O crimă perfectă

0
35
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

de Sofia Gelman-Kiss

 

Soțului meu și fiicei noastre

 

PrefaŢĂ

Interesante, pline de umor, imprevizibile, nuvelele poliţiste sem­nate de Sofia Gelman‑Kiss constituie o deconectare plăcută pentru ci­titor. Acţiunea urmăreşte totdeauna un plan construit logic pentru ca deznodământul – aducător de surprize – să rezolve enigma. Cri­minalul, deşi prezent (de obicei) de la început, este greu de identificat, da­că nu chiar imposibil. Autoarea împleteşte acţiunea cu multă fan­tezie: fiecare nuvelă îşi are drumul propriu, rezolvarea cazului aduce tot­deauna soluţii noi.

Fără să deconspirăm tainele volumului, vă vom dezvălui câteva de­talii: inspectorul Morgan care apare aproape în toate nuvelele, elu­cidează enigma crimei (crimelor). Morgan alături de eroii care popu­lează nuvelele, creionează o lume quasi‑reală care ar fi putut fi model de împrumut autentic din viaţa de toate zilele pentru desfăşurarea ac­ţiunilor. Subiectele însă nu se inspiră din realitate, ele sunt rodul ima­ginaţiei. Până şi otrava folosită este invenţia autoarei: borghinina, este otrava care ucide mereu în funcţie de „necesităţi“…

Replica este o parodie nostimă care porneşte de la un fapt aproa­pe cotidian în zilele noastre: o valiză care se pierde sau se confundă cu alta, un­deva pe un aeroport. În Secretul de la bancă, evoluează personaje sim­patice, care par a fi provenit din cercul cunoştinţelor fiecăruia din­tre noi, Premiera descrie pagini frumoase de muzică (autoarea este de formaţie muzicolog), iar Barbara vă va dezvălui câte ceva despre iden­titatea inspectorului Morgan. Politica este prezentă şi ea, în Moar­tea preşedintelui, gelozia este de nelipsit, ambiţii profesionale, invidia sunt câteva dintre pretextele ucigaşilor. Crima este totdeauna rezul­tatul uneltirilor meschine, de cele mai multe ori sursa răului este de or­din material. Banii sunt aceia care conduc la asasinat – ca şi în realitate.

Nuvelele nu sunt legate de spaţiu geografic determinat, numele – deşi de cele mai multe ori de rezonanţă engleză – nu localizează ac­ţiunea într‑un perimetru concret. Semn că lucrurile se pot întâmpla ori­unde, oricând, cu oricine. Dată fiind vocaţia autoarei, nuvelele a­bundă de comentarii muzicale. Personajele ascultă muzică (clasică !) sau se duc la operă, au abonamente la concerte, au discuri acasă şi la birou. Morgan este un meloman care „mergea la toate concertele la care îi permiteau timpul şi banii“ (Barbara). Astfel de observaţii pli­ne de cinism abundă în nuvelele Sofiei Gelman‑Kiss. Ea tratează cu umor amar goana după bani şi cu simpatie nedreptăţile sociale.

Cititorilor cărţii O crimă perfectă le dorim distracţie plăcută ! Lec­tura uneia dintre nuvelele Sofiei Gelman‑Kiss va aduce după sine, cu siguranţă, parcurgea întregului volum.

Andrei Călăraşu – regizor

O crimĂ perfectĂ

Procurorul Collins îşi mai aprinse o ţigară; ceruse şi primise toate ra­poartele referitoare la crima de pe strada Newton. Le va trece în re­vistă încă o dată, o singură dată, după care, în sfârşit, va pleca a­casă. Soţia sa, o femeie frumoasă şi energică, îi reproşează tot timpul că munca îl ţine prea mult departe de casă.

Doamna Walton fusese bogată, deosebit de bogată; avea câteva re­şedinţe de lux şi foarte multe acţiuni depuse la băncile cele mai si­gure din lume ! Cineva o ucise cu câteva zile în urmă. Cu sânge re­ce, cu o puşcă de vânătoare care fusese atârnată pe peretele din an­ti­camera uriaşei case de pe strada Newton. Arma s‑a găsit lângă ca­davru, dar, evident, fără amprente. Poliţia şi câţiva detectivi parti­cu­lari, angajaţi de nepotul doamnei, cu toţii încercau să prindă pista ve­rosimilă, pornind de la potenţialul mobil al crimei, averea in­co­mensurabilă a victimei. Asasinatul s‑a petrecut într‑o seară în jurul o­rei 19, în ziua în care doamna Walton era singură în casă; obişnuia să dea liber servitorilor – mulţi la număr – o dată pe săptămână, la toţi deodată. Nepotul ei, Arthur, de fapt, singura sa rudă, o avertiza me­reu să nu facă greşeala de a rămâne singură în casă, pentru că nu se ştie dacă are sau nu duşmani… Emma Walton însă susţinea că nu se teme.

Poliţia presupunea că asasinul era o persoană cunoscută doamnei Wal­ton, pentru că uşa nu fusese forţată; vecinul – ştiind de ziua când Emma era singură – a venit să vadă dacă totul este în ordine, a găsit poar­ta deschisă, ca şi cum ea ar fi aşteptat pe cineva. Descoperind ca­davrul în holul casei, a alertat poliţia şi de atunci investigaţiile con­tinuau fără să indice drumul cel bun.

Primul suspect a fost nepotul, Arthur Moll, fiul surorii soţului doam­nei Walton, un tânăr de vreo 30 de ani, fără ocupaţie, un soi de „play­boy“ simpatic care… nu detesta banii. Arthur însă avea un alibi infa­ilibil: fusese în avion la ora la care se comisese crima. Se întorcea a­casă din străinătate şi a aterizat abia la ora 21 în aceeaşi seară. La afla­rea veştii, părea de‑a dreptul lovit de durere, dar unii presu­pu­neau că este un actor bun, deşi în realitate îşi iubise mătuşa. După în­mormântare, îl aştepta o surpriză nu prea plăcută: Emma Walton îi lăsase o sumă mică, din care putea să‑şi tragă zilele, averea imensă de care dispunea era destinată prin testament unui institut de caritate.

Emma Walton avusese o soră arierată. Murise cu câţiva ani în urmă, după ce a trăit toată viaţa în respectivul institut de caritate întreţinut şi subvenţionat de către guvern; Emma fusese mulţumită de felul în care surorile de caritate îngrijeau bolnavii, fiind recunoscătoare pentru faptul că ea era scutită de orice problemă, în afara celor patru ore pe săptămână pe care le petrecea între zidurile institutului, mai mult de ochii lumii, decât din dragoste… Spre a‑şi linişti conştiinţa, imediat după moartea surorii ei, îşi schimbase testamentul, lăsând moştenire considerabila sa avere institutului de caritate.

Încercând să urmărească firul investigaţiilor, procurorul îşi aduse aminte de o întâlnire interesantă pe care o avusese cu Emma Walton: o cunoscuse la o recepţie la una din ambasadele din capitală; deşi nu tânără, o găsea hotărât atrăgătoare; era o femeie calculată, cultă şi deosebit de plăcută. O întâlni apoi cu ocazia unei vizite la institutul de caritate al arieraţilor, când doamna Walton îi dezvălui că inten­ţionează să‑şi lase averea, în memoria surorii ei, sanatoriului cu pri­cina. Se întreabă cine mai ştia de intenţia ei !? Probabil nimeni…

Ancheta stătea pe loc. Detectivii încercau să afle amănunte despre zi­ua în care s‑a comis crima, dar părea că nimic nu conduce nicăieri. Una dintre servitoare se întorsese din oraş la un moment dat, pe la ora patru după‑masă, o văzuse vecinul intrând în casă, dar curând s‑a dovedit că părăsise locuinţa imediat după aceea; avea mărturia vân­zătoarelor unui magazin de pantofi, unde îşi petrecuse o parte con­siderabilă din timpul liber, la ora crimei fiind în incinta prăvăliei, în căutare de modele noi. Se punea şi întrebarea: de ce să‑şi fi ucis stă­pâna? Toată lumea ştia că doamna Walton îşi trata servitorii cu mult tact, fără urmă de condescendenţă, toţi ţineau la ea şi la banii – nu puţini – pe care îi primeau.

Procurorul Robert Collins se hotărî să facă o vizită la reşedinţa Emmei Walton. Ceru şi obţinu numaidecât aprobarea poliţiei; se plim­bă agale pe aleea care ducea către casă şi consultă cu multă aten­ţie toate amănuntele pe parcursul drumului. Nu părea să fi găsit ceva impor­tant; a cutreierat de câteva ori toată casa, în sfârşit, a decis să se mai întoarcă încă o dată în dormitorul Emmei. Poliţia îşi făcuse pe deplin datoria, căutase deja peste tot, dar nimic nu părea să fi fost relevant…

Collins se opri în fata măsuţei de toaletă; deschise câteva sertare şi găsi, printre sticluţe de parfum şi diverse cutii cu creme destinate în­ti­neririi fiecărei părţi a corpului la orice oră din zi şi noapte, un jurnal mic, care părea să nu fi fost consultat în prealabil, cel puţin dacă era să ju­dece după locul în care dădu de el. Începu să‑l răsfoiască. Se opri la o pagină care părea a fi interesantă pentru el: „… azi am făcut o nebunie care nu se va mai repeta; am divulgat intenţiile mele referitoare la tes­tamentul pe care l‑am scris. De fapt, nu ştiu ce m‑a determinat să vor­besc despre acest subiect… Oricum, nu voi mai face încă o dată o ase­menea greşeală. Poate că Arthur are dreptate, n‑ar trebui să stau sin­gură acasă!? Dar de cine să mă tem? De procurorul Collins, ce tip fer­mecător !, de farmacistul meu drag Nel Sand, cu care suntem prieteni de‑o viaţă, sau de draga mea prietenă Thalia, care este mult mai bo­gată decât mine? Nu, nu văd nici un motiv de panică. Numai ei ştiu de intenţiile mele cu testamentul, fiecare în parte mi‑a promis că nu va spune nimănui nimic, iar ei nu au nici un interes în această afacere.“ Co­llins închise jurnalul, îl puse în buzunar şi plecă acasă.

* * *

Linda Collins, avocată şi ea, o femeie plină de ambiţii, făcuse o ca­rieră frumoasă, ajunsese să fie judecătoare la Tribunalul Suprem, ceea ce stârnea invidia multora dintre colegele şi – evident – colegii ei. Pentru ea viaţa de familie era prezenţa lui Robert, soţul ei, la care ţinea mult, poate îl şi iubea în felul ei egoist şi deosebit de egocentric. Lui Robert îi spusese de la bun început că are o singură con­diţie, aceea să nu aibă copii dacă se vor căsători, şi căsnicia lor dura de peste zece ani. Robert Collins înainta şi el în cariera sa, fără piedici, era foarte atent la tot pasul să nu comită vreo greşeală care să‑l coste promovarea. Re­uşea să se strecoare printre obstacolele impuse de „riscurile“ me­se­riei, adică de felul în care trata colegii şi, mai ales, superiorii.

– Cum merge investigaţia? – îl întâmpină Linda în pragul vilei. Ai re­uşit să dai de vreun fir?

– Nu ! Idee n‑am încotro s‑o iau – răspunse aproape trist Collins. Lip­seşte mobilul crimei; nu vom reuşi să rezolvăm cazul, pentru că moştenirea a revenit unui institut şi nu vreunei persoane fizice. Poliţia n‑a dat de nici o urmă, deşi a tatonat terenul în destule direcţii. Am fost şi eu la reşedinţa doamnei Walton, să cercetez locul crimei. Nimic, în orice caz, nimic relevant.

– Te‑ai întâlnit cu Moll? Nu crezi că ştie ceva? A fost, totuşi, cel mai aproape de doamna Walton.

– Adevărat, dar, în afară de faptul că este furios, pentru că, după pă­rerea lui, ataşamentul său sincer nu a fost „răsplătit“ prin suma mult prea mică pe care a primit‑o, nu prezintă nici o importanţă. Dacă nu ar fi fost la ora crimei în avion, l‑aş fi bănuit, pentru că îmi face im­presia că testamentul, în forma în care este, a constituit o mare şi ne­plăcută surpriză pentru el. Îşi imaginase – probabil – că el este, da­că nu singurul, în orice caz, principalul moştenitor. Or, precum bine ştii, n‑a fost aşa !

– Poate că cineva este în strânsă relaţie cu directoarea institutului, poa­te că ea însăşi, înţeleg, în mod personal va beneficia de suma imen­să !? Nu crezi că ar trebui să te duci să vezi ce se întâmplă la faţa locului ?

* * *

Institutul era plasat într‑o vilă somptuoasă pe una din colinele ora­şului, de acolo se vedea fluviul, dar se vedeau şi pădurile de la mar­gi­nea drumului care ducea spre periferie. Era un loc frumos, vila era în­conjurată de un parc mare, de liniştea căruia beneficiau, în primul rând, copiii arieraţi, locuitorii institutului de caritate.

Collins telefonase că are de gând să vină, vorbise cu directoarea, doc­tor Bea Naftler, care conducea de mai bine de zece ani sanatoriul. Di­rectoarea îi era profund îndatorată, întrucât cu câţiva ani în urmă îi salvase soţul, implicat într‑o poveste urâtă de falsuri bancare unde, cu orice preţ, şefii săi vroiau să‑l scoată ţap ispăşitor. Collins însă a intervenit şi a reuşit, literalmente, să‑l salveze din ghearele injustiţiei.

– Domnule Collins, îmi pare bine că vă văd – îl întâmpină directoarea, deşi împrejurările nu sunt de natură să mă bucure ! Regret foarte mult moartea violentă a acestei doamne deosebite care a fost Emma Walton ! Pe de altă parte însă, trebuie să vă mărturisesc, a salvat prin testamentul ei aceşti peste cincizeci de copii pe care îi găzduim ! Pre­supun că ştiaţi, doar toată lumea vorbea despre acest gest de‑a drep­tul – iertaţi‑mi cuvântul – criminal al statului, care urma de luna vii­toare să sisteze, repet, domnule Collins, nu să reducă, să sisteze sub­venţia alocată ! Copiii ar fi urmat să fie trimişi acasă. Vă daţi seama ce‑ar fi însemnat pentru ei să nu fie sub strictă îngrijire medicală ! Am fost disperată, am alergat împreună cu ceilalţi membri din conducerea in­stitutului la toate forurile de resort, am ajuns şi la preşedintele statului, şi totul degeaba ! Nimic n‑a ajutat, institutul şi‑ar fi închis porţile peste câ­teva zile, dacă o întâmplare nefericită, care a fost asasinarea Emmei, nu ne‑ar fi salvat pe toţi ! Nu ştiu prin ce concurs de împrejurări ni s‑a hă­răzit acest destin tragic, dar, regret că trebuie să spun, binevenit ! Cop­iii trataţi de noi, cum bine ştiţi, au nevoie de dragostea specialiştilor. Pă­rinţii, oricât de binevoitori ar fi, nu au cum să înţeleagă psihologia acestor mici nevinovaţi şi, drept consecinţă, nu se pot apropia de ei. Deci, dincolo de îngrijirea strict medicală de care beneficiază, ei au ne­voie şi de legăturile sufleteşti care s‑au născut atât de greu, dar care, în sfârşit, există! Trebuie să vă mai spun, sincer, că m‑ar fi durut inima şi pentru personalul excepţional pe care‑l avem în institut ! Á propos, nu vreţi să‑l vedeţi pe Daniel?

– Nu, poate altădată, acum am venit să vă rog să mă ajutaţi în in­vestigaţia pe care o fac spre elucidarea asasinării doamnei Walton.

– Evident ! Vă rog puneţi‑mi întrebări, eu vă voi spune tot ce ştiu, aş vrea să contribui la rezolvarea acestui caz ! Altminteri, ştiţi că nu vă pot refuza nimic !

* * *

Au trecut şase ani de la asasinatul de pe strada Newton, fără ca po­liţia să fi ajuns la vreun rezultat. Cazul s‑a clasat, nimeni nu‑şi mai amin­tea de Emma Walton, în afara servitorilor ei, care în fiecare an de­puneau câteva buchete de flori pe mormântul doamnei lor, în ziua în care a fost ucisă. Arthur a plecat definitiv din oraş, nimeni nu ştia unde se află. Asasinul era liber. Nu era nici primul, nici ultimul caz clasat de către poliţie; oraşul fiind foarte mare, asasinatele se ţineau lanţ, multe dintre ele rămânând enigme pentru totdeauna…

* * *

Robert Collins era singur acasă. Linda era în străinătate, plecase pe trei săptămâni, la o reuniune internaţională a juriştilor. Robert ar fi putut pleca şi el, dar a preferat puţină linişte şi a rămas acasă; era în concediu, şi, pentru prima dată după mulţi ani, avea timp de relaxare. Urcă la etaj, unde de afla biroul lui, şi se aşeză la masa de scris. Începu să facă ordine printre hârtii şi îşi aprinse o ţigară; prin norul de fum privi o fotografie mică, pe care o scoase din buzunar: era un băieţel de vreo 10 ani, care arăta uşor speriat, cu ochii derutaţi ai celor arieraţi… Îşi aduse aminte de mama băieţelului, o femeie apetisantă cu care a avut o aventură. El, care era atât de calculat, îşi pierduse capul într‑o seară când Linda nu fusese acasă; ea călătorea mult. Vrând să vadă un film bun, o întâlni pe Neta la cinema. I se părea de‑a dreptul încântătoare şi a hotărât să o invite la cină. Neta a acceptat şi din aventura unei singure nopţi avea să se nască Daniel. El îi spusese de la bun început că nu se vor mai vedea şi Neta a respectat legământul. Dar, după ce l‑a născut pe Daniel, mai precis după ce copilul a fost declarat arierat, Neta l‑a căutat, i‑a relatat cele întâmplate şi l‑a rugat să aibă grija copilului, pentru că ea nu mai are mult de trăit; i se descoperise un cancer galopant, care avea să o răpească într‑adevăr de lângă fiul ei, curând. Collins s‑a pomenit într‑o situaţie fără ieşire: poziţia sa nu‑i îngăduia să‑şi recunoască fiul nelegitim, cât despre Linda, un cuvânt despre aventura soldată cu un copil, fie şi cel mai frumos din lume, ar fi însemnat divorţ şi scandal. Îşi aminti imediat de dr. Bea Naftler, directoarea institutului care îngrijea arieraţii. S‑a adresat doctoriţei, relatându‑i în mare secret cazul, şi, precum spe­rase, a găsit soluţia: Daniel a fost primit în institut şi nimeni în afa­ra directoarei nu cunoştea adevărul. Personalului i s‑a spus că pro­curorul îl vizitează uneori pe Daniel – nu prea des –, pentru că ră­posata lui mamă a fost cândva secretara familiei. Retragerea subvenţiei ar fi însemnat pentru Collins sfârşitul carierei şi a vieţii ! N‑a avut încotro, a trebuit să acţioneze…

– Ce noroc că poliţia n‑a dat importanţă jurnalului sau nu l-a găsit ? – se auzi vorbind cu voce tare – dacă ar fi ştiut că în el zace cheia problemei, azi n‑aş sta pe terasa vilei mele..

PREMIERA

Inspectorul Morgan sosi după câteva zile de vacanţă şi dimineaţă, con­form vechiului său obicei, se aşeză să‑şi bea cafeaua în com­pania ziarelor care îi veneau acasă. Deschise la pagina ultimelor ştiri cu un automatism aproape plictisit, când zări ceva deosebit de in­te­resant: „Aseară, reprezentarea operei „Othello“ de Verdi s‑a soldat cu tragica moarte a cântăreţei Victoria Stanley, interpreta Desdemonei. Ca­uza morţii este, probabil, stop cardiac.“

Morgan era meloman şi subiectul nu îi era străin. Rămase cu ochii aţintiţi asupra scurtei ştiri despre moartea Victoriei Stanley; „era prea tânără pentru o moarte atât de crudă – gândi; dacă ar fi avut mai mulţi ani, aproape că aş fi spus că are noroc… Trebuie să fie foar­te romantic să mori pe scenă !“. În curând însă, Morgan avea să‑şi schim­be părerea, întrucât, după câteva zile, află amănunte care urmau să‑l surprindă, fiind desemnat cu anchetarea cazului. Familia cântăreţei ceru autopsia: ea fusese perfect sănătoasă, nu acuza nici un fel de simp­tom care să fi condus la vreo boală cardiacă; rezultatele autopsiei au dez­văluit existenta unei otrăvi în sânge, ajunsă pe căile respiratorii. Otra­va se numea borghinină – poate că era un soi de aluzie la Lucreţia Bor­gia? – şi provenea din venin de şarpe; avea pro­prietatea de a ac­ţiona prin inhalare, chiar după câteva ore, dacă materialul peste care s‑a turnat se impregna cu soluţia. Otrava se vindea la farmacii, cu sco­pul de a stârpi şobolanii; dar soluţia foarte diluată nu putea prezenta nici un pericol pentru oameni… Pentru ca boghinina să aibă efect mor­tal, era nevoie de o soluţie ultra-concentrată, care nu se găsea la farma­cii !

Morgan acceptă să conducă ancheta; cinic cum era, îşi aduse amin­te de o glumă care circula în cercul prietenilor: două doamne se întâlnesc într‑o di­mineaţa. Una o întreabă pe cealaltă: „Ce‑ai făcut asea­ră ?“ „Am fost la o­peră.“ „Cum a fost ?“, o interpelează interlocu­toarea. „Închipuie‑ţi – veni răs­punsul – am văzut „Othello“, soprana a cântat atât de groaznic, încât a tre­buit sugrumată.“ Victoria n‑a fost sugrumată… au otrăvit‑o ! Dar cum??? Mor­gan hotărî să vadă ce se întâmplă în spatele culiselor şi se du­se la Operă. „Sce­na­riul îl ajută pe asasin – se gândea Morgan – întrucât, în ultimul act, Othello o «ucide» pe Desdemona punându‑i perna pe faţă. De­­sigur, urmele de otravă ar trebui să fie pe pernă. Precum a şi fost. Pro­bele de laborator au descoperit urme de boghinină pe faţa de per­nă folosită în ultimul act. „Cum a ajuns ucigaşul în posesia otrăvii? – se întreabă Morgan –, este de ştiut că asemenea soluţii nu sunt la îndemâna tuturor ! Vor trebui cer­cetate două lucruri – conchise –, pe de o parte, de unde putea proveni borghinina, iar, pe de altă parte, cine ar fi avut vreun motiv sau pretext să o ucidă pe Victoria Stanley.“

Morgan se duse să se documenteze la biblioteca oraşului şi ceru date despre cântăreaţa‑victimă. Primi multe articole, critici elogioase şi câteva ştiri până şi la rubrica de cancanuri. Victoria Stanley fusese o femeie atrăgătoare, în jur de 40 de ani, nemăritată, motiv pentru care se ţeseau în jurul personalităţii ei o serie de bârfe şi poveşti, unele, probabil, cu câte un sâmbure de adevăr. Victoria avea multe roluri în repertoriu, era des solicitată şi peste hotare, deci potenţial putea avea rivale, dar nu şi duşmani de moarte, cel puţin nu reieşea nimic din documentaţia aflată la bibliotecă.

* * *

Cazul Stanley stătea pe loc; Morgan descoperise câteva legături sentimentale ale sopranei, dar nu ajunse prea departe cu concluziile. Totul se desfăşura pe un plan neutru – parcă – şi nu conducea nicăieri.

Începu să dea semne de impacientare, se temea să nu fie declarat incapabil de către şefii săi, când, într‑o zi, primi un telefon: la re­prezen­tarea operei „Tosca“ de Puccini, soprana, Doris Neal, o tânără de 35 de ani, a fost ucisă în circumstanţe asemănătoare : otrăvită cu bor­ghinină prin intermediul evantaiului, pe ale cărei pene de struţ fu­sese turnată soluţia. Doris a murit subit, pe scenă, în actul doi, în timp ce cânta celebra arie „Vissi d’Arte“.

Morgan, deşi repeta că o tânără căzuse victima unui nebun – cine u­cide, dacă nu nebunii ? – avea senzaţia certă că noul asasinat îl aduce mai aproape de adevăr. Se duse la Operă. Ceru lista tuturor partici­pan­ţilor la spectacolul cu opera „Tosca“ şi încercă să stabilească o legă­tură cu personalul prezent la reprezentaţia „Othello“. Descoperi pa­tru participanţi comuni pentru cele două spectacole: dirijorul Peter Baar, tenorul Franco da Rozzi, regizorul Emanuel Field şi asistenta sa, Ida Wolf. Potenţial toţi erau vinovaţi în ochii lui Morgan. Începu să‑şi clădească un plan de acţiune, spre a‑i cerceta pe cei patru, paralel se informa asupra victimei. Doris Neal fusese măritată cu un pianist, avea un bun renume, în palmaresul ei figurau multe turnee peste hotare şi era solicitată să cânte, poate şi pentru că arată foarte bine. Morgan puse una lângă alta fotografiile celor două victime: nu semănau, dar aveau ceva în comun… erau blonde amândouă. „Are vreo semnificaţie faptul că sunt blonde ?“ se întreabă Morgan.

* * *

Începând să culeagă informaţii despre persoanele care fuseseră prezente la cele două spectacole, Morgan ajunse la directorul operei, căruia îi ceru o audienţă în mod oficial.

– Domnule director – îşi începu Morgan alocuţiunea –, vă rog încercaţi să ajutaţi ancheta celor două asasinate, cu tot ce vă sta în putinţă. Vă rog, relataţi‑mi tot ce credeţi că poate fi interesant pentru noi. Eu am convingerea că cineva dintre aceste patru persoane, recte dirijorul Peter Baar, tenorul Franco da Rozzi, regizorul Emanuel Field sau asistenta lui, Ida Wolf, poate sau, aş îndrăzni să spun, trebuie să fie implicată în afacerea asta sinistră. Ce puteţi să‑mi relataţi despre aceste persoane?

– Încep cu dirijorul: Baar este excelent, mai cu seamă în domeniul operei, cunoaşte foarte bine vocile; pare a fi un om echilibrat, deşi unii îl consideră puţin exaltat… Este însurat cu o tânără avocată de ani de zile, nu au copii, dar par foarte fericiţi. Ida este şi ea căsătorită, are copii mari, îmi este greu să mi‑o imaginez pe post de criminală… Dar, ştiţi, eu am fost atât de mulţi ani în cercul cântăreţilor şi al artiştilor, am văzut atât de multe lucruri fără logică, încât n‑aş îndrăzni să pun mâna în foc pentru absolut nimeni ! Dar să trecem mai departe: tenorul Franco da Rozzi este un ado­rabil, cu mult umor şi autoironie, nu este însurat, îşi trăieşte din plin viaţa de burlac şi cântă peste tot în lume, cu mare succes; nu cred că şi‑ar periclita situaţia pentru vreo răzbunare – oare ce alt motiv sau pretext ar putea avea asasinul în cazul de faţă !? Regizorul Emanuel Field este un tip deosebit de sever, nu îl cred capabil să ucidă! Evident, dumneavoastră veţi decide ce este de făcut; eu încerc să vă relatez tot ce mi se pare interesant din unghiul meu de vedere de neprofesionist în materie…

– Mulţumesc, domnule director, cred că voi sta puţin de vorbă personal cu artiştii dumneavoastră. Spuneţi‑mi, vă rog, aveţi vreo reprezentaţie în aceasta seară?

– Desigur, „Flautul fermecat“ de Mozart. Vreţi să asistaţi la spectacol?

– Mă gândesc să vin, dacă îmi permiteţi; adevărul este că nu ştiu exact ce anume aş putea descoperi, dar, dat fiind că asasinatele se co­mit în mediul operei, poate îmi va veni vreo idee…

– Nu este nici o problemă, domnule Morgan, aveţi aici o invitaţie pen­tru loja directorială, vă voi face cunoştinţă cu câţiva colegi, dacă doriţi, spre a vă informa despre tot ce vă interesează !

– Mulţumesc, domnule director, voi veni necondiţionat ! – îşi luă rămas bun inspectorul.

Clădirea impunătoare a Operei îl impresiona pe Morgan; nu era pentru prima dată că se afla aici, totuşi simţi un soi de emoţie necontrolabilă în momentul în care trecu pragul lăcaşului de cultură; era sfiala celui care este conştient de faptul că intră într‑un sanctuar. Morgan, deşi era un tip prin excelenţă realist, nu era insensibil. Îi apărură treptele de marmoră care conduceau la nivelele superioare, unde erau lojele de rangul întâi şi doi; draperiile de culoare roşu‑închis şi strălucirea lustrelor deosebit de bogate în ornamente împrumutau holului un aer de eleganţă aristocrată. Invitaţia pe care o arătase la intrare îşi făcuse efectul, fiind condus până la loja principală. Directorul încă nu era pe „post“, în schimb găsi în lojă o doamnă între două vârste, hotărât urâtă, cu care nu prea vroia să intre în vorbă, dar nu avu încotro; nu apucă să se aşeze şi deja fu interpelat:

– Buna seara, domnule Morgan, – zise femeia care, deşi urâtă, de­gaja un fel de distincţie şi era – recunoscu inspectorul – îmbrăcată cu mult gust; directorul mi‑a spus că veţi veni, m‑a rugat chiar să vă ţin puţin companie, fiindcă el va întârzia; îmi va face plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră. Mă numesc Flora Berl, nu ştiu dacă aţi au­zit despre mine sau nu, eu sunt cântăreaţă, dar de la o vreme în­coace nu prea cânt, din motive de sănătate.

– Îmi pare bine de cunoştinţă, distinsă doamnă Berl – primi Morgan mâna întinsă către el. Desigur, am auzit despre dumneavoas­tră – minţi apoi cu gentileţe.

– Am înţeles din cele relatate că anchetaţi cazul asasinatelor !? Oh ! Ce tragedie să mori tânăr şi încă otrăvit !

– Da, doamnă – fu de acord inspectorul. Aţi putea să‑mi relataţi câte ceva despre cei care ar fi putut fi în legătură cu victimele? Poate mă veţi ajuta să ajung la mobilul crimei? Îmi este atât de străină această lume de basm în care dumneavoastră sunteţi acasă, încât m‑aş bucura mult să mă introduceţi puţin în tainele şi misterele ei…

– Cu multă plăcere, domnule, mai avem puţin timp până la primele acorduri ale uverturii ! Eu personal nu văd nici un motiv pentru ca un om să ucidă alt om, dar, dacă e să presupunem că ar exista, totuşi, eu l‑aş numi pretext. Ştiţi, eu cred că viaţa este lucrul cel mai sfânt pe lume ! Poate cunoaşteţi episodul soldatului Svejk, care, fiind pentru prima dată în tranşee, la primele gloanţe ajunse la ei din partea duş­manului, începe să urle: «Nu trageţi ! Aici sunt oameni !! ». Deci să ne concentrăm asupra pretextelor, care pot fi numeroase. Ştiţi, în lumea operei, intrigile se ţes mai iute decât acţiunile pieselor. Lumea este, cred, hipersensibilă, poate puţin invidioasă, nu lipsesc nici rivalităţile, dar nici ranchiuna. Toate acesta adunate pot conduce către ură – desigur subiectivă, deosebit de subiectivă –, dar nu încercaţi să căutaţi logica. Nu veţi găsi ! – conchise Flora.

– Le‑aţi cunoscut pe victime ? – întreabă Morgan, care între timp ajunse la concluzia că Flora Berl este de‑a dreptul simpatică.

– Am cunoscut‑o personal pe Victoria Stanley, am cântat cu ea în „Boema“ cu câţiva ani în urmă; pe Doris nu am cunoscut‑o decât din „auzite“, în sensul cel mai propriu al cuvântului – zise Flora –, adică din înregistrările ei.

– Ştiţi, comparând cele două fotografii, am constatat că singurul lucru comun, evident, în afara de faptul că amândouă erau cântăreţe, este că erau blonde… Asta vă spune ceva?

– Nu ! – zâmbi Flora. Nu cred că are vreo importanţă ; este probabil o pură coincidenţă ! Numai un bărbat putea observa aşa ceva ! Oare de ce este acesta un criteriu pentru toţi bărbaţii !? Ştiţi, se povesteşte despre Baar că ar iubi numai blondele… Interesant. Nu ?

– Într‑adevăr ! – replică Morgan. Începe spectacolul ! Vă rog iertaţi‑mă dacă vă voi întreba câte ceva în timpul acţiunii, nu prea ştiu despre ce este vorba !

– De acord – veni răspunsul pe un ton uşor iritat –, deşi nu‑mi place să vorbesc pe această muzică divină !

În pauză îşi făcu apariţia directorul şi constată că Flora şi Morgan aproape că se împrieteniseră. Îl invită pe Morgan să îi însoţească după terminarea spectacolului la o mică recepţie care avea să se organizeze în onoarea participanţilor, dar inspectorul hotărî că nu mai are rost să rămână în continuare, îşi ceru scuze că nu are să savureze compania Florei şi nici cea a directorului şi plecă acasă după actul întâi. Orele petrecute la operă au fost plăcute, dar, în afară de deconectare, din punct de vedere al anchetei ele constituiau timp pierdut… „Mă voi întâlni cu toţi «cei patru» pe rând, ei trebuie să fie implicaţi într‑un fel sau altul“ – îşi zise Morgan. Hotărî să înceapă cu asistenta de regie; femeile, totdeauna sunt mai vorbăreţe decât bărbaţii, te poţi înţelege cu ele, mai ales când trebuie să bârfească puţin…

Ida Wolf locuia într‑un apartament frumos în cartierul considerat cel mai elegant. Se dovedi deosebit de amabilă, chiar prea amabilă – gândi Morgan – dacă era să judece după debitul verbal aproape imposibil de oprit, cu care l‑a întâmpinat. Îi ceru câteva informaţii despre dirijor, iar Ida părea să fi crezut că Morgan vrea să editeze biografia lui Peter Baar în varianta can‑can!

– Mie îmi este foarte drag Peter – trecu numaidecât la subiect Ida –, deşi nu este uşor să lucrezi cu el ! Este foarte‑foarte pretenţios şi dificil ca om. Cred că, în afară de mine, nimeni n‑ar fi rezistat atâţia ani ! Eu lucrez cu el, adevărat, cu intermitenţe, de mai bine de douăzeci de ani ! Am lucrat la diverse spectacole cu Peter, chiar şi înainte de a‑l cunoaşte pe Field, ştiţi, regizorul cu care lucrez acum. În general, Baar, fiind un bun cunoscător de voci şi operă, mai ales Verdi, este solicitat să dirijeze des; Baar a avut traume, femeile s‑au purtat urât cu el, ce să vă spun, bine că în sfârşit a găsit‑o pe Sharon, care îl iubeşte cu adevărat !

– Doamnă Wolf – încercă să intervină Morgan profitând de tusea Idei, provenită din lipsa de aer cu care turuia tot ce vroia să spună –, puteţi să fiţi ceva mai concretă în legătură cu subiectul femeilor în viaţa lui Peter Baar?

– Desigur, tot ce doriţi; eu cunosc toată istoria; chiar şi cea la care nu am asistat în decursul anilor, fiindcă Peter m‑a făcut părtaşă la toate secretele lui. Are o infinită încredere în mine! (Mă mir ! gândi Morgan, primul necunoscut îi stârneşte apetitul povestirii !…) Deci, continua Ida, am să încep cu marea decepţie, care a fost o superbă tânără, cântăreaţă de operă cu mare succes, foarte talentată, cântă şi azi, mai mult în străinătate decât acasă. Era – atunci – realmente superbă ! Zveltă, ravisantă, deşteaptă ! Tot ce visaţi !

– Era blondă? – interveni inspectorul.

– Da ! Dar de unde ştiţi ? Nici nu v‑am spus numele sau ştiţi despre cine este vorba? De ce mă lăsaţi să spun lucruri cunoscute de dumneavoastră ? – întreabă vădit enervată Ida.

– Iertaţi‑mă că v‑am întrerupt, nu ştiu despre cine este vorba, am întrebat numai pentru că ştiu că multor bărbaţi le plac blondele…

– Ah ! Dacă asta era, pot să vă spun că intuiţia dumneavoastră lucrează bine. Lui Peter într‑adevăr îi plac – sau mai exact îi plăceau – blondele. Soţia sa este însă brunetă; dar, după câte ştiu, este prima brunetă. Până la ea toate câte au fost, nu multe, vă relatez imediat de ce, au fost blonde. Interesant ! Oare de ce le plac bărbaţilor mai mult blondele !? Ei bine, să continuăm ! Nu mă mai întrerupeţi, dacă nu vreţi să‑mi pierd firul povestirii !

– În ordine ! – fu de acord Morgan.

– Silvia, aşa o chema pe superba blondă, după ce îi promisese că îi va fi soţie – erau deja logodiţi – l‑a părăsit, literalmente de pe o zi pe alta, şi s‑a căsătorit cu un director de bancă mult mai în vârstă decât ea, dar foarte bogat. Peter a fost dărâmat şi, trebuie să vă spun, şi acum, după aproximativ douăzecişicinci de ani de când l‑a părăsit, este obsedat de cele întâmplate ! Au urmat apoi ani grei pentru el, când pur şi simplu a făcut abstracţie de capitolul „femei“, deşi la un moment dat îi plăcuse mult de cineva; eu nu am cunoscut‑o, fiindcă în perioada respectivă eram plecată cu Field – deja lucram cu el, se înţelege, – în străinătate. Ei bine, pe cucoana despre care am aflat ulterior, el a părăsit‑o, probabil trauma Silviei nu trecuse… Până la urmă, acum câţiva ani, a întâlnit‑o pe Sharon, de care s‑a îndrăgostit, ea l‑a canalizat spre calea căsătoriei şi de atunci sunt fericiţi !

– Spuneţi‑mi, vă rog, câteva cuvinte despre Emanuel Field – o ru­gă Morgan, deşi simţea că i se relatează vrute şi, nevrute din care el va trebui să scoată esenţialul.

– Field este un tip foarte serios, introvertit, lucrează cu pasiune, şi‑a dedicat viaţa profesiunii; este deosebit de devotat, poţi conta pe el, trebuie să spun numai lucruri hotărât bune despre el. Este necă­sătorit, atât de discret în viaţa sa particulară, încât nici eu !! – care lu­crez cu el de atât de multă vreme – nu ştiu absolut nimic, nimic, de­spre acest capitol ! Ah ! Domnule inspector, aş avea încă foarte mul­te de povestit, dar iertaţi‑mă, trebuie să alerg, am o repetiţie peste o jumătate de oră ! Dacă vreţi să ne mai întâlnim, vă rog sunaţi‑mă, vă stau la dispoziţie !

– Mulţumesc mult, doamnă Wolf, vom relua discuţia cu altă ocazie; cu ajutorul dumneavoastră încep să mă simt mai familiar în lu­mea slujitorilor artei vocale! – răspunse Morgan.

– Plăcerea a fost de partea mea ! La revedere ! – îşi luă rămas bun Ida.

* * *

Moartea costumierei în timpul spectacolului „Don Giovanni“ de Mozart a venit pe nepusă masă, cel puţin după opinia lui Morgan. Nu se aştepta la aşa ceva. În plus, femeia era în vârstă, nu era blondă, deci toate legăturile „sigure“ aveau să cadă dintr‑odată ! Altă operă; aceeaşi protagonişti mai mult sau mai puţin, adică «cei patru», erau prezenţi – făcu bilanţul Morgan. Costumiera a murit subit, autopsia a relevat aceeaşi otravă, borghinina, care fusese „arma ucigaşă“ şi în celelalte dăţi. Singura legătură era otrava şi, evident, locul, adică opera. Dar ce căuta în „scenariul“ asasinului costumiera ? Ce legătură putea avea cu divele ucise ? Inspectorul încercă să lege evenimentul: erau prezenţi tenorul, dirijorul, regizorul şi asistenta sa. „Costumiera a murit… din greşeală ! – i‑a venit subit ideea. Nu există altă explicaţie !“.

Morgan luă un program de sală de pe biroul plin cu toate datele notate de el, care se adunaseră în ultimele luni, de când se ocupa de „misterul operei“, cum îi plăcea să spună. Descoperi în distribuţie o tânără frumoasă, pe nume Clara Bloch, nu avea mai mult de trei­zeci de ani, şi era… blondă. Interpreta rolul „Donna Anna“ şi, după câte a înţeles Morgan, cu mult succes. Hotărî să meargă la Operă să ve­rifice câteva lucruri la faţa locului. Intră pe la poarta artiştilor şi că­ută cabina cu pricina. Totul era păstrat, conform dorinţei lui, intact, până la venirea lui. Îl rugă pe director să‑l însoţească, spre a primi ex­plicaţiile de rigoare. În cabină era o dezordine demnă de orice su­flet de artist, totuşi lucrurile se găseau într‑o oarecare logică, pro­babil şi ea „artistică“. Laborantul – care se ocupa de acest caz – fusese la faţa locului şi examinase tot ce se afla în cabină. Otrava fusese im­pregnată într‑una din măştile destinate balului din actul al doilea. Ea, masca, desigur, fusese luată la alte analize ulterioare în laborator, restul lucrurilor nu aveau nici o urmă de otravă.

– Cine ar fi trebuit să poarte masca otrăvită ? – îl întreabă Morgan pe director.

– Este greu de spus. Fiindcă această cabină, fiind cea mai frumoasă şi spaţioasă, de obicei, aparţine celor doua soliste – cea care inter­pretează rolul Donnei Anna şi cea care cântă rolul Elvirei. Ele îşi schim­bă costumele aici. În actul al doilea, şi Donna Anna şi Elvira se mas­chea­ză, deci este greu de decis a cui a fost cea otrăvită. Cert este că, după accident, cântăreţele au apărut fără mască, pentru că moartea cos­tumierei a survenit în pauză, iar noi, fiind în temă, din păcate, după ex­perienţele amare, n‑am îngăduit nimănui să intre aici. Spectacolul s‑a desfăşurat în continuare cu aceleaşi costume, n‑am vrut să risc ni­mic, maximum atât să ni se spună că suntem lipsiţi de fantezie, pentru că folosim aceleaşi costume şi în actul doi… Preferabil…

– Spuneţi‑mi, vă rog, cealaltă mască, cea neotrăvită este aici?

– Desigur – zise directorul – analizele s‑au făcut pe loc şi cei de la laborator n‑au luat decât masca otrăvită.

– Aş putea să vă rog să‑mi împrumutaţi masca pentru o zi‑două ? – în­treabă Morgan, deşi ştia că putea ordona să i se dea obiectul, dar îl găsi pe director plin de solicitudine, nu vroia să îl supere.

– Desigur – răspunse cu amabilitate – dacă credeţi că vă va ajuta !?

– Nu ştiu, vă voi ţine la curent cu cele ce urmează, în special cu des­coperirile mele (în ipoteza în care vor fi) – spuse inspectorul.

Morgan se îndreptă către locuinţa Clarei Bloch; hotărî să îi vor­bească. Avea impresia că se mişcă într‑o lume de fantezie, de vis, unde faptele nu prea au multe de spus. Încercă să pătrundă în aceasta lume minunată şi se străduia să înţeleagă logica sui generis a atmosferei particulare pe care i‑o transmitea cercul artiştilor în care se învârtea de la o vreme încoace.

Clara locuia singură într‑un apartament spaţios, mobilat cu gust; îl primi pe Morgan în camera de zi. Pianul – un Bösendorfer superb – ocupa locul central, flori şi mult verde constituiau punctul de atracţie, echilibrând severitatea pianului închis, mare şi negru. Clara era tânără şi frumoasă. „Ciudat – gândi Morgan – totdeauna mi‑am imaginat că toate cântăreţele sunt voluminoase şi constat că, de când cu «misterele operei», întâlnesc doar tinere subţirele“… Hotărât îi făcea plăcere să o privească pe Clara. „Ce‑ar fi să mă îndrăgostesc de ea – îşi puse întrebarea – la urma urmei şi noi suntem oameni ?…“

– Domnişoară Bloch, vă mulţumesc că aţi acceptat să mă primiţi – zise cu voce tare – aş vrea să vă rog să ne ajutaţi în ancheta cazului !

– Desigur ! – veni răspunsul. Dacă credeţi că informaţiile mele vă vor fi de folos, vă rog întrebaţi‑mă !

– Presupun, cunoaşteţi antecedentele cu toate amănuntele, nu ?

– Desigur, au fost otrăvite două dintre colegele mele şi costumiera; le‑am cunoscut foarte bine. Idee n‑am cine ar fi putut avea vreun motiv să le ucidă ! Ce urmăreşte asasinul ? Profită de pe urma lor ? Aţi reuşit să aflaţi ceva ?

– M‑aş lauda dacă aş spune că înţeleg mobilul crimelor. Mă aflu aici ca să vă rog să mă ajutaţi. Aţi putea să‑mi spuneţi dacă această mască este cumva cea pe care ar fi urmat să o purtaţi în seara premierei când au ucis‑o pe costumiera dumneavoastră ? – întreabă Morgan scoţând din buzunar o bucată de material negru lipit pe un carton din care era conturată o pereche de ochelari de tipul celor pe care copiii îi poartă la balul mascat de la şcoală.

Clara luă în mână obiectul, îl studie cu atenţie apoi spuse:

– Nu ! Nu îmi aparţine ! Îmi amintesc perfect că la repetiţia generală am purtat o mască care avea iniţialele mele brodate pe partea in­te­rioară cu aţă neagră, pentru ca să nu se vadă, dar pentru ca să nu le con­fundăm, întrucât colega mea fusese atât de răcită la ora respectivă, încât mi‑a fost teamă să nu mă molipsesc de la ea. N‑am vrut să port masca ei.

– Sunteţi sigură ? – o întreabă vădit îngrijorat Morgan.

– Absolut sigură – zise Clara – dar de ce este atât de important? Vreţi să insinuaţi… Ah ! Doamne ! Înţeleg ! Masca mea este cea otrăvită ! De ce au vrut să mă ucidă ? Şi cine !?

– Distinsă domnişoară ! Voi afla în curând tot ce se petrece cu aceste otrăviri ! Vă promit ! Vreau să vă spun că vă admir foarte mult pen­tru curajul deosebit în aceste clipe dificile pentru dumneavoastră ! Spuneţi‑mi, vă rog, care este următorul spec­tacol în care cântaţi în viitorul apropiat?

– Mi s‑a cerut să o înlocuiesc pe Thalia Lang la premiera operei „Tra­viata“ de Verdi, spectacol care se montează în curând cu regie destul de „modernizată“ – peste aproximativ o lună. Voi cânta rolul Vio­lettei, fiindcă Thalia a primit o ofertă peste hotare şi n–a vrut să re­fuze. Am înţeles de ce întrebaţi; vom fi cu ochii în patru şi poate, cu această ocazie, vom pune mâna pe ucigaşi !

– Cine este regizorul spectacolului ?

– Acelaşi Emanuel Field, dar este prezent şi Franco, Peter şi, de asemenea, Ida.

– Am senzaţia că sunt nedespărţiţi ! La toate spectacolele de până acum – de când urmărim cazul – au lucrat împreună.

– Da ! – spuse Clara. Adevărul este că se lucrează foarte bine cu ei !

– Vom vedea ! – îngână mai mult pentru sine Morgan cu dublu înţeles…

* * *

Morgan îl întâlni pe Franco da Rozzi la o cafenea plăcută, cu at­mosferă romantică şi cu un pianist care cânta în surdină melodii vechi şi noi, spre a‑i alinta pe cei ce vor să se recreeze puţin din stresul cotidian. Da Rozzi era într‑adevăr foarte simpatic, Morgan constată că şi arăta foarte bine. Era un bărbat frumos înalt, tânăr, care cu siguranţă plăcea femeilor. Nu era însurat, deci, probabil, era ţinta tinerelor care vroiau să se mărite.

– Mă bucur că, în sfârşit, mă căutaţi şi pe mine – spuse da Rozzi în loc de „bună ziua !“ – începusem să cred că nu vă interesează părerea mea în această „afacere“, deşi eu sunt acela care pot să vă dau toate amănuntele de care aveţi nevoie ! Credeţi‑mă, îi cunosc pe toţi tipii ăştia care circulă prin lumea artistică ! Ce vă interesează întâi şi întâi ? – îi adresă întrebarea lui Morgan.

– Mă interesează tot ce credeţi că ar fi important – răspunse Morgan.

– În ordine ! – exclamă Franco da Rozzi – atunci, ascultaţi‑mă: în lumea operei toţi se urăsc, deşi, desigur, aparenţele par a fi agreabile; adevărul este însă că rivalităţile ascunse şi cele nedisimulate stăpânesc relaţiile dintre oameni. Pentru succes, oamenii ăştia sunt capabili de orice! Ce părere aveţi despre faptul că toate victimele sunt soprane ? Costumiera a murit din greşeală, nu credeţi ?

– Desigur, sunt convins că au vrut s‑o ucidă pe Clara – răspunse Morgan.

– Buuun! Să trecem mai departe! Ştiaţi, de exemplu, că Peter Baar este obsedat de ideea că blondele îi vor răul? A avut o mare dragoste în tinereţe, a fost maltratat de către iubita lui, care trebuia să‑i devină soţie, dar l‑a trădat, domnule inspector ! S‑a măritat cu un tip bogat, urât şi bătrân, l‑a părăsit în pragul nunţii ! De atunci este obsedat ! Vă spun, eu ştiu, pentru că lucrez cu el de mult timp. Tipul este un exaltat fără pereche, dar, recunosc, un exaltat talentat ! Ha, ha, ha ! Şi ideea cu borghinina asta ! Demnă de el ! Á propos, asta îmi aduce aminte de un banc vechi pe care presupun îl cunoaşteţi: un bărbat merge la farmacie şi cere, să zicem, o porţie de borghinină, ca să fiu în temă. Farmacistul îi cere reţeta, la care tipul spune: „Reţetă nu am, dar am adus poza nevestei!“

– Văd că umorul dumneavoastră este chiar negru – spuse Morgan. Dacă am înţeles bine, vreţi să insinuaţi că Baar este asasinul? Ideea nu mi se pare verosimilă: Baar este căsătorit, soţia lui este o femeie ado­rabilă – am văzut‑o la premiera din Capitală, i‑am văzut împre­ună, păreau foarte fericiţi !

– Nu contest o clipă cele spuse de dumneavoastră, dar eu îl consi­der pe Peter un fel de schizofren, deci n‑ar fi exclus să acţioneze în sub­conştient… Ar trebui să‑l arestaţi, cu ocazia asta am scăpa şi noi de el ! Este un tip imposibil ! Absolut imposibil !

– Domnul meu, partea tehnică ar trebui să mi‑o lăsaţi mie – spuse Mor­gan ridicându‑se. Vă mulţumesc mult pentru toate informaţiile relatate, voi ţine cont de ele, cu siguranţă !

* * *

Soţii Baar l‑au invitat pe Morgan la reşedinţa lor, care era situată în mijlocul unul parc splendid; vila se afla în vecinătatea Muzeului de Artă şi în apropierea Facultăţii de Litere. Mai erau câteva vile frumoase răspândite pe aleile parcului, dar suficient de departe unele de altele, pentru că să creeze impresia, fiecare dintre ele, că sunt singurele stăpâne ale peisajului superb care le înconjoară.

Morgan sună la uşa impozantă a vilei, Sharon îi deschise:

– Bine aţi venit, domnule inspector ! – îl întâmpină cu un zâmbet plăcut.

Sharon era o femeie frumoasă, deosebit de plăcută de la prima vedere.

– Mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră ! – replică Morgan. Maestrul Baar este acasă?

– Coboară numaidecât – spuse Sharon – este cufundat într‑una din partiturile lui, ştie că aţi sosit, îşi termină lectura în câteva minute şi vine. Până atunci, permiteţi‑mi să vă ofer ceva de băut ! Cognac? Whisky ?

– Nu, mulţumesc ! Eventual o cafea – ceru Morgan, în timp ce gândi că este plăcut să fii în compania ei. Îşi surprinse un gând năstruşnic care‑i zburda în imaginaţie: „Ce păcat că Sharon este soţia lui Baar, aproape că aş consimţi să‑mi sacrific libertatea pentru ea“, îşi formulă senzaţiile în timp ce aştepta cafeaua.

Sharon reveni cu două ceşti fine de porţelan la care adăugă şi câteva fursecuri. Se aşeză pe un scaun cu mişcări lente – aproape lascive – gândi Morgan – şi aştepta întrebările.

– Le‑aţi cunoscut pe victime ? – începu Morgan.

– Da ! Am cunoscut‑o pe Victoria şi pe Doris. Costumiera îmi este totalmente necunoscută, cel puţin după fotografiile pe care le‑am văzut.

– Aţi vrea să‑mi spuneţi câteva cuvinte despre ele?

– Maximum impresiile mele vi le pot împărtăşi – zise Sharon –, fiindcă nu pot pretinde că le‑am cunoscut prea bine; Victoria a fost o fiinţă plăcută, dar Doris, din câte ştiu, era o insuportabilă. Desigur, firea nu are nimic în comun cu partea profesională a personalităţilor, dar presupun asta vă interesează mai mult decât faptul că amândouă fuseseră cântăreţe foarte bune ?

– Desigur, m‑ar interesa mult care a fost felul relaţiilor lor cu anturajul !

– Repet, Victoria avea simţul adaptării la situaţiile deosebite, dificile, în care se afla des; ştiţi, când ai turnee, te întâlneşti mereu cu oameni noi. Eu îl însoţesc adesea pe Peter şi îmi dau seama că nu este uşor să tratezi cu oamenii cu care ai repetiţii, de la care ai pretenţii – artistice, fireşte – fără să lezezi sensibilităţile. Artiştii sunt foarte susceptibili, în general, aş spune dificili. Poate Victoria era excepţia, şi nu Doris ! În orice caz, ea, Doris, nu prea era agreată de către colegi – din câte ştiu. În schimb, Victoria era adorată de toţi. Vreau să vă mai spun ceva înainte de a veni soţul meu, deşi va suna foarte ciudat, dar să nu uităm, eu sunt de partea legii, în calitate de avocată: domnule Morgan, eu sper că Peter nu este implicat în aceasta afacere groaznică, dar el este un om deosebit de dificil ! Nu pot să afirm că relaţiile lui ca aceste două dive au fost bune ! Dimpotrivă ! Le‑a urât de‑a dreptul ! Dar iată că vine! Peter, dragul meu – i se adresă lui Baar – domnul inspector ar vrea să‑ţi pună câteva întrebări.

– Vă rog, exercitaţi‑vă funcţia ! – începu Baar. Vă stau la dispoziţie ! Dar, da­că vreţi să vă informez asupra victimelor, să ştiţi că erau nişte vipere şi u­na şi cealaltă. Interesant, prima colaborare a fost bună, dar de la a doua ne‑am certat ! Erau obraznice, nu voiau să mă asculte ! La urma urmei, eu şi nu­mai eu !! sunt acela care coordonează întregul ansamblu ! Rolul dirijorului, mai ales într‑o operă, este primordial ! Dar ele vor să fie independente! Să fa­că ce vor… Groaznic, domnule, groaznic ! Cântăreţele astea sunt toate la fel !

– Aveţi vreo idee cine putea să le fie amândurora duşman de moarte? – întrebă Morgan contrariat de ceea ce auzise.

– Oricine, domnule ! Oricine care avea vreun contact cu ele ! Erau in­suportabile, şi Victoria şi Doris. Nu mă mir că cineva a vrut să ter­mine cu obrăzniciile lor. Eu nu le plâng, domnule Morgan !

– Mărturisesc, opiniile dumneavoastră sunt foarte originale… ca să mă exprim eufemistic – consideră inspectorul. Vă rog să ne staţi la dispoziţie în continuare pentru eventuale completări – adăugă.

– Desigur, spuse surprinzător de blând dirijorul, după ce îşi scoase năduful – ne va face plăcere să vă revedem.

– Mulţumesc – zise Morgan. „Ciudaţi oameni artiştii ăştia – con­tinuă în gând – se pare că privesc mult mai egocentric şi egoist lumea decât noi ceilalţi“.

Morgan ajunse acasă răvăşit; nici informaţiile pe care le primise, nici speculaţiile nu conduceau nicăieri; adevărul este că mai avea de vorbit cu regizorul, pe care nu îl întâlnise încă. „Urmează ! – conchise Morgan –, dar va trebui să mă grăbesc, dacă nu mai vreau victime“. Zbârnăitul telefonului îl readuse la realitate.

– Domnule Morgan – auzi un glas de femeie vădit transformat – vreţi să aflaţi câte ceva despre cazul pe care îl cercetaţi ?

– Desigur ! Cu cine vorbesc ? – întrebă Morgan.

– Nu contează, domnule ! – răspunse interlocutoarea. Important este să mă ascultaţi, pentru că eu vă pot ajuta; ştiu cine este ucigaşul. Ascultaţi‑mă cu atenţie: toate aparenţele vă conduc către Peter Baar; motivele le cunoaşteţi, nu are rost să mai revenim. Dar nu el este asasinul. Asasinul este o femeie, pe nume Brenda Brook, o ziaristă care scrie şi cronici muzicale pe un limbaj mai mult decât ascuţit… Nu mă întrerupeţi, vă rog, urmăriţi‑mă cu atenţie !

Morgan nu îndrăzni să spună nimic, dar avu prezenţă de spirit şi apăsă pe butonul automatului, pentru a înregistra convorbirea.

– Deci Brenda Brook, ştiind de povestea lui Baar din tinereţe, a însecenat crimele astfel, încât totul să pară făcut de el. Nu trebuie să mă întrebaţi de ce, vă voi spune: Brenda, şi ea blondă, fusese îndrăgostită de Peter, desigur şi el a iubit‑o cândva, i‑a promis că se va însura cu ea, dar până la urmă a părăsit‑o. Banal, nu‑i aşa ? numai că Brenda îşi părăsise familia pentru el, familie însemnează soţ şi doi copii mici. Ei bine, după această afacere, după ce Baar o părăseşte, Brenda, în disperare, vrea să revină la soţ şi copii, dar el nu o mai reprimeşte… Ce îi mai rămâne Brendei ? Nimic altceva decât să se răzbune ! Cum se poate răzbuna mai bine decât cu o înscenare în care toate probele – sau cel puţin aparenţele – să conducă spre dirijor ? Cu atât mai mult, cu cât toată lumea cunoaşte povestea lui Peter Baar cu tânăra blondă care îl părăseşte după ce fuseseră logodiți ! Şi pentru cine? Îl părăseşte ca să se mărite cu un bătrân – dar foarte bogat – director de bancă… Restul este treaba dumneavoastră !

Convorbirea, mai precis monologul, luă sfârşit, interlocutoare închise aparatul. Morgan se simţea derutat. Ideea părea oarecum verosimilă, dar îşi punea întrebarea cine ştie de toată această poveste şi, dacă ştie, de ce nu vine să îi spună personal !? Poate la telefon era însăşi Brenda, care, povestindu‑i istoria cu răzbunarea, de fapt, vrea să îi sugereze că ucigaşul este însuşi Baar ? Inspectorul se simţea ca într‑o cursă; nimic nu mai era logic, nu ştia ce să creadă… Îl sună pe regizorul Emanuel Field şi îi ceru o întâlnire.

Field era un bărbat pe la vreo cincizeci de ani, scund, simpatic şi serios. Îl întâmpină pe Morgan la intrarea artiştilor. Conveniseră să se întâlnească la faţa locului, poate vor afla unele amănunte noi în legătură cu povestea complicată a otrăvirilor… Stăteau de vorbă în cabina regizorului. Morgan hotărî că poate avea încredere în Field şi îi relată starea lucrurilor, inclusiv misteriosul telefon. Aşteptă comentariile regizorului.

– Domnule Morgan, eu sunt un simplu amator, dar vreau să vă atrag atenţia asupra unui lucru care ar putea fi important. Nu uitaţi că ideea răzbunării poate veni şi din partea soţului Brendei, care şi el a suferit cumplit din pricina lui Peter. Eu îl cunosc pe Baar, este într‑adevăr un tip exaltat, poate că ar fi fost capabil şi să ucidă, dar sunt absolut convins că nu vrea să‑şi pericliteze căsnicia, care este fericită. Dacă tot acest coşmar s‑ar fi desfăşurat cu câţiva ani în urmă, când încă Peter nu o avea pe Sharon, aş fi fost aproape convins că el este autorul. Ştiu că era obsedat de ideea blondelor, mai exact a cântăreţelor blonde de când Silvia l‑a părăsit, dar acum nu cred că mai are vreo importanţă. Toate indiciile ar putea, repet, ar putea conduce către el, fiind atât de impulsiv cum l‑aţi cunoscut ! Vă spun, acum este fericit cu Sharon. Faptul că le‑a făcut cu ou şi oţet pe sărmanele victime nu spune nimic. Este felul lui de a fi ! Complicat ! Dacă cineva îndrăzneşte să‑şi susţină părerea – contrară lui, bine­înţeles – riscă să intre pe lista neagră şi atunci s‑a terminat cu el ! Rea­litatea nu are nimic comun cu ficţiunea, care se instalează în imagi­naţia lui şi nimeni, dar absolut nimeni, credeţi‑mă, nu‑l va putea con­vinge să privească în faţă adevărul, pe care – altminteri – şi el îl vede. În schimb, soţul Brendei, care este medic veterinar ! ar putea avea ceva comun cu afacerea asta tristă.

– Poate că greşesc, dar am impresia că începe să se clarifice tabloul – zise Morgan. Voi porni pe pista otrăvirii – gândi. Vă mulţumesc mult pentru această întrevedere – zise cu glas tare. Mi‑a fost de mare folos.

– Mi‑a făcut plăcere să vă cunosc – replică Field.

* * *

Morgan se duse la Biblioteca Ştiinţifică din oraş, să adune date despre borghinină; află cu surprindere că soluţia concentrată se foloseşte în chirurgia veterinară pentru anestezii totale, dar numai pentru… hipopotami ! Află, cu aceeaşi ocazie, că în oraş, fiind o grădină zoologică mare, care avea chiar şi o rezervaţie de hipopotami, exista şi un medic veterinar care era angajat permanent. N‑a con­stituit o surpriză să afle că medicul veterinar este ex‑soţul Bren­dei… Va trebui să afle cum ajunsese otrava în cabină…

* * *

Morgan îşi făcu un plan; era convins că ucigaşul trebuie prins asupra faptului. Altfel, nu va putea dovedi nimic. Era convins, de ase­menea, că la premiera operei „Traviata“, asasinul are să‑şi facă apariţia. „Voi acţiona în două direcţii – îşi făcu planul – pe de o parte, voi face câteva percheziţii clandestine la domiciliul suspecţilor, adică Brenda Brook, Peter Baar şi medicul veterinar, Rafael Klimm; pe de altă parte, voi instala în cabina solistei camere de luat vederi şi făptaşul va fi prins în flagrant. Este singura posibilitate să se termine cu coşmarul ăsta!“.

Percheziţiile se soldară cu câteva surprize: la domiciliul dirijorului, unde oamenii lui Morgan „au făcut o scurtă vizită“ într‑o seară când soţii Baar erau la operă. S‑a găsit o sticlă impresionant de mare de borghinină, locul în care se afla otrava era destul de banal, era printre lucrurile de dereticat, soluţii pentru spălarea geamurilor şi alte ustensile care erau, probabil, folosite destul de rar. Otrava s‑a găsit şi la locuinţa ziaristei, Brenda Brook, în cantităţi considerabile, de asemenea în stare concentrată. Interesant, locul otrăvii era acelaşi: printre obiectele casnice destinate curăţeniei. În schimb, veterinarul nu avea acasă nici urmă de borghinină; ceea ce însă era de‑a dreptul ciudat era faptul că otrava lipsea şi din incinta cabinetului veterinar de la grădina zoologică unde lucra Klimm. Stând de vorbă cu colegii săi de la poliţie, Morgan află că medicul reclamase cu câteva luni în urmă dispariţia otrăvii, „cazul“ era în cercetare. „În loc să se simplifice, lucrurile par a se complica“ – conchise Morgan.

* * *

Data premierei se apropia şi Morgan, în modul cel mai secret posibil, reuşi să instaleze camerele de luat vederi în spatele culiselor; n‑a vrut să rişte, a pus mai multe aparate decât ar fi trebuit în mod logic, dar se gândea că – fiind vorba de electronică – n‑ar fi exclus să intervină vreun defect nedorit, şi atunci „Traviata“ se va termina cu o nouă tragedie. I se strânse inima la gândul că de data asta victima ar putea fi Clara…

Sosi ziua cea mare, forfota din preajma premierei fu de nedescris. Morgan, care ţinea să fie prezent în mod discret, urmărea desfăşurarea „acţiunii“ din cabina directorială, unde fuseseră instalate aparatele care transmiteau non‑stop tot ce se întâmplă în spatele culiselor şi în cabina solistei. Morgan, învăţându‑şi „lecţia“, hotărî ca de data aceasta, în conformitate cu desfăşurarea acţiunii operei, din punct de vedere „logic“, asasinul ar trebui să impregneze batista cu care Violetta apare în ultimul act, batista care îi serveşte în repetate rânduri, când „tusea tuberculozei contractate“ o chinuie. Era sigur că asasinul conta pe acest tablou din ultimul act, când Violetta îşi ţine batista la gură de câteva ori. Morgan văzuse – discret – câteva repetiţii; nu vroia să atragă atenţia asasinului; dacă se rata această ocazie, cine ştie ce avea să mai urmeze…

Morgan stătea în compania regizorului Emanuel Field, pe care îl rugase – având încredere în el – să‑l însoţească pe tot parcursul serii; intenţiona, de asemenea, să identifice persoanele care aveau să‑şi facă apariţia în cabina Clarei. Se apropia ora începerii spectacolului, Clara îşi făcuse deja vocalizele spre a se încălzi şi stătea în cabina ei cu partitura în mână, probabil pentru a mai recapitula câte ceva; era îm­brăcată pentru actul întâi şi Morgan constată din nou că îi face plă­cere să o privească. O considera chiar frumoasă. „Ce ochi stră­lucitori are ! – îşi spuse cu multă afecţiune ‑ Să ucizi cu sânge rece o floare superbă a tinereţii! ?“ – se cutremură inspectorul.

– Domnule Morgan, începe spectacolul nostru ! – îl trezi la realitate Field. Brenda a intrat la Clara să‑i spună „Succes !” Un lucru foarte obişnuit, vor mai veni şi alţii care ţin la ea.

Într‑adevăr, veni dirijorul, Ida, alţi oameni ai teatrului de operă, toţi voiau să‑i dorească succes Clarei, care se bucura de simpatia tu­turor celor ce o cunoşteau. Până şi Sharon Baar şi‑a făcut apariţia cu un buchet de flori în mână. Cele două femei schimbară câteva vorbe de circumstanţă, după care Clara rămase singură, concentrându‑se asu­pra rolului care o aştepta. Până la începerea spectacolului rămaseră doar zece minute. Nu se întâmplă nimic deosebit în cursul actului întâi, nu în pauză. Morgan nu îşi dezlipea privirea de pe ecranul televizorului, care îi transmitea imagini din cabina Clarei; avea certa senzaţie că se va întâmpla ceva şi nu voia să rişte nimic. Începuse actul al doilea, se apro­pia chiar de sfârşit, când, la un moment dat, s‑a deschis uşa cabinei şi femeia de serviciu a intrat cu o sticlă în mână. Era o sticlă mică, care conţinea un lichid de culoare închisă.

Borghinina ! – exclamară cei doi bărbaţi aproape simultan.

– Cine este femeia? – întrebă Morgan.

– Femeia de serviciu a Operei, mai precis al Idei Wolf, fiind o veche cunoştinţă. Ea i‑a aranjat un fel de slujbă la Operă, pentru ca să aibă din ce trăi, fiind săracă. Vedeţi ce face?

– Văd – mormăi Morgan – toarnă conţinutul asupra batistei pe care Clara va trebui s‑o folosească în ultimul tablou al operei !!! Vă pă­răsesc, vă rog, nu divulgaţi nimănui cele văzute, până la sfârşitul spectacolului voi afla cine este autorul asasinatelor. Îmi este greu de crezut că această sărmană făptură a plănuit uciderea divelor… Cineva o plăteşte, probabil bine, pentru serviciile prestate.

– Mergeţi liniştit şi salvaţi‑o pe Clara. Eu rămân la post şi nu spun nimănui nimic până nu îmi daţi voie ! – zise Field.

* * *

Morgan o reţinu pe femeia de serviciu pentru un prim interogatoriu. Fe­meia recunoscu imediat tot ce făcuse şi îi spuse lui Morgan un nu­me… Numele fusese cunoscut inspectorului… După aceea, puse batista otrăvită într‑un săculeţ de plastic. Batista, care friza graniţa dintre kitsch şi prost gust, fiind de culoare portocalie cu dantelă neagră, probabil pentru a putea fi remarcată din cele mai îndepărtate unghiuri ale sălii de spectacol, era prevăzută şi cu o ştampilă uriaşă în mijloc, spre a‑i marca apartenenţa… „Cine ar duce acasă aşa o porcărie?“ – se întrebă inspectorul – şi trimise la poliţie principalul „corpus delicti“. Ceru apoi alte două batiste identice de la magazia operei; în pauză îi relată pe scurt Clarei povestea batistei şi faptul că era în afara pericolului.

Rămase cu femeia de serviciu într‑o cabină nefolosită în spectacol, pe tot parcursul ultimului act, spre a afla cât mai multe amănunte şi ieşi victorios, înainte de final, după ce o predase pe Bonnie unui poliţist che­mat telefonic; acesta îi puse cătuşele şi o transportă la comisariatul central.

Morgan văzu ultimele câteva minute ale premierei din loja centrală, care se afla la etajul întâi. Se aşeză în mijloc, între directorul Operei şi doamna Berl. Schimbară câteva cuvinte de circumstanţă, după care Morgan hotărî să nu deranjeze audiţia. Nu uitase faptul că doamna Flora Berl nu vrea să vorbească în timpul „muzicii divine“…

Clara a cântat foarte frumos, a avut un mare succes, a primit aplauze îndelungate la scenă deschisă. A „murit“ conform scenariului, după ce a cântat ultima arie tuşind, cu batista la gură. Spectacolul a fost foarte reuşit, ovaţiile publicului nu conteneau. Au apărut în faţa cortinei toţi protagoniştii, iar la sfârşit, dat fiind că ea susţinea rolul principal, în ropotele aplauzelor, a apărut strălucitoare Clara. Flora Berl împietri, apoi începu să gâfâie, ca şi cum i‑ar fi fost greu să respire.

– Doamnă Berl, luaţi batista asta! – o îndemnă Morgan, apropiindu‑i batista portocalie cu dantelă neagră şi ştampila uriaşă în mijloc, imposibil de confundat. Este impregnată cu mentă! Are să vă facă bine!

– Nu ! Nu ! – protestă vehement Flora, acoperindu‑şi faţa cu mâinile. Nu mai am nimic ! Lăsaţi‑mă în pace !

– Puteţi folosi batista liniştită, doamnă – zise cu maliţie inspectorul. Cea otrăvită se află la Poliţie !

– Ce vreţi de la mine ? – întrebă disperată Flora Berl.

– Veţi afla în curând – replică Morgan. Vom merge la comisariat, unde vă aşteaptă o bună prietenă, pe nume Bonnie, cu care vom de­păna amintiri…, adăugă cu cinismul său caracteristic.

* * *

Morgan se simţea în largul său. A rezolvat cazul, a salvat‑o pe Clara de la o moarte sigură, iar acum, în compania unor prieteni, va relata derularea întregii acțiuni cu amănunțime pentru toată lumea. Petrecerea era la Clara, ea îl invitase pe Morgan, pe soţii Baar, pe regizor şi asistenta sa, pe Franco da Rozzi, precum şi câţiva prieteni mai vechi, printre care şi pe Brenda Brook. Clara se temea că Brenda şi Peter nu vor să se întâlnească, dar timpul a estompat conflictul. Era pentru prima dată că erau în aceeaşi societate, părea că animozităţile nu mai sunt relevante.

– Eu nu înţeleg nimic din toată povestea asta ! – zise Franco. Mor de ciudă că nu am rezolvat eu cazul !

– Totul este foarte simplu după ce descoperi adevărul – spuse Morgan –, dar până atunci am avut parte de multe nopţi nedormite… Voi începe cu relatările, dacă îmi permiteţi ! Flora Berl, după cum bine ştiţi, este o cântăreaţă – soprană – care de câţiva ani are probleme vocale, nu întotdeauna, doar uneori. În câteva spectacole a cântat slab, chiar foarte slab – martoră îmi este doamna Brook– nu‑i aşa ?!

– Într‑adevăr – încuviinţă Brenda – îmi aduc aminte că a cântat în „Boema“ rolul Mimi, a fost o catastrofă ! Am şi scris atunci un articol în care am desfiinţat‑o!

– Exact ! – reluă Morgan. De atunci, Flora Berl n‑a mai primit nici un rol ! Şi a jurat să se răzbune. Aproape că i‑a reuşit scenariul… Să revenim însă ! Flora Berl a cunoscut‑o pe Bonnie, dar a cunoscut bine şi vieţile multora dintre dumneavoastră. A hotărât să profite de informaţiile care îi stăteau la dispoziţie şi a construit un plan de bătaie care, trebuie să recunosc, a funcţionat – din păcate – prea bine, fapt este că avem trei victime. Planul ei era sofisticat, dar eficace pentru ea. Ar fi rezolvat două lucruri: pe de o parte, încerca să le înlăture pe cântăreţele rivale, iar, pe de altă parte, s‑ar fi răzbunat pe Brenda pentru articolul care a desfiinţat‑o ca solistă. Procedeul a fost şi mai sofisticat, dar ea, dat fiind că era familiară în lumea operei, ea însăşi cântase rolurile respective ‑ aţi observat că victimele era toate pe acelaşi rol cu ea – cunoştea şi tabieturile instituţiei, erau lucruri de rutină, de pildă folosire evantaiului în „Tosca“, sau a batistei, în „Traviata“. Otrava provenea de la doctorul Klimm, pentru că Bonnie făcea curăţenie la câteva familii, printre care şi cea a veterinarului. Era „fată în casă“ la Brenda, la soţii Baar şi, evident, la Flora Berl.

– Ce a determinat‑o să ne trădeze? – întrebă Sharon. Noi toţi am fost foarte umani cu ea !

– Doamnă, cred că nu vă va surprinde dacă răspunsul meu va consta într‑un singur cuvânt: banii ! Banii au determinat‑o să facă abstracţie de caracteristici – aş spune elementare ale relaţiilor umane. Dar ştiţi dumneavoastră, banii constituie duşmanul principal al normelor morale. Deci Bonnie are acces la toate încăperile celor amintiţi. Fură borghinina doctorului, depune o parte la Brenda, o altă parte la soţii Baar – „corpus delicti“ pentru planul Florei – iar operaţiunea în sine o face fără dificultate, pentru că, beneficiind de mila Idei, este prezentă şi la Operă. Primeşte leafă dublă sau chiar triplă, fiindcă Flora nu se zgârceşte când e vorba despre o nouă crimă… Planul Florei a fost verosimil; cine îi dă importanţă femeii care se învârte pe acolo tot timpul? Ea poate trece neobservată – ceea ce s‑a şi întâmplat – spre a impregna cu soluţia concentrată de borghinină obiectele destinate a fi sursa morţii ! Ingenios, nu ? La un moment dat, ca să se asigure că ancheta se va desfăşura în direcţia dorită, Flora îmi telefonează de la un aparat public cu vocea contrafăcută şi îmi „relatează faptele“ potrivit cărora asasina este Brenda, dar ea înscenează crimele astfel, încât toate aparenţele să conducă spre Peter Baar… S‑a asigurat în acest sens, ascunzând otrava – unde ? – în locurile în care Bonnie era „stăpână“, adică în resortul de curăţenie. Spera ca mai repede sau mai târziu să se cerceteze „drumul otrăvii“. Doctorul Klimm ne‑a venit în ajutor în acest sens, anunţând la poliţie dispariţia borghininei din cabinetul său de la clinica veterinară a grădinii zoologice – unde – aţi ghicit ! –Bonnie făcea curăţenie. Flora a plănuit totul până în cele mai mici amănunte, dar a ignorat faptul că astăzi există mijloace moderne care se pun în funcţiune, dacă este necesar şi camerele de luat vederi ne vor spune tot ce vrem să ştim ! Bine că s‑a terminat – îşi încheie expunerea Morgan. Vreau să vă mulţumesc pentru cooperare, vă mulţumesc din toată inima tuturor !

– Şi noi vă mulţumim – răspunse Clara – eu în mod deosebit, pentru că mi‑aţi salvat viaţa ! Vă rugăm să acceptaţi o invitaţie la următoarea premieră, care va avea loc luna viitoare. Este vorba despre „Trubadurul“ de Verdi – adăugă.

– Voi veni cu multă plăcere – zise Morgan – voi avea în sfârşit ocazia să pot savura interpretarea, fără să am emoţii că moare cineva…

– Greşiți ! – interveni Franco da Rozzi – în opera „Trubadurul“ Clara nu moare singură, voi muri şi eu. Dar nu vă impacientaţi, voi reînvia la sfârşitul spectacolului, ca să mulţumesc publicului pentru ovaţii… dacă voi cânta frumos…

REFUGIU ÎN MUNȚI

Caroline Hurt îşi scoase vălul negru, îl puse cu grijă la loc, în dulap, şi deschise scrisoarea pe care o adusese de la căsuţă poştală pe care o închiriase împreună cu micul apartament situat în munţi. Începu să citească:

Caroline, draga mea,

Vreau să‑mi exprim încă o dată profunda compasiune pe care o resimt, vreau să te asigur de toată solicitudinea mea în circumstanţele în care te afli. Înţeleg perfect că vrei să fii singură, motiv pentru care ceri corespondenţa la căsuţa poştală, spre a te izola în marea ta durere. Presupun că ai reuşit să păstrezi în secret adresa, pentru ca să poţi rămâne singură, deşi cred că ţi‑ar face mult bine să te revezi cu prietenii tăi, cei care ţin mult la tine ! Dar, desigur, tu ştii ce îţi face mai bine… Moartea subită a scumpului tău soţ te‑a descumpănit într‑atât, încât ai vrut să evadezi din mediul în care trăiai fericită cu el. Pot să înţeleg, dar, te rog, nu exagera ! Ştiu cât este de greu pentru tine, ştiu că vrei să fii singură, dar tu, care eşti o fiinţă atât de sociabilă, nu poţi rămâne în solitudinea autoimpusă prea multă vreme! Vreau să‑ţi spun că poţi conta pe mine.

Dacă vrei, scrie‑mi. Dacă nu‑mi vei răspunde, te voi înţelege.

Ai grijă de tine şi întoarce‑te cât mai curând acasă, la prietenii tăi care te iubesc!

A ta Emily

George Hurt fusese un om deosebit de bogat. Moştenise o avere considerabilă de la un unchi al cărui nepot preferat era, iar el reuşise să mai adauge câte ceva la suma iniţială, pentru că fusese un om de afaceri deosebit de informat şi de abil. Murise subit, în urma unui stop cardiac, la numai cincizeci de ani. Trăise foarte fericit în compania soţiei, care era cu zece ani mai tânără decât el. Copii nu aveau, dar erau înconjuraţi mereu de prieteni şi distracţiile nu lipseau. Caroline era cea care organiza petrecerile în vila luxoasă a perechii; în timpul în care soţul ei era ocupat cu afacerile înfloritoare, ea se dedica unor ac­ţiuni de caritate, cu mult succes, fiindcă doamna Hurt era o fiinţă agre­abilă, făcând‑se iubită de toţi cei care o cunoşteau. Când soţul ei a murit subit, Caroline, în marea ei disperare, a hotărât să părăsească vila şi prietenii; după înmormântare şi citirea testamentului, care îi trans­mitea întreaga avere a soţului, a luat primul avion, instalându‑se într‑un a­partament fără telefon, într‑un orăşel pitoresc din nordul îndepărtat al ţării într-o zonă pastorală montană.

Caroline puse scrisoarea lângă celelalte; obişnuia să primească, aproape zilnic, telegrame sau scrisori pline de compasiune de la nume­roşii lor prieteni. Nu răspundea la scrisorile primite, conta pe înţelegerea amicilor care, se pare, respectau cu multă bunăvoinţă hotărârea ei de a rămâne singură cu marea durere. Ieşea în fiecare zi din casă, mergea la poştă şi trecea pe la magazinele din centrul orăşelului, ca să‑şi cumpere câte un parfum scump sau câte o bijuterie sobră; era de părere că aceste „flecuşteţuri“ – cum îi plăcea să spună – îi priesc. Ridicau moralul. Era îmbrăcată mereu în negru, îşi asorta taiorul cu o pălărie cu voal, stârnind admiraţia tacită a localnicilor.

Caroline Hurt arăta bine. Dincolo de doliu, era conştientă de faptul că este foarte bogată, savura ideea că nu are probleme, poate cheltui cât vrea, chiar dacă va trăi până la adânci bătrâneţi.

* * *

Întorcându‑se din plimbarea de fiecare zi, Caroline abia intră în holul micului apartament, când cineva sună la uşă. „Cine poate fi? – se întreabă ea. Nimeni nu ştie unde locuiesc !? Probabil cineva din partea locului…“ Se duse să deschidă; privi prin vizorul uşii, văzu un bărbat elegant, pe care nu‑l cunoştea. Bărbatul insista, suna inter­mitent spunând cu voce tare:

– Doamna Hurt, ştiu că sunteţi acasă, deschideţi‑mi, trebuie să vă vorbesc !

– Nu ştiu ce vreţi de la mine, eu vreau să rămân singură ! – replică ea înspăimântată.

– Vă voi spune – veni răspunsul –, dar, dacă nu îmi deschideţi, mă voi adresa poliţiei !

Caroline se cutremură când auzi de poliţie, încât deschise aproape instantaneu. Îl pofti pe bărbat să intre.

– Buna ziua, doamnă Hurt ! – zise bărbatul. Mă numesc Felix Moore, ştiu că nu mă cunoaşteţi, dar eu l‑am cunoscut foarte bine pe soţul dumneavoastră…

– Cum aţi dat de adresa mea? – îl întrerupse Caroline vădit enervată. Nimeni nu ştie unde locuiesc !

– Sigur că nu ! – răspunse calm Moore. Nici eu nu v‑am aflat adresa, dar avocatul dumneavoastră mi‑a dat căsuţa poştală, iar eu o urmăresc de câteva zile. Ştiam că o să vă luaţi corespondenţa, am stat zilnic câtva timp lângă poştă aşteptându‑vă! Astăzi, în sfârşit, am nimerit la ora la care aţi venit, iar de acolo mi‑a fost uşor. Am venit în spatele dumneavoastră până aici.

– Ce vreţi de la mine? – întrebă Caroline aproape strigând.

– Am să vă spun – spuse Moore –, de aceea sunt aici ! Soţul dum­neavoastră a avut o îndeletnicire despre care nu v‑a relatat niciodată nici un amănunt: juca des în cazinourile cele mai mari şi pierdea sume uriaşe totdeauna. Avea un „talent“ nemaipomenit când era vorba de a pierde… Regret foarte mult, doamnă Hurt, dar am o poliţă semnată de soţul dumneavoastră, pentru că eu i‑am împrumutat sumele, pentru ca să nu aibă probleme în familie… Acum însă, a venit momentul să‑mi primesc banii !

– Sunt uluită ! – spuse Caroline cu voce stinsă. Este, într‑adevăr, o surpriză neaşteptată şi neplăcută. Nu ştiam de aceste escapade… Vreţi să‑mi arătaţi poliţa?

– Vă rog ! O aveţi aici, mai precis copia ei. Originalul se află într‑un safe bine păzit.

Caroline întinse mâna, luă copia poliţei şi rămase cu ochii lipiţi parcă de suma care apărea foarte clar în cifre şi litere: era cât întreaga avere de care dispunea. Poliţa era autentică, George Hurt o scrisese şi semnase în prezenţa a doi martori, prieteni apropiaţi ai familiei. Nici ei nu spuseseră o vorbă despre viciul prietenului lor…

– Nu credeţi că este indecent să veniţi aici cu această poliţă la numai o lună după moartea soţului meu ? – întrebă în cele din urmă Caroline, spre a încerca o temporizare a situaţiei absurde şi stupide.

Într‑o secundă pierduse tot ! Se obişnuise atât de bine cu gândul că nu va avea probleme financiare niciodată şi acum…

– Nu ! Nu este indecent – replică Moore – dimpotrivă, cred că a fost foarte gentil din partea mea că am aşteptat atâta timp !

– Daţi‑mi, vă rog, câteva zile de gândire ! – spuse cu lacrimi în ochi Caroline.

– Timp de gândire ? – o imită ironic Moore. Pentru ce ? Sunteţi obligată să plătiţi datoria soţului ! Scrie pe poliţă ! Se pare că George Hurt era pregătit pentru situaţia în care va deceda înaintea soţiei… Nu ! Timp de gândire nu aveţi de ce să cereţi, doamnă, dar vă propun să îmi daţi suma în rate. Mie îmi convine, cu condiţia să nu depăşiţi un an cu ratele. Daţi‑mi acum un cec considerabil şi vin peste o săptămână pentru rata următoare.

Aproape mecanic, Caroline scoase carnetul de cecuri, scrise o sumă uriaşă şi îl înmână lui Moore. Vroia să‑l vadă cât mai curând ieşind pe uşă.

– Păstraţi copia poliţei – zise cu condescendenţă Moore în timp ce puse cecul în buzunar – promit să nu divulg nimănui adresa dumneavoastră, fiţi liniştită ! Ne vedem săptămână viitoare – adăugă din uşă.

* * *

Caroline era disperată. Nu ştia ce să facă; vroia să se sfătuiască cu cineva. Văzuse în centrul orăşelului firma unui barou, îi plăcuse locul şi felul sobru în care fuseseră scrise numele avocaţilor; hotărî să consulte pe cineva în problema care îi căzuse pe cap ca din senin. Găsi în persoana tinerei avocate Edith Queen un real ajutor în problemă :

– Nu disperaţi, distinsă doamnă ! – îi spuse Edith. Păcat că i‑aţi dat primul cec, dar nici acum nu este târziu, îl vom da în judecată. În cazuri din acestea, când soţia nu ştie nimic despre obiceiurile soţului, de cele mai multe ori se anulează poliţa, dar, în cel mai rău caz, repet, în cel mai rău caz, ne vom alege cu o soluţie de compromis şi nu va trebui să plătiţi decât o parte din sumă. Dacă vreţi, eu vă pot reprezenta, am câştigat multe asemenea cazuri. Aş putea declara, fără falsă modestie, că sunt specialistă în materie.

– Mulţumesc – replică Caroline – va trebui să mă mai gândesc dacă intentez procesul aici, sau mă duc acasă…

– Înţeleg – răspunse Edith – mi se pare logic. Cum credeţi… Eu vă pot reprezenta şi la dumneavoastră acasă. Am mai avut clienţi din sud şi îmi place să călătoresc cu avionul !

– Vă voi suna să vă spun ce am hotărât ! La revedere ! – îşi luă rămas bun Caroline.

Nu dormise toată noaptea, dar dimineaţa avea planul pregătit. „Nu am altă soluţie decât să plec din ţară, şi cât mai repede. Proces ?! NU !“, se cutremură Caroline. Trecu la fapte, îşi cumpără un bilet de avion pentru a doua zi. „Dacă‑i bal, bal să fie!” – îşi zise. În drum spre casă îşi mai cumpără câte ceva de care credea că ar avea nevoie la început; hotărî să se stabilească în străinătate. Cumpărase bilet pentru o ţară îndepărtată, acolo Moore nu‑i va da de urmă. Are să rămână cu averea neştirbită ! Se liniştise, avea impresia că este calmă, era mulţumită cu ideea noului domiciliu şi se considera deosebit de deşteaptă că se gândise la aceasta soluţie.

Ajungând în micul apartament, începu să‑şi strângă lucrurile, spre a‑şi face bagajele. Avionul decola dimineaţa devreme. Apucase să‑şi termine valiza când uşa, care rămăsese neîncuiată, se deschise şi în prag îşi făcuse apariţia un bărbat înalt deosebit de plăcut la înfăţișare.

– Sunt inspectorul Morgan – se prezentă bărbatul. Domnişoară Da­na Timothy, vă arestez ! Aţi ucis‑o cu sânge rece pe Caroline Hurt, buna dum­neavoastră prietenă !

‑ Minciună ! Minciună sfruntată ! – strigă tânăra femeie. Eu sunt Caroline Hurt !

‑ Nu are rost să insistaţi! ‑ zise inspectorul Morgan. Cadavrul a fost descoperit şi identificat, ştim cum s‑a petrecut totul ! Vă relatez în câ­teva cuvinte ! Ar fi mai bine să chemaţi un avocat…

– Caroline Hurt a fost şocată de moartea soţului ei, pe care l‑a iubit – începu Morgan să vorbească – şi a vrut să se izoleze aici, în acest oraş. Le spusese prietenilor că va rămâne timp nelimitat! Ideal pentru dumneata ! Ai convins‑o să te ia cu ea, nimeni nu ştiuse că a acceptat. Aţi venit amândouă cu avionul, am refăcut itinerarul complet, aţi coborât împreună din avion, aţi închiriat maşina, dar aici ai ajuns sin­gură. Ţi-ai însuşit identitatea prietenei, cunoşteai toate amănuntele din viaţa ei, mai şi semeni cu ea… Ai fi scăpat, dacă nu se descoperea cadavrul printr‑o coincidenţă fortuită…

– Se pare că nu mai are rost să spun nimic – îngână Dana Timothy.

– Este mai corect – fu de acord Morgan –, dar să continuăm: ai ucis‑o pe Caroline pentru banii ei care, de fapt, nu mai erau… Desigur, poliţia putea interveni; un proces, de asemenea, putea să se desfă­şoare, precum îţi spusese Edith Queen, în favoarea soţiei. Cea adevă­rată ! Dumneata n‑ai avut încotro. A trebuit să alegi „exilul“ cu averea, în loc de o confruntare evident fatală cu poliţia sau cu tribunalul… Aproape că ai avut noroc cu poliţa semnată de George Hurt ! Dacă reuşeai să fugi, ne era greu să‑ţi dăm de urmă, desigur şi lui Moore. Ai fi rămas cu averea bietei Caroline, dacă nu se descoperea cadavrul dintr‑o banală întâmplare ! O parte din pădurea în care ai ascuns cadavrul şi revolverul se vânduse de mult – nu aveai de unde să ştii – unui agricultor care a hotărât să transforme terenul în pământ roditor. Tractorul a descoperit cadavrul, identificarea s‑a făcut foarte repede, restul a fost doar rutină… – conchise Morgan, scoţând din buzunar o pereche de cătuşe.

SECRETUL DE LA BANCĂ

Femeile sunt periculoase, nu‑i aşa? Dar bărbaţii?…

Paula descinse, ca în fiecare dimineaţă în jurul orei şase, la Banca Naţională din capitală, pentru a‑şi începe ziua de lucru. Era tânără, frumuşică foc şi orgolioasă din cale afară; îşi câştiga existenţa dereticând în câteva locuri – printre altele şi la Banca Naţională –, la sfârşit de săptămână lucra la o cofetărie cu bun renume, unde era chelneriţă şi uneori îngrijea şi bolnavi. Îşi cumpărase un apartament cochet; Paula nu ducea lipsa gustului rafinat; arăta foarte bine, pe stradă toţi bărbaţii întorceau capul după ea, mulți ar fi fost dispuşi să o curteze.

Ajunse la uşa impunătoare a Băncii, când brusc îşi dădu seama că îşi uitase cheile acasă. Fu nevoită să‑l sune pe portar şi să‑l roage să urce cu ea la etaj, să‑i deschidă biroul directorului pentru a‑şi începe „gimnastica de dimineaţă“, cum numea ea dereticatul… Primul era totdeauna biroul directorului. Vrând să vâre cheia în broască, portarul constată că uşa nu fusese încuiată; intrară împreună în anticameră, când deodată se ivi în faţa ochilor lor un tablou sinistru: în deschizătura uşii elegantului birou apăru directorul cu capul pe masă ţinând în mâna dreaptă un revolver.

– Să nu atingi nimic ! – îşi reveni primul portarul. Trebuie să anun­ţăm imediat poliţia !

– În ordine… – spuse Paula cu o voce stinsă, ca de pe altă lume.

Era complet deconcertată de imaginea pe care o avea în faţă. In­dubitabil, directorul era mort. Părea să se fi sinucis, dacă era să ju­dece după poziţia în care se afla, dar oare de ce ? – se întrebă ea. Nu credea că un director de bancă ar putea avea motive de disperare, deşi cine ştie ? Auzise tot felul de poveşti despre şantaj, chiar falsuri, în care de obicei erau implicaţi cei mari şi puternici. . .

Inspectorul Morgan sosi foarte repede. Cercetă biroul şi constată şi el că directorul murise împuşcat; revolverul i se afla încă în mână, Mor­gan presupunea că îi aparţinea directorului în mod legal, urma să se cerceteze. Dădu o raită prin instituţie şi se întoarse în biroul cu pricina. Nu puse mâna pe nimic, încercă să se orienteze întâi privind în jur; apoi îşi puse mănuşile de plastic şi începu să studieze lucrurile de aproape. Nu peste mult timp găsi un glonte; îl puse într‑un săculeţ şi îl vârî în buzunar. Cercetă mai mult de două ore; notă într‑un carnet tot ce i se păru a fi important, chemă poliţia, iar după transportarea cadavrului închise uşa, puse de‑a curmezişul câteva benzi adezive şi‑i ordonă unuia dintre poliţişti să organizeze paza până la noi dispoziţii.

* * *

Norman Ray fusese căsătorit de mai bine de douăzeci de ani. Era un om simpatic şi foarte, foarte bogat. A acceptat postul de director al Băncii Naţionale mai mult de plăcere decât de nevoie, fiindcă banii pentru el erau ceva de la sine înţeles, fiind născut într‑o familie deosebit de bogată. Lilian, soţia sa, fusese o femeie frumoasă în tinereţe, dis­tinsă, cultă, cu simţ practic nu prea dezvoltat, fericită să se ştie sub o­cro­tirea generoasă a soţului ei, pe care îl iubea poate mai mult decât ori­ce pe lume. Soţii Ray locuiau într‑o casă uriaşă (împreună cu ser­vi­torii – mulţi la număr) în mijlocul unui parc superb îngrijit de patru grădinari.

Deşi ştia că misiunea va fi deosebit de grea, Morgan hotărî totuşi să îi comunice personal doamnei Ray vestea cea tristă. Sună la poarta vilei, şi peste puţin timp se pomeni într‑un hol care semăna cu o sală de dans imensă decorată cu multă pricepere. Luă loc într‑un colţ, aţintindu‑şi privirea către treptele de marmoră care duceau la etaj. Aştepta cu inima strânsă ca doamna Ray să‑şi facă apariţia; după câteva minute Lilian Ray avea să coboare uşor preocupată, i se spusese că un inspector de poliţie vrea să‑i vorbească; nu părea disperată, desigur nu ştia ce coşmar o aşteaptă.

– Ce vânt vă aduce la noi ? – întrebă surâzând, cu mâna întinsă către Morgan – sper că nu s‑a întâmplat nimic rău !?

– Distinsă doamnă, regret că nu vă pot linişti… veştile pe care vi le aduc nu sunt dintre cele mai bune. Spuneţi‑mi, se întâmplă des ca soţul dumneavoastră să nu doarmă acasă ?

– Da ! Din păcate. Ştiţi, este foarte legat de Banca pe care o conduce, deşi, credeţi‑mă, nu ducem lipsa banilor. Îi place foarte mult ceea ce face, dar de multe ori exagerează. Se întâmplă destul de des să rămână peste noapte la birou. De obicei, mă anunţă telefonându‑mi – probabil a încercat şi ieri –, dar m‑am luptat cu o migrenă cumplită, am luat un sedativ şi m‑am dus la culcare, Poate a vorbit cu servitorii, nu mi‑a parvenit nici o ştire, fiindcă nu demult m‑am sculat. Ah, cât vorbesc ! De fapt, vreţi să‑mi relataţi ceva în legătură cu adoratul meu soţ ?

– Stimată doamnă, îmi pare nespus de rău că trebuie să vă aduc o veste tristă; încercaţi să fiţi tare: soţul dumneavoastră s‑a sinucis noaptea trecută în biroul său de la Bancă…

Lilian Ray căzu ca o bucată de lemn la auzul vorbelor inspectorului. Morgan nu îşi terminase fraza când ea era deja leşinată.

– Apă! Apă ! – se auzi strigând Morgan; un servitor îşi făcu apariţia cu o cană în mână. După câţiva stropi, Lilian îşi reveni, dar nu putea să scoată o vorbă. Era într‑o stare totală de şoc, părea că nici nu rea­lizează cele petrecute. Morgan aşteptă cu răbdare mai bine de o jumătate de oră, când, în sfârşit, spera să poată pune întrebarea pentru care, de fapt, îşi asumase misiunea cea grea:

– Doamna Ray, ştiu cât vă este de greu în aceste clipe, totuşi în­găduiţi‑mi să vă rog să ne daţi „ nihil obstat ” pentru autopsia soţului dum­neavoastră ! Trebuie să fim siguri că nu s‑a comis o crimă, deşi toa­te semnele conduc către o – iertaţi‑mă – sinucidere clasică… Am veri­ficat glontele, era din revolverul personal al soţului Dumneavoastră şi ştim că avea port‑armă, deci totul pare simplu, aş spune prea simplu ! – spu­se Morgan pe o respiraţie, vrând să ajungă la sfârşitul grelei misiuni cât mai repede.

Nu observă chipul doamnei Ray, care înregistră o transformare brus­că dintr‑o făptură fragilă speriată într‑una puternică.

– Domnule Morgan – zise ea aproape strigând –, nu‑l veţi ciopârţi pe soţul meu de dragul de a vă satisface curiozitatea ! Nimeni nu i‑a vrut vreun rău, soţul meu este omul cel mai bun de pe suprafaţa pă­mântului ! Nu mă corectaţi, vă rog, sunt perfect lucidă când spun toate acestea la prezent. Nimeni, niciodată nu mă va convinge că soţul meu nu trăieşte, el va muri odată cu mine. Iar acum vă rog să plecaţi, vreau să rămân singură !

* * *

Morgan se simţea derutat: pe de o parte, sinuciderea putea fi ex­plicabilă – gândindu‑se că Norman Ray avea reputaţia unui gentleman –, dacă dădea crezare zvonurilor care circulau în ultima vreme despre falsificări de acte şi delapidări de fonduri uriaşe depuse la Banca Naţională… Să fi fost până şi directorul implicat !? Va trebui să verifice pista. Pe de altă parte, îl cuprinse o nelinişte: o undă de suspiciune îi străfulgeră prin cap, ca şi când cineva i‑ar fi sugerat alternativa crimei. Nu avea „ de facto nici un motiv să creadă că Ray fusese ucis. Totuşi, ideea crimei se cuibărise… „Va trebui să fiu cu ochii în patru – hotărî Mor­gan – directorul poate într‑adevăr s‑a sinucis, sau cineva foarte şiret a plănuit totul, pentru ca să pară o sinucidere convingătoare…“

Peste două zile, Norman Ray a fost înmormântat cu mare fast în cimitirul capitalei; toţi marii economiei şi finanţelor ţării au ţinut să‑l conducă pe ultimul său drum. Adevărul este că Norman Ray se bucura de stima şi simpatia multor oameni, fiind nu numai o personalitate în domeniul profesional, dar şi un bărbat deosebit de agreabil. Morgan se afla şi el printre cei prezenţi la înmormântare şi încerca să găsească ceva suspect în cele văzute, auzite, dar nu reuşea; îşi prezentă condoleanţele doamnei Ray, care îşi făcuse apariţia în compania unui bărbat de tipul celora pe care toate mamele le visează pentru fiicele lor. Un gând năstruşnic îi invadă imaginaţia: „Lilian l‑a ucis pe Ray, împreună cu iubitul ei!“. Ideea nu rezistă mai mult de câteva minute: bărbatul cel frumos era avocatul familiei, George Taller. Suspicios cum era, după ce se prezentase şi îi relatase că se ocupa de „cazul Norman Ray“, Morgan îl rugă pe Taller să‑l invite şi pe el la ceremonialul deschiderii testamentului.

– Mi se pare cât se poate de firesc, domnule inspector – răspunse cu amabilitate avocatul. Mâine dimineaţa la ora zece, la mine în birou mă întâlnesc cu doamna Ray, vă rog consideraţi‑vă invitat. Veţi fi nu­mai dumneavoastră în compania doamnei Ray, ştiţi, nu au avut copii, pro­babil că Lilian este singura moştenitoare a fabuloasei averi de care dispune familia.

A doua zi, Morgan o întâlni pe Lilian Ray pe scările impozantului imo­bil în care era biroul avocatului Taller. Lilian părea obosită ca după o noapte de veghe şi avea o mină tristă care sugera o suferinţă grea şi neconsolabilă. Îl salută pe Morgan cu aerul celor ce privesc departe, în viitor sau trecut, cine ştie, în orice caz nu era prezentă în realitatea ei crudă, pe care o refuza în continuare. Nu părea surprinsă să îl revadă pe Morgan, probabil fusese pusă la curent de către Taller că prezenţa sa la citirea testamentului face parte din „meseria de inspector de poliţie“. După ce s‑au instalat în fotoliile confortabile ale biroului elegant al avocatului, după câteva cuvinte de circumstanţă schimbate la mare repezeală la servirea cafelelor, Taller a deschis un dosar mare, din care a scos o anvelopă sigilată. Era testamentul lui Norman Ray, directorul Băncii Naţionale. George Taller începu să citească:

Scumpa mea soţie, Lilian,

Aceste rânduri se doresc a fi cuvinte de dragoste adresate ţie, exclusiv ţie, de dincolo de mormânt. Te iubesc, scumpa mea Lilian, aşa cum te‑am iubit o viaţă întreagă, din clipa când te‑am zărit pentru prima dată. Anii petrecuţi alături de tine n‑au micşorat cu nimic pasiunea dragostei mele, dimpotrivă, fiecare zi cu tine a adăugat dragostei noastre o nouă emoţie până atunci necunoscută, care apoi se transforma în stimă şi consideraţie fără de sfârşit… Îţi las ţie, Lilian, scumpa mea soţie, toate imobilele de care dispun, lista se afla în anexa testamentului. Îţi las ţie, de asemenea, iubita mea soţie, trei sferturi din veniturile mele curente, a căror listă se află în anexa testamentului. Vreau să‑ţi explic de ce trei sferturi şi nu tot ce posed. Te rog, draga mea Lilian, încearcă să mă înţelegi, deşi îţi va fi foarte greu: am păcătuit şi aş fi vrut să nu afli niciodată, dar nu am încotro. Am iubit alte două femei paralel cu tine. Tu nu ai simţit că nu eşti singură în viaţa mea, ceea ce mă bucură, dar conştiinţa mă sfătuieşte să îţi dezvălui secretul meu, pentru că vreau să‑mi răscumpăr greşeala şi faţă de ele. Le‑am iubit, apoi le‑am părăsit. Pe rând. Prima a fost Nathalie Fox, căreia acum îi las 12,5% din veniturile curente, a doua este Pat Nicholson, care va primi, de asemenea, 12,5% din veniturile mele curente. Adresele şi numerele de telefon se află în anexa testamentului. Iartă‑mă, Lilian, draga mea, am avut nevoie de dovada tinereţii – ele, regret, sunt mult mai tinere decât tine –, dar, crede‑mă, nimic n‑a ştirbit dragostea mea pentru tine. Te rog, încearcă să fii înţeleaptă, ca de obicei, şi iartă‑l pe soţul tău care îţi vorbeşte de dincolo de mormânt!“

Liniştea se aşternu peste cei prezenţi la mărturia penibilă pe care George Taller – care văzuse multe la viaţa lui – a citit‑o cu sufletul la gură, nevenindu‑i să creadă ochilor… Cei doi bărbaţi schimbară o privire cu adânci înţelesuri şi nu îndrăzneau să o privească pe Lilian. Prima care şi‑a revenit a fost ea. S‑a ridicat, ca şi cum nimic nu s‑ar fi întâmplat, i‑a întins mâna lui Taller, spunând:

– Domnule avocat, pot să vă rog să faceţi dumneavoastră formali­tăţile de rigoare, fără să mă informaţi despre cele rezolvate ? Am per­fectă încredere în capacităţile dumneavoastră profesionale, sunt sigură că veţi face tot posibilul ca testamentul soţului meu să fie dus la bun sfârşit, dar eu personal prefer să uit o parte considerabilă a textului! Vă mulţumesc foarte mult ! – adaugă repede şi ieşi din birou într‑o clipă.

– Incredibil ! Absolut incredibil! – exclamă Taller. Dacă nu aş fi văzut cu ochii mei, nu aş fi crezut ! Ştiţi, eram convins – eu care am să ră­mân pentru totdeauna un celibatar – că soţii Ray au inventat căsnicia per­fectă ? Eram sigur că, dacă există un cuplu fără cusur, ei bine, acesta este cuplul Lilian–Norman !? Pur şi simplu nu îmi vine să cred ! Am fost in­vitat la ei de multe ori, am ieşit de multe ori împreună: păreau, vreau să spun erau, da, într‑adevăr erau fericiţi ! Ah, ce poveste ! Ce părere aveţi?

– Ce părere am? Vă spun, încep să văd unde vom ajunge. Am o vagă bănuială că una dintre cele două foste amante a urgentat puţin întâlnirea noastră de astăzi. Vă rog daţi‑mi adresele şi telefoanele cucoanelor. Vreau să le iau cât mai curând câte un „interviu“ cu privire la noaptea cu pricina, noaptea când a murit Ray. Să vedem unde şi‑au petrecut „preţiosul timp” cele două – devenite peste noapte bogătaşe, fiindcă presupun că suma pe care o vor primi este considerabilă ?!

– Desigur ! – încuviinţă Taller. Dacă vreţi să folosiţi un eufemism. Tipul era incredibil de bogat!

* * *

Nathalie Fox era o femeie apetisantă, deosebit de inteligentă, care putea cu uşurinţă să placă bărbaţilor. Lucra ca avocată într‑un birou al Departamentului de Stat, era independentă şi se purta ca atare. Pu­tea fi – cel puţin în imaginaţia lui Morgan – „criminala ideală“, care dispunea de rafinamentul necesar pentru a înscena o sinucidere per­fectă. Morgan o sunase la telefon şi îi ceru să‑l primească, fără a‑i relata despre ce e vorba. Se înţeleseseră să se întâlnească la ea acasă. Morgan sosi la ora fixată, în uşă îi apăru o femeie pe care – avea certa impresie – o mai văzuse undeva. Îşi aduse aminte că o ză­rise la înmormântarea directorului. „Ce farsă – gândi ‑ dacă ea este ucigaşa, are o doză mare de cinism !” Nathalie se arătă amabilă, îl invită să ia loc, îl servi cu o cafea deosebit de aromată şi aşteptă să i se spună scopul vizitei. Morgan trecu la subiect:

– Domnişoară Fox, l‑aţi cunoscut pe Norman Ray, directorul, mai pre­cis fostul director al Băncii Naţionale ? Vreau să precizez că între­barea mea se referă la o relaţie particulară, nu la eventualele, cred, i­nevitabile contacte oficiale ?

– Domnule inspector, vă rog spuneţi‑mi scopul întrebării dum­neavoastră, pentru că viaţa mea particulară nu constituie un subiect de discuţii, decât în cazul în care urmăriţi să aflaţi ceva în legătură cu un delict comis !

– Da, domnişoară, este vorba despre aşa ceva. Vă voi relata pe scurt: Norman Ray a fost găsit – precum, presupun că aţi aflat din ziare – în biroul său mort, se pare, repet, se pare că s‑a sinucis, dar eu am motivele mele care mă îndeamnă să cred că a fost ucis. Desigur, mă veţi întreba cum am ajuns la dumneavoastră. Ei bine, Norman Ray v‑a lăsat prin testament o moştenire „frumuşică“ – zise cu maliţie Morgan – 12,5% din veniturile sale curente, care reprezintă o sumă de aproximativ 300 de mii de dolari pe an !

Nathalie era derutată; expresia feţei ei exprima un fel de mirare amestecată cu neîncredere, ca şi când cineva ar fi vrut să‑i facă o farsă.

– Presupun că glumiţi – zise ea într‑un târziu, după ce îşi reveni. Dar glumele acestea sunt de prost gust ! De unde v‑a venit ideea ?

– Am asistat la citirea testamentului şi, spre marea noastră surpriză, am auzit acolo cele relatate – răspunse Morgan în timp ce se gândea că Nathalie ori este sinceră, ori este o actriţă excelentă – Nu ştiaţi nimic în legătură cu intenţiile directorului de a vă lăsa o moştenire ? – întrebă apoi

– Văd că nu am încotro, va trebui să vă relatez un capitol din via­ţa mea particulară ! Ei bine, l‑am cunoscut pe Norman. Timp de mai bine de zece ani i‑am fost amantă. Au fost anii cei mai frumoşi din viaţa mea ! Deşi ştiam că este căsătorit, am acceptat ideea, fiindcă Norman era un bărbat adorabil. L‑am iubit mult, dar l‑am şi urât. Ne‑am despărţit, mai precis el m‑a părăsit într‑un mod care nu credeam că i se poate potrivi: a plecat ca un laş, fără să‑mi spună un cuvânt. Pur şi simplu a dispărut din viaţa mea şi n‑a avut curajul să îmi spună adio. Mărturisesc că ani de‑a rândul sentimentele de ură faţă de el au fost mai puternice decât forţa amintirilor unui relaţii care fusese, într‑adevăr, superbă. Asta este tot ce pot să vă spun. Dar să‑mi lase o moştenire, după ce a plecat fără un cuvânt ?! Mi se pare cel puţin ciudat !… Nu! Nu mi‑a spus niciodată că ar avea intenţia să aibă grija mea în felul acesta.

– Unde aţi fost luni noaptea, săptămâna trecută?

– Mă bănuiţi de crimă? Ah, nu ! Nu l‑am ucis eu, deşi în gând aş fi vrut să mă răzbun, dar numai… teoretic. Unde am fost în noaptea res­pectivă ? O secundă, îmi consult jurnalul şi vom vedea imediat. Mda, eram în avion, înapoi de la Londra, unde fusesem într‑o delega­ţie parlamentară. Am sosit abia marţi la prânz, ca atare nu pot fi învinuită de crimă.

– Personal nu – acceptă cu un ton ironic Morgan, poate prin corespondenţă… Desigur glumesc – adaugă inspectorul.

– Aveţi un stil particular de a glumi – zise Nathalie pe un ton amar.

– Mai am o întrebare – interveni Morgan: cunoaşteţi pe cineva cu numele Pat Nicholson?

– Nu ! – veni răspunsul categoric. Cine este Pat Nicholson?

– N‑are a face ! – zise Morgan. Acum vă spun „la revedere!“, vă rog însă anunţaţi‑ne, dacă plecaţi din localitate sau dacă aveţi vreo idee cu care să ajutaţi ancheta. Iată numerele mele de telefon; pot fi găsit zi şi noapte.

– În ordine – luă cartea de vizită Nathalie – vom rămâne în le­gă­tură necondiţionat. Vreau să aflu şi eu cine l‑a ucis pe Ray – dacă a fost ucis şi nu s‑a sinucis… Să ştiţi că eu am surse sigure care vorbesc de­spre falsurile de la bancă. Poate a fost şi el implicat, iar atunci nu este exclus să‑şi fi pus capăt vieţii, fiind un tip care ţinea mult la demnitatea sa.

Morgan nu o credea pe Nathalie Fox; era imposibil, după opinia lui, ca femeia să nu fi ştiut că urmează să moştenească o sumă imensă. Cu siguranţă Ray îi vorbise de intenţia lui de a o include în testament, totuşi dovezi nu avea, decât vagi bănuieli. Cert este că ea nu fusese acasă la ora decesului, deci direct nu putea fi implicată. „Va trebui cât de curând verificată povestea cu falsurile şi paralel cercetată şi cealaltă fostă amantă“, conchise Morgan.

* * *

Pat se trezi brusc, realiză că avusese un coşmar. Visele urâte re­ve­neau des prea des, deja de un an, de când Norman o părăsise, fără să‑i spună nimic. Pat suferise în taină, iar de când a aflat că Norman se sinucisese, practic nu trecea noapte fără să‑l viseze în diverse ipos­taze imposibile: mereu îl vedea în primejdie, iar ea nu putea să îl ajute. Încercă să adoarmă – era pe la două dimineaţa –, dar simţea că somnul o ocoleşte. Începu să‑şi deruleze imagini ale dragostei pe care i‑o purta lui Norman, chiar şi după un an de la dispariţia lui din viaţa ei.

Se simţise trădată şi umilită, dar nu‑şi putea stăpâni sentimentele care se revărsau nestăvilite, alimentate fiind din tezaurul amintirilor păs­trate cu sfinţenie în suflet. Îl iubea pe Norman şi acum după ce aflase de moartea lui stupidă; pentru ea, bărbatul vieţii ei era cu ea în fie­care clipă. Trăiseră zile şi nopţi fericite, legătură lor era spiritualizată la maximum, se baza pe stimă reciprocă infinită. Iubirea lor era atât de fierbinte, încât părea să nu se stingă niciodată. Cu toate acestea, Nor­man plecă într‑o bună zi şi nu se mai întoarse…

Cât de tandru era, cât de generos, plin de solicitudine, sensibil la cele mai zăgăzuite gânduri ale ei, practic nu aveau nevoie de cuvinte să comunice… Îşi aminti de clipele petrecute împreună la Paris, când au evadat pentru un sfârşit de săptămână; ea, Pat, era liberă, nu fusese căsătorită niciodată, dar Norman avea obligaţii faţă de soţia lui. Uneori însă plecau împreună în străinătate; Ray era solicitat mult peste hotare şi nu totdeauna pleca în compania soţiei. Atunci, Pat, evident, în cul­mea fericirii, zbura cu el oriunde. Norman apăruse cu biletele de avion, întrebând‑o dacă vrea să‑l însoţească. „Fără doar şi poate – îi răspunse fără ezitare“ şi puse biletele în poşetă. „Draga mea – o interpelă Norman“, – nici nu întrebi unde mergem ? Nu eşti curioasă să vezi ce scrie pe bilet ?“. „Nu! – zise ea veselă – important este să fiu cu tine ! Merg ori­unde, cu ochii închişi, şi la capătul pământului !“ Biletele erau cu des­tinaţia Paris. Locuiră în Montmartre, locul ideal pentru o pictoriţă ca Pat. Plimbările pe malul Senei şi desele vizite la muzee şi expoziţii o predispuneau la meditaţii din care se năştea totdeauna un nou ta­blou… Oh, cât de mult îi lipsea tandreţea lui Norman ! Mângâierile lui de mare maestru în ale artei amorului pe care ea le înregistra ca un apa­rat seismografic sensibil la cele mai mici semnale… Îmbrăţişările lor fierbinţi şi pline de pasiune erau mereu noi şi pline de fantezie. Pat găsi în Norman partenerul ideal pentru dăruirea totală.

Zbârnăitul telefonului o trezi din somnolenţa în care se cufundase; era ora şapte dimineaţa:

– Inspectorul Morgan la telefon! Domnişoară Pat Nicholson, aş vrea să vă întâlnesc în cursul dimineţii. Aţi putea să mă primiţi?

– Desigur ! – încercă să se dezmeticească Pat. Trecerea de la amin­tirile ei dragi la realitatea crudă fusese cam bruscă. Poftiţi pe la ora zece, dacă vă convine.

– Voi fi acolo – fu de acord Morgan.

* * *

Pentru Morgan, Pat constituia o enigmă; după ce o văzuse pe Na­thalie, care era o femeie plină de ambiţii, hotărâtă şi puternică, se aştepta să găsească pe cineva care într‑un fel să‑i semene. Pat însă era cu totul altfel; era visătoare, o femeie delicată, plină de far­mec, avea ceva din aerul zânelor bune, aşa cum sunt ele descrise în po­vesti. Părea naivă, pe scurt, un suflet adevărat de artist…

Îl primi pe Morgan în atelierul ei amenajat cu mult gust şi, înainte de a‑l invita să ia loc, ţinu să‑i arate câteva dintre tablourile ei. Aproa­pe toate îl înfăţişau pe Norman Ray, nu totdeauna în centrul atenţiei, dar el era prezent tot timpul. Desigur, nu era o imagine fotografică, dar Morgan, care îl studiase mult pe Ray, putea să‑l identifice, chiar şi sub forma uşor transformată a unghiului artistic prin care fusese proiectat pe pânză. Prima impresie pe care i‑o făcu Pat fusese din cale afară de… plăcută. „Nu mă voi lăsa ghidat de farmecul acestei zâne – îşi spuse Morgan – s‑ar putea să fie ea criminala, tocmai pentru că este o apariţie delicată; poate că este din cale afară de rafinată, sau nu­mai deformarea profesională mă face să gândesc aşa? Vom vedea!“

– Stimată domnişoară, voi trece la subiect direct: vin la dum­nea­voastră pentru a vă pune câteva întrebări referitoare la moartea direc­torului Băncii Naţionale, Norman Ray. Am fost prezent la citirea testa­mentului, unde sunteţi menţionată şi dumneavoastră. Ray v‑a lăsat moş­tenire o sumă considerabilă, aproximativ 300 de mii de dolari anual !

Pat izbucni în plâns. Nu spusese nimic, plângea şi nu se mai oprea. Mor­gan care se simţea – ca toţi bărbaţii – neputincios în faţa unei femei care vărsa lacrimi, aşteptă, apoi îi aduse un pahar cu apă.

– Liniştiţi‑vă ! – îi spuse, aş vrea să stăm de vorbă puţin despre povestea asta !

Pat încerca să se stăpânească, dar se vedea că nu prea îi merge. Până la urmă, cu ochii plini de lacrimi, spuse câteva cuvinte:

– Spuneţi‑mi ce vă interesează, înţeleg că ştiţi că l‑am iubit! Mi‑e foarte greu să vorbesc despre acest subiect…

– Promit să fiu concis – zise Morgan. Vreau să ştiu două lucruri: ştiaţi că veţi moşteni în urma lui Ray ?

– Nu ! Nicidecum ! – veni răspunsul aproape pe un ton revoltat.

– Regret că trebuie să vă întreb, dar face parte din meseria mea ingrată: unde aţi fost în noaptea de luni către marţi, săptămâna trecută ?

– Nu ştiu… Staţi să mă gândesc puţin… Am fost acasă şi am pictat până târziu, conform obiceiului. Dar de ce întrebaţi?

– Avem bănuiala că Ray a fost ucis şi trebuie să verificam toate pistele…

Pat izbucni din nou în plâns:

– Vreţi să‑mi spuneţi că sunteţi capabil să credeţi, chiar şi pentru un moment, că aş fi putut să‑l ucid pe omul pe care l‑am iubit cel mai mult de când trăiesc şi până voi trăi?

– Domnişoară, eu trebuie să‑mi fac meseria; nu mă pot ghida după opinii personale, numai după fapte. Sunt nevoit să pun întrebări neplăcute, pentru ca să primesc răspunsuri concludente. Vă rog să mă anunţaţi, în caz că plecaţi din localitate sau dacă vreţi să‑mi comunicaţi vreo idee în legătură cu cazul cercetat ! Contactaţi‑mă la telefon zi şi noapte – spuse Morgan, înmânându‑i o carte de vizită.

Plecă uşor trist, plânsetele lui Pat îl convinseseră că nu poate fi vinovată. Era atât de sinceră ! „Nu am voie să mă las indus în eroare de sentimentele personale; Pat îmi este simpatică, dar acest lucru nu mă va împiedica să aflu adevărul! Poate că este foarte rafinată… Cu femeile n‑ai cum să ştii niciodată ! ”

* * *

Morgan deschise uşa apartamentului său când auzi telefonul; se repezi să‑l ridice, dar până să‑l găsească în dezordinea care domnea în casă, telefonul încetă să mai zbârnâie. „Ah, ce păcat, îşi zise Morgan, poate era ceva important!“ Brusc îşi aduse aminte de noile servicii ale centralei sofisticate la care îl conectaseră nu de mult; citise printre numeroasele instrucţiuni de folosire că poţi reveni la ultima chemare telefonică apăsând * apoi cifrele 4 şi 2. Încercă de îndată, iar la capătul firului – fără să ştie ce număr s‑a format – răspunse o voce inocentă; „trebuie să fie Pat, după glas“ – hotărî Morgan, dar, ne­vrând să facă o gafă, zise:

– Inspectorul Morgan la telefon! Dumneavoastră aţi sunat cu câteva minute în urmă ? Eu v‑am chemat cu ajutorul *42 !

– Sunt Pat Nicholson – veni răspunsul – desigur, eu v‑am sunat, din două motive. Vreau să‑mi cer scuze pentru faptul că nu m‑am pu­tut stăpâni când aţi fost la mine, dar pentru mine moartea lui Nor­man este o adevărată tragedie. Pe de altă parte, aş fi vrut să vă rog să‑mi relataţi câte ceva despre moartea lui violentă; aş vrea să ştiu tot ce se poate şti !

– Vă voi relata tot ceea ce vreţi, nu am prea multe amănunte. Spu­neţi‑mi: ce vă interesează?

– Dumneavoastră l‑aţi găsit ? Unde a fost ? În birou ? Cum s‑a sinucis ? Eu nu ştiu nimic, pentru că nu am putut citi ziarele…

– Nu l‑am găsit eu, portarul şi femeia de serviciu l‑au descoperit, dar m‑au anunţat şi am venit imediat la faţa locului. Imaginea a fost cumplită: Norman Ray zăcea într‑un lac de sânge cu capul pe masă, cu locul glontelui în tâmpla dreapta, cu revolverul în mână…

Morgan crezu că linia se întrerupse, fiindcă nu veni nici un răspuns.

– Domnişoară, sunteţi pe fir?

– Da, domnule Morgan ! Sunt foarte derutată, dar vreau să vă spun ceva care s‑ar putea să vă fie de folos: Norman era stângaci ! Credeţi că s‑ar fi putut să tragă cu mâna dreaptă, când îşi folosea mâna stângă la scris, tăiat pâine sau orice altă activitate care necesită obişnuinţă ?

– Domnişoară, ceea ce îmi spuneţi este absolut extraordinar ! Încă o dovadă că Ray a fost ucis, dar criminalul nu ştia că era stângaci ! Vă voi tine la curent ! Vă mulţumesc mult pentru ajutor !

– Nu aveţi pentru ce. Eu însămi aş vrea să‑l văd cât mai repede pe criminal !

Morgan simţi că o piatră îi căzu de pe inimă; avea senzaţia certă că Pat nu putea fi implicată într‑o crimă. Îi plăcea de ea, dar nu se lăsă în voia sentimentelor. „Ochii în patru – îşi repetă deviza – nu mă vă duce nimeni de nas !“ Îşi aprinse o ţigară şi începu să recapituleze datele. Nu erau prea multe şi nu păreau să ducă nicăieri. Nu mai avea dubii, ideea că Ray fusese stângaci îi confirma suspiciunile. Avea senzaţia că bate pasul pe loc: cele două amante fuseseră suspectele, dar una nu se afla în ţară la ora crimei, iar cealaltă i‑a furnizat dovada că Ray nu se sinucisese. „Chiar într‑atât de rafinată să fie fetiţa asta gingaşă ?“, se întrebă, dar hotărî că trebuie să aibă încredere în ea. Va încerca alte piste.

Se îmbrăcă şi plecă la Banca Naţională. Trebuie să vadă din nou locul crimei. Biroul fusese păzit, benzile adezive erau la loc. Morgan intră în incinta biroului, privi în jur când, deodată, telefonul îi atrase atenţia. Trebuie verificate convorbirile directorului din seara cu pricina; faptul că uşa fusese deschisă, dar nimeni nu ştia cine l‑a vizitat în seara aceea pe Norman Ray conducea către ideea că vizitatorul fusese o cunoştinţă, şi nu o persoană străină. Dar cine să fi fost ? Morgan sună la centrala Băncii şi ceru lista convorbirilor efectuate prin centrală. Nu erau multe şi nu păreau să fie importante. Brusc Morgan îşi aduse aminte de serviciile noii centrale, formă de pe telefonul direct din birou celebra combinaţie *42 şi la capătul firului se prezentă o voce feminină plăcută:

– Vorbeşte inspectorul Morgan ! Îl caut proprietarul acestui număr de telefon ! – zise pe un ton aspru.

Reacţiile oamenilor erau verificate. Răspundeau totdeauna prompt, din reflex.

– La telefon Paula Bloom, proprietara telefonului! Cu ce vă pot fi de folos?

– Vreau să vă pun câteva întrebări ! Aş veni peste douăzeci de minute, dacă‑mi explicaţi exact cum pot ajunge cu maşina !

Paula dădu câteva puncte de reper, Morgan ajunse într‑adevăr în mai puţin de douăzeci de minute. Rămase surprins de frumuseţea tinerei care‑i deschise uşa; ştia că vine la femeia care deretica în birouri. În ziua crimei Paula nu mai era la faţa locului când el, Morgan, ajunse în urma anunţului telefonic. Deci pentru el Paula constituia o nouă surpriză în lanţul neprevăzutelor care apăreau în „cazul Ray“. Şi asta încă nu era totul.

– Spuneţi‑mi, domnişoară Bloom – trecu Morgan direct la subiect –, aţi vorbit la telefon cu defunctul director în seara în care a murit ?

– Nu ! Nu am vorbit – zise vădit speriată Paula. Cum era să vorbesc eu cu domnul director ?

– Sunteți sigură că îmi spuneţi adevărul ? – reveni cu o voce severă Mor­gan. Să ştiți că avem suficiente motive ca să credem că s‑a comis o crimă şi cei care nu ne ajută îşi vor primi pedeapsa. Iar cei ce ne in­duc în eroare, de asemenea. Vreau să vă spun că eu ştiu că aţi vor­bit cu Norman Ray în seara respectivă !

O tăcere grea se lăsă în camera cochet mobilată; după câteva minute de linişte apăsătoare, Paula, aproape plângând, începu să relateze:

– Da, am vorbit cu el, dar nu eu l‑am ucis ! L‑am sunat de acasă, eram disperată !

– Disperată ? De ce ?

– Vă voi mărturisi – continuă cu lacrimi în ochi Paula. Norman şi cu mine eram amanţi de un an; în seara respectivă l‑am sunat şi l‑am rugat să mă primească la birou, pentru că îmi spusese că vrea să mă părăsească. N‑am vrut să accept ideea, îl iubeam, cred că el nu mă iubea, dar mă plăcea; îi plăcea mult să facă amor cu mine. M‑a primit după multe insistenţe şi mi‑a promis că nu mă va părăsi ! Am plecat fericită acasă, iar a doua zi l‑am descoperit cu capul pe birou… mort…

– Ray era stângaci? – întrebă Morgan.

– Da ! Era stângaci, mânca cu stânga, scria cu stânga, numai cu un Mont Blanc superb pe care îl avea mereu pe birou…

– Mulțumesc ! – se ridică Morgan. Poate voi mai avea întrebări. Ne stați la dispoziţie !

– Desigur ! îngână Paula plângând.

* * *

Morgan făcuse bilanţul datelor şi ajunsese la concluzia că trebuie să ceară exhumarea şi autopsia spre a ajunge la liman ! Poate cadavrul va da răspuns multor întrebări ! Ce ciudat tipul ăsta Norman Ray – se gândea Morgan – se pare că le dă amantelor câte ceva numai după ce le părăseşte ? Poate Paula l‑a ucis, pentru că n‑a vrut să o treacă în testament alături de celelalte amante! ? Deşi se pare că ele, amantele, nu se cunoşteau, poate că totuşi nu ştiau de existenta paragrafelor din testament sau poate că ucigaşa este tocmai soţia ? Poate că ea ştia de existenţa amantelor şi a vrut să se răzbune ? Prea multe întrebări – îşi zise Morgan. Un lucru este cert: Ray a fost ucis. Două argumente zdrobitoare vin în sprijinul aserţiunii; 1) în urma verificărilor efectuate, s‑a aflat că Ray nu era implicat în falsurile bancare. 2) Norman Ray era într‑adevăr stângaci, deci nu se putea sinucide cu mâna dreaptă, n‑ar fi fost logic.

Morgan ceru să fie primit de doamna Ray, căreia îi relată starea lucrurilor şi o rugă din nou să fie de acord cu exhumarea şi cu autopsia întârziată. Spre marea lui surpriză, Lilian fu de acord. Probabil că testamentul i‑a schimbat întrucâtva sentimentele…

Evenimentele aveau să se precipite din acest moment. Autopsia a relevat existenţa unui glonte oprit în craniu, glonte care nu era de aceeaşi provenienţă. Ucigaşul deci întâi l‑a împuşcat pe Ray cu propriul revolver, apoi, potrivind arma directorului cu precizia unui ceasornicar, în acelaşi loc, a tras al doilea foc; glontele găsit era cel „aplicat post‑mortem“.

Glontele a condus la tipul revolverului, iar după un studiu prin eliminare de pe lista proprietarilor s‑a ajuns la portarul Băncii Naţionale, un tânăr care la prima confruntare cu poliţia şi‑a recunoscut fapta. Lynn Oster fusese îndrăgostit de Paula; a vrut să o curteze, ar fi vrut să se căsătorească cu ea, dar ea îl refuza mereu cu diverse pretexte, până când, la un moment dat, i‑a mărturisit lui Lynn că întreţine o relaţie amo­roasă cu directorul băncii. Lynn nu s‑a lăsat păgubaş şi de câte ori se ivea ocazia o implora pe Paula să se mărite cu el. Paula nu se lăsa înduplecată şi, atunci, Lynn hotărî să‑l ucidă pe director. Îşi plă­nuise crima cu multă perspicacitate. Probabil, dacă nu era stângaci, Ray niciodată n‑ar fi fost răzbunat. În seara cu pricina, Paula îi relatase lui Oster că Ray vrea să o părăsească. O clipă, speranţa, îşi făcu apa­riţia. Dar când a zărit‑o coborând pe scări, în culmea fericirii, iar Paula i‑a confirmat că Ray a reprimit‑o în grații, Lynn Oster a hotărât să trea­că la acţiune. A intrat cu un pretext la director dat fiind că plănuise de multă vreme crima, ştia exact unde îşi ţine Ray revolverul, îl văzuse la locul lui, cu o zi înainte, spera să fie acolo şi… a fost. L‑a împuşcat la tâmpla dreapta cu un glonte special fabricat de el, din care scosese în prealabil par­te de pulbere, ca glontele să rămână în interiorul craniului, apoi a aşe­zat revolverul directorului exact pe acelaşi loc şi a apăsat pe trăgaci, după care, ştergându‑şi propriile amprente, i‑a pus în mână arma, lă­sându‑l într‑un lac de sânge. A doua zi dimineaţa, s‑a prefăcut că nu ştie nimic, când în compania Paulei a intrat în biroul directorului descoperindu‑l mort.

Morgan era mulţumit; îşi făcuse datoria. Cumplita gelozie a pus capăt vieţii unui om… Câte tragedii particulare s‑au tras din moartea lui Ray !… Hotărî să împartă cu cineva rezultatele cercetărilor: gândul lui se îndreptă către Pat.

RĂzbunare post mortem
nuvelă poliţistă inversă, dacă vreţi, perversă…

Ted îşi privi ceasul cu nerăbdare. Unde poate fi Nick Baum, avocatul său, de ce întârzie atât de mult ?! Trebuia să vină de mult, să‑i relateze în­tâl­nirea cu Dora… Ted se plimbă prin camera de zi mobilată cu gust, se o­pri în faţa geamului şi începu să recapituleze evenimentele ultimelor zile…

* * *

Medic mediocru, Ted se însurase din interes cu Iulia, o doamnă dis­tinsă, cu nouă ani mai în vârstă decât el, dar foarte bo­gată. Căsnicia lor nu era nici mai bună, nici mai rea decât multe al­tele. Iulia spera ca soţul ei să o iubească, deşi ştia că legătura lor este mai curând de interes decât de dragoste. În ceea ce o privea, Iulia îşi iubea soţul sincer; simţea că nu este singură în inima lui, dar se credea fericită. Ted avea o iubită, Dora, care, fiind măritată cu ministrul de externe, era mai mult decât prudentă în relaţia lor, pentru că n‑ar fi vrut să‑şi pericliteze situaţia materială foarte bună. Dora era o femeie frumoasă, ambiţioasă, care ştia să se facă iubită. Şi Ted şi soţul ei o adorau.

Iulia suferea de insomnii serioase. Ted îi administra în fiecare seară sedativele. Ritualul devenise pentru Iulia momentul intimităţii cu soţul ei, avea senzaţia că atunci, pentru acele câteva minute când primea de la el medicamentele, Ted îi aparţinea cu desăvârşire doar ei. Ted, la rândul lui, îi purta de grijă soţiei, pentru că iubea mult… banii ei. Nu avea de gând să o jignească, dar se considera îndreptăţit pentru le­gături extraconjugale, liniştindu‑şi conştiinţa cu diferenţa de vârstă care era între el şi soţia lui. O iubea pe Dora, deşi ştia că este egoistă. Se vedeau destul de des, dar totdeauna în funcţie de timpul ei. Se înţelegeau bine: amândoi erau ambiţioşi, iubeau banii şi le plăcea Mahler şi Bach.

Sfârşitul de săptămână l‑au petrecut într‑o cabană cochetă, pentru că soţul Dorei fusese plecat în delegaţie peste hotare. Totul a început. deo­sebit de frumos, o cină în doi, atmosferă plăcută în compania mu­zicii lui Mahler, o seară de dragoste cu fierbinte dor şi pasiune, când, la un moment dat, pe la miezul nopţii, nişte strigăte i‑a smuls din atmos­fera romantică în care se legănaseră toată seara. Vocile deveneau din ce în ce mai clare, vestind un incendiu care se abătuse asupra cabanei. Dora a fost prima care şi‑a revenit, impunându‑i lui Ted voinţa ei: „Plecăm imediat ! – spuse ea. Îţi dai seama că incognito‑ul meu se va spulbera dacă vin să ne întrebe ceva, fie şi cel mai banal lucru posibil?!“

Ted fu de acord. Îşi vârâră lucrurile în sacoşe şi plecară numaidecât. În maşina roşie, închiriată, un Porsche superb, aşezată la volan, Dora arăta foarte bine. Ted o admira, era încântat că putea fi în compania ei. Ajunseră la vila lui. Dora opri, îi spuse „La revedere!“ din vârful buzelor şi Ted se pomeni în faţa porţii.

Intră în curtea plină de flori frumoase şi o luă agale către uşa casei, când brusc simţi că ceva nu este în ordine… Se repezi în casă, o strigă pe Iulia, nu primi nici un răspuns. Îşi aruncă sacoşa pe scări şi intră în dormitor; o zări pe Iulia pe pat, din prima clipă văzu – în virtutea experienţei sale de medic – că soţia sa este moartă. Încremeni, nu înţelegea ce se întâmplase în lipsa lui… Când printr‑o străfulgerare îşi aduse aminte de sedativele pe care Iulia le lua în fiecare seară. Se îndreaptă spre sertarul cu pricina când văzu flaconul gol căzut pe podea: singura explicaţie era deci că Iulia luase mai mult decât ar fi trebuit din medicamentele pe care singură şi le administra când el, Ted, nu era acasă. Sunt două posibilităţi: ori din greşeală, ori în mod deliberat Iulia a înghiţit o doză mare de Dormital… Să se sinucidă? De ce? Ted ştia că soţia sa nu era prea fericită, dar nu credea că era su­ficient de nefericită pentru a se sinucide.

Îşi adună greu gândurile, când îşi dădu seama că nu se poate amâna, trebuie să anunţe poliţia. După numai câteva minute îşi făcu apariţia inspectorul Morgan, care îi puse câteva întrebări penibile. Omul acesta era convins că Ted şi‑a ucis soţia. Totul era atât de plauzibil ! Medicul legist a constatat supradoza de Dormital în seara aceea, ceea ce susţinea varianta lui Morgan. „Cine este moştenitorul ?“, l‑a întrebat pe Ted. Conform testamentului pe care îl scrisese, Iulia îi lăsa lui Ted toată averea ei; îşi făcuse testamentul, pentru că, fiind mai în vârstă decât el, ea va fi prima care va „pleca“ – zicea mai în glumă, mai în serios… Inspectorul Morgan l‑a învinuit; nu‑i rămâne altceva decât să dovedească faptul că în seara respectivă nu fusese acasă, ca atare Iulia şi‑a luat singură medicamentul.

„Domnule doctor – îi spuse Morgan cu maliţie –, dumneata eşti conştient de faptul că eşti pasibil de închisoare pe viaţă ?“

NU ! Nu era conştient şi nu admitea ipoteza ! El nu fusese acolo în seara aceea ! Cum să‑şi fi ucis soţia ? Iată răzbunarea – îşi zise apoi – pentru că uneori se juca cu gândul… Ce‑ar fi dacă i‑ar administra o doza mai mare ? – dar poate să jure, niciodată nu s‑a gândit serios la această variantă.

Nu voia să o implice pe Dora – îi promisese să nu deconspire legătura lor – credea că vă fi cât se poate de simplu să dovedească că a fost în cabana respectivă în munţi, unde ceruse camera pe numele său adevărat. A luat legătura cu avocatul Nick Baum, care se bucura de un bun renume în oraş. Simţea că în stupiditatea situaţiei va avea nevoie de un om calm, calculat, ca­re să ştie exact ce anume are de făcut; îi relată pe scurt evenimentele, fă­ră a mărturisi cine a fost în compania lui. Spera să se rezolve şi fără prezența Do­rei. (Ce ciudat, Dora cu siguranţă a aflat de cele întâmplate, din ziarele ah­tiate după ştiri senzaţionale, totuşi n‑a dat nici un semn de viaţă… El, Ted, nu avea voie să o caute la telefon; totul era totdeauna la latitudinea ei.)

Împreună cu avocatul, Ted s‑a întors la cabană; acolo însă îi aştepta o surpriză: din cauza incendiului, nu mai rămăsese nimic din registrele de la recepţie, adevărul este că abia se recunoştea câte ceva din fosta cabană, care fusese construită din lemn… Deci nici o urmă… Nimeni nu‑şi amintea de Ted, ceea ce nu era de mirare, pentru că, după ce au ajuns în cameră, n‑au mai ieşit de acolo decât odată cu incendiul, şi atunci au plecat în grabă; pe de altă parte, personalul a fost atât de preocupat de stingerea focului, încât nimeni nu l‑a remarcat pe Ted…

Mai exista o speranţă, înainte de a apela la Dora: trebuia găsită maşina cu care au fost plecaţi în acel sfârşit de săptămână. S‑au deplasat la faţa locului şi din nou surpriză: maşina nu figura nicăieri, pentru că fusese închiriată …la negru. Dora nu risca niciodată nimic. Nu lăsa nici o urmă care să fi trădat ceva din escapadele sale.

„Domnule doctor, nu rămâne altceva decât să‑mi divulgaţi numele doamnei cu care aţi fost la cabană, ca să vă confirme alibiul. Este ultima Dvs. şansă!“, îl avertiză avocatul. Ted, s‑a lăsat convins în cele din urmă şi i‑a mărturisit avocatului despre cine era vorba.

„Voi încerca să fiu foarte discret, înţeleg de ce nu aţi vrut să divulgaţi numele doamnei – zise avocatul. Dar, credeţi‑mă, nu avem încotro !“

Trebuie să se apeleze la Dora, singura care ar putea dovedi că au fost împreună, deci el, Ted, nu era acasă în seara morţii soţiei sale. Ted ştia că Dorei nu‑i va fi uşor să‑i mărturisească soţului ei că are o legătură extraconjugală, ştia că nu vrea să‑şi compromită situaţia excelentă şi traiul îmbelşugat, de aceea n‑a apelat la ajutorul ei decât în ultima clipa a disperării, când toate celelalte drumuri s‑au închis. Va trebui să înţeleagă că este vorba despre viaţă şi moarte… Şi‑a luat inima în dinţi şi în cele din urmă l‑a rugat pe Baum să îi facă o vizită Dorei şi să‑i ceară confirmarea alibiului.

* * *

În sfârşit, Ted îl zări pe Nick Baum în poarta vilei. Nu mai avea răbdare; a ieşit fugind din casă să‑l întâmpine pe avocat: „Cum a fost ? Ce‑a spus Dora ? Mi‑a transmis ceva personal ? N‑am mai văzut‑o de atunci, ce dor îmi este de ea !“, turui pe nerăsuflate.

„Domnule doctor – răspunse pe un ton glacial avocatul ‑, n‑ar fi mai corect să‑mi spuneţi adevărul? Aş putea poate să vă ameliorez situaţia de asasin… Doamna nu numai că nu mi‑a confirmat alibiul, dar stupefiată mi‑a spus că în viaţa ei n‑a cunoscut pe nimeni cu numele de Ted Mount , de unde această obrăznicie să susţineţi că ar avea vreo legătură romantică cu dumneavoastră !? Mai bine spuneţi‑mi care au fost motivele pentru care aţi ucis‑o pe soţia dumneavoastră, poate vă găsesc nişte circumstanţe atenuante !“…

Replica

Avionul ateriză fără întârziere. Ieşirea din aeroport a mers relativ repede, încât după câteva minute de aşteptare Maurice şi‑a îmbrăţişat fericit prietena. Amanda îl luă de braţ şi îl ajută să împingă căruciorul pe care se afla geamantanul şi bagajul de mână. Comandară un taxi şi ajunseră curând la apartamentul Amandei, unde intenţionau să petreacă sfârşitul de săptămână fără să fie deranjaţi. Maurice se repezi să deschidă geamantanul spre a‑i oferi cadoul adus Amandei, când înlemni: geamantanul nu fusese închis, dispăruse lacătul, deşi ştia că îl pusese… Îl mai aştepta o surpriză după ce deschise – fără dificultate – geamantanul: lucrurile din valiză nu erau ale lui. Scoase un soi de ţipăt, care o aduse pe Amanda din bucătărie, iar la privirea ei întrebătoare încercă să încropească un răspuns:

– A…a…. am… schim… ba… ba… bat gea… ma… man… ta… nuuul….

– Nu‑i nimic! – spuse imediat Amanda. Vino‑ţi în fire, aşa ceva se întâmplă des, mergem numaidecât înapoi la aeroport şi ţi‑l schimbăm la loc! Să nu crezi ca cel care a luat geamantanul tău este mai fericit decât tine !

– Eşti nebună ! – strigă Maurice.

– De ce să fiu nebună? – replică Amanda. Toată lumea procedează la fel ! Nu eşti tu primul şi nici ultimul căruia i se rătăceşte valiza ! Nu înţeleg ce te‑a determinat să te răsteşti la mine…

Maurice Bold lucra ca agent voiajor la fabrica de produse cosmetice „Alga“, motiv pentru care era des pe drumuri; făcea turul ţării, dar de cele mai multe ori era solicitat peste hotare. Pe Amanda o cunoscuse cu doi ani în urmă; ea lucra într‑un salon de modă – era desenatoare – unde Maurice venea să îşi prezinte produsele. S‑au plăcut din prima clipă şi de atunci erau nedespărţiţi. Nu se mutaseră în apartament comun, pentru ca să nu renunţe definitiv la ideea de independenţă, dar intenţionau să se căsătorească într‑un viitor nedefinit şi se iubeau, hotărât se iubeau.

– Iartă‑mă, Amanda, te rog iartă‑mă! – zise Maurice. Mi‑am ieşit din fire, pentru că am motive. Cred că vă trebui să‑ţi mărturisesc ceva, deşi n‑aş fi vrut să te ştiu amestecată în ilegalităţile pe care eram pe cale a le săvârşi…

– Dumnezeule Maurice ! – exclamă Amanda. Despre ce este vorba ? Ce ai făcut ?

– Vino lângă mine, Amanda, îţi voi relata tot ce vrei să ştii ! Ascultă ! ‑ începu Maurice să povestească – draga mea, nu de mult am aflat că „Alga“, ştii, compania la care lucrez, este, de fapt, în mâna mafiei, deşi ei se află doar după culise. Nu îi cunosc; dar, ei își fac apariția când e vorba de ex­pediţiile lor ilegale. După ce îi forțează pe cei ce participă la aceste expediții să depună jurământ că nu vor divulga ni­mă­nui nici un secret – vei râde – „profesional“, (ei numesc contrabanda se­cret profesional) ei află care este misiunea… N‑am ştiut că Martini, care este proprietarul fabricii „Alga“, este, de fapt… capul mafiei ! Te rog înregistrează ceea ce‑ţi spun, ca apoi să uiţi cât mai repede, altfel vei fi periclitată ! Nimeni nu are voie să ştie adevărul ! Ei bine, eu am aflat întâmplător de existenţa reţelei şi am vrut să mai câştig nişte bani, ca să ne putem căsători mai repede. Am vrut să‑ţi fac o surpriză, să te iau în călătoria noastră de nuntă, la Paris ! Îţi dai seama o lună la Paris ce ar fi însemnat ? Mi‑am zis: de ce să nu fac un drum, un singur drum, cu care să pot acoperi cheltuielile, iar apoi să redevin comis voiajorul cel dintotdeauna ! Dar iată că am să intru la apă !

– Fii mai explicit ! Ce trebuia să transporţi şi unde? Nu înţeleg nimic din ceea ce îmi spui ! – zise Amanda.

– Urmează… – continuă Maurice încet. Am să‑ţi dezvălui tot, dar ai puţină răbdare, nu‑mi este uşor să‑ţi mărturisesc păcatele care‑mi apasă sufletul ! Este vorba despre o mare cantitate de heroină.

– Nu te cred ! – ţipă Amanda. Tu nu poţi să faci o asemenea nebunie! Tu eşti cinstit, altfel nu te‑aş iubi de atâta timp ! Spune‑mi că nu‑i adevărat !

– Amanda, linişteşte‑te ! – o rugă Maurice. Eu mă consider onest, dar banii m‑au ispitit. Era vorba să le fac un singur transport după care aş fi ieşit din acţiune. Dar acum am probleme foarte serioase. Amanda, te rog, ajută‑mă !

– Continuă, te rog, apoi vom vedea!

– Heroina se afla în geamantan, pentru că i s‑a confecţionat un buzunar special, care nu se vede nici pe dinafară, şi nici pe dinăuntru. Problema este că eu nu pot apărea la aeroport să‑mi preiau valiza, pentru că asta ar însemna să mă deconspir ! Înţelegi ? Poate că persoana cu care am schimbat din greşeală valiza şi‑a dat seama de conţinutul ei şi mă denunţă…

– Nu ai o carte de vizită pe geamantan ?

– Nu, pentru că m‑am gândit (deşi nu serios) la o asemenea posibilitate, adică la faptul că s‑ar putea rătăci…

– Hai să vedem ce scrie pe valiza pe care ai adus‑o ! – zise Amanda.

– Bună idee ! – fu de acord Maurice.

Geamantanul, care în exterior arăta ca cel al lui Maurice, nu avea nici el nici o carte de vizită; lucrurile pe care le conţinea păreau să aparţină unei doamne, dacă era să judece după lenjeria de corp, sandalele şi poşetele care umpleau valiza.

– Eu m‑aş adresa, totuşi, aeroportului… – zise Amanda.

– Poate vom da un telefon să întrebăm dacă cineva revendică vreun geamantan, dar să ştii că marea mea problema este ce voi face mâine…

– De ce ? Ce ar trebui să faci ?

– Va trebui să merg la boss şi să‑i explic ce s‑a întâmplat. Cred că mă va ucide. Nu exagerez, Amanda, crede‑mă ! – spuse Maurice.

* * *

– Am să te ucid – urlă Carlo Ferrucio Martini după ce ascultă cele relatate de Maurice Bold. Cum ai putut să‑mi faci una ca asta ? Eşti un imbecil şi vei plăti pentru asta ! Îţi dau două săptămâni ! Auzi ? DOUĂ săptămâni, nu mai mult, nici cu o secundă ! Cum rezolvi ? Treaba ta. Dacă nu apari cu marfa în două săptămâni, eşti mort. CLAAAR??? Senza replica !!

– Am înţeles ! – îngână Maurice.

– Mai eşti aici ? – urlă în continuare Martini. Pleacă, nici nu vreau să te văd, până nu vii cu marfa…

După ce Maurice dispăru din uşă, Martini sună şi doi tipi îşi făcură numaidecât apariţia.

Carlo Ferrucio Martini era şeful mafiei; avea puteri practic nelimitate, stăpânea prin teroare multe din întreprinderile particulare şi făcea comerţ cu droguri. În special heroină. Subalternii îl porecleau „replica“, fiindcă la orice întrebare pe care le‑o punea tot el răspundea „senza replica !“, semn că nu vroia să asculte eventualele greutăţi care se iveau în calea rezolvării problemelor.

– Imbecilul de Maurice – începu să tune Martini – ne‑a tras pe sfoară ! Susţine că şi‑a schimbat din greşeală, auuuuzi! din greşeală !?, geamantanul şi marfa a dispărut ! Probabil a vrut să vândă el marfa şi să încaseze profitul singur, dar îl vom ucide !

– De acord, boss ! Cu plăcere, oricum tipul îmi era antipatic de la bun început. Dar cum vei proceda, ca să nu fim implicaţi in crimă ?, întrebă unul din „băieţi“, pe nume Luigi. El era – probabil singurul – cel care primea răspunsuri din partea lui Martini.

– Am să‑ti explic cum vom proceda ! Renato – se adresă celuilalt – fă‑mi legătura cu „Pompe funebre Nirvana“ şi revino când i‑ai prins ! Senza replica ! – ridică degetul în semn că nu vrea să audă nimic. Greu se poate vorbi cu ei sunt veşnic ocupaţi – adăugă. Deci – continuă Mar­tini după ce Renato dispăru din uşă – vom comanda o înmormân­tare „lux“ la Nirvana şi atunci nimeni nu ne va bârfi. Bold este angajatul nostru „alb“, nu‑i aşa, la fabrica „Alga“, toţi vor plânge înduioşaţi cât suntem de buni cu muncitorii noştri ! Iar tipul se va „sinucide“. Înţelegi ?

– Înţeleg. Dar cine îl va „sinucide“ şi cum ? – întrebă Luigi.

– Tu. Îi vei fura revolverul şi îl vei împuşca de aproape. Apoi ai să‑i aşezi frumuşel revolverul în mână, poate scriem şi câteva cuvinte în numele lui sau chiar el va scrie sub ameninţare şi totul va fi minunat, lumea va plânge şi curând totul se va da uitării.

– De ce vrei să vorbeşti de pe acum cu „Nirvana“? Ai să le spui că ai de gând să ucizi pe cineva şi îi comanzi înmormântare ?

– Dacă n‑aş ţine la tine, ţi‑aş da o palmă, ca să vezi cât poţi fi de prost ! – zise Carlo Ferrucio Martini aproape zâmbind. Vrei să‑mi spui că aşa mă cunoşti! Nu, copilule ! Am să le spun că vreau o înmormân­tare fastuoasă, cea mai fastuoasă din câte au, peste două săptămâni şi o zi pentru cineva care a murit peste hotare şi corpul neînsufleţit al bu­nului meu amic – să zicem – va sosi peste două săptămâni. La ei, precum ştii, programările se fac din timp !

– Boss, eşti genial ! – zise cu sinceră admiraţie Luigi.

– Sigur că sunt genial – acceptă complimentul (aşteptat) Martini –, altfel cu toţii aţi fi după gratii, nu crezi ?

„Nirvana“, pompe funebre cu o tradiţie de un secol, ocupa loc de cin­ste în oraş; deşi înmormântările erau din cale afară de scumpe, cei ce „se respectau“ ţineau necondiţionat să ajungă „post‑mortem“ la ser­viciile sale. Ceremonialul se desfăşura într‑o sală, imensă acoperită cu marmoră, jur‑împrejur la mici intervale unele de altele se aflau stative pline totdeauna cu flori superbe – niciodată de plastic –, în mijloc se î­nălţa un catafalc, de asemenea, din marmoră. Totul era sobru şi ele­gant, nimic nu făcea aluzie la vreo credinţă anume, pentru ca toţi cei ce vroiau să facă apel la „Nirvana“ să poată comanda înmormântare la­ică sau religioasă, în funcţie de dorinţa fiecăruia. La ceremonii se pu­tea comanda şi muzica de fond, interpretările de care dispunea „Nir­vana“ erau de zile mari. Cerinţele se îndreptau de cele mai multe ori spre „Requiemul“ de Mozart, dar mulţi ar fi vrut să asculte în timpul ce­remoniei „Missa“ în do minor, „Requiemul“ de Fauré sau, mai nou, „Floarea tinereţii“ cu Elton John.

Martini rezolvă repede comanda: cea mai scumpă înmormântare, la­ică, cele mai frumoase flori, sicriul cel mai sobru, dar frumos, care să fie închis, pentru ca să se poată aşeza câteva coroane de flori şi pe ca­­pac. A comandat până şi muzica; deşi nu se pricepea deloc, la re­­co­man­darea funcţionarei cu care a vorbit, a fost de acord, ca, spre a marca importanţa ceremonialului, în fundal să se facă auzită „Muzica fu­nebră“ pe care Mozart o scrisese la moartea unui bun prieten al său din loja francmasonilor de la Viena. Martini i‑a relatat povestea pe ca­re o pregătise, spunând că un prieten de‑al său decedase în stră­i­nătate. S‑a stabilit data, evident, şi ora. Spre a‑şi lua unele măsuri de pre­cauţie – dacă totuşi Luigi da greş, ce va fi ? – îi spusese funcţionarei că există un mic procent de probabilitate potrivit căruia „familia“ de­functului nu va fi de acord cu înmormântarea în ţară şi atunci totul se va contramanda. „Veţi plăti 100% şi în cazul în care înmormântarea nu are loc, dacă nu ne anunţaţi cu trei zile înainte“, îi spuse funcţionara. „Ca şi la societăţile de zbor“, îşi zise Martini, dar promise să anunţe în timp. „Sper să nu fie cazul – adăugă. Ştiţi, era un bun prieten, merită să primească tot ce se poate ! The best ! Înţelegi, domnişoară ?“

* * *

Amanda dădu telefon la aeroport şi află cu stupefacţie că nimeni nu reclamase schimbul de geamantane. În cazul acesta, Maurice are dreptate, n‑are ce să caute la aeroport; a încercat apoi să‑l convingă pe Maurice să se adreseze poliţiei, dar Maurice nici n‑a vrut să audă.

– Ce vei face ? – întrebă îngrijorată Amanda. Sunt convinsă că ticăloşii ăştia de mafioţi nu glumesc ! Dacă nu vrei să te duci la poliţie, ar fi cel mai bine să te faci dispărut ! Poate ar fi bine să zbori undeva peste hotare…

– Nu pot, Amanda – spuse trist Maurice –, ei au peste tot oamenii lor ! La orice punct de frontieră m‑aş prezenta, aş fi reţinut numaidecât. Singura soluţie este să încerc să dau de geamantan cu forţe proprii.

– Bine, dar cum?

– Voi suna la aeroport, voi cere lista pasagerilor şi voi da telefon rând pe rând tuturor să‑i întreb dacă au ajuns cu propriile lor gea­mantane. Este mică speranţa, pentru că, dacă cineva s‑a dus cu gea­­man­tanul meu acasă, ar fi reclamat imediat la aeroport. Dacă n‑a re­clamat, înseamnă că a descoperit conţinutul ! Iar, dacă este aşa, probabil va valorifica averea care i‑a căzut din cer – şi la propriu şi la figurat – adăugă maliţios Maurice.

– Pare logic ceea ce spui; vom încerca să dăm de „marfă“ singuri, deşi eu rămân la părerea mea. Este mai bine să fii chiar şi închis la po­liţie, probabil ca ai primi vreo „reducere“ de pedeapsă, dacă ai co­labora, decât să te laşi ucis de nişte mafioţi !

– Nu pot să mă duc la poliţie! Amanda, te rog să mă înţelegi ! Poate, dacă nu voi avea de ales, dar acum mai am puţin timp la dispoziţie şi mai sper să dau de marfă şi, evident, să primesc şi banii !

– Eşti nebun ! – strigă Amanda. Dacă nu mi‑ar fi milă de tine, aş ple­ca, pentru ca să nu fiu părtaşă la toate ilegalităţile tale. Dar ţi‑am pro­mis că te voi ajuta şi aşa voi face. Ar fi bine să te muţi la mine – con­tinuă mai liniştită Amanda – aici ai fi în siguranţă. Crezi că tipii ştiu unde stau ?

– Probabil, dar aici sunt o ţintă mai dificilă decât acasă la mine, cu casa cea mică în mijlocul unui teren viran. Aici, totuşi, avem mulți vecini de apartament şi oamenii, în general, nu sunt indiferenţi la tentativele de omor – pentru că asta urmează, dacă nu găsesc marfa…

– Hai să ne gândim pe etape ! – conchise Amanda. Du‑te să vezi ce poţi face cu lista pasagerilor, apoi du‑te acasă şi adu‑ţi câteva lucruri de care ai nevoie pe vreo două săptămâni !

– Doua săptămâni zic i! – o imită Maurice ironic pe Amanda. Ai dreptate, după două săptămâni ori voi fi mort, sau, dacă am noroc, mă voi putea întoarce acasă…

– Nu fi pesimist ! Vom rezolva cumva să fie bine. Hai, pleacă ! Îţi promit să te aştept cu o salată de ciuperci cu hrean şi una de Rockfort, că ştiu că mori după ele !

– Nu mai pronunţa acest cuvânt ! Ai înţeles ? – strigă Maurice şi ieşi trântind uşa.

* * *

Maurice a revenit după câteva ore. Era alb ca varul, îi tremura glasul şi era clar că se teme, la modul cel mai concret posibil.

– Ce s‑a întâmpla t? – îl întâmpină Amanda.

– Imaginează‑ţi, nu mi‑am găsit revolverul. Asta înseamnă că vor să mă ucidă cu propria mea armă, pentru ca să creeze impresia că m‑am sinucis. Au fost mai deştepţi decât noi amândoi şi mult mai iuţi decât mine… – zise trist Maurice.

– Trebuie să te duci la poliţie, Maurice, nu ai de ales ! – îl imploră Amanda.

– Te rog nu mă mai bate la cap cu poliţia, eu voi rezolva singur pro­blema. Am dat de un prieten care lucrează la compania de zbor cu care am călătorit şi în două zile voi avea lista pasagerilor. Am să gă­sesc proprietara geamantanului şi îmi voi recupera marfa. Te rog, ai încredere în mine ! Uite, am adus lucrurile de care am nevoie, n‑am să mai dau pe‑acasă până nu se va termina cu povestea asta stupidă !

– Ar trebui să‑ţi iei o vacanţă de câteva zile, ca să te poţi ocupa nu­mai cu geamantanul ! – veni cu ideea Amanda.

– Nu pot şi, de fapt, nici nu vreau ! – replică Maurice. Pe de o parte, avem nevoie de bani, pe de alta, parte mafioţii nu mă vor ucide înainte de termen, pentru că ei vor marfa, nu cadavrul meu. Ştiu că mă vor u­cide drept răzbunare, dacă nu voi îndeplini porunca, dar să sperăm că timpul lucrează în favoarea mea. Ideea că mi s‑a furat revolverul mă nelinişteşte, într‑adevăr…

– Când primeşti lista ? – întrebă Amanda

– Ţi‑am spus, cel târziu poimâine.

Maurice a primit lista pasagerilor şi, deşi geamantanul conţinea în prin­cipal lucruri de damă, a hotărât să verifice toţi pasagerii. I‑a luat do­uă zile până a reuşit să vorbească cu toţi călătorii. N‑a fost uşor, pen­tru că, nevrând să se auto‑deconspire, a trebuit să inventeze o po­veste de ce nu s‑a adresat aeroportului, dar a reuşit să convingă pe toa­tă lumea – fără să‑şi divulge numele adevărat, vorbind totdeauna cu telefonul mobil, spre a nu fi identificat, dacă cumva (cine ştie?) te­lefonul îi fusese pus sub urmărire – că nu el, ci fiul său a schimbat din gre­şeală geamantanul şi el, tată grijuliu, vrea să recupereze lucrurile fi­ului, dar vrea să mulţumească personal celui cu care se va face schim­bul de valize. N‑a avut noroc, toată lumea primise propriul geamantan; rămăseseră numai cinci persoane cu care nu reuşise să vor­bească, fiind probabil plecate de acasă. La fiecare apel, răspundea mereu automatul: „Nu suntem acasă, lăsaţi numărul de telefon, vă vom suna curând !“. Maurice nu lăsa nici un număr, era de părere că este mai consult ca el să încerce să sune din nou, să nu rămână urme… Speranţe deci mai erau; probabil una din cele cinci persoane îl va salva… O rugase pe Amanda să dea ea un telefon la aeroport – de la o cabină publică – să se intereseze de geamantan. Dar, deşi trecuse deja o săptămână, nimeni nu reclamase nimic.

* * *

Carlo Ferrucio Martini era bine dispus. Îşi sorbea cafeaua pe malul pis­cinei, în compania unei tinere blonde cu forme apetisante, care îl pri­vea adulându‑l; Martini avea în jur de cincizeci de ani, iar tânăra, pe nume Rita, împlinise de curând douăzeci. Rita ştia că Martini era un tiran, dar, când era bine dispus, era generos. De ziua ei îi cumpărase un Ferrari sport roşu şi ea se simţea în al nouălea cer de fericire.

– Pisicuţo, cheamă‑l pe Luigi şi şterge‑o ! – îi spuse Martini.

– O.K. boss! – zise Rita ridicându‑se lasciv de pe şezlongul de lângă el. Dar să ştii că mă întorc şi vreau să vorbeşti şi cu mine… U­neori am impresia că mă consideri bună pentru un singur lucru…

– De ce ?! Mai ştii să faci şi altceva !? – întrebă râzând Martini.

– Eşti un nesuferit – zise mai mult în glumă decât serios Rita – ţi‑l trimit pe adoratul tău sclav Luigi !

– Cum stăm? – îl întrebă Martini de cum şi‑a făcut apariţia în câmpul său de vedere Luigi.

– Foarte bine, boss ! Am revolverul lui Maurice şi am o surpriză pentru tine. Oricum aş fi venit şi singur, dar n‑am vrut să te deranjez, văzându‑te în compania Ritei.

– Povesteşte ! – ordonă Martini. Cum ai dat de arma lui Bold ?

– Foarte simplu. Am fost la el când el se afla la iubita lui şi i‑am scos revolverul din sertar. Dar am mai făcut ceva, Boss, să nu te superi că nu te‑am întrebat ! Ieri l‑am aşteptat pe Bold în poarta iubitei sale şi l‑am bătut puţin, asta ca să ştie că nu glumim. Nu m‑a recunoscut, dar, de fapt, ce contează ? Nu vă merge la Poliţie, ha, ha, ha !

– Asta era surpriza ? – întrebă strigând Martini. Mai bine îl luai la rost ce‑i cu marfa !

– L‑am întrebat, dar nu avea nimic concret. De aceea i‑am dat un „avans“, oricum mai are trei zile, nu mai mult ! Boss, sună telefonul. Să ridic ?

– Da‑mi receptorul şi pleacă de aici ! – veni ca un tunet răspunsul. Pronto ! Domnişoară, nu am nici o veste de la familia mortului ! Nu văd nici un motiv, absolut nici un motiv ca înmormântarea să nu aibă loc. Nu te impacienta, duduie, ai să‑ţi primeşti banii, cu condiţia să ne faci un spectacol cum n‑a mai fost !

* * *

Carlo Ferrucio Martini se pregătea să plece la înmormântare. Totul de­cursese precum a prevăzut. „Era mai bine să am marfa, decât cadavrul lui Bold. Dar ce să fac, dacă mi‑am pus mintea cu un cretin ? – gândi în timp ce‑şi puse cravata neagră. Interesant ! Oare unde este marfa !? Cel care s‑a dus acasă cu ea, desigur n‑a reclamat după ce a descoperit ce comoară a primit cadou ! Imbecilul ! Ah, ce bine că l‑am omorât ! A meritat din plin ! Şi Luigi ăsta e nemaipomenit ! L‑am subestimat. L‑a făcut pe infantilul ăsta de Bold să scrie o scrisoare de adio înainte de a‑l împuşca ! Ah, ce noroc ! Nimeni nu ne va putea bănui ! Totul arată ca o sinucidere.“

Luigi şi‑a făcut apariţia îmbrăcat elegant, ca pentru o înmormântare.

– Cum a fost cu cadavrul ? – întrebă Martini în loc de salut.

– Simplu. L‑am lăsat să se „răcească“, după care l‑am pus într‑un sicriu improvizat şi l‑am dus la „Nirvana“, de parcă l‑aş fi luat de la aerogară.

– Ăia de la pompe funebre te‑au crezut că vii din străinătate?

– Sigur, am spus că am fost plătit de către familie pentru acest serviciu.

– Luigi, te‑am subestimat, cred că meriţi mai mult în ierarhia mafiei ! Voi avea grija să fii avansat la prima ocazie !

– Mulţumesc, boss, dar mi‑am făcut doar datoria. . .

– Bine, mai vorbim, hai să mergem ! Adu‑o şi pe Rita. Vezi să se îm­brace ca lumea, să nu‑mi apară cu vreo bluză transparentă şi fustă mini !

* * *

Martini la braţ cu Rita, urmat de Luigi şi Renato se plimbă încet de‑a lungul sălii de marmură. Constată cu plăcere că era multă lume, toţi angajaţii întreprinderii de cosmetice „Alga“ fuseseră înştiinţaţi de moartea lui Maurice. Lumea venise să‑şi ia rămas bun de la Bold; se pare că îl simpatizaseră mulţi. Martini o zări pe iubita lui Bold; Amanda stătea demnă aproape de sicriu, era îmbrăcată sobru, în negru şi un văl des îi acoperea faţa. Pe perete apărea anunţul mortuar laconic – din care nu reieşea nici locul decesului, nici faptul că Bold se „sinucisese“. „Nirvana“ nu trebuia să ştie tot adevărul şi Luigi avusese grijă de toate amănuntele. „Ce deştept băiatul acesta! – îşi zise Martini. Noroc că l‑am trimis pe el să‑l ucidă pe Bold ! L’assassino perfetto!“

Sala era plină de flori, multe gladiole, trandafiri de toate culorile şi garoafe frumoase, mari. Se auzea discret o muzică tristă, iar pe peretele din spate – probabil proiectat – se zărea „Strigătul“ lui Munch.

– Merită să mori, dacă poţi avea o asemenea înmormântare splendidă ! – îi şopti Rita lui Martini.

– Bine. Pisicuţo ! Îţi comand şi ţie una, şi mai pompoasă. Pe când ?

– Nu fi rău ! N‑am glumit ! – zise bosumflată Rita.

– Nici eu – răspunse Martini.

Martini observă două lucruri; pe capacul sicriului nu erau flori – deşi comandase –, iar lângă Amanda stătea un tip plăcut la înfăţișare, care i se părea cunoscut de undeva… Făcu câţiva paşi către sicriu, când tipul de lângă Amanda îi veni în întâmpinare:

– Poate vreţi să vă luaţi rămas bun de la bunul dumneavoastră „amic“ – zise necunoscutul. Vedeţi, n‑am pus flori pe capacul sicriului, ca să‑l putem deschide !

– Desigur, bună idee ! – îngână Martini, deşi avea o presimţire proastă.

Necunoscutul îl însoţi până la sicriu şi deschise capacul.

– Ah ! – scoase un ţipăt Martini – sicriul este gol !

– Da ! Este gol ! – zise necunoscutul. Iată replica, da, domnule Carlo Ferrucio Martini, replica la toate ilegalităţile dumitale mafiote ! Dar să mă prezint – continuă – sunt inspectorul Morgan, iar acesta este Maurice Bold în persoana – indică spre cineva care stătuse până atunci în spatele unui stativ cu gladiole. Ai vrut spectacol, ai primit spectacol, Carlo Ferrucio Martini ! Ai vrut să‑l ucizi pe Bold, iar el trăieşte graţie curajului Amandei.

O linişte sinistră se lăsă în sală. Muzica încetă să mai sune, lumea îşi ţinea parcă respiraţia.

– Voi continua – zise Morgan – vreau ca toţi subalternii dumitale să ştie cu cine au avut de‑a face. Nu te osteni, domnule să încerci să fugi, fiindcă la toate ieşirile stau poliţiştii noştri ! Aşadar, „Alga“ este numele fabricii, dar şi al mafiei care se ocupă cu tot felul de ilegalităţi; să ne rezumăm acum la cazul Bold ! Maurice a sosit şi şi‑a schimbat gea­mantanul la aeroport. Ajuns acasă, descoperă gre­şeala, dă telefon la aeroport, dar geamantanul său – încă – nu sosise. Ce­lor de la aeroport li s‑a părut suspect faptul că proprietarul n‑a venit per­sonal să înapoieze geamantanul „dobândit“ din greşeală. De aceea, când doamna a venit cu geamantanul pe care îl luase crezându‑l al ei, au chemat imediat poliţia. Şi bine au făcut; s‑a descoperit imediat can­titatea de heroină în buzunarul confecţionat anume şi au urmat in­vestigaţiile; am ajuns destul de repede la prietena lui Bold, la Amanda, dar ea, aproape simultan, ni s‑a adresat cu rugămintea să‑l sal­văm pe logodnicul ei. Ne‑a relatat că dumneata, domnule Martini, l‑ai ameninţat că‑l vei ucide, dacă în decurs de două săptămâni nu‑ţi va aduce marfa. Amanda a dovedit curaj deosebit când, înfruntându‑l pe Maurice, a venit la mine şi mi‑a relatat starea lucrurilor. De aici, totul a mers repede. Am interceptat convorbirile telefonice şi am aflat că Luigi era cel care trebuia să‑l „sinucidă“ pe Bold. L‑am convins pe Luigi să ne ajute să te prindem, în sfârşit, „in flagranti“. Maurice a scris scrisoarea de adio pe care Luigi ţi‑a arătat‑o, avem toate convorbirile înregistrate, avem şi drogul în cantităţi, aş spune, industriale, care ne‑a parvenit şi care trebuia să ajungă la dumneata cu ajutorul lui Bold. Mai vrei să ştii ceva? „Nir­vana“ ne‑a confirmat că ai comandat pentru un amic din străinătate o înmormântare cum n‑a mai fost… Logica ar fi fost într‑adevăr bună, dacă ai fi reuşit să‑l ucizi pe Maurice Bold, aşa cum ai plănuit. Amanda însă l‑a salvat !

– Luigi, traditore, traditore ! – strigă Martini. Am avut perfectă încredere în tine şi m‑ai înşelat !!

– N‑a prea avut încotro ! – răspunse Morgan. Ştia că este în mâinile mele, puteam să‑l arestez mai repede, dar n‑ar fi fost păcat să ratăm ceremonialul acesta frumos pregătit pentru amicul din străinătate ? Oricum, şi el, dar şi Maurice Bold vor fi judecaţi cu circumstanţe atenuante… Cât despre dumneata, Carlo Ferrucio Martini, procesul dumitale va dura o perioadă considerabilă. În orice caz, despre „asasinatul fără cadavru“ sau „înmormântarea fără mort“ s‑ar putea scrie o interesantă nuvelă poliţistă… cred.

Rose

Ştia că nu greşise. William – sau Will, cum îi plăcea să‑i spună – era dragostea vieţii ei. Indubitabil. Iar acum, visul se va împlini. În sfârşit se vor căsători şi nimeni nu îi va mai despărţi niciodată. Mai era doar o zi până la nuntă. Rose Forest era singură acasă, se pregătea pentru ma­rele eveniment. Îl rugase pe logodnicul ei să îi lase o zi, pentru a se des­părţi de „celibat“. Voise să fie singură. Will îi respectă dorinţa. Lo­cu­ia în regiunea de sud a ţării, se înţeleseseră să vină numai în dimineaţa celebrării căsătoriei.

Rose era fericită. Îl iubea pe Will şi era convinsă că, la rândul lui, şi el o iubeşte. Era de modă veche, aparţinea generaţiei dispărute a fe­telor pentru care instituţia căsniciei era sfântă. Dragostea lor fusese prin excelenţă platonică, ei i se părea singura cale de a păstra atmosfera romantică a primelor zile de fericire, prin aceea a tradiţiilor de castitate. El era de acord cu tot ce vroia ea. Fusese orfan, părinţii lui muriseră cu câţiva ani în urmă, într‑un accident. Întâlnirea cu Rose, însemna pen­tru el reîntâlnirea cu căldura familială. Părinţii ei îl primiseră de la bun început ca pe fiul lor. Rose era singura lor fiică. Ea era graficiană, ter­minase cu un an în urmă facultatea de Arte Plastice, iar el era ecolog. Era profesiunea sa de credinţă. Tatăl său fusese, de asemenea, ecolog, iar Will era pornit pe fapte mari. Intenţiona să salveze Terra.

Rose îşi aducea aminte cu plăcere primele zile când s‑au îndrăgostit. Se cunoscuseră fortuit, în avion, stătuseră alături, într‑o călătorie de pa­tru ore. Timp suficient pentru a lega o prietenie care curând se trans­formă în iubire. Will, deşi locuia în sud, era des în capitală. Slujba – şi probabil Rose – îl chema adesea, iar atunci timpul părea să stea pe loc. Rose recapitulă fiecare clipă de când se cunoşteau. Îi făcea impresia că se cunosc de când lumea, pe de altă parte, avea senzaţia că totul s‑a petrecut abia cu câteva zile în urmă. De fapt, se cunoşteau de doi ani. Ea, Rose era studentă când a început povestea lor de dragoste; îl găsea deosebit de frumos pe Will, îl găsea deştept, tandru şi foa­rte, foarte atrăgător. Aştepta cu nerăbdare nunta, deşi ştia că pe­rioada de logodnă este mai palpitantă decât anii de căsnicie care vin. Ea era tânără şi frumuşică, era talentată şi, nu în ultimul rând, bo­gată. Chiar foarte bogată. Îşi amintea de escapadele nocturne pe malul mării, erau foarte romantice. Plimbările în pădurea apropiată, dar şi dis­cuţiile aprinse despre toate subiectele actuale constituiau pentru ea amin­tiri plăcute. Erau prezenţi mereu la concerte, piese de teatru şi une­ori mergeau la cinema, când se nimerea să fie un film mai serios. Ci­teau mult şi îşi schimbau impresiile. La început – îşi amintea Rose – lui Will îi plăcea să gătească. Apoi însă, după vreun an, a încetat să mai vrea să stea cu ea la bucătărie. Deşi ei îi făcuse la început o bucurie imensă faptul că pe Will îl interesa până şi gătitul. Probabil, interesul a fost doar pentru bucuria ei. Apoi, Will urma să plece în Japonia pe o perioadă mai îndelungată. Rose se temea că distanţa îi va despărţi… „Ochii care nu se văd se uită…“ Până la urmă n‑a mai plecat. Ce noroc – continuă firul gândurilor Rose – acum, chiar dacă ar trebui să plece, ar pleca cu mine!

* * *

Rose a dormit foarte agitată. Găsea că era normal să fie aşa. Avea emoţii pentru a doua zi. Vroia să fie frumoasă, vroia să‑i placă lo­godnicului ei, într‑un cuvânt, spera să aibă parte de o zi de neuitat! Avu­sese un coşmar; îl văzuse pe Will cu un cap imens, având un ochi de bou şi unul de cocoş ! Coşmarul acesta revine din când în când. Ah, ce prostii ! – îşi zicea Rose. Cine ştie de unde vin conexiunile sub­con­ştientului !? Ochii lui Will sunt atât de frumoşi ! Deşi uneori cu re­flexii metalice reci ! Sunt aproape negri, uneori cu nuanţe de culoare mai deschisă, dar totdeauna cei mai frumoşi din câţi a văzut vreodată. Se uită la ceas. Era ora şase dimineaţa. Nunta fusese fixată pentru ora 12. Avea să ţină până seara, iar ei vor pleca să‑şi petreacă luna de miere în Italia.

Will sosi pe la ora zece. Singur, deşi fusese vorba că o aduce pe mă­tuşa Cora, ruda sa mai apropiată. Rose îl întâmpină fericită, sărin­du‑i de gât. Apoi întrebă:

– Unde este Cora?

– N‑a putut veni, nu se simte bine, dar ţi‑a trimis un mic dar, speră că te va bucura a spus că ne vom vedea după ce ne întoarcem din Ita­lia. Până atunci, ne doreşte multă, multă fericire ! – zise Will

– Mulţumesc ! – spuse veselă Rose. Stai să văd ce mi-a trimis ! Des­chise cutiuţa şi scoase din ea un lănţişor de aur, deosebit de fin.

– Ah, ce frumuseţe ! – se entuziasmă Rose. E foarte drăguţ din partea ei că s‑a gândit la mine ! Hai să o sunăm să îi mulţumesc pentru dar !

– Draga mea, ţi‑am spus că nu se simte bin e! Las‑o să se odih­nească, o vom vedea după ce venim din voiajul de nuntă.

– O.K., fie ! – fu de acord Rose. Vino să‑ţi arăt rochia de mireasă !

– Nu vreau s‑o văd decât când o vei purta, draga mea ! – zise Will. Va fi mai romantic, nu crezi?

– Ba da ! Ba da ! Ai dreptate, ca totdeauna ! – urmă Rose. Va fi o nun­tă superbă !

Nunta a fost într‑adevăr unică. Foarte distinsă şi elegantă. Rose era foarte fericită. Rochia de mireasă a fost un vis şi îi stătea foarte bine. Rose era hotărât frumoasă. Părinţii ei au cheltuit o avere spre a organiza o nuntă memorabilă. Au fost două sute de invitaţi, lumea aristocrată a capitalei; s‑au adus cadouri în obiecte şi în bani – încât tâ­năra pereche – probabil – nu prea mai avea de investit nimic spre a începe viaţa cea nouă, după ce se vor fi întors din voiajul de nuntă. Will a fost şi el frumos în haina pe care o purta la ceremonial, aparatele de fotografiat funcţionau fără întrerupere spre a imortaliza evenimentul.

Către seară, tinerii au dispărut, luând drumul către Florenţa, unde îi aştepta o maşină închiriată de părinţii lui Rose şi o cameră pe o lună, într‑un hotel de cinci stele.

* * *

Tinerii însurăţei savurau din plin voiajul de nuntă, erau deja de do­uă săptămâni la Florenţa, văzuseră câte ceva din împrejurimi, dar cel mai mult timp îl petrecuseră în pinacoteca Ufizzi, Palatul Bargello şi Muzeul Academiei. Pentru Rose era o plăcere deosebită să revină la lo­curile artei italiene pe care le văzuse nu o dată ca studentă. Era un bun prilej de a‑şi etala cunoştinţele în domeniu, iar Will, care era un tâ­năr receptiv şi cult, sorbea cuvintele şi imaginile vestigiilor secolelor an­terioare. Îi făcea plăcere să o asculte pe Rose, care s‑a dovedit a fi un ghid de mare clasă.

– Aş putea petrece aici o viaţă întreagă ! – zise Rose. Cred că aş vrea să revăd zilnic aceste frumuseţi !

– Şi eu ! – zise Will – totul este ca într‑un vis. Ce părere ai avea să mergem mâine la Verona ? Am auzit astăzi de la ghidul unui grup turistic, că sunt spectacole de operă în amfiteatrul de acolo.

– Perfect ! Mergem acolo dimineaţa şi rămânem până seara, vedem spectacolul şi venim acasă ! Iar acum, mergem la muzeu să‑l mai vedem o dată pe David – fu de acord Rose.

Încă o zi şi o seară plăcută la Florenţa, cu un pic de „florio“ la bar, dans şi atmosferă romantică, iar a doua zi dimineaţa, după micul de­jun, direcţia Verona. Vremea a fost foarte frumoasă, încât tinerii s‑au o­prit la un moment dat pe marginea drumului, admirând priveliştea mi­nunată care li se dezvăluia în faţa ochilor. Will, soţ atent, scoase din portbagaj un mic termos cu cafea; o servi pe Rose, care părea că îm­preună cu cafeaua îl soarbe şi pe Will. Sosiră nişte tineri se opriră şi ei în acelaşi loc. Rose şi Will se aşezaseră în maşină, vrând să por­neas­că, dar unul dintre tinerii sosiţi de curând îl opri, spunându‑i: „Pu­ne‑ţi, domnule, centura de siguranţă, că pentru asta aici se plăteşte se­rios !“ „Aici cu siguranţă nu vor veni poliţişti !“ – replică el cu un joc de cuvinte.

Will continuă să conducă pe serpentinele grele, dar amândoi fu­se­seră de acord că drumurile de munte – fie ele şi strâmte – prezentau in­finit mai mare interes decât autostrăzile. Savurau ambianţa, când, deo­dată, maşina a derapat şi s‑a rostogolit în prăpastie. Will, care nu‑şi pusese centura de siguranţă, fusese aruncat din maşină, dar Rose rămăsese legată de scaunul din faţă şi se rostogolea cu maşina. Will îşi revenise relativ repede – scăpase cu uşoare zgârieturi – şi începu să o caute pe Rose. Coborînd în prăpastie o strigă, dar nu primi răspuns. Când a ajuns în sfârşit la maşină, care devenise o epavă, o zări pe Rose în ruinele maşinii. Între timp tinerii cu care se întâlniseră i‑au ajuns din urmă. Unul din ei chemă imediat poliţia şi oficiile de salvare. Din acel moment şi până la sosirea salvării şi a poliţiei n‑a trecut mai mult de un sfert de oră. Cu toate acestea, medicului nu i‑a rămas alt rol decât acela de a constata moartea tinerei. Rose murise.

Will era distrus, nu vroia să se despartă de Rose. Până la urmă, me­dicul i‑a administrat un calmant, luându‑l cu forţa de lângă tânăra sa soţie. Rose nu avusese decât 21 de ani.

Vestea tragediei s‑a răspândit foarte repede. Lumea era afectată de cele întâmplate. Will s‑a trezit în centrul atenţiei turiştilor, iar părinţii lui Rose, înştiinţaţi de poliţie, veniseră îndureraţi la faţa locului. O luară acasă pe Rose. Will urmă să plece şi el, dar ceru să rămână încă o zi în compania amintirilor care îl copleşeau. Se înţeleseseră ca Will să vină şi el acasă după două zile. Să fie prezent la înmormântare.

Brusc şi vremea s‑a schimbat, a început să plouă, bătea un vânt re­ce şi, deşi era doar septembrie, soarele nu se mai arătă de loc. Will fă­cu o rundă prin locurile îndrăgite de amândoi, apoi plecă acasă.

Ajunse în ajunul înmormântării. Se duse la părinţii lui Rose, unde fu primit cu multă căldură. Tragedia îi unea poate şi mai tare. Totul se petrecuse fulgerător de repede. Era greu de realizat. La un moment dat, mama lui Rose îl întrebă pe Will:

– Cora nu vine la înmormântare?

– Ştii, este bolnavă, bătrână, a iubit‑o pe Rose, deşi n‑a mai văzut‑o de mult, de aceea, m‑am gândit, că nu te vei supăra dacă am să‑i dau vestea personal, şi nu telefonic – zise Will. După înmormântare am să mă duc la ea şi îi voi relata cele întâmplate.

* * *

Ethel şi Jack Forest, părinţii lui Rose, se aflau în ora­şul lui Will. Trecuseră câteva luni de la accidentul tragic care a cauzat moartea fiicei lor. Pe Will îl căutaseră la telefon de mai multe ori,dar nu‑l găsiră.

– Hai să dăm o fugă până la Cora ! – spuse Ethel, care ţinea la bătrânica mătuşă a lui Will.

– Dacă vrei, mergem ! – încuviinţă soţul ei.

O luară pe strada principală şi ajunseră destul de repede la o căsuţă cochetă, nu prea mare, care corespundea cu datele adresei pe care le deţineau încă de pe vremea când Rose era în legătură cu Cora. Au sunat la poartă și la scurt timp îşi făcu apariţia o tânără, afirmând că este dispusă să afle despre ce este vorba

– O căutăm pe Cora ! – începu Jack.

– Regret – spuse tânăra –, dar Cora a murit cam de un an. Noi stăm aici de mai bine de şase luni.

– Cuuum ??? Cora a murit ??? Şi noi nu ştim nimic ? – strigă Ethel. Cum este posibil ? Dumneavoastră îi sunteţi cumva rudă ?

– Nu, doamnă – răspunse tânăra calmă. – Noi, adică soţul meu şi eu, am cumpărat casa de la John, după ce a murit Cora.

– Cine este John ? – întrebă Ethel contrariată.

– John este nepotul ei. Părinţii lui au murit cu ani în urmă într‑un accident, iar el şi fratele lui au rămas cu ea.

– Ce aţi spus? John şi fratele lui ?! – întrebă Jack. Presupun că pe frate îl cheamă William ?…

– Da. domnule – zise tânăra – sunt gemeni. Domnule, veniţi î­nă­untru, cred că doamna e pe cale să leşine… Veniţi să vă dau puţină apă !

Era adevărat. Ethel simţea că leşină. Credea că nu aude bine. Nu mai înţelegea nimic. O rugară pe tânăra simpatică să le relateze ceea ce ştia. Aşa au aflat că Will fusese plecat de un an !!! În Japonia. Cora era moartă de aproape un an şi că Will are un frate geamăn pe care îl cheamă John. De existenţa lui nici nu ştiau ! Asta ar însemna că Rose s‑a măritat cu John ? Dar de ce ?? Şi unde este Will ? Cel adevărat adică !?

Îi mulţumiră tinerei şi plecară acasă. Au încercat să dea de Will–John, dar fără rezultat. N‑au reuşit. Jack era de părere că trebuie anunţată poliţia. Ethel a fost şi ea de acord.

Cazul a ajuns la inspectorul Morgan. Auziseră despre el, se spunea că nu existau obstacole în calea sa. Adevărul este că le făcu o impresie deosebit de bună. Morgan începu imediat cercetările şi, nu peste mult timp, îi rugă pe părinţii lui Rose să consimtă exhumarea.

– Dumnezeule ! De ce ?? – exclamă Ethel. Nu putem să o lăsăm să se odihnească în pace ?

– Am convingerea, doamnă – spuse politicos Morgan – că fiica dumneavoastră a fost ucisă !

– Sigur că a fost ucisă ! – zise Ethel. Doar a murit în acel accident !

– Eu cred că a fost şi uşor drogată. Accidentul a fost premeditat, doam­nă ! Soţul fiicei dumneavoastră a încasat o sumă fabuloasă, pen­tru că îi făcuse o asigurare de viaţă înainte de a pleca în voiajul de nun­­tă. Nu putea deci să „rişte“. Se putea întâmpla că accidentul să nu reuşească prea bine…

Părinţii au acceptat exhumarea. Autopsia a dovedit că în corpul vic­timei erau urme de borghinină, iar autopsia Corei a scos la iveală acelaşi lucru: borghinină. Cora a fost ucisă cu borghinină, în schimb Rose fusese „doar“ drogată, pentru cazul că ar fi ieşit teafără din ac­cident. „Probabil ar fi sugrumat‑o – îşi zise Morgan – dacă n‑ar fi reuşit să o ucidă cu accidentul înscenat…. Rose, fiind drogată, nu şi‑a dat sea­ma că soţul ei a ieşit din maşină înainte ca aceasta să se fi rostogolit. Apoi, s‑a autozgâriat puţin ! Nimic mai simplu !“

Morgan a aflat foarte repede că William şi John erau gemeni uni­vitelini şi semănau ca două picături de apă. William îi făcea curte asiduă lui Rose; se temea de fratele lui. Acesta era un neserios, dar cu mare suc­ces la fete, nu îi plăcea să muncească, avea tot timpul afaceri du­bioase. Dar arăta la fel ca William. Singura deosebire era că avea o privire rece ca aceea a unui om care îşi calculează fiecare pas în viaţă. Will nu era dispus să o piardă pe Rose. A decis să nu‑i divulge lui John existenţa lui Rose şi, evident, nici ei să nu‑i pomenească de neseriosul său frate. Dar John a descoperit povestea lor de dragoste; îi convenea chiar că Rose nu ştie nimic despre existența lui ! Totul părea să se potrivească cu planurile sale meschine… Drumul lui William în Japonia i s‑a oferit ca pe tavă. A hotărât că vrea fata, dar vrea şi banii ! Şi atunci a trecut la acţiune. L‑a omorât pe William când acesta urma să plece în Japonia, apoi a omorât‑o şi pe Cora; ea ar fi putut deconspira toată afacerea. După aceea nu l‑a mai oprit nimeni şi nimic să intre în rol şi să apară în viaţa lui Rose drept fratele său Will. După înmormântare şi‑a însuşit banii şi a plecat.

– De unde ştiţi toate astea ? – întrebă Ethel plângând.

– De la John în persoană. Am avut suficiente dovezi ca să dăm de el prin Interpol, încât după o întrevedere, când şi‑a dat seama că totul este pierdut, a vrut să colaboreze cu noi, în speranţa că îi vom reduce pedeapsa… Sinistru ! – continuă Morgan. Will n‑avea de unde să ştie că fratele său va fi mai periculos dacă îl face „inexistent“. El a fost un naiv de bună credinţă, care a vrut să‑şi protejeze logodnica. Sunt absolut sigur că a iubit‑o mult pe Rose – adăugă inspectorul.

* * *

– Îţi aduci aminte că în urmă cu un an, aproximativ, falsul Will n‑a mai vrut să colaboreze cu Rose când ea vroia să gătească împreună cu el ? – întrebă Ethel.

– Sigur ! Ticălosul a intrat foarte bine în rol, putea să‑şi permită unele „schimbări“ – răspunse soţul ei. Ţii minte că Rose spunea uneori că par­că nu recunoaşte ochii lui Will ? – adăugă trist Jack.

– Sigur că îmi aduc aminte – spuse încet Ethel. Acum înţeleg de ce avea uneori coşmaruri. Îl vedea pe Will cu un cap imens, cu un ochi de bou şi altul de cocoş…

Jocul parŞiv al Destinului
sau
Moartea preŞedintelui

Philip van Meer a devenit relativ uşor preşedintele Partidului Con­servator, deşi hotărâse să participe la alegerile preliminare abia cu două luni înainte de data cu pricina. Se lăsase convins să se prezinte la alegeri de către fostul preşedinte, Ralf Morris, „bătrânul“ expert al partidului, politician care dispunea de o calitate deosebită: avea simţul diplomaţiei…

Victoria lui Philip van Meer se sărbătorea peste tot, la staţiile de televiziune, în incinta sediului partidului, dar şi pe stradă, întrucât lumea vedea în el potenţialul prim ministru la alegerile parlamentare viitoare. Cât despre van Meer, se simţea în culmea fericirii, făcând bilanţul scurtei, dar prodigioasei sale cariere politice în ascensiunea către titlul suprem.

La interviul care i s‑a luat după anunţarea rezultatelor, şi‑a făcut apariţia cu o tânără decorativă, Maya Morris, fiica fostului preşedinte, pe care a prezentat‑o drept logodnica sa. Nunta avea să aibă loc după şase luni, timp în care urma să se pregătească, probabil, unul din spectacolele grandioase de propagandă, cu scopul de a înlesni reuşita la alegerile generale.

A doua zi dimineaţa la ştirile de la ora zece se anunţă crima: Philip van Meer fusese ucis în biroul său elegant de pe strada Einstein, împuşcat în piept.

Secretara sa, care venea conform obiceiului la ora noua şi jumătate, l‑a găsit mort şi a anunţat imediat poliţia. Inspectorul Morgan sosi la faţa locului. Colegii săi îi spuneau „imposibilul“, nu pentru că ar fi fost un om dificil, ci pentru ca nu exista în cariera sa caz fără rezolvare. Mor­gan, după ce îşi făcu constatările referitoare la circumstanţele vizi­bile ale crimei, dădu dispoziţii pentru transportarea cadavrului la autop­sie, apoi închise biroul, spre a păstra eventuale amprente sau alte indicii care să‑l conducă la asasin. „Sărmanul van Meer – gândi Morgan – nu s‑a bucurat prea mult de victoria dobândită… Nici n‑a apucat să‑şi bea cafeaua de dimineaţa, ceaşca era încă pe jumătate plină când l‑au ucis !“

Cazul părea să fie clar, dar foarte complicat. Cineva îl împuşcase pe preşedinte în direcţia inimii, probabil de aproape, fiindcă glontele a avut efect distrugător în toracele victimei, pătrunzând apoi prin ta­piţeria scaunului într‑una din cărţile bibliotecii aflate în spatele biroului. S‑a găsit glontele, nu s‑a găsit arma, şi, precum se aştepta Morgan, nu s‑au găsit amprente străine, decât cele ale victimei şi ale secretarei. Cel puţin pe lucrurile care se aflau pe birou. Autopsia însă a relevat ceva deosebit de interesant: în corpul victimei s‑au găsit urme de arsenic, otravă care l‑ar fi ucis şi ea pe preşedinte, probabil după câteva minute, dacă nu se comitea crima. Arsenic s‑a găsit şi în cafea; „Cine a vrut să‑l ucidă de două ori pe van Meer?” – se întrebă Morgan.

Maya Morris era inabordabilă; suferise un şoc atât de puternic, încât li­teralmente îşi pierduse graiul. Morgan ceru o întâlnire cu tânăra ne­fericită, dar curând îşi dădu seama că nu are rost să insiste. Îl căută pe tatăl ei, Ralf Morris, care îi spusese că are de gând să‑i acorde toată soli­ci­tudinea pentru rezolvarea cazului cât mai repede posibil. Morris con­sidera că este singura cale de a ameliora întrucâtva situaţia tragică a fiicei sale. El însuşi ţinuse mult la Philip van Meer.

Ralf Morris îl întâmpină pe Morgan pe treptele vilei sale invitându‑l cu amabilitate să intre:

– Vă cunosc reputaţia din auzite, domnule inspector – zise trist Morris. Nu mi‑am imaginat că voi avea ocazia să profit de ea personal…

– Îmi pare nespus de rău de circumstanţele în care mi‑a fost dat să vă cunosc, domnule Morris ! Am fost şi sunt şi acum un mare admirator al personalităţii dumneavoastră ! – replică Morgan

– Mulţumesc ! – se înclină Morris. Vă rog, luaţi loc şi spuneţi‑mi cu ce pot să vă ajut !?

– Relataţi‑mi, vă rog, în primul rând despre rivalii preşedintelui din partid ! Apoi vom trece şi la tabăra adversă. Găsesc că este posibil ca cineva dintr‑un alt partid, care vrea să candideze pentru funcţia de prim ministru în viitor, să fi văzut un duşman serios în persoana lui Philip van Meer !

– Nu este exclus să aveţi dreptate dar îmi vine foarte greu să accept ideea că într‑o ţară eminamente democratică ca a noastră cineva să fo­losească limbajul armelor pentru scopuri politice ! Dar să trecem la su­biect: teoretic, ar exista două persoane a căror concurenţă poate fi con­siderată, să zicem, reală. Este vorba despre Burt Kevin, cel care a fost „învinsul“ în competiţia internă în partidul nostru şi, eventual, dacă vreţi răspuns la întrebarea referitoare la forţele de opoziţie, singura per­soană care vedea în Philip un partener egal în lupta pentru putere este Marylin Price. Nu o văd însă pe post de ucigaşă, după cum nici pe Kevin nu mi‑l pot imagina în postura de criminal, fie şi prin intermediar.

– Vom începe cu pista politică, cred că este unicul punct de pornire, cel puţin la ora actuală. – zise Morgan – Aş vrea să vă pun o întrebare delicată, care însă, vă asigur, serveşte unicul scop, acela de a da de urma ucigaşului: cunoaşteţi cumva antecedentele „romantice“ ale lui van Meer? Nu putem ignora nici ideea răzbunării feminine. . .

– Va înţeleg – replică cu înţelepciune Morris ‑ este clar că nu puteţi ignora nimic. Regret însă, eu nu cunosc nimic din antecedentele lui Philip, deşi îl cunosc de câţiva ani. Dacă a avut înaintea fiicei mele le­gături amoroase, ele au fost deosebit de discrete. Eu nu l‑am văzut ni­ciodată în compania vreunei doamne, dar, desigur, asta nu înseamnă nimic. Maya l‑a cunoscut în urmă cu vreo şapte luni, s‑au îndrăgostit foarte repede şi au hotărât nu demult că se vor căsători. Restul vă este cunoscut. Mă doare sufletul pentru Philip, dar şi pentru Maya. Nu ştiu cum are să‑şi revină din această reală tragedie !

* * *

Morgan se aşeză comod în fotoliul elegantului birou de pe strada Ein­stein şi începu să controleze sertarele preşedintelui. Nu găsi nimic inte­resant, cel puţin nu la prima vedere – sertarele erau pline de lucruri obiş­nuite, ustensile de scris, cărţi de vizită, agende de tot felul. La un mo­ment dat însă atenţia îi fu atrasă de un calendar mic, care părea per­sonal. Însemnările erau de rutină, dar, apăreau doua semne dis­tincte ciudate din când în când în paginile calendarului: două pete, una galbenă şi cealaltă maro, fără nici un cuvânt, doar pete dispuse cu grija pe diverse date indicând, pare‑se, şi orele din ziua respectivă.

„Ciudat! – îşi zise Morgan. Ce pot fi petele acestea ? Nu pot ignora nimic, trebuie să fiu cu ochii în patru. Cazul acesta este cel mai misterios din câte am avut vreodată !“- continuă în gând, când zbârnâitul telefonului îl deranjă.

– Morgan ! – zise ridicând receptorul

– Buna ziua, domnule inspector ! Vorbeşte secretara poliţiei locale. Am primit o reclamaţie din partea baroului de avocaţi, mai precis din partea şefului baroului, care anunţa dispariţia revolverului per­sonal. Ne‑am gândit că poate fi vreo legătura între asasinat şi dis­pa­riţia armei, am vrut să vă anunţăm necondiţionat.

– Foarte bine ! – veni răspunsul. Cercetaţi în continuare dacă posesorul armei cunoaşte exact descrierea, calibrul, marca revolve­rului şi, dacă da, luaţi legătura cu experţii care au rezultatele cercetării glontelui găsit în birou. Dacă cumva este arma pe care o căutăm, daţi‑mi imediat de ştire ! – adăugă inspectorul.

* * *

Morgan îşi însuşi agenda cu petele colorate şi o sună pe secretara lui Philip van Meer. Intenţiona să‑i vorbească, în speranţa că va afla câte ceva despre persoanele care ar fi putut profita de pe urma asasinatului.

Fleur locuia într‑un apartament frumos, mobilat cu mult gust; se­cretara era şi ea o apariţie plăcută, nu mai era foarte tânără, dar avea ceva din aerul elegant şi rafinat al femeilor cultivate, care nu se plictisesc niciodată. Îi servi pe Morgan cu o cafea aromată şi îl in­vită să‑şi aprindă o ţigară.

– Domnişoară, vreau să trec la subiect – spuse inspectorul. Spu­neţi‑mi ce ştiţi despre Marylin Price, despre Burt Kevin şi despre orice altă persoană care ar fi dorit moartea lui Philip !

– Nu cred că Marylin sau Burt ar fi dispuşi să‑şi pericliteze situaţia po­litică implicându‑se într‑un asasinat, deşi îmi pot imagina că ar fi vrut să scape de Philip. Le era incomod, pur şi simplu, le era con­curenţă reală; dacă nu au nimic comun cu crima, presupun că acum se simt fericiţi de‑a dreptul, pentru că altcineva le‑a rezolvat pro­blema… Din anturajul lui nimeni – în afară de aceşti doi politicieni – nu era interesat să se debaraseze de el. Philip era un tip fermecător, un bărbat cuceritor, eu… foarte… greu… mă pot… obişnui… cu gân­dul că nu mai e… Iertaţi‑mi lacrimile – continuă plângând Fleur. Am lu­crat cu Philip câţiva ani, am fost buni prieteni. Ştiu care este între­barea pe care vreţi să mi‑o puneţi, nu, n‑am fost amanta lui, nici pentru o clipă ! Relaţiile noastre au fost pur profesionale.

– Desigur, domnişoară! – se grăbi Morgan s‑o liniştească pe Fleur, nu­mai să nu plângă – intenţionam într‑adevăr să vă întreb dacă ştiţi ceva despre antecedentele sentimentale ale lui Philip. Înţeleg, înainte de a o cunoaşte pe Maya Morris.

– Nu ! Philip era discreţia în persoană. Nu ştiu nimic decât despre re­laţia lui cu Maya, care a fost de‑a dreptul superbă. Pur şi simplu mă înduioşa când îi vedeam împreună !

– Philip avea vreun hobby ? – întrebă Morgan, ca să termine cu subiectul vădit delicat.

– Unul singur : muzica. Avea abonamente la Operă, la Filarmonică; ştiu că mergea la toate concertele orchestrelor din oraş, la toate re­ci­talurile de muzică de cameră şi avea o colecţie de discuri cum nu are nimeni, cred…

* * *

Morgan sorbi din cafeaua proaspătă pe care şi‑o pregătise, îşi a­prinse o ţigară şi încearcă să recapituleze datele pe care le avea în le­gătură cu cazul van Meer; în sinea lui, nu era de acord cu opinia lui Morris, potrivit căreia politicienii nu sunt asasini. Morgan, în po­sesia unei vaste experienţe, considera că Machiavelli avea dreptate când susţinea că „scopul scuză mijloacele“. Nu avea încredere în po­liticieni, deşi nu putea indica la modul concret motivele care îl deter­minau să gândească astfel. Sceptic din fire, Morgan era neîncrezător; „probabil este deformaţie profesională – gândi inspectorul. Dar când ai de‑a face cu oameni însetaţi de putere, fii cu ochii în patru !“ Îşi aduse aminte de bancul care circula deja cu ani în urma: «Cum alegi din o mie cinci sute de politicieni unul oportunist ? La întâmplare. » Da. Probabil este adevărat“ – conchise. Datele care îi stăteau la dis­poziţie erau prea puţine, spre a porni într‑o direcţie sau alta. Vor mai apărea indicii pe parcurs, o ştia din experienţă; un lucru însă îl persecuta de la început: cine a vrut să‑l ucidă de două ori pe van Meer ? Singura ex­plicaţie plauzibilă părea să fie că două persoane l‑au omorât, una, nu ştia de cealaltă. Sau, cineva a vrut să creeze impresia imixtiunii a do­uă persoane… Hotărî să facă o vizită la baroul avocaţilor, pentru că arma ucigaşă s‑a dovedit a fi cea care dispăruse din biroul lui Steven Gray, şeful baroului. „Arma trebuie să mă conducă la asasin“, îşi spuse Mor­gan pornind la drum.

Baroul se afla într‑o clădire veche, construită pe la începutul se­colului XIV, în stil gotic târziu, clădire afiliată primăriei încă de atunci şi rămasă în proprietatea oraşului. Se păstrase excelent, timpul şi in­temperiile au ocolit parcă ogivele şi rozetele care decorau edificiul. A­veai senzaţia că te întorci în timp, dar numai până în momentul în ca­re ajungeai în sala de aşteptare deosebit de elegantă, în care se­cretarele lucrau cu computere şi telefoane ultrasofisticate. „O combinaţie bizară de nou–vechi“ – îşi spuse Morgan, care fusese nu o dată în incinta clădirii, dar de fiecare dată făcea aceeaşi constatare.

Steven Gray îl primi numaidecât relatându‑i că nu realizase dispariţia revolverului decât după ce aflase de asasinatul comis.

– Locul revolverului este într‑unul din sertarele biroului; am cerut dreptul de „port‑armă“ doar pentru cazurile extreme, în care uneori mă aflu. Niciodată n‑am folosit arma, dar, recunosc, de multe ori mi‑a îm­prumutat o oarecare siguranţă. Când am aflat că Philip, pe care, alt­minteri, l‑am cunoscut foarte bine, a fost asasinat, am vrut să văd ime­diat dacă revolverul este la loc şi… nu era. Am anunţat poliţia şi, vedeţi, arma s‑a dovedit a fi cea ucigătoare.

– Cine avea acces la sertarele dumneavoastră ? – întrebă Morgan.

– Teoretic, nimeni, practic, oricine, fiindcă eu nu închid sertarele me­le cu cheia; nu păstrez secrete profesionale decât în computer, acolo nu poate pătrunde nimeni; codul îl ştiu doar eu. Vreţi să le cunoaşteţi pe asistentele mele şi colaboratorii mei ? Mulţi avocaţi lucrează în baroul nos­tru, dar puţini îşi au sediul aici în această clădire plină de mistere – adăugă Gray.

– Nu, mulţumesc, deocamdată atât ! Am vrut să ştiu cum arată biroul dum­neavoastră, pentru ca să încerc să deduc planul criminalului. Vă voi ţine la curent cu tot ce voi întreprinde – promise Morgan – ”Poate că Gray minte, dar poate că nu – gândi în continuare – iar în acest caz cineva vrea să ne deruteze sau asasinul este, într‑adevăr, în anturajul său ? Trebuie să ajung din altă direcţie la arma ucigaşă”.

Banca Naţională, la început, a refuzat să dea relaţii de orice fel asupra fostului client Philip van Meer; Morgan a trebuit să‑şi adune toate forţele de persuasiune spre a primi datele de care avea nevoie. Vroia, cu orice preţ, să afle amănunte despre viaţa particulară a politicianului; van Meer folosea aproape totdeauna cartea de credit, din datele căreia reieşeau exact cumpărăturile făcute. Două lucruri îi atrăseseră atenţia lui Morgan: câte două abonamente la Operă şi Fi­lar­monică. Aflase că van Meer este meloman, dar oare cu cine împărţea bucuria muzicii? Răspunsul îl primi destul de repede; după scurte investigaţii, ajunse la vecinii de rând de la Operă şi de la Filarmonică, cu care stătuse de vorbă la o cafea. Rezultatul a fost surprinzător. Philip van Meer îşi făcea apariţia cu regularitate la Operă în compania unei doamne, şi în compania alteia la Filarmonică. Una era blondă, cealaltă şatenă. „Să fie oare vreo legătură cu misterioasele pete galbene, respectiv maro, din agenda preşedintelui?“, se întreabă Morgan. „Din nou se adevereşte «cherchez la femme» şi ajungi la adevăr?“

Doamnele s‑au lăsat descoperite cu greu; Morgan nu avea indicii de­spre tinerele pe care le căuta, pe de altă parte, uneori avea certa sen­zaţie că pista este falsă. Totuşi insistă. Porni pe baza puţinelor in­for­maţii pe care le primise de la „vecinii“ de rând şi ajunse la constatări de­o­sebit de interesante: blonda, pe nume Roseline Reich, era far­macistă, iar şatena, Iris Landler, era avocată, una din colabora­toarele lui Gray. Hotărî să stea de vorbă cu ele. Află fără să fie surprins că a­mândouă erau amantele lui van Meer, mai mult, amândurora le pro­misese „căsătorie şi dragoste pe veci“, pentru ca, până la urmă, să se logodească cu Maya Morris. „Urâtă afacere – conchise Morgan – deci amândouă au vrut să‑l ucidă pe van Meer, dar separat întrucât nici una nu ştia de existenţa celeilalte.“ Desigur, negau amândouă că „i‑ar fi făcut o vizită“ preşedintelui în acea dimineaţă funestă. Rămâne de dovedit. Tabloul începe să se clarifice.

* * *

Morgan se afla din nou în biroul elegant de strada Einstein. O rugase pe Fleur să‑l însoţească. Intenţiona să‑i pună câteva întrebări, avea convingerea că secretara ştia mai mult decât îi spusese.

– Le‑aţi cunoscut pe „domnişoarele de companie“ ale preşe­dintelui? – întrebă Morgan cu maliţie.

– Mărturisesc că da – sună răspunsul laconic.

– Aţi putea să‑mi explicaţi de ce nu mi‑aţi vorbit până acum despre ele? Ştiţi că sunteţi pasibilă de închisoare pentru complicitate? Vă rog, relataţi‑mi tot ce ştiţi în legătura cu relaţiile „particulare“ ale lui van Meer, ca să mă exprim eufemistic ! – ordonă inspectorul.

– Desigur – zise plângând Fleur – vă voi spune tot ce pot ! Philip era, de fapt, un Don Juan. Asta era firea lui. Dar era şi rafinat, de aceea a încercat – şi a reuşit destul de multă vreme – să disimuleze pa­ralelismul amorurilor sale. Cred că, de fapt, o iubea numai pe Maya, dar îi plăcea să fie în anturajul femeilor frumoase. Avea întâlniri secrete cu Iris şi Roseline, nu odată eu eram paravanul către Maya, cu care întreţinea relaţii platonice, vrând să se căsătorească cu ea. Pe cele două amante le ţinea departe cu tot felul de pretexte, el le vizita acasă la ele şi mergea cu ele la operă sau concert, precum ştiţi. Evita orice posi­bi­litate de întâlnire între Roseline şi Iris. A reuşit, ani de zile…

– De ce nu mi‑aţi spus nimic din toate acestea când v‑am întâlnit prima dată?

– Pentru că nu credeam că are vreo legătură cu crima… Ştiţi, îmi este deosebit de greu să destăinui secretele altora, cu atât mai mult, cu cât ţineam foarte mult la Philip şi la reputaţia lui…

– În ordine ! Încerc să înţeleg logica dumneavoastră, dar acum vă rog să‑mi spuneţi tot ce ştiţi ! Mai aveţi ceva de ascuns ?

– Nu vreau să ascund nimic. Vreau să adaug la acest capitol penibil că înainte de alegeri cu o zi, Ralf Morris a aflat de existenţa uneia dintre amante şi, se‑nţelege, a fost foarte furios, dar m‑a rugat să nu divulg nimic Mayei.

– Cum a aflat ? – întreabă Morgan.

– Venise să‑i dea ultimele instrucţiuni referitoare la alocuţiunea pe care urma să o ţină Philip înainte de deschiderea urnelor, când l‑a auzit vorbind la telefon cu una din iubite – niciodată nu spunea nume la telefon. El nu l‑a observat pe Morris, decât prea târziu. Vorbele de dragoste răsunaseră fără echivoc; Maya rămăsese în maşină fără telefon mobil – cum îmi relatase ulterior Morris – deci nu putea fi ea la capătul celălalt al firului. Deşi şocat, Morris n‑a divulgat nimic fiicei sale, în schimb l‑a ameninţat pe Philip că îl va distruge, dacă nu întrerupe orice legătură cu iubita sa.

– Încep să înţeleg – continuă Morgan. Este adevărat că Ralf Morris l‑a convins pe Philip să se prezinte la alegerile partidului ?

– Da ! Este adevărat, DAR a sperat că nu va reuşi…

– Vorbiţi serios ? Şi atunci de ce… aceasta ipocrizie ?

– Morris ar fi vrut să fie el reales pentru încă patru ani şi era convins că Philip nu prezintă pericol pentru poziţia sa. A fost foarte surprins – neplăcut surprins – când a aflat rezultatele. . .

– Nu mai înţeleg nimic, a vrut, totuşi, să‑şi mărite fiica cu e l!?

– Aşa este. I‑a fost realmente drag Philip şi ar fi vrut să‑l vadă în fruntea partidului, dar numai peste patru ani… Se simte frustrat, dat la o parte, deşi se mai crede încă util…

– Spuneţi‑mi, domnişoară, înainte de a‑l descoperi pe Philip, aţi remarcat ceva neobişnuit în dimineaţa aceea funestă ?

– Da ! Acum îndrăznesc să vă spun, deşi mi‑e o teamă… de moarte….

– Spuneţi‑mi ! Ce s‑a întâmplat ?

– În dimineaţa aceea, înainte de a intra la Philip am găsit o linguriţă străină în chicinetă, am pus‑o în sertar fără să‑i acord atunci importanţă.

– O mai aveţi ?

– Nu. N‑o mai am. A trebuit să o restitui proprietarului, care m‑a ameninţat cu moartea, dacă divulg ceea ce s‑a întâmplat…

– A cui era linguriţa ?, întrebă numaidecât Morgan.

Fleur nu răspunse imediat. Părea să‑şi caute cuvintele; în cele din urmă spuse:

– Linguriţa era de argint cu model discret suflat în aur. Modelul era desenul stilizat a doua litere: R şi încă un R.

– Adică Roseline Reich – nu‑i aşa ?

– Exact ! – fu de acord Fleur.

– Când a venit să‑şi recupereze linguriţa – „corpus delicti“ ? – vroia să ştie amănunte Morgan, care era, evident, cu urme de arsenic…

– După ce cadavrul a fost transportat, poliţia era aici, eraţi şi dumnea­voastră, dar în marea forfotă nimeni nu şi‑a dat seama de prezenţa ei; oricum, sărmanul Philip murise împuşcat… Eu eram suficient de derutată, pentru ca să fac orice combinaţie între ea şi moartea lui Philip; dar acum cred că ea l‑a otrăvit şi altcineva l‑a împuşcat… Groaznic ! Ori­cum, Philip ar fi murit probabil de otrava ce i‑a fost administrată în ca­feaua pregătită de Roseline. Nu credeţi ?

– Cum să nu ! – răspunse inspectorul. Deducţia este cât se poate de logică. Întrebarea este cine l‑a împuşcat pe Philip, deşi cred că am o idee… Domnişoară, vă rog să ne staţi la dispoziţie !

– Bineînţeles… – îngână Fleur.

* * *

Roseline Reich dispăruse de acasă, dar după doua zile de cercetări poliţia dăduse de urmele ei; se instalase într‑un motel în mijlocul unei păduri frumoase, loc de vilegiatură iarna şi vara. Se anunţase sub nume fals la recepţie, însă, cum toată ţara era în alertă şi toate locurile publice primiseră semnalmentele şi chiar poza farmacistei, au recuperat‑o repede. La început, a negat orice legătură cu Philip şi otrăvire, dar curând şi‑a dat seama că nu are prea mult rost; însăşi faptul că dispăruse din oraş pleda pentru suspiciuni… Apoi, con­fruntarea cu Fleur a eliminat orice dubiu. Roseline însă – în ultimă dis­perare – susţinea că nu ea este criminală, întrucât Philip a murit împuşcat…

– Acest „amănunt“ aparţine domeniului juridic – spuse Morgan –, oricum tentativa de omor se pedepseşte, cred, la fel de sever ca şi asasinatul propriu‑zis.

„Urmează ultimul act“ – îşi spuse Morgan îndreptându‑se către lo­cuinţa avocatei; Iris Landler era în arest la domiciliu de câteva zile, de când inspectorul descoperise povestea cu amantele lui Philip van Meer.

* * *

– Buna ziua, domnişoară! – o salută Morgan. Vreau să stăm de vorbă.

Iris începu să plângă. Plângea în hohote, părea atât de sinceră, încât Morgan aproape că începu să simtă un soi de compasiune pentru ea. „Ochii în patru !“ – îşi repetă leitmotivul vieţii inspectorul. Relataţi‑mi tot ce se poate, rând pe rând, vreau să ajungem şi la momentul în care l‑aţi ucis pe van Meer ! Dacă ați fi ştiut că a fost otrăvit deja, presupun că nu aţi fi apăsat pe trăgaci…

– Nu l‑am ucis eu !!! Ştiu că sună incredibil, dar aşa este.

– În ipoteza în care spuneţi adevărul, nu ştiu de ce nu aţi venit la mine de bună voie ca să‑mi povestiţi ce se întâmplase în biroul de pe strada Einstein !? – replică inspectorul.

– Am sperat să scap neimplicată – răspunse Iris. Totul s‑a petrecut atât de rapid, încât mi‑a fost imposibil să realizez ce am de făcut. Am fost într‑un şoc total. Voi încerca să fiu coerentă… – zise plângând – şi vă voi relata cele întâmplate. Am fost, cel puţin aşa am crezut, marea iubire a lui Philip van Meer… Ne întâlneam destul de rar, dar de fiecare dată aveam impresia că visez. Philip era un tip adorabil. Avea umor, era generos şi mă asigura tot timpul că eu sunt marea lui iubire şi se va căsători cu mine. Mă lua la concertele filarmonicii, dar nu prea ieşeam în altă parte; pretexta că este foarte ocupat… Dar, de fapt, o avea pe Maya… şi din ziare am aflat că mai avea pe cineva, farmacista aceea care l‑a otrăvit… Este o tragedie pentru mine… Credeţi‑mă !

– Vă rog treceţi mai departe – îi spuse Morgan aproape blând.

– Bine ! Să revenim… În seara alegerilor – reluă Iris – eram la birou; ştiam, evident, că Philip can­didează, îi ţineam pumnii să reuşească. Am fost foarte fericită când am aflat rezultatul alegerilor. Apoi însă l‑am văzut apărând la braţ cu Maya Morris şi, credeţi‑mă, am crezut că voi înnebuni pe loc… Am făcut gestul necugetat să iau din sertarul lui Steven Gray revolverul lui, ştiam unde se afla, cum ştia toată lumea, intenţionam să‑l ameninţ – repet, domnule inspector, să‑l a­meninţ pe Philip, ca să‑l determin să o părăsească pe Maya. Philip n‑a fost niciodată un oportunist, eu cel puţin aşa am crezut… – izbucni în plâns Iris.

– Continuaţi, vă rog – interveni Morgan.

– Am luat deci revolverul lui Gray şi am plecat la sediul partidului. Acolo l‑am căutat pe Philip, dar nu l‑am găsit. Oamenii lui apropiaţi mi‑au spus că a doua zi îl voi putea găsi în biroul său de pe strada Einstein. N‑am dormit toată noaptea, am plecat ca în transă şi am sosit pe la nouă şi câteva minute. Pe trepte am văzut coborând o blondă, ulterior mi‑am dat seama că fusese, probabil, farmacista… Am urcat în fugă, am scos revolverul în dreptul uşii, dar l‑am scăpat… Am vrut să‑l ridic, dar în momentul acela, în capul scărilor, la trei paşi de mine şi‑a făcut apariţia Ralf Morris. Am apucat să mă ascund în spatele perdelelor groase de catifea care atârnă, după cum bine ştiţi, în interiorul biroului, imediat lângă uşă. Morris nu m‑a văzut, în schimb a zărit arma pe care a ridicat‑o şi şi‑a pus‑o în buzunar. Eu vedeam ce se întâmplă, deşi nu foarte clar, printre bucăţile de draperii care nu totdeauna se atingeau. Norocul meu era că draperiile erau foarte lungi, chiar prea lungi, încât acopereau pardoseala… Morris l‑a luat la rost pe Philip pentru iubita nemărturisită care – ridicol ! nu ? – nici acum nu ştiu dacă eram eu sau… cealaltă. Deci îl luă la rost şi începură să se certe. Îşi aruncau cuvinte grele, reproşuri, n‑aş putea să vă redau cred nimic din ceea ce am auzit. Eram atât de timorată ! Totul s‑a petrecut în câteva minute. La un moment dat, am auzit un foc şi mi‑am dat seama ce se întâmplase… L‑am zărit pe Morris fugind pe scări, l‑am văzut apoi pe Philip zăcând într‑un lac de sânge şi am alergat şi eu, direct acasă. Îmi este greu să spun că mi‑am revenit…

– Cumplit – recunoscu Morgan. Aveţi vreo idee, unde ar putea fi revolverul ? – întrebă apoi după câteva minute de pauză, timp în care părea că încearcă să‑şi imagineze cele auzite.

– Nu. Dacă nu l‑aţi găsit la locul crimei, ar fi recomandabil să‑l întrebaţi pe Morris; el va trebui să ştie unde a ascuns arma…

– Vom verifica totul, domnişoară. Dacă aţi spus adevărul, veţi fi principala martoră în acest proces…

* * *

Morris făcu mărturisiri complete; Morgan era mulţumit că rezolvase cazul. N‑a fost uşor, mai era şi persoana criminalului… Morgan ţinuse la el. „Morris nu era considerat un tip impulsiv – îşi zise – dimpotrivă, reacţiile lui erau tot­deauna înţelepte; se pare, totuşi, că faptul de a i se lua scaunul, des­co­perirea iubitei viitorului ginere – unde mai pui că aflase numai de una ! –, în plus un revolver, care i‑a apărut ca din senin în cale, toate acestea l‑au transformat în asasin… Şi când te gândeşti că tocmai el îmi spusese că într‑o ţară eminamente democratică ca a noastră politicienii nu folosesc limbajul armelor…“

LIFTUL

Joseph, portarul companiei „Record“, companie de discuri selecte de muzică clasică, era un om bătrân. Se deplasa greu, era uşor şchiop, dar devotat trup şi suflet directorului, domnul Evans, Joe Evans. Dimineaţa era primul care intra în impozanta clădire de pe strada Platon şi, de obicei, era ultimul care o părăsea, de cele mai multe ori seara târziu.

La ora şase dimineaţa, străzile erau aproape pustii. Joseph deschise poarta şi se îndreptă spre lift; urma cea mai plăcută parte a zilei: trebuia să facă ordine în cabinetul elegant al directorului, acestea erau clipele când se simţea aproape de şeful mult iubit. Puse mâna pe uşa liftului, o trase şi scoase un urlet de groază; în lift, vădit fără viaţă, zăcea Joe Evans şi lângă el, directorul adjunct, Martin Bridge. Bridge, probabil trăia, dar părea leşinat. Joseph se întoarse cât putu de repede la cabina sa, de portar adică şi formă în grabă numărul poliţiei.

Inspectorul Morgan, un bărbat plăcut la înfăţişare, sosi la faţa locului relativ repede. Constată dintr‑o privire că directorul fusese împuşcat, iar lângă el zăcea un om care, indubitabil, trăia. Medicul poliţiei sosi şi el la câteva minute după Morgan. Cadavrul lui Evans a fost trimis la autopsie, iar Bridge la spitalul din apropiere. Morgan dispuse să se închidă clădirea până la noi ordine şi puse doi poliţişti în faţa ei spre a o păzi. „Urmează partea cea mai grea – îşi zise aşezându‑se în maşină ‑ va trebui să‑i spun soţiei lui Evans că de acum este văduvă !“

Soţii Evans locuiau în cartierul cel mai elegant al oraşului, într‑o vilă luxoasă. Era ora şapte şi jumătate când Morgan sună la poarta vilei. O tânără atrăgătoare îşi făcu apariţia şi îl pofti pe Morgan în incinta unei încântătoare grădini exotice. Morgan se legitimă şi o rugă pe tâ­nără să îl conducă la doamna Evans.

– Doamna doarme – îi spuse tânăra – de obicei se scoală pe la ora nouă. Vreţi să o trezesc ?

– Vă rog treziţi‑o – o îndeamnă Morgan. Voi aştepta în salon până când va veni doamna.

– Vă rog să mă urmaţi – replică tânăra şi îl conduse pe Morgan în sa­lonul mare şi elegant al vilei Evans.

„Ar putea fi o sală de dans – se miră Morgan de imensitatea sa­lonului – probabil vila valorează câteva milioane…“ Constată cu o oa­re­care satisfacție că salonul era mobilat cu mult gust. Nu îi plăcea chiar tot ce era acolo, câteva tablouri, mai precis ramele i se păreau uşor demo­date, dar în ansamblu salonul era hotărât elegant.

Peste mai mult de jumătate de oră, doamna Emily Evans apăru în capul scărilor; era o femeie între două vârste, părea distinsă, deşi avea o oarecare vulgaritate în înfăţişare.

– Doamnă Evans, sunt inspectorul Morgan de la Poliţia locală. Vă rog luaţi loc ! – îşi începu alocuţiunea – Îmi pare foarte rău că trebuie să vă împărtăşesc o veste tristă. Vă rog încercaţi să fiţi tare: soţul dum­neavoastră a fost ucis noaptea trecută !

– De unde ştiţi ? – veni întrebare mai mult decât neaşteptată; doamna înfăţişa un calm incredibil.

– Vin de la faţa locului – spuse Morgan – l‑am găsit în lift, împuşcat din spate. Revolverul încă nu s‑a găsit, iar lângă soţul dumneavoastră zăcea leşinat directorul adjunct, Martin Bridge.

– Nenorocitul ! – zise printre dinţi Emily. Morgan nu ştia dacă ea se referă la defunctul soţ sau la Bridge. Nu îndrăzni să întrebe nimic. Totul i se părea bizar; poate că Emily nu‑şi iubise soţul, dar totuşi… un pic de omenie…

– Doamnă, cunoaşteţi cumva duşmanii soţului dumneavoastră ? – încercă Morgan să tatoneze terenul.

– Dacă îi cunosc ?! – strigă Emily. Toţi îi sunt duşmani, domnule ! Şi eu, şi directorul adjunct şi Grety şi nu m‑aş mira să fiţi şi dumneavoastră printre ei ! Singurul care l‑a iubit a fost Joseph, portarul. Poate l‑aţi văzut pe‑acolo… Singurul, domnule ! Soţul meu a fost un nesuferit ! Un nesuferit ! Egoist, egocentric, rău şi sadic !

– Scuzaţi‑mă, doamnă, reacţia dumneavoastră este nefirească – îndrăzni Morgan – totuşi, a fost soţul dumneavoastră câţiva ani buni, nu ?

– Ani buni ??? – strigă din nou Emily. Nu, domnule Mor‑mor‑mor..

– … gan – adăugă inspectorul.

– Ei bine – continuă Emily – soţul meu s‑a căsătorit cu mine doar pentru banii mei ! Singurul lucru de care era în stare să se bucure erau banii ! Nimic altceva ! Eu l‑am iubit la început, până m‑am lămurit cu cine am de‑a face. A profitat de mine cu neruşinare. Mi‑a furat banii, din banii mei a construit una din companiile cele mai rentabile din ţară… Ah ! ce bine că s‑a terminat ! – izbucni în plâns doamna Evans.

– Beţi putină apă – îi întinse Morgan un pahar.

După ce se linişti puţin, o întrebă:

– Cine este Grety?

– Grety este penultima iubită a soţului meu – replică Emily cu ură.

– Aţi putea să‑mi relataţi câte ceva despre ea ? – încercă Morgan.

– Desigur, spuse Emily, eram la curent cu toate afacerile amoroase ale soţului meu. Nu se ostenea să le ascundă ! Le ştiam pe toate, le cunoşteam, le aducea şi acasă…

– Iertaţi‑mă, doamna – zise Morgan politicos – nu este treaba mea, aş vrea, totuşi, se vă întreb: de ce nu aţi divorţat ?

Lui Morgan situaţia i se părea absolut inacceptabilă.

– Nu vă priveşte ! – veni răspunsul scurt. Revin însă la Grety. Pen­ultima iubita. Ultima este o japoneză, o cheamă – ha ! ha ! ha ! ce nume ! – Shoko May. Deci să revenim la Grety. A părăsit‑o pentru japoneză, de atunci ea îl urăşte ! Îl urăşte ! Poate că ea l‑a ucis ! Nu m‑aş mira…

– Aţi putea să‑mi spuneţi, vă rog, – interveni inspectorul – unde locuieşte Grety şi care este numele ei de familie ?

– O cheamă Grety Weil. Stă în a treia casă lângă noi. Vă las acum, domnule, dar vă stau la dispoziţie. Cred că va trebui să organizez o înmormântare fastuoasă… A fost, totuşi, soţul meu ! Iar dacă cineva se cheamă Emily Mann – ştiţi numele meu de fată – trebuie să dovedească că are bani… Voi dovedi ! Noblesse oblige, domnule ! La revedere… – zise Emily şi porni către trepte.

* * *

Morgan se simţea derutat. Nu i se mai întâmplase să întâlnească ase­menea reacţii ciudate. N‑ar fi exclus să fi fost chiar soţia lui Evans asasina. „Prea suntem la început – îşi zise – ar fi prea simplu să fie ea ! Să vedem cine urmează !“ Morgan, fiind în apropiere, se îndreptă spre casa indicată de Emily. Găsi o casă cochetă, nu prea mare, dar înconjurată de o gradină nostimă, flori şi câţiva copaci sălbatici, care îi împrumutau o atmosfera deosebită. Sună la uşa casei şi o tânără simpatică apăru aproape instantaneu în uşă.

– Domnişoară Weil – începu Morgan – sunt de la poliţia locală !

– Ştiu – răspunse Grety – m‑a sunat Emily, mi‑a relatat tot ce ştie şi mi‑a spus că urmează să veniţi. Intraţi, vă rog !

„Cred că am de‑a face cu un complot – îşi zise Morgan – e greu cu femeile astea !“

– Povestiţi‑mi despre Joe Evans – spuse cu voce tare.

– Ce să vă spun !? Îl urăsc pentru că m‑a părăsit ! N‑a apreciat loialitatea mea, inteligenţa mea ! A preferat‑o pe Shoko ! Desigur, mult mai tânără decât mine ! Aşa sunt bărbaţii, domnule, iertaţi‑mă, cei prezenţi sunt totdeauna excepţii !

– Unde aţi fost noaptea trecută ? – o întrebă Morgan.

– Mă bănuiţi, nu‑i aşa ? – replică Grety. Nu am alibi – continuă apoi tristă – dar nu l‑am ucis eu. Am fost acasă toată noaptea. Singură.

– Nu bănuiesc pe nimeni, domnişoară – până la proba contrarie – zise maliţios Morgan. Vreau să vă mai întreb ceva: cu ce vă ocupaţi ?

– Sunt inginer de sunet. Am lucrat pentru Evans. Aşa ne‑am cunoscut.

– Aţi putea să‑mi relataţi câte ceva despre compania „Record“ şi despre secretul succesului ei ?

– Nu prea ştiu care este situaţia acum, dar, cu câţiva ani în urmă, să zicem „pe vremea mea“, succesul era garantat de doi parametri importanţi: pe de o parte, compania îi angaja pe cei mai buni interpreţi, asigurându‑le procente din vânzare, pe de altă parte, apela la lucrările cele mai populare, la compozitorii cei mai iubiţi pretutindeni. De mult nu mai urmăresc ce se întâmplă, fiindcă îmi este greu să privesc înapoi. Adevărul este că l‑am iubit mult pe Joe domnule inspector ! Nu cred că aş fi fost capabilă să‑l ucid !

– Vă mulţumesc pentru ajutor, domnişoară ! Vă voi suna, dacă va fi necesar. Vă rog anunţaţi‑mă, dacă plecaţi din oraş. La revedere !

Morgan hotărî să se întoarcă la locul crimei. Dădu din maşină câteva telefoane, îl invită pe bătrânul portar la clădirea „Record“ şi trimise câţiva poliţişti să facă investigaţii la faţa locului: amprente în ascensor, precum şi în cabinetul directorului. Spera să aibă un tablou ceva mai clar după ce va fi în posesia probelor. „Emily este o apariţie deosebit de bizară – conchise – poate că ea este asasina şi joacă după principiul logicii duble. Dacă este atât de «evident» că ea este asasina, nimeni nu va crede că într‑adevăr ea este. Sau poate că tot ce spune este adevărat ? Vom vedea!“ – îşi zise Morgan. „Cert este că victima n‑a prea fost iubită de femei ! Oare bărbaţii l‑au agreat ?“

Clădirea companiei „Record“, înaltă de douăzeci de etaje, avea tot ce era necesar pentru a înregistra cele mai sofisticate opusuri, de la muzică de cameră, până la oratorii sau opere. Clădirea dispunea de două săli mari, una destinată şi publicului, iar cealaltă pentru în­registrări video, respectiv pentru televiziune. În subsolul clădirii se afla un garaj de două etaje, de unde se putea pătrunde în interiorul casei scărilor. Ascensorul era foarte mare, de fapt, erau două ascensoare, unul era strict pentru a transporta marfa, discurile, pianele, instru­mentele, în funcţie de necesităţi, celălalt pentru distinşii clienţi şi par­teneri. Acesta era tot timpul zilei pus la dispoziţia vizitatorilor, un boy însoţea pe toată lumea, pentru ca impresia tuturor celor care se oste­neau să viziteze clădirea „Record“ să fie impecabilă. Pentru ca tânărul însoţitor să nu stea mereu în picioare, Evans dispusese să se instaleze în lift un scaun făcut din fier forjat, într‑un stil eclectic, care îl făcu pe Morgan să îşi aducă aminte de ramele „demodate“ pe care le văzuse în salonul familiei.

Joseph, portarul, sosi destul de repede şi deşi vădit zdrobit de durere, încercă să răspundă cât mai coerent posibil întrebărilor inspectorului. Morgan află că în clădire există un circuit închis de video cu control asupra tuturor sălilor şi garajelor subterane, dar coridoarele nu au fost incluse în reţea. Nici casa scării de incendiu. Oricine putea să intre în lift şi să iasă apoi fără să fie observat. Oricum, îşi zise Morgan, asasinul a cunoscut regulile casei. De aici derivă o concluzie foarte importantă, care reduce numeric suspecţii. Fie că cineva dintre salariaţi, fie că unul din clienţi este făptaşul. „Nu voi rezolva cazul nici în zece ani – urmă inspectorul – dacă e să‑i iau pe toţi care au vreo legătură cu «Record» ! Sunt sute de persoane, dacă nu chiar mii !“

– Când aţi părăsit clădirea ieri ? – îl întrebă pe Joseph.

– Pe la ora zece seara.

– Aţi putea să‑mi spuneţi cine mai rămăsese în clădire ?

– Domnul director, adjunctul său, fiecare în biroul lui. Apoi, femeia ca­re face curăţenie. Atât. Toată lumea plecase. A fost o zi grea de înre­gistrări. Altădată sunt şi concerte la noi, dar ieri n‑a fost nimic, aşa că am plecat relativ repede acasă.

– Vreau să vorbesc cu femeia care face curăţenie seara. Puteţi să o aduceţi încoace?

– La dispoziţia dumneavoastră, domnule inspector – zise amabil Joseph.

Molly, femeia de serviciu, stătea speriată pe scaunul oferit de Morgan şi vădit tremura de frică.

– Spune‑mi de ce îţi este teamă ? – începu inspectorul. Îţi vom oferi protecţia noastră. Relatează‑mi tot ce ştii, spre binele dumitale ! Dacă nu, poţi fi complice la crimă !

– Vă… vă… spun tot – îngână femeia – de… de… şi mor de frică. Doamna Evans a fost ieri pe aici, a venit la domnul director, dar mi‑a spus să nu suflu o vorbă, că mă… o… o… moară ! – izbucni în plâns.

– Ai văzut ceva neobişnuit ? – întrebă Morgan – Altminteri, de ce să fi fost un eveniment ieşit din comun că doamna vine să îi facă o vizită soţului ei ? Hai, spune‑mi!

– Era pe la ora 11, eu făceam curat pe coridor, aproape de cabinetul domnului director. Am auzit vociferări şi un zgomot ciudat, după care uşa s‑a deschis, a apărut doamna răvăşită şi mi‑a strigat, în timp ce fugea către lift, să nu suflu o vorbă, fiindcă mă omoară… Nu înţeleg nimic, poate dumneavoastră ştiţi despre ce este vorba !?

– Altceva ? – întrebă Morgan dezamăgit. Credea că are cheia soluţiei în persoana lui Molly.

– Nu. Dar mie mi‑a fost de ajuns… M‑am speriat atât de tare…

– În ordine, Molly – zise inspectorul ‑ nu‑ţi fie teamă, eşti sub protecţia poliţiei. Poţi să pleci, dar îmi stai la dispoziţie.

– Mulţumesc – zise Molly ridicându‑se de pe scaun – îmi pare rău de domnul director… Era om bun. . .

„Prima femeie care îl laudă – gândi Morgan. Cred că am ratat o ocazie unică necunoscându‑l «viu» pe Evans…“

Morgan se întoarse la poliţie şi încercă să facă ordine, punând cap la cap informaţiile primite. Hotărî să meargă la spital să‑l vadă pe Martin Bridge, deşi presupunea că este prea devreme să‑l interogheze. Va trebui să dea şi de Shoko May şi, evident, va trebui să se întoarcă la Emily Evans. Era limpede că văduva nu era chiar inocentă precum ar fi vrut să pară ! – îşi zise Morgan. Dădu un telefon la spital şi află că sta­rea lui Bridge nu‑i permite să fie interogat. Cel puţin nu acum. Era într‑o semi – inconştienţă, medicul de gardă îi promise să‑l înştiinţeze în mo­mentul în care situaţia va îngădui o întrevedere cu bolnavul. Încercă să dea de Shoko May prin intermediul secretarei lui Evans, ea fiind in­ginerul de sunet în locul lui Grety Weil, dar i se spusese că Shoko este plecată în străinătate. Avea să sosească a doua zi. Nimeni n‑a în­drăznit să‑i comunice vestea asasinatului. Legătura lor era un secret ştiut de toată lumea; se pare că Shoko se bucura de o oarecare stimă la compania „Record“.

Morgan mai descoperise câteva lucruri interesante, tot telefonic. „Ce noroc cu Bell – gândi – mi‑a mai redus din alergături; ce bine că a descoperit telefonul !“ S‑a găsit revolverul; fusese în groapa liftului şi era înregistrat pe numele Emily Evans… A mai aflat de la electricianul clă­dirii că pe la ora douăsprezece se instalase o pană de curent care avea să dureze în jur de o oră. Probabil nu este o întâmplare – îşi zise inspectorul – în acest răstimp, oricine putea să intre fără să fie înre­gistrat de camerele de luat vederi, putea să‑l omoare pe Evans, să‑i dea în cap lui Bridge şi să o şteargă… Asasinul a întrerupt în mod deliberat curentul, ca să nu lase urme. Emily s‑a întors poate ?

– Domnule Morgan – intră întrerupându‑i şirul gândurilor Norma Ford, secretara sa – a sosit tehnicianul cu înregistrările video din camera directorului. Vreţi să urmăriţi imaginile acum sau întâi aveţi de gând să‑i faceţi o nouă vizită doamnei Evans ?

– Spune‑i să‑mi arate ce s‑a petrecut în camera directorului ! – ordonă Morgan.

Enigma a rămas nedesluşită şi după derularea imaginilor. Cineva oprise înregistrările în clipa în care Emily a intrat în camera directorului.

– Probabil doamna sau domnul Evans a apăsat pe butonul vi­deo-ului – explică tehnicianul – ştiţi, fiecare poate opri înregistrarea în camera sa. Presupunând că discuţia a fost strict confidenţială, este firesc că soţii n‑au vrut să o păstreze pentru persoane străine. Doar dacă…

– Ce vreţi să spuneţi?, – interveni nerăbdător Morgan.

– Mi‑e greu să presupun, dar, dat fiind că este vorba despre o crimă, tre­buie să verificăm ! Deci există teoretic, repet teoretic, posibilitatea ca cineva din altă cameră să înregistreze cele petrecute în biroul direc­torului. A fost ideea domnului director, care se temea de ceva sau cineva. Nu mi‑a spus decât că vrea să instalez încă două camere de luat vederi. Una legată de biroul domnişoarei Shoko May şi cealaltă conectată la biroul directorului adjunct, Martin Bridge. În seara cu pricina domnişoara May era deja plecată în străinătate, eventual domnul Bridge a înregistrat ceva. Dacă vreţi, putem verifica.

– Sigur că vreau – încuviinţă Morgan –, toate informaţiile ne sunt utile, chiar vitale, aş îndrăzni să spun.

Tehnicianul se întoarse peste o jumătate de oră. Morgan o invită şi pe Norma să vadă imaginile. „Poate îi vine vreo idee !“, îşi zise; totdeauna a avut încredere în intuiţia feminină. Camera de luat vederi a directorului adjunct funcţiona la ora la care Emily îşi făcuse apariţia în biroul directorului.

– Dă mai tare sonorul – făcu Morgan –, nu aud nimic !

– Îmi pare rău, domnule inspector – zise tehnicianul –, dar se pare că avem de‑a face cu o defecţiune. Nu s‑au înregistrat decât imaginile. Nu avem sonor deloc.

– Ah ! Ce ghinion – se enerva Morgan – am fi putut afla câte ceva şi uite ce stupizenie ! Nu auzim nimic !

– Este mai mult decât nimic – interveni Norma – se putea întâmpla să nu avem nici imagini !

– Aveţi dreptate, domnişoară – spuse tehnicianul – de obicei nimeni nu urmăreşte ce se petrece în biroul celuilalt. Deci propun să vedem cu ce ne putem alege din aceste imagini !

– O.K. ! Dă‑i drumul ! – zise Morgan.

Imaginile erau de‑a dreptul ridicole fără sonor. Dacă nu ar fi fost colorate, puteai să crezi că sunt de pe vremea filmului mut. Mai întâi a apărut Emily care părea că se ceartă cu Evans. Era furioasă şi probabil striga, dacă judecai după felul în care îşi deschidea gura – mare. Îl ameninţa pe Evans, iar după câteva minute Emily şi‑a scos pistolul din poşetă îndreptându‑l către Evans, care s‑a repezit la Emily, şi, după o încăierare, a reuşit să‑i smulgă arma. Evans a pus‑o în sertarul său şi aici imaginile s‑au întrerupt.

– Mă duc să‑i iau un „interviu“ doamnei Evans – zise Morgan. Te rog lasă‑mi caseta! – se adresă tehnicianului.

– Cer scuze că intervin – îndrăzni Norma – dar poate că ar fi bine ca înainte de întâlnirea cu doamna să chemăm un specialist care se ocupă de surdo‑muţi şi ştie să citească de pe buze textul spus.

– Ce idee ! – exclamă Morgan. Am ştiut eu ca mă pot baza pe intuiţia feminină ! Desigur ! Astfel voi merge cu „lecţia învăţată“ la interviul celebru !

Specialistul s‑a dovedit a fi excelent în materie. Morgan şi asistenta sa au aflat că Emily a cerut soţului ei să renunţe la averea care‑i fusese transcrisă – nu reieşea de ce şi nici de către cine. „Am mai multe întrebări decât răspunsuri – gândi Morgan – va trebui să aflu despre ce este vorba. Oricum, totul se învârte în jurul banilor. Ca de obicei. Cert este că Emily n‑a obţinut nimic, de aceea părea că vroia să‑l omoare pe Evans acolo în biroul său, dar n‑a reuşit. Cel puţin nu atunci. Poate a revenit mai târziu, şi‑a recuperat revolverul şi şi‑a împuşcat soţul debarasându‑se apoi de armă?!“

Morgan vroia să revină la „locul crimei“. Privi cu atenţie intrarea, apoi pătrunse în ascensor. Constată că nişa de pe partea superioară a liftului este deschisă. Cineva a deschis‑o. Dar oare de ce ? Emily şi‑a ucis soţul, a aruncat pistolul, i‑a dat în cap lui Bridge, apoi s‑a dus acasă ? Morgan spera să elucideze cazul în curând. Cercetă biroul directorului, dar nu găsi nimic. Nimic nu devenise mai limpede.

Trecu pe la spital, medicul îi permise să stea de vorba cu directorul adjunct. Nu află mai nimic. Bridge suferea de o amnezie totală, nu îşi aducea aminte nici cum îl cheamă. Medicul îi confirmă lui Morgan că în cazuri de felul acesta pacienţii suferă de amnezie, ar fi fost deci o minune să‑şi fi adus aminte de ceea ce se întâmplase în lift.

Inspectorul hotărî în cele din urmă să treacă din nou pe la Grety. Era con­vins că ea ştie tot despre noua ei parteneră de suferinţă. O găsi acasă – venise fără să se anunţe la telefon – şi îi relată pe scurt ceea ce aflase de pe imaginile (mute) video interpretate în parte.

– Spuneţi‑mi vă rog – continua Morgan – ce vroia să obţină Emily de la soţul ei ?

– Nu aş putea spune că e treaba mea, dar, dat fiind că mă tem că Emily n‑ar colabora cu dumneavoastră, nici dacă ar şti că este în detrimentul ei, vă voi spune tot ce ştiu.

– Vă sfătuiesc să‑mi spuneţi, dacă nu vreţi să fiţi inculpată…

– Sunt sigură că nu Emily este asasina ! Mi‑ar fi mărturisit ! Ştiţi, noi sun­tem foarte, foarte bune prietene ! – zise Grety.

– Lăsaţi vă rog concluziile pe seama mea. Povestiţi‑mi tot ce ştiţi !

– Ei bine – începu Grety – Emily este foarte bogată. Mai precis a fost. Pentru că, la un moment dat, drogată fiind – căsnicia ei era pe dric, ca să mă exprim eufemistic – deci, neştiind ce face, a semnat o hârtie prin care virează tot ceea ce are soţului. Joe pregătise un fel de act de donaţie prin care, din motive de sănătate, culmea, întărite de certificate medicale – atunci valabile – îi transferă toată averea soţului ei. A pus‑o să semneze, cum vă spuneam era drogată, nu ştia ce face. De aceea n‑a putut să divorţeze. Se stipula în actul de donaţie că, spre binele ei chipurile, este ideal ca totul să fie la dispoziţia lui Joe, soţul blând şi înţelept care îngrijeşte cu devoţiune averea neveste‑si… Sper că vi se pare ridicol ! Pentru că este ridicol ! Totul s‑a petrecut înaintea intrării mele în „scenă“, cu mulţi ani în urmă. Apoi lucrurile s‑au mai dres, cel puţin pentru exterior : Emily s‑a lăsat dezintoxicată şi de vreo câţiva ani încoace nu mai foloseşte droguri. În schimb, ca o obsesie, trăia cu ideea că îşi vrea averea înapoi, dar Joe se temea să nu rămână, nu fără soţie, ci fără avere. Au avut multe altercaţii pe aceasta temă, dar Joe n‑a cedat niciodată.

– În schimb, dacă murea, averea revenea din nou doamnei Evans, nu‑i aşa ? – întrebă Morgan

– Evident, dar nu în cazul în care ea îl omora – cred. Nu cunosc toate amănuntele, dar ştiu că Joe nu era tâmpit; sunt sigură că s-a stipulat ceva în acest sens în celebra ”donație”

– Va mulţumesc, domnişoară, ne vom mai întâlni…, zise cu ironie nedisimulată Morgan.

Înmormântarea a fost într‑adevăr fastuoasă, precum promisese Emily. Asistase multă lume. Evans fusese o personalitate în materie şi mulţi artişti care beneficiaseră de studiourile sale au ţinut să‑l conducă pe ultimul său drum. Morgan ştia că Shoko revenise din străinătate, stătea de o parte şi urmărea publicul căutând‑o pe tânăra japoneză. A zărit‑o la un moment dat şi, fascinat, a rămas cu ochii pe ea. Era o apariţie unică în marea de oameni care o înconjura. Se detaşa net prin fineţea trăsăturilor ei, dar şi prin felul în care îşi purta durerea; era demnă şi foarte, foarte frumoasă. Ochii ei oblici ascunşi sub o pălărie neagră cu boruri largi erau plini de lacrimi; Morgan o vedea bine, fiindcă stătea aproape de ea. Shoko nu îl cunoştea, probabil niciodată nu auzise de existenţa lui. Morgan se pregătea să o abordeze după ceremonia înmormântării. Simţea că ea îl va putea ajuta în găsirea soluţiei, mai precis a ucigaşului lui Evans.

Shoko May s‑a dovedit a fi la fel de demnă şi în conversaţia pe care a a­vut‑o cu Morgan ca şi atunci când o contemplase. Află lucruri de­osebit de interesante despre familia Evans, dar şi despre Bridge. Joe Evans era convins că cineva are să‑l ucidă, de aceea a instalat în lift o cameră de luat vederi despre care nimeni în afara lui Shoko May nu ştia că există. Camera fusese instalată în spatele oglinzii.

Du­pă înmormântare, Morgan împreună cu Shoko au privit filmul morţii directorului:

Evans şi Bridge au intrat în lift împreună. În acel moment, Bridge l‑a împuşcat pe Evans şi a vrut să iasă, dar s‑a întrerupt curentul. Camera de luat vederi însă, având baterii pentru şase ore, a continuat să înregistreze la lumina neonului de siguranţă care se aprinde în mod automat când este pa­uză de curent, deci „filmul“ a continuat. Bridge – neştiind că este filmat – a aruncat revolverul pe nişa de sus, după ce și‑a şters propriile amprente, a­poi a încercat să evadeze din capcană urcându‑se pe scaunul din fier forjat dar n-a reușit. A alunecat şi, pierzându‑şi echilibrul, a căzut, dând cu capul de scaunul so­lid.

– De unde a avut revolverul lui Emily? – întrebă Shoko.

– Am văzut înregistrările din biroul lui Joe Evans şi am văzut clar că, după ce a dezarmat‑o pe Emily, directorul a pus revolverul în sertarul de sus. A văzut şi Bridge, că doar el înregistra scena nu‑i aşa ? Credeţi că Emily este implicată şi ea ?

– Nu ştiu ce să spun – replică Shoko. Poate că da. Deşi nu prea îmi vine să cred că ar fi capabilă să ucidă pe cineva fie şi prin intermediar…

– Ce avea de câştigat Bridge din această tristă afacere ?

– Mult ! Joe avea o încredere nelimitată în Bridge, mie personal mi s‑a părut totdeauna un ipocrit. Dar am crezut că greşesc. Găseam nefondată părerea mea subiectivă; dar, vedeţi dumneavoastră, Bridge a abuzat de încrederea lui Joe, fiindcă el îl numise în orice împrejurare urmaşul său; cu câţiva ani în urma, Joe a fost plecat în străinătate pe vreo şapte‑opt luni şi atunci i‑a încredinţat compania lui Bridge. Când a revenit, «Record» îşi dublase profitul. De atunci avea o încredere oarbă în el.

– Ei bine, dar cine ar fi garantat că în urma decesului lui Evans, el, Bridge, va fi urmaşul ? – întrebă Morgan.

– Atunci când s‑a întors din străinătate, Joe a semnat un act prin care l‑a desemnat pe Bridge drept noul director, după plecarea lui – în orice fel – adăugă tristă Shoko. Cred că în afara lui Bridge toată lumea uitase de existenta acestui act…

Elucidarea cazului n‑a mai constituit o problemă; Bridge a încercat să lase impresia că Emily este asasina. Ştia că îşi vrea averea înapoi, credea că revolverul va fi suficient „corpus delicti“ spre o implica, mai ales că toată lumea cunoştea sentimentele ei faţă de Evans.

– De ce i‑a spus Emily lui Molly că o omoră, dacă suflă o vorbă ? – întrebă Norma.

– Nu văd alt motiv decât că este – eufemistic spus – uşor isterică – răspunse Morgan. Dar, să ştii, sunt convins că, dacă Evans nu ar fi fost obsedat de ideea că cineva vrea să‑l ucidă şi nu ar fi instalat o cameră de vederi SECRETĂ !, Bridge ar fi ieşit din lift şi s‑ar fi evaporat, fără să avem dovezi. Chiar dacă am fi descoperit adevărul, nu puteam dovedi nimic; atunci, probabil Emily ar fi căzut drept „ţap ispăşitor“.

– Sinistru – zise Norma – să ai încredere în bunul tău prieten, iar el să te ucidă cu sânge rece !?

– Oriunde priveşti dai de interese meschine şi de bani – replică Morgan.

– Ştiţi ce ? Şi Evans a fost lipsit de scrupule ! – zise Norma. Să abuzezi de nevasta ta când are cele mai mari probleme ! Mă refer la perioada ei cu drogurile… Pe de altă parte, mi‑e milă de Shoko. A rămas singură..

– După cum arată – răspunse Morgan – nu îi prevăd mare viitor în solitudine…

BARBARA

Soarele lunecă după munţii din zare, se făcu repede întuneric, dar terasa restaurantului se lumină aproape „ a giorno ”. Invitaţii Congre­sului Internațional de Ecologie nici nu sesizară sosirea nopţii. Era ultima seară a se­siunii ştiinţifice care dura de trei săptămâni. Dimineaţa se ţineau con­ferinţe – in plenum – iar după‑masă, participanţii se retrăgeau la discuţii in­dividuale sau personale chiar, sar temele erau, de cele mai multe ori, cele dezbătute în cadrul Congresului Internațional de Ecologie la care veniseră specialişti din toate colţurile lumii. Banchetul marca sfârşitul consfătuirilor.

Barbara Ford, de profesie chimistă, lucra în Capitala ţării, unde se ocupa de problemele poluării apei potabile şi a râurilor. Era o femeie frumoasă, în jur de 30‑35 de ani, blondă, decorativă, oportunistă şi foarte ambiţioasă. Spre marea ei surpriză, dar şi spre marea ei bucurie, printre participanţii la Congres îl descoperi pe Mark Bauer, fostul ei coleg de facultate de care fusese îndrăgostită prima dată în viaţă. Soarta i‑a despărţit, pentru că Barbara nu l‑a vrut pe Mark. Era anonim şi pe atunci, mult prea sărac pentru ambiţiile ei. Deşi Mark o iubise mult, Barbara l‑a părăsit. Nu se văzuseră din anii de facultate. După mai bine de zece ani, s‑au reîntâlnit la Congresul Internaţional de Ecologie şi se părea că s‑au regăsit… Mark devenise între timp o somitate în materie şi făcuse rapid o avere imensă.

Din prima zi părea că relaţiile dintre ei erau de parcă niciodată nu s‑ar fi despărţit; mergeau mereu împreună, dimineaţa la consfătuiri, după masă la plimbări lungi, în pădurea de brazi din apropiere. Uneori seara ieșeau la câte un spectacol de teatru sau de operă, amândoi fiind amatori de cultură; mai ales dacă era de calitate. Or, unul din considerentele pentru care Institutul de Ecologie alesese acest oraş era tocmai cultura, frumos întreţinută.

Barbara părea fericită că îl reîntâlnise pe Mark, personajul feeric al anilor de studenţie. Mark, la rândul lui, îi mărturisise că a acceptat să vină la Congres numai fiindcă spera să o revadă. Zilnic o în­tâmpina cu mici atenţii, câte un parfum sau o bijuterie, ele aveau rolul de a întări sentimentele.

La banchet, Barbara a apărut îmbrăcată cu o rochie neagră, lungă. Arăta superb, era într‑adevăr fermecătoare. Stătea la masă cu Mark, în compania unui alt fost coleg de facultate, Ino Rossi, la rândul lui și el specialist de bun renume.

– Avem toate motivele să sărbătorim în seara aceasta – spuse Mark – am ajuns la rezultate remarcabile în domeniul prevenirii poluării apelor !

– Să nu uităm că suntem în 14 iulie – adăugă Ino – „Vive la France !” iată încă un motiv ca să nu uităm această zi splendidă de vară fierbinte.

– Pot să deconspir ceva personal, draga mea ? – întrebă Mark, iar după ce avu consimţământul ei, continuă solemn: Barbara şi cu mine ne căsătorim în curând !

– Felicitările mele ! – spuse Ino. Scuză‑mi indiscreţia, Barbara, de ce te ştiam eu căsătorită ? Sau greşesc ?

– Nu! Nu greşeşti Ino. Barbara a fost căsătorită, dar acum este văduvă – răspunse prompt Mark în locul ei.

– Iartă‑mă, Barbara, n‑am ştiut că soţul tău a murit !

– N‑aş vrea să vorbesc despre acest capitol – zise Barbara în timp ce Ino încerca să şteargă cuvintele rostite cu câteva minute în urmă, fără prea mult succes.

Clipa devenise penibilă. Ireversibil.

– Îmi pare foarte rău că am distrus bucuria voastră, în loc să o împărtăşesc – continuă să vorbească Ino. Hai să revenim la subiect şi spuneţi‑mi când va avea loc marele eveniment !

– Barbara se întoarce acasă mâine, eu de asemenea – începu să relateze Mark – iar peste trei săptămâni, timp în care Barbara îşi va lichida existenţa de acasă, se va întoarce aici şi ne vom căsători. De ce aici şi nu la mine acasă, vei întreba, ei bine, fiindcă aici a renăscut dragostea noastră.

– Şi pentru că tu locuieşti aici ! – zise râzând Barbara, semn că nu era supărată pe Ino.

* * *

Ino Rossi stătea la biblioteca din localitate, căuta un material re­fe­ritor la Congresul Internațional de Ecologie desfăşurat aproape cu un an și jumătate în urmă. Îşi aduse aminte de prietenii săi, Barbara şi Mark, rememoră nunta care avuse loc puţin timp după Congres. Ţinu minte invidia care‑l cu­prinse văzând cuplul. Erau atât de frumoşi… Şi lui, lui Ino, îi plăcuse foarte mult de Barbara. Niciodată nu îndrăzni să‑i mărturisească, dar o admira, încă de pe vremea studenţiei. Când a zărit‑o în prima dimi­neaţă a Congresului, inima i‑a săltat de bucurie. Îşi făcea iluzii că o va pu­tea cuceri. Dar nici nu încercă. Ştia că nu va putea concura cu Mark. El era foarte bogat, făcuse avere serioasă şi era renumit în cercuri au­tohtone şi internaţionale. Ştia că Barbara avea un soi de snobism, dar argumentul cel mai logic era că Mark şi cu ea se iubiseră într‑adevăr în tinereţe. Cu părere de rău conchise şi atunci că nu are nici o şansă de a o cuceri pe Barbara. Îşi aduse aminte şi de gafa făcută, când cei doi tineri viitori însurăţei îi mărturisiră că se vor căsători… Atunci, de fapt, a vrut să o rănească pe Barbara. Dar cel mai mult ar fi vrut să fie în locul lui Mark !

Oftă şi se apucă de treabă. Urma să răsfoiască nişte ziare pe o pe­ri­oadă de o lună, în urmă cu un an, spre a găsi materialul de care avea ne­voie. Trecu peste pagini fără a se concentra prea mult asupra ar­ti­colelor văzute, când ochii i se opriră automat la un anunţ mortuar:

A­nunţăm cu durere încetarea din viaţă a scumpului nostru văr, geolog GEORGE FORD, în urma unui stop cardiac, în ziua de 21 iulie. Data în­mormântării se va fixa ulterior. Familia îndurerată.”

Ino Rossi nu‑şi putea dezlipi ochii de pe foaia de ziar. Avea o memorie excelentă şi îşi amintea perfect că Barbara la 14 iulie cu un an în urmă fusese deja văduvă; doar vorbiseră despre acest subiect, îşi amintea ce penibil a fost… Anunţul din ziar însă vorbea despre decesul fostului soţ la o săptămână după banchetul Congresului de Ecologie. Ţinea minte că băuseră printre altele şi pentru că era de ziua Franţei. Era negreşit în 14 iulie ! Închinaseră un pahar – „Vive la France !”. Iar George Ford este fostul soţ al Barbarei. A fost geolog, auzise de el, o urmărise de de­parte pe Barbara, pentru că în taină spera să ajungă la ea şi, dacă va fi fost să fie, să îi mărturisească dragostea ce i‑o purta pe atunci. Speranţa i se spulberă când auzi că s‑a măritat cu Ford.

Ceva nu este în ordine – îşi zise Ino Rossi şi hotărî să fotocopieze a­nunţul mortuar. Semnatarii sunt rudele lui Ford, independent de vă­duva sa. Limpede. Oare ce se ascunde îndărătul acestei poveşti ? – se în­trebă. Să fi fost şi un alt George Ford care să corespundă anunţului ? O stranie coincidenţă ? Ino Rossi era hotărât să elucideze enigma. Dădu câ­teva telefoane spre a fi sigur că este vorba despre aceeaşi persoană, apoi se adresă poliţiei.

* * *

Inspectorul Morgan ascultă cu multă solicitudine cele povestite de Ino Rossi, luă notiţe, îi mulţumi interlocutorului pentru încrederea acordată şi îi promise să întreprindă tot ce va fi necesar pentru elucidarea cazului.

– Vă rog foarte mult ţineţi‑mă la curent ! – îl rugă Rossi pe Morgan.

– Necondiţionat – promise Morgan –, mai cu seamă că vom avea nevoie de mărturiile dumneavoastră, în cazul în care aveţi dreptate !

– Am verificat persoana – zise Rossi – este vorba de fostul soţ al Barbarei. Altfel nu v‑aş fi deranjat !

– Ştiu – răspunse Morgan. Dar, ştiţi, până nu se dovedesc faptele, totul este o supoziţie. Pot să vă asigur că mă voi ocupa de acest caz începând cu ziua de azi.

– Mulţumesc ! – replică Rossi. Aveţi aici numărul meu de telefon – adăugă întinzându‑i o carte de vizită lui Morgan.

Înainte de a se remărita, Barbara Ford, împreună cu George Ford (geolog) au locuit în Capitală. Investigaţiile lui Morgan au ajuns rapid la concluzia că în data de 14 iulie, când Mark spusese că Barbara este vă­duvă, Ford trăia ! Avea să moară abia peste o săptămână ! A obţinut cer­tificatul de deces – datat din 21 iulie – iar motivul morţii, precum scria în anunţul verilor, era stop cardiac. Încercă să dea de anunţul vă­duvei în ziarele din Capitală, dar nu‑l găsi decât pe cel al verilor. „Sus­pect ! Deosebit de suspect – îşi zise Morgan – singura explicaţie ar fi ca Barbara să‑şi fi ucis soţul, vrând să se mărite cu Mark. Dar cum nu s‑a gândit că în scurt timp se va descoperi crima !? O femeie deş­teaptă ca Barbara – după spusele celor care o cunosc – nu poate face a­semenea greşeli elementare. N‑a citit niciodată o nuvelă poliţistă ?”

Morgan hotărî să facă o vizită familiei Bauer. Dădu telefon, stabilind ora întâlnirii. Avea de gând să vorbească cu soţii Bauer. Era convins că va afla ceva despre misterul datelor ciudate. Ajunse la adresa dată, orăşelul era la vreo 60 de kilometri de Capitală, într‑un loc pitoresc, iar vila soţilor Bauer era una dintre acelea la care poţi numai să visezi, mai ales dacă eşti inspector de poliţie – gândi Morgan. Sună la poarta eleg­antă la ora stabilită. Poarta se deschise automat, aproape in­stantaneu. „Sunt camere de luat vederi ascunse, probabil“ – îşi zise Mor­gan, dar surprizele îl mai aşteptau la tot pasul.

Intră într‑un fel de grădină botanică luxuriantă, apoi, după aproape un sfert de oră de mers, ajunse la o clădire uriaşă, a cărei dimensiune o intuise de departe. Uşa elegantă a vilei se deschise şi ea în mod automat şi Morgan se pomeni într‑o sală mare. Avea impresia că se află într‑o sală de dans splendidă. Pe pereţi atârnau câteva tablouri im­presioniste – cu siguranţă autentice, îşi zise, – iar într‑un colţ des­coperi autoportretul binecunoscut al lui Van Gogh. Se auzea în surdină o muzică plăcută, care, după opinia lui Morgan trebuia să fi fost o sim­fonie de Haydn sau una dintre primele simfonii de Mozart. Morgan era meloman convins şi mergea la toate concertele la care îi permiteau banii şi timpul. Peste puţin timp, în capul scării apăru Mark Bauer. Era un bărbat frumos, pe chipul căruia se citea o inteligenţă scli­pi­toare. Era elegant, purta nişte pantaloni gris, o cămaşă gris de altă nuanţă şi pantofi negri.

– Presupun că dumneavoastră sunteţi inspectorul Morgan – îl întâmpină Bauer – eu sunt Mark – zise dezinvolt, în loc de „bună ziua !”

– Vă salut ! – răspunse Morgan. Nu vreau să vă răpesc prea mult timp, aş vrea să am răspuns la câteva întrebări.

– Luaţi loc – spuse Bauer, care între timp ajunse jos. Barbara nu se simte prea bine, am să vă răspund eu la întrebările pe care le aveţi de pus. Ce vreţi să beţi ? Eu beau un pic de whisky. Dumneavoastră ?

– Mulţumesc, nu beau în timpul serviciului… – zâmbi Morgan.

Bauer îşi puse câteva cuburi de gheață şi îşi turnă peste ele licoarea aurie dintr‑o sticlă de J.B. „Le merge bine – gândi Morgan – au de toate, only the best! Was gut und teuer ist !”. Vreau să vă relatez o în­tâmplare – zise cu voce tare – şi începu să deruleze cele auzite de la Ino Rossi, insistând asupra inadvertenţelor de date. Puteţi explica diferenţa de o săptămână ? – întrebă în cele din urmă

– Cred că Ino Rossi halucinează, domnule Morgan – declară Bauer – la banchet nici n‑am vorbit despre fostul soţ al Barbarei. Am fost mult prea preocupaţi de viitorul apropiat care ne stătea în faţă. Eram fe­riciţi, nu aveam timp să ne ocupăm de nimeni! În afară de noi doi, fireşte.

– Se prea poate, domnule – zise vădit enervat Morgan ‑, dar va tre­bui să explicaţi cum se face că aţi vorbit despre nuntă cu doamna, care la ora aceea era căsătorită cu altcineva ?

– Prea simplu, domnule ! Barbara era divorţată !

Morgan se simţea dezorientat. Pe de o parte – dacă era adevărat, şi de ce nu ? – părea logic ceea ce susţinea Bauer. Pe de altă parte, de ce să fi susţinut Rossi ceea ce i‑a relatat ? L‑a alertat degeaba ? Nu era lo­gic. „Ceva nu este în ordine – îşi zise Morgan – va trebui să elucidez cazul ! Am impresia că se complică lucrurile, în loc să se simplifice !”

– Vă mulţumesc – zise cu voce tare – vă voi mai căuta, dacă voi mai avea nevoie de câte ceva.

– Vă stau la dispoziţie, domnule ! – îşi luă rămas bun Bauer.

* * *

Morgan hotărî să ia legătura cu rudele defunctului. Nu înţelegea inad­vertenţele, Bauer nu îi făcuse o impresie prea bună – la modul su­biectiv deși îl găsea ușor infatuat. Află de la Ino Rossi că una dintre verişoarele lui Ford este medic pediatru. Necăsătorită, relativ tânără. O contactă şi îi ceru să îl primească. Ea îl rugă să vină la cabinetul ei.

Laura Ford era o femeie deosebit de agreabilă. Îl întâmpină pe Morgan cu amabilitate:

– Cu ce vă pot fi de folos ? – întrebă.

– Aş vrea să clarific unele puncte obscure referitoare la moartea vărului dumneavoastră – răspunse Morgan.

– Vărul meu a murit în urma unui infarct cardiac. Nu ştiu ce ar fi de clarificat ?!

– Distinsă domnişoară – continuă Morgan – fosta soţie a vărului dumneavoastră, Barbara Ford, a avut ceva de câştigat de pe urma morţii fostului ei soţ ?

– Numai ceea ce i se cuvenea – răspunse Laura – vă voi relata. Iată despre ce este vorba: Barbara şi George au înfiinţat împreună o fer­mă în care se cultivă legume tratate natural, deci fără chimicale. Suc­cesul a fost mai mare decât cel sperat, iar veniturile de asemenea. Se înţeleseseră – printr‑un contract scris – că cel care va supravieţui celui­lalt are să moştenească ferma în întregime.

– Interesant – mormăi Morgan. În caz de divorţ ce se stipulase ?

– Divorţul avea să dividă veniturile, precum s‑a şi întâmplat – zise Laura.

– Despre ce sumă este vorba – întrebă Morgan – dacă puteţi să‑mi spuneţi ?!

– Despre câteva milioane de dolari – răspunse Laura – ferma a ajuns la dimensiuni inimaginabile.

– Domnişoară – spuse Morgan – vă mulţumesc pentru ajutor ! Vă voi deranja poate, dacă va mai fi necesar – zise în timp ce‑şi luă rămas bun.

* * *

După ce primi aprobările de rigoare, Morgan ceru exhumarea. Analizele patologice confirmau fără dubiu presupunerile sale. George Ford fusese otrăvit. Se găsiseră urme de arsenic şi după aproape un an şi jumătate după deces. Fiind vorba despre bani, despre mulţi bani, ex­perienţa vastă a lui Morgan îi sugera că otrava a fost introdusă de către beneficiari în alimentaţia sa. Or, beneficiarii sunt Barbara şi Mark. „Nu am nici cea mai mică dovadă că ei l‑au ucis, deşi nu am nici un dubiu… De ce i‑a spus Mark lui Ino că Barbara este văduvă şi Ford mai trăia ?“ – încercă să‑şi pună Morgan întrebările cele mai importante, fără să aibă răspuns la ele. Inspectorul hotărî să încerce să stea de vor­bă cu Barbara. Avea senzaţia că lui Mark nu prea îi convenea ca el să se vadă cu Barbara, de aici concluzia că poate ea are posibilitatea să deconspire ceva. Probabil Mark nu are încredere în ea, fiindcă este – cel puţin după spusele celor care o cunosc – naivă ? O ambițioasă naivă ? „Va trebui să vor­besc cu ea între patru ochi !“ ‑ hotărî Morgan.

Ferma pentru vegetale naturale se afla în apropierea oraşului, într‑o zo­nă pitorească, unde semnele îngrijorătoare ale poluării păreau să nu fi ajuns – încă. Ferma se întindea pe un teren imens. De jur împrejur se sădiseră brazi care, probabil, aveau rolul de a inunda atmosfera cu par­fumul lor specific. Morgan dăduse un telefon la fermă, infor­mându‑se asupra datelor, pentru ca mai apoi să ceară o audienţă la dr. Barbara Bauer, fără să‑şi divulge numele adevărat. Fusese încre­dinţat că Mark lipsea din oraş toată ziua, deci nu va da de el. Pe de altă parte, intuiţia sa ascuţită îi spunea că Mark îi dăduse ordine soţiei ca, în lipsa lui, să nu primească vizita unui inspector de poliţie…

O găsi pe Barbara în biroul ei elegant. Şedea în faţa unei biblioteci modern utilate, iar drept muzică de fond Morgan recunoscu aceeaşi simfonie de Haydn (sau poate una din primele simfonii de Mozart ?) pe care o auzise şi în vila Bauer. „Criminalii uneori au bun gust“ – gândi Morgan, iar cu voce tare spuse:

– Distinsă doamnă, trebuie să vă mărturisesc că numele meu adevărat este Morgan, nu Adler, precum am pretins că mă cheamă.

– Morgan… şi mai cum? – veni întrebarea (neaşteptată) din partea Barbarei care părea amuzată de scenă

– Ron. Ron Morgan – veni răspunsul instantaneu, ca din reflex. Ştiţi, niciodată – cel puţin până acum, nu s‑a întâmplat ca cineva să fi vrut să afle numele meu particular – continuă inspectorul.

– Totdeauna există „pentru prima dată ” – răspunse zâmbind Bar­bara – dar spuneţi‑mi care este motivul vizitei dumneavoastră şi de ce nu v‑aţi anunţat cu numele adevărat ?

– Vă voi dezvălui – zise Morgan. Sunt inspector de poliţie, aş vrea să vă pun câteva întrebări referitoare la defunctul dumneavoastră ex‑soţ. Avem motive să credem că a fost ucis. Nu v‑am spus de la bun început cine sunt, pentru ca să nu vă speriaţi de vizita mea.

– Mă uimiţi ! – răspunse Barbara. De ce să mă fi speriat ? N‑am făcut nimic rău…

– Desigur, distinsă doamnă, dar ştiu din experienţă că lumea nu se prea bucură de vizitele mele. – continuă Morgan – Aţi putea să‑mi spu­neţi de ce cu o săptămână înainte de decesul fostului dumnea­voas­tră soţ, Mark Bauer l‑a declarat mort ? – intră direct în subiect inspectorul Morgan.

– De unde ştiţi că a spus aşa ceva ? – întrebă intrigată Barbara.

– De la Ino Rossi, doamnă. El a fost prezent la această scenă – recunosc, penibilă.

– Ah ! Ce n‑aş da să nu se fi întâmplat ! – spuse cu vădită amărăciune Barbara – Când l‑am luat la rost, după ce ne‑am întors în camera de hotel, Mark a spus că a făcut un banc ! Aţi mai auzit bancuri morbide, de prost gust ca acesta ? Nu l‑am înţeles atunci, dar, ştiţi, eram ca într‑o lună de miere… am uitat repede. Apoi, după o săptămână, am aflat de decesul lui George. Lucrurile nu mi s‑au lămurit nici până acum ! Cu Mark niciodată n‑am mai vorbit despre acest subiect… De ce credeţi că George a fost ucis ?

– A fost exhumat şi s‑au găsit urme de arsenic, până şi în părul său… – răspunse trist Morgan. Spuneţi‑mi, Doamnă – continuă Morgan – veniturile fermei sunt acum exclusiv ale dumneavoastră ?

– Da. Fusese vorba că, dacă unul din noi – George sau eu – moare, celălalt beneficiază de veniturile fermei în întregime – cum de altfel, s‑a și întâmplat – zise calmă Barbara.

”Ce femeie rece – gândi Morgan – acum a aflat că fostul ei soţ a fost ucis şi nici că‑i pasă !”

– Desigur nu ştiu ce se întâmplă în caz de crimă – continuă cu voce in­diferentă Barbara – aşa ceva nu s‑a stipulat în contract !

– Vom afla în curând – răspunse Morgan vădit iritat. Puteţi să‑mi arătaţi contul bancar al firmei ?

– Toate datele referitoare la bani sunt la Mark – zise Barbara – eu mă ocup doar cu partea ştiinţifică a fermei. Ştiţi, ambițiile mele au devenit mai mult profesionale decât materiale, de fapt anii m-au schimbat… pe vremuri iubeam banii ! Azi sunt considerată de-a dreptul o catastrofă financiară – opinia specialiştilor şi a soţului meu…

– Înțeleg… Cred că voi mai reveni; mulţumesc pentru întrevedere – îşi luă rămas bun Morgan.

– Nu aveţi pentru ce – spuse Barbara – mi‑a făcut plăcere să vă cunosc. Iertaţi‑mă că vă întreb – continuă – sunteţi căsătorit ?

– Nu. Sunt burlac – răspunse Morgan. La revedere, doamnă Bauer !

– La revedere !

* * *

Morgan ceru aprobările necesare şi se prezentă la Banca Naţională, spre a verifica conturile fermei vegetale naturale înscrise pe numele Barbarei Bauer. Primi datele şi constată cu uimire că pe numele Barbarei figurează doar o parte din beneficiul – imens – al fermei. După o serie de investigaţii complicate şi anevoioase, Morgan ajunse la concluzii deosebit de interesante; află, cu ajutorul avocatului băncii, că veniturile fermei, se împart în… trei părţi egale. O parte figurează pe numele Barbarei, iar celelalte două părţi sunt depuse în conturile altei bănci, pe numele lui Mark Bauer şi a Laurei Ford. Sumele erau – să recunoaştem – uriaşe. „Iată mobilul crimei – gândi Morgan –, dar se pare că mai am câteva faze până la elucidarea cazului. Cine l‑a ucis pe George Ford ? – prima întrebare. Ce caută Laura Ford în toată porcăria asta ?”

Morgan, care plecase de la Laura cu impresie bună, ar fi vrut să o ştie departe de această afacere murdară. Se pare însă că ea este mai implicată decât ar fi părut la început. ”Toţi trei sunt suspecţi de crimă – continuă şirul gândurilor Morgan – toți trei au de profitat de pe urma morții lui George. Poate mai puţin Barbara, fiindcă ei i s‑ar fi cuvenit jumătate din venitul fermei, chiar dacă George Ford ar fi trăit ! Deci Barbara este în continuă pierdere de când ferma i‑a revenit în întregime, odată cu moartea fostului ei soţ. Va trebui să încep investigaţia cu Laura Ford şi Mark Bauer. Dacă nu greşesc, Barbara nici nu ştie că i se fură sistematic veniturile ! Se pare că are dreptate – conchise Morgan – Barbara este o catastrofă financiară.”

Morgan ceru o întrevedere cu Laura Ford. Ea îl primi numaidecât, nu părea preocupată, era dezinvoltă şi bine dispusă.

– Cu ce vă pot ajuta ? – întrebă Laura.

– Unde aţi fost în 21 iulie anul trecut ? – intră în miezul problemei Morgan.

– În străinătate – veni răspunsul, mult prea repede – gândi Morgan, suspect de repede. „Cum de ştii după un an şi cinci luni, acum suntem în decembrie, unde ai fost la acea dată ?“ – Dar de ce mă întrebaţi ?

– Vă suspectez că l‑aţi ucis pe vărul dumneavoastră, pe George Ford, prin otrăvire cu arsenic!

– Ceea ce spuneţi este ridicol ! – exclamă Laura. De ce să‑l fi ucis pe George ?

– Ca să puneţi mâna pe banii lui ! – replică Morgan – şi pentru ca să nu aveţi dubii, vă spun de la bun început că am dovada medicului le­gist care a constatat după exhumare că vărul dumneavoastră a fost u­cis cu arsenic şi am datele contului bancar depus împreună cu Mark Bauer.

– Nu ştiu de ce ar trebui să fiu o ipocrită – zise Laura – şi să vă spun că îmi pare rău că George a murit, repet, a murit, eu nu cred că a fost otrăvit ! Deci prin moartea lui mie îmi revine o parte a moştenirii lui.

– Dar parcă spuneaţi că, după moartea unuia dintre soţi, celuilalt îi revine toată averea ! Acum afirmaţi cu totul altceva ?

– Adevărat ! Dar vă voi relata: eu am fost îndrăgostită de vărul meu, s‑au mai auzit asemenea lucruri, nu ? Însă el a preferat‑o pe Barbara. Atunci am hotărât că îl voi şantaja. Dacă nu mă plăteşte, îi spun totul Barbarei !

– Nu înţeleg ! – zise Morgan. Ce aţi fi putut să îi relataţi Barbarei ? Doar s‑au căsătorit !

– Numai că relaţia dintre noi nu s‑a stins automat. Barbara şi eu am existat paralel o perioadă… L‑am şantajat pe George. Am de la el o poliţă care trebuie onorată din toate sursele de venituri pe care le are.

– Hm… interesant – zise Morgan. Ce ziceţi, aveţi timp de o cafea în oraş ? Ştiu un loc excelent cu cafea de zile mari ! Daţi‑mi voie să vă invit !

– Mulţumesc ! Să mergem ! – zise Laura.

Morgan simţea că are nevoie de puţin timp spre a face ordine printre lucrurile aflate de curând. Vroia să îi pună câteva întrebări Laurei, întrebări care să fie mai puţin formale. Avea senzaţia că elucidarea crimei este aproape, dar nu ştia cum anume să concretizeze gândurile care se întretăiau, oferindu‑i mai multe soluţii.

Centrul era luminat, reclamele sclipeau împrumutând oraşului o atmosferă de sărbătoare perpetuă. Se apropiară de cinematograful „Lido“, care‑şi invita spectatorii la filmul „Vive la France !“. Panoul uriaş în­făţişa o femeie zveltă, frumoasă care purta un steag cu inscripţia „Liberté, Egalité, Fraternité“. Femeia era îmbrăcată într‑o rochie alcă­tuită parcă din steagul Franţei, oricum culorile erau roşu‑alb‑albastru. Îţi plăcea sau nu, îţi reţinea privirea…

– Iar avem parte de acest film – zise Morgan. L‑aţi văzut?

– Sigur că da ! – veni răspunsul. Era imposibil să nu te duci la un film care a făcut atâta vâlvă în oraşul nostru! Vă aduceţi aminte cum arăta femeia când era goală ? Cât zgomot s‑a făcut în jurul ei până au îmbrăcat‑o !

– Filmul v‑a plăcut ? – întrebă Morgan, spre a schimba subiectul.

– N‑a fost rău – zise Laura – dar mai interesantă a fost demonstraţia din seara aceea, care a dus la îmbrăcarea femeii…

– Iată cafeneaua de care v‑am pomenit – zise Morgan – sunteţi invitata mea.

* * *

După o oră petrecută în compania Laurei, Morgan sosi acasă îşi turnă puţin whisky, puse două cuburi de gheață şi îşi aprinse o ţigară. Încercă să facă ordine printre datele care se acumulaseră. Laura, prin intermediul unui avocat, primea o treime din veniturile fermei. Dar oare de ce s‑a învoit Mark să cedeze din veniturile familiei ? Doar era limpede că ferma aparţinuse Barbarei. Că ei nu îi păsa, avea explicaţie. Catastrofă financiară. Dar Mark ? Acel Mark care pare să facă orice pentru bani ? Morgan era de părere că George a fost ucis pentru ca ferma să revină în întregime familiei Bauer, dar Mark n‑ar fi cedat nimic, dacă n‑ar fi fost obligat să o facă. Singura explicaţie este că Laura şi Mark au săvârşit crima împreună. Dar cum să o dovedească ? Doar dacă… Morgan avea o idee şi spera să reuşească. A doua zi luă legătura cu poliţia, aranjă câteva detalii, după care se deplasă la locuinţa Laurei, căreia în prealabil îi telefonase, cerându‑i politicos o întrevedere.

După ce s‑a instalat comod într‑un fotoliu în sufragerie, Morgan ceru permisiunea să‑şi aprindă o ţigară. Printre rotocoalele de fum o privea pe Laura care părea neliniştită. Începu să vorbească:

– Domnişoară Laura, aţi făcut câteva greşeli ! – zise Morgan. Deşi aţi ticluit până în cele mai mici detalii crima.

– Minciuni ! N‑am omorât pe nimeni ! – strigă Laura.

– L‑aţi otrăvit pe Ford cu o săptămână întârziere şi poate, dacă l‑aţi fi ucis conform planului, niciodată n‑am fi aflat că moartea vărului dum­neavoastră n‑a fost naturală. Mark Bauer, avid de bani, v‑a promis o treime din veniturile fermei, dar pentru asta George Ford trebuia să moară !

– Minciuni ! – reveni Laura. Şi, chiar dacă ar fi adevărat, ar trebui să dovediţi !

– Aţi mai comis câteva greşeli care ne‑au ajutat – spuse impasibil Morgan.

– Aţi afirmat (nefiresc de repede) că în data de 21 iulie eraţi în străinătate.

– Aşa a fost ! Am fost plecată la un congres de pediatrie !

– Adevărat ! Aţi învăţat bine lecţia ! – continuă nestingherit Morgan. Aţi ştiut că este un congres de pediatrie în acea perioadă, mi‑aţi spus că aţi fost în străinătate, dar aţi uitat un amănunt: când v‑am invitat la o cafea şi am comentat împreună afişul filmului „Vive la France !“ aţi afirmat că aţi văzut filmul în seara în care a avut loc demonstraţia ! Or, demonstraţia care avea scop „îmbrăcarea femeii goale“ a fost în data de 21 iulie. Seara, după ce l‑aţi otrăvit pe Ford, cu sânge rece, aţi mers să vedeţi un film quasi erotic, o melodramă ieftină cu slogane patriotarde ! Presupun că nu v‑aţi gândit la cronologia evenimentelor… Á propos, vreţi să‑mi arătaţi paşaportul?

– Nu ştiu unde vreţi să ajungeţi… – zise cu glasul stins Laura. Este aici în poşetă. Poftiţi !

– Eram sigur că este nou – spuse maliţios Morgan. Paşaportul cel vechi ar fi putut să vă trădeze că nu aţi fost în străinătate în perioada cu pricina. Altminteri, poliţistul aşteaptă în faţa uşii, să ne furnizeze nişte date noi referitoare la elucidarea cazului.

Morgan deschise uşa, un tânăr agreabil intră aducându‑l pe Mark Bauer în cătuşe.

* * *

Morgan era în biroul Barbarei, instalat în fotoliul comod de lângă bibliotecă. Venise să îi relateze Barbarei concluziile cazului.

– Un lucru n‑am înţeles – zise Barbara. De ce a făcut Mark bancul acela de prost gust în ziua de 14 iulie ?

– Distinsă doamnă – spuse Morgan –, în cazul nostru, dincolo de da­tele şi filmul care ne leagă de Franţa, mai este şi Balzac, care susţine că „întâmplarea este porecla Providenţei“. Mark şi Laura se înţe­leseseră ca otrăvirea are să aibă loc în data de 14 iulie. De ce ? Fiindcă Mark ar fi vrut ca totul să se întâmple în răstimpul Congresului de Eco­logie. Era sigur că George nu mai trăieşte şi ar fi vrut să‑şi etaleze ca­lităţile de „prevăzător“. Acum ştiţi şi dumneavoastră că Mark este un in­fatuat, dar, iertaţi‑mă, şi infantil. A periclitat tot planul cu copilăria „pre­viziunii“. Norocul numărul unu pentru noi: întâmplarea a făcut ca Ino Rossi să‑şi aducă aminte de această dată – 14 iulie – care apoi a derulat tot cazul. Laura nu reuşise să facă rost de arsenicul necesar, dar nu l‑a informat pe Mark. Norocul numărul doi a fost cu demon­straţia. Ţineţi minte câte articole s‑au scris despre afişul acela cu femeia goală care era reclama pentru filmul „Vive la France !“? Ei bine, când minţi, trebuie să ai informaţii utile. Laura nu s‑a gândit la data la care a avut loc demonstraţia. Reflexele au trădat‑o. După aceea nu mai putea nega.

– Cum l‑aţi determinat pe Mark să vorbească ?

– Nimic mai simplu ! După ce mi‑am dat seama că Laura nu fusese ple­cată în străinătate, am ştiut că ea l‑a otrăvit pe Ford. Toate poveştile ei cu şantajul s‑au dovedit a fi minciuni, banii pe care îi primea erau acor­dul dintre ea şi Mark. Lui Mark i‑am spus că Laura a vorbit. M‑a crezut, fiindcă i‑am furnizat câteva date aflate într‑adevăr de la Laura. Con­fruntarea a dus la elucidarea totală a cazului… Vedeţi ce pot face bani i!? Este sinistru. Îmi pare rău că aţi rămas singură… – adăugă Morgan.

– Nu spuneaţi că sunteţi burlac, domnule Ron Morgan ? – întrebă Barbara.


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here