel, deşi eram în noiembrie, era o zi superbă. Marius Boeriu, unul dintre colegii mei, m‑a întrebat dacă ştiu Deşteaptă‑te, române!. Sincer, habar n‑aveam, cred că ştiam versurile, dar nu mai ţineam minte melodia. Ne‑am întors către oameni şi am întrebat dacă e în stare cineva să dea tonul. A răspuns Farcaş Iosif – îmi aduc aminte că avea şi o voce aparte, un timbru vocal pe care n‑am să‑l uit niciodată, el a fost cel care a cîntat primul. Deşi prima încercare a fost un fiasco, oamenii au reuşit să cînte melodia şi imediat a început să se strige Jos Ceauşescu!. Se striga, în sfîrşit, Jos Ceauşescu!Jos comunismul! şi Jos dictatura!. După care am reînceput să cîntăm Deşteaptă‑te, române!, un grup imens de copii mergeau în fruntea coloanei. Copiii erau zglobii, veseli, prinşi şi ei de atmosfera aceea, nu ştiau exact ce se întîmplă cu noi, cum, de fapt, nici noi nu prea ştiam ce avem de făcut şi nici unde vrem să ajungem.

În fața județenei de partid, a ieșit primarul Dumitru Calancea, care a încercat să ne domolească, dar a fost luat la bătaie. Apoi, femeile care l‑au bătut tot ele îl oblojeau. Noi, restul, am intrat în clădire. Am găsit într‑o cameră mică o stivă de caşcaval. Mă nimerisem cu încă unul, Vasile, de la Sculărie, şi împreună cu el am început să împărţim caşcavalul. Îl aruncam pe fereastră şi tot de acolo zburau portocale şi banane, aruncate de alţi colegi ai mei. Probabil faptul că oamenii vedeau cum trăiesc membrii de partid a întărîtat lumea şi mai tare. Furia care pusese stăpînire pe noi ne îndemna să aruncăm totul pe geam. Am continuat să urc un etaj mai sus şi m‑am întîlnit cu Marius Boeriu, avea în mînă un briceag cu care se chinuia să desfacă tabloul lui Ceauşescu.

Într‑un final, a reuşit să‑l arunce pe geam. Deşi acum pare amuzant, dar asta dovedeşte cît de îndobitociţi eram, îmi aduc aminte că am văzut în acea sală un individ mic de statură care, împreună cu alţi patru, se chinuia să vorbească la un telefon roşu. Toate telefoanele erau sparte, dar el încerca să vorbească la acest telefon roşu cu fir direct, fără discul rotativ, care avea ton şi atît. Alo, Europa Liberă? – întrebau. Alo, Europa Liberă? Evident, nu răspundea nimeni. La un moment dat, căzînd tabloul lui Ceauşescu de pe fațada clădirii, s‑a făcut brusc lumină. Tabloul acoperea o parte din ferestre şi după ce el nu mai era agăţat, am putut să mă uit pe fereastră şi să observ ce se întîmpla afară. Era lume cît vedeai cu ochii. Nu se mai striga nimic, dar era un vuiet, un zgomot ciudat, care te făcea să te simţi straniu.“

Dănuț Iacob

„Nu mă mai numesc Iacob Dănuţ, ci sînt numărul 416“

„Luni dispăruseră Corneluş Vulpe şi alţi prieteni din grupul meu. A doua zi, după ce am fost la o nouă rundă de discuţii, pentru că dispăruseră încă vreo doi din secţie, am ajuns acasă pe la 10 seara. Locuiam în Săcele şi pe drum m‑am întîlnit cu un fost coleg de clasă, ospătar la un restaurant, şi care mi‑a spus: «Vezi că ai fost căutat de nişte securişti».

Au zis: «Trebuie să vii la sediul Miliţiei, să dai o declaraţie. În cartier s‑a comis un viol şi semnalmentele corespund cu ale tale. Mergem la Miliţie, faci confruntarea cu victima, ea spune clar dacă eşti tu sau nu. Dacă nu, care‑i problema?». Nevastă‑mea se speriase, începuse să plîngă şi intrase în panică. «Staţi, doamnă, liniştită, vine, o confruntare şi gata.» Ne‑am luat la revedere, am coborît şi am intrat într‑o Dacie verde. Într‑un gang, maşina a intrat doar cu spatele, cît să se deschidă portierele, s‑au deschis porţile şi am coborît cu toţii. În momentul acela mi‑au dat un pumn în cap şi au început să mă înjure.

Am coborît într‑un beci unde am stat vreo oră, după care am fost urcat în camera de anchetă. Îl văzusem pe unul că iese învelit într‑o pătură, deci se eliberase camera… «Spune, ce‑ai făcut în data de 15 noiembrie?» «Nu pot să vă spun, sînt căsătorit şi‑am fost şi eu… am avut o aventură.»  «Care‑i aia, cum o cheamă?»  «Nu pot să vă spun numele, e căsătorită, stricaţi două căsătorii.» Mi‑a dat una după cap şi a ieşit afară. După el a intrat unul cu mînecile suflecate. Cînd mă lovea, mă lungeam tot, pe biroul lor. Le‑am spus adevărul. Au folosit tot felul de metode în timpul anchetei. Formula de adresare era «cetăţene anchetator».

Ne spuneau că nu sîntem tovarăşi cu ei, partidul ne educase, ne crescuse, iar noi nu am ştiut să apreciem toate aceste eforturi. Un tip creţ, cu mustaţă, mă punea să mă uit pe nişte fotografii. Îşi lăsa geaca de piele jos, scotea pistolul şi‑l punea pe masă. După aceea ieşea din cameră şi revenea după cîteva minute, crezînd că voi lua pistolul, care oricum nu avea gloanţe. Trebuia să mă uit după colegii mei, să‑i identific în fotografii.

La un moment dat, vine un altul: «Ce faci, bă? Tu umbli în acte?» – şi urma bătaia. Am aranjat fotografiile, le‑am pus în birou în timp ce intra celălalt: «Bă, te‑ai găsit în poze?»  «Păi, ştiţi că…» Mă întrebau, arătînd tabloul de pe perete: «Bă, ştii cine e ăla?»  «Ceauşescu.»  «Bă, ăla e tovarăşul Ceauşescu, f… mama ta!» A luat tabloul din cui şi mi‑a zis: «Ţine‑l cu nasul!» A trebuit să sprijin tabloul lui Ceauşescu pe perete numai cu nasul, pînă cînd n‑am mai putut s‑o fac şi l‑am scăpat pe jos. Nu se spărsese, dar următoarea repriză de lovituri era asigurată.

Am fost pus să stau într‑un picior în timp ce eram supravegheat de un cîine‑lup care stătea în poziţia şezut în faţa mea. Dacă încercam să las piciorul jos, cîinele mîrîia, mă avertiza că se pregăteşte să mă atace.

A urmat ancheta de la Bucureşti. În subsolul de la Rahova mi s‑au dat haine de militar peticite şi o bonetă pe cap. Mi‑au atras atenţia că nu mă mai numesc Iacob Dănuţ, ci sînt numărul 416: «Dacă ai uitat o singură dată numărul acesta eşti mort», aşa că îmi tot repetam în cap cifra 416. Deschideau vizeta, strigau «416», închideau vizeta şi deschideau uşa.

În acel interval de 15‑20 de secunde, trebuia să mă pregătesc pentru anchetă: să mă îmbrac şi să stau în picioare cu faţa întoarsă spre dreapta, pentru a fi văzută. Îmi aduc aminte de o anchetă care se prelungise pînă seara tîrziu. La un moment dat, sună telefonul de pe biroul anchetatorului. Acesta ridică receptorul, vorbeşte cîteva minute şi îmi zice: «Ia uite, bă, nevastă‑mea nu mă crede că sînt la muncă!» A întors telefonul către mine şi a început să mă bată, spunîndu‑mi să urlu. Cînd a ridicat receptorul, se auzea cum femeia rîdea. «Ei, te‑ai convins?» – şi a închis telefonul.

După ancheta la București, am fost dus acasă. Nu‑mi dădeam seama cum arătam, nu avusesem posibilitatea să mă uit în oglindă pînă atunci, dar am văzut‑o pe maică‑mea cum striga: «Alecule! Alecule!» Credea că a intrat cineva străin în casă şi se speriase. După care se uita la mine, fără să aibă nici o reacţie. Tata s‑a ridicat din pat şi a întrebat ce căutam în casă, iar eu am izbucnit în plîns. Nu‑mi venea să cred că părinții nu mă recunosc…“

„La Revoluție, m-au pus primar la Călimănești“

„Eu am fost deportat la Rîmnicu Vîlcea. A doua zi, tot la ora 8, trebuia să ne prezentăm la Miliţie cu cartea de muncă şi-au zis să ne punem la noi strictul necesar: o pijama, o pereche de chiloţi, o cămaşă de schimb.“ Procesul a avut loc pe 4 decembrie 1987, în sala festivă a Întreprinderii de Autocamioane. Dănuț Iacob a fost condamnat la locul de muncă pentru huliganism și a fost deportat la Călimănești, pe un șantier. „A doua zi, după lichidare, m-am prezentat dimineața la Miliție și în cîteva momente mă aflam într‑un Aro, care mă ducea la Rîmnicu‑Vîlcea.

Noaptea mi‑am petrecut‑o la Miliţie, m‑au dus într‑un beci cu tot bagajul. Am stat într‑o celulă, dar nu au închis‑o şi toată noaptea am jucat table cu gardianul. Probabil că am ajuns tîrziu, undeva pe la ora cinci seara, deja se întuneca, aşa cum se întunecă iarna şi n-au mai avut timp să ia o altă maşină, să ma întorc la Călimănesti. A doua zi a venit o maşină de la noi, de la întreprinderea unde m-au repartizat, care m-a preluat, mi-au pus bagajul acolo, m-au cazat în cămin, în camera de protocol m-au dus, «aicea-i locul tău de muncă», a spus un șef, colectivul era pregătit acolo: «uitaţi un nou coleg de-al dumneavoastră, îşi va desfăşura activitatea aici». Nu le-a spus ce-i cu mine. Bineînţeles că, fiind pe un şantier, m-au întrebat: «Băi, tu ce ştii să faci?». «Păi sînt aşa, aşa», nimeni nu mă băga în seamă cu strungurile mele. Era o antrepriză de construcții energo‑montaj.

Aveau lucrări în toată ţara, se deplasau în Gorj, Sibiu, dar eu nu plecam nicăieri şi eram mutat în toate atelierele, pentru a nu avea niciodată perioade fără lucru. Primele luni au fost groaznice, am săpat șanțuri în pămîntul înghețat de nu-mi mai puteam mișca mîinile. Periodic aveam de semnat celebra fişă la Miliţie, dar într‑o zi am plecat. Era după 18 ianuarie, se anunţase intrarea în vigoare a decretului de amnistieri şi am decis să mă întorc în Braşov. Acolo m-au prins și m‑au adus înapoi la Călimănești, dar m‑au bătut la fiecare bornă kilometrică. Opreau maşina, mă dădeau jos şi începeau să mă bată, mă dădeau cu capul de bornă, să‑mi «iasă din cap Braşovul», ziceau. M‑au bătut cînd am intrat pe Valea Oltului, m‑au bătut la Piatra Olt, la Turnu Roșu şi tot aşa.

La Revoluție, au venit oamenii din oraș şi m-au luat şi m-au dus direct la primărie, era lume multă adunată, miliţieni nu mai erau, le luaseră armamentul, erau numai pompierii şi mi-au zis: «Mă, tu eşti șeful nostru! Tu conduci toată lumea pe aici!» M-au pus primar. În timp ce conduceam Călimăneștiul, pe mine mă interesa mai ales cum să fac să plec acasă. În momentul ăla, eu n-aveam decît un frigider al meu cumpărat şi hainele. Mi-am repartizat un camion, am mers cu el unde aveam noi căminele, am urcat frigiderul, nişte boarfe, am luat-o pe nevastă-mea, n-am anunţat pe nimeni de nimic și a doua zi deja eram în Braşov cu serviciu cu tot, m-am întors la uzină.“

„Postelnicu mi-a pus pistolul la cap“

MARIUS PETRU BOERIU

Marius Petru Boeriu, fiul lui Petru şi al Anei, s‑a născut pe 1 iulie 1967 în Braşov, fiind lăcătuş în secţia 440. Participarea în primele rînduri ale manifestaţiei din 15 noiembrie 1987 i‑a atras o condamnare de 1 an la locul de muncă şi deportarea la Piatra‑Neamţ.

„De la demonstraţie am plecat acasă și i-am povestit tatălui meu bucuros, fericit ce-am făcut noi. I-am povestit și ce au găsit cei care au intrat în județeana de partid, cum se arunca pe geamuri cu de toate. Asta a fost şi chestia care, de fapt, a şi întărîtat mult mai tare. Deci, cînd a văzut lumea ce iese de acolo, caşcaval, Pepsi (pe care noi nu-l mai văzuserăm de ani de zile), banane, portocale, salam, taică-miu mi-a zis «Bine, bine, dar o să vedeţi urmările mai tîrziu!».

Exact aşa s-a şi întîmplat. Cînd m-au arestat, eram liber, eram acasă. Am dat telefon la serviciu să vorbesc cu o persoană, care mi-a zis «Vezi că-i gravă! Te caută şi pe tine». În momentul ăla eram îmbrăcat şi am încercat să fug. N-aveam idee unde să fug, dar doar să plec de acasă. Am deschis uşa, deja erau trei ofiţeri de miliţie în civil, mă și aşteptau. M-au luat ca din oală, m‑au băgat în dubă şi direct la miliţie.

La Braşov ancheta a fost mai dură, de la ora 5 seara de cînd am fost arestat, am dat o simplă declaraţie cu ce-am făcut în 15 noiembrie, dar pînă la ora 12 noaptea am fost întruna bătut de doi ofiţeri de miliţie îmbrăcaţi civil, bănuiesc că erau din Bucureşti, nu erau din Braşov. În Bucureşti tortura era mai mult psihică, bătăile erau nesemnificative față de ce am pățit la Brașov. Acolo, cînd îţi aducea mîncarea, automat îţi spuneau să te pregăteşti pentru anchetă. Cînd te întorceai, nu mai aveai nici hrana aia, arpacaşul ăla pe care ţi‑l dădeau, îl luau, deci, cît stăteam la anchetă – o oră, două, trei ore cît dura ancheta; cînd mă întorceam, nu mai era nimic. Lucrau în trei schimburi, la un moment dat nici nu mai aveam idee dacă e zi sau noapte, fiind şi celula foarte întunecoasă, nu ştiam nici ce dată mai e, cîte zile au trecut de cînd sînt arestat.

Din interogatoriu, mi-am dat seama că au rămas foarte surprinşi de ceea ce se întîmplase pe 15 noiembrie, pur şi simplu nu le venea să creadă că nu fusese o treabă organizată. Îi interesa foarte mult cine era capul, voiau să găsească relaţii externe, influenţe vestice. Nu le venea să creadă că fusese pur şi simplu o mişcare spontană.

La un moment dat, şi eu ajunsesem să cred, din anchete şi atîtea bătăi, de la presiunile fizice la care am fost supus, că am premeditat. Chiar la un moment dat, la Bucureşti, a venit şi ăsta care a fost ministru de Interne, ăla mic şi gras, Postelnicu, mi-a pus şi pistolul la cap. În camera de anchetă era un birou uriaş, mi-a pus pistolul la cap şi mi-a zis că cu mîna lui ne împuşcă pe toţi, în faţa consiliului judeţean din Braşov, dacă nu zic cine a organizat toată manifestarea. După aceea a urmat procesul. A urmat deportarea.“

„Singurătatea mă dobora“

„Am fost deportat la Piatra-Neamţ. Nu cunoșteam pe nimeni acolo. A fost o perioadă foarte dificilă, chiar la un moment dat m-am gîndit că a fost mai dificilă decît ancheta şi decît ce s-a întamplat la Bucureşti. Am ajuns în Piatra-Neamţ, bineînţeles că au venit nişte ofiţeri de miliţie cu pistoale mitralieră după ei, înarmaţi, şi mi-au dat o cameră, camera de oaspeţi de la un cămin de nefamilişti. Nu cunoşteam pe nimeni, singur. Deci, ce m-a durut foarte mult a fost că (după aceea am aflat) Securitatea venise în cămin, toată lumea ştia, «Vedeţi că vine, stă în camera aia, nu-l întrebaţi nimic, nu staţi de vorbă cu el!». Întrebam: «Domnule, zi-mi şi mie unde e alimentara?».

Îmi arăta cu degetul şi în 30 de secunde nu-l mai vedeam unde a dispărut. Fugeau pur şi simplu de mine. M-au angajat la întreprinderea Hidromecanica Ceahlăul. La fel şi acolo, nu ştia nimeni ce-i cu mine. Mi‑au dat impresia că (după ce am aflat ulterior că a fost un colonel de Securitate cu directorul întreprinderii şi cu nu ştiu cîţi miliţieni, «Vedeţi că vine un coleg nou, nu-l întrebaţi nimic!»), oamenii credeau că sînt omul Securităţii şi sînt infiltrat între ei. Mi-a trebuit cam o lună şi jumătate să-i conving pe oameni ce era cu mine acolo. Vorbeam cu ei. Și dacă mi-au spus, degeaba mi-au spus, dar nu puteam, deci singurătatea mă dobora. În celulă, cînd eram arestat, mai aveam cu cine să mai discut. Dar să nu vorbeasca nimeni cu tine e ceva groaznic, să fugă toată lumea de tine.

Ei nu, nu, nu, se făceau că nu cred, se tot fereau de mine. Le povesteam exact ce se întîmplase în Braşov pe data de 15 noiembrie. Nu le venea să creadă că se întîmplase ce le spuneam. Ei ştiau ce se întîmplase în Braşov, dar nu credeau că eu, care aveam 19 ani atunci, participasem la evenimentele din 15 noiembrie. Întîmplător, unul dintre oamenii de pe acolo lucra pe la serviciul de aprovizionare, îmi pare rău că nu-mi mai aduc aminte numele, era un om deschis şi foarte primitor, a fost într-o delegaţie la întreprinderea de autocamioane şi s-a pomenit şi numele meu, că sînt deportat la Piatra-Neamţ. Şi-atunci, abia după ce a venit ăla şi le-a confirmat la oameni, abia după aceea s-au convins.

Bineînţeles că aveau loc discuţii pe la colţuri, nimeni nu avea curaj să se manifeste public, deci numai în cercuri restrînse se discuta despre politica lui Ceauşescu. Cînd am ajuns acolo, pe data de 3 decembrie, şi am văzut care era situaţia, pe 31 decembrie am fugit acasă. S-au pregătit, au trimis, asta am aflat după, două echipaje de miliţie în gară, la tren. Cum m-am dat jos din tren, mașina miliţiei era acolo. M-am întors singur, n-a venit nimeni după mine, nu m-au căutat. Am bătut în geam, milițienii stăteau în maşină, era frig, şi zic «M-am întors. – Repede, în maşină!».

Comandantul miliţiei din Neamţ era la ora 6 jumătate în birou, să dau o declaraţie cu cine m-am întîlnit, ce am făcut. Ca în orice declaraţie, acolo am povestit exact ce-am făcut, că m-am întîlnit cu părinţii, că ne-am petrecut sărbătorile împreună, nu m-am întîlnit cu nici unul dintre colegii mei. Pot să zic că după aia am văzut că ţine şi că nu am păţit nimic, așa că am plecat foarte des acasă. Chiar la un moment dat era un medic acolo, o femeie foarte de treabă care era doctoriţă din Făgăraş, i‑am explicat ce-i cu mine şi mi-a zis că oricînd, la orice oră vreau să plec acasă să merg la ea şi-mi dă concediu medical şi pot pleca cînd vreau eu.

M-a ajutat fantastic. În ’89 mă căsătorisem în Piatra-Neamţ, am putut să fac nunta, au venit și părinţii, am avut mai multă securitate şi miliţie la nuntă decît invitaţi. S‑au autoinvitat ei: au zis «Venim la nunta ta». Patrulau şi înăuntru, ştiam că sînt şi îmi ziceau şi oamenii de acolo, de la restaurant «Uite, ăsta e subofiţerul cutare, ăsta e plutonierul cutare, ăsta-i de la Securitate». Erau în jur de 15 persoane. Cînd a fost chestia de dat darul, au plecat. Și pentru nuntă a trebuit să cer aprobare…“

Viața scurtă și eroică a lui Corneluș Vulpe

Cornel Pavel Vulpe

Cornel Pavel Vulpe, fiul lui Pavel şi al Elenei, s‑a născut pe 6 august 1969 în Braşov (în momentul revoltei, împlinise, de nici două luni, 18 ani). Era muncitor necalificat la IABv, iar prietenii şi colegii din întreprindere îi spuneau Corneluş. A fost condamnat la 2 ani închisoare şi a fost deportat la Botoşani. S‑a reîntors în Braşov după decembrie 1989 şi a murit în 1994, la 25 de ani.

Marius Boeriu, prieten şi coleg al lui Corneluş, îşi aminteşte impresia puternică pe care i‑a produs‑o acesta cînd l‑a zărit în momentul în care erau îmbarcaţi în dube, spre a fi transportaţi la Bucureşti: „L‑am zărit pe colegul meu Vulpe Cornel, care era foarte speriat şi bătut, că pur şi simplu m‑am cutremurat cînd l‑am văzut, gîndindu‑mă că eu am scăpat foarte uşor faţă de el…“.

Dănuţ Iacob a relatat despre Corneluş Vulpe următoarele: „Lui Corneluş Vulpe i‑am ţinut scara în momentul în care s‑a urcat pe poarta 1 a uzinei şi a luat steagurile pentru a le împărţi oamenilor. Tot împreună am distrus vitrinele partidului din uzină, unde erau prezentate «realizările comunismului». Am împărţit pîine, caşcaval şi ceea ce am găsit în sediul de partid. Toate acestea le‑am făcut împreună, pentru că aveam mare încredere unul în celălalt. Cînd ne‑am revăzut şi am devenit şi vecini de bloc, Corneluş nu mai era cel pe care îl cunoşteam eu.

Nu mai era sociabil şi devenise închis. Nu discuta prea mult cu noi, iar cînd boala s‑a agravat, a devenit şi mai închis. Probabil că nici nu mai voia să trăiască… Se vedea că era marcat de faptul că medicii îi spuseseră că nu mai avea mult de trăit. Mergea pe stradă foarte încet. Nu mai putea să urce scările. Nu mai vedea, vomita sînge tot timpul. Aproape că se scursese toată viaţa din el. A murit în 1994. Cînd ne povesteam ce am trăit în anchete, mă întreba: «Dane, ai luat bătaie? Pentru că pe mine m‑au nenorocit». Niciodată nu spunea mai mult de atît… După 1989, i‑a murit mama, l-a părăsit nevasta, a încercat să se spînzure, a sărit de la etajul unu. Odată i-am tăiat funia, a avut o cădere psihică şi nu își mai dorea viaţa. Am spart uşa, el atîrna deja în ştreang.

Devenise conştient de ceea ce îi spusese un medic la Bucureşti. Că nu mai trăieşte mult. Mergea pe stradă foarte‑foarte încet. Nu mai putea să urce scările. Îl ajutam noi să urce scările. Nu mai vedea. Vomita sînge tot timpul. Aproape se scursese toată viaţa din el. Să mai spun un lucru care mă doare foarte tare. Cînd am fost la înmormîntarea lui, în afară de colegii noştri de la 15 noiembrie 1987, nu a venit nimeni – dar nimeni… Ce ne-a rămas, mie, lui, lui Marius, este numai această fotografie, făcută în ianuarie 1990 de trimiși ai sindicatului polonez Solidaritatea la Brașov, în care apărem toți trei îmbrăcați în hainele în care am fost arestați în noiembrie 1987, în secția noastră de la Întreprinderea de Autocamioane. Acum nu mai sînt nici întreprinderea, nici el…“.


Cartea Ziua care nu se uită. Revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987  va fi lansată  la Braşov şi laBucureşti. La Braşov, pe 15 noiembrie, la Muzeul Judeţean, unde va fi prezentată şi expoziţia 15 noiembrie 1987. La Bucureşti, la Tîrgul de Carte Gaudeamus, pe 25 noiembrie, la ora 15.00, la standul Editurii Polirom, într‑o lansare susţinută de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

  • istoric Marius Oprea

Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here