Acasă Supliment Cultural Culturale si Altele O nouă sărbătoare Gheorghe Zamfir: Nai cu taraf

O nouă sărbătoare Gheorghe Zamfir: Nai cu taraf

83
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Zilele trecute a venit un nou gest regal din partea lui Gheorghe Zamfir, care m-a invitat la un concert de-al său inedit, ce a avut loc la Bacău. După ce am trăit minunile la Festivalul de Nai de la Găeşti, un oraş de câmpie devenit peste noapte capitala mondială a naiului, dovadă că geniul sfinţeşte locul, iar unde se manifestă el, devine buricul lumii, acum am avut ocazia să-l văd pe Zamfir în altă ipostază. L-am văzut cu orchestră mare, Orchestra Naţională de Folclor, cu orchestră mică, “Zamfir 50” şi „Lăutarii” din Chişinău, acum mă veţi vedea cu un taraf, mi-a spus el. OK.

Ne-am întâlni cu tarafiştii în holul hotelului “Decebal” din Bacău la ora 7, 30 pm. Erau cinci tineri, îmbrăcaţi simplu, în pantaloni negri şi cămăşi albe, nu în haine populare. Ideea de tarf te duce imediat cu gândul la lăutari, la ţambal şi ţigani bătrâni. Dar aici era ceva opus. Adică erau tineri, nici un ţigan, iar şeful lor e flautist. Îl cheamă Cezar Cazanoi. Şi are doi fraţi, unul cântă la vioară, celălalt la ţambal. Toţi sunt din Chişinău. Cu şcoală de muzică făcută.

Concertul a avut loc în sala Teatrului Municipal “George Bacovia”. Şi în cabina sa, unde Cezar i-a adus cele patru naiuri şi le-a desfăcut din trusa lor, înşirându-le pe măsuţele de acolo, Zamfir a făcut o repetiţie a concertului pe note, a repetat fiecare piesă, iar ei o receptau ca atare. Se vedea că ştiau bine despre ce este vorba, ceea ce presupune că au mai cântat şi în alte locuri în această formulă. Zamfir mi-a spus că flautistul e o excepţie. Zicea: “Vă dau cele patru naiuri ale mele dacă în toată lumea îmi găsiţi un flautist mai bun decât el”! Taraful are şi un nume: „Magic” şi poate fi găsit la „Carul cu bere” în Bucureşti, unde cântă în fiecare seară. Dar numai muzică de calitate. Nici o manea. Nici un rabat la muzica ţigănească.

A avut loc o repetiţie sui-generis. Zamfir fredona melodiile pe note, cam aşa: Do diez major, Fa diez minor, Si, Si, La, Re, Re. Cu mişcări din braţe, pentru a le fixa tarafiştilor în memorie linia melodică. Nu le-a spus nici o glumă, nici o vorbă pe dinafară de ceea ce trebuie, de concert. Totul s-a desfăşurat superprofesionist, în nota de mare seriozitate a acestui artist care vine din sunetul primordial. Fiindcă, ceea ce îl deosebeşte pe el de restul românilor, fapt care l-a făcut să cucerească lumea, să fie al doilea mare artist al lumii în topul vânzărilor, după Michael Jackson, a fost, este şi va fi seriozitatea.

Concertul era programat pentru ora 8 pm. Când s-a făcut ora, artiştii au şi intrat pe scenă, iar eu am ieşit în culise, am intrat în sală şi m-am aşezat pe o bancă liberă din primul rând. Era perfect. Am înţeles de la organizator, că acest concert este un dar pentru Asociaţia “Betania”, o asociaţie creştină de caritate din Olanda, pentru ajutorarea oamenilor cu handicap.

Şi cum a fost repetiţia, aşa a fost şi concertul, foarte exigent. Zamfir este foarte serios în tot ce face. Când atinge naiul, după ce îl mângâie, deodată intră în transă şi nu mai iese decât atunci când s-a terminat concertul, când pleacă de pe scenă. Zamfir face parte din alt aluat, al originilor. Azi e aşa cum spune el, “nu mai există o credinţă în folclor, să se mai cânte cu sufletul. Totul se face tehnicist. Când am început eu să cânt, prin anii ’50, era o fericire să cânţi folclor. Azi cine mai poate vorbi de fericire?”

Dovadă că şi aici vraja se destrăma adeseori din cauza sonorizării, care denatura sunetul, iar de multe ori acustica ţambalului era peste cea a naiului solist. E vechea nebunie la români, când sunetul joacă feste. Nu cunosc un film românesc care să aibă o bandă sonoră perfectă. Numai paraziţi, numai valuri sonore, până la lipsa de claritate. Zamfir a căutat să pareze aceste defecţiuni, cântând lateral de microfon, ca să se audă numai sunetul crud al naiului, apoi, după o serie de trei piese cântate, ca într-un respiro, a început să le vorbească oamenilor, să le transmită ideile lui morale despre folclor, despre România de ieri şi de azi, despre credinţă, despre muzică, în special ideea că folclorul românesc se adresează minţii, spiritului şi inimii, el este “de la buric în sus, nu în jos, ca manelele sau alte scălâmbăieli străine”.

Aceste intermezzo vorbite sunt minunate, fiindcă fac spectacolul mai incitant, îl alternează şi pregătesc o nouă serie de melodii, pe care le aştepţi cu această încărcătură morală. Iar cuvintelor spuse mai înainte le dă o greutate sonoră, apelând la Naiul Bas, cel mai mare dintre cele 4 naiuri aflate în faţa sa şi pe care mereu le ordonează, le aşează ca într-un ritual, după ce se foloseşte de unul dintre ele. Sunt cu adevărat sunete mentale şi parcă şi sonorizarea s-a mai reglat, după semnele disperate ale lui Cezar către omul de la pupitru, aflat în spatele sălii, de a regla sunetul ţambalului.

Zamfir însă „n-a vede, n-aude”, îşi vede imperturbabil de treabă, ba realizează acum o serie de improvizaţii la Naiul Tenor care l-ar face gelos şi pe Stevie Wonder. În ciuda teoriei lui cu împărţirea muzicii de la buric în sus şi jos, naiul, respectiv instinctul muzical, ritmul din fiinţa sa, fac să existe o asemănare izbitoare între muzica de jazz şi improvizaţiile sale naiforme. Ca deodată să treacă la o baladă, apoi la o horă, ca să ajungă la Barbu Lăutarul, celebra cântare cu acest nume.

Evident, asistenţei speciale, printre care se află şi 80 de olandezi, Zamfir le cântă numai piese foarte populare, melodioase, internaţionale, din repertoriul său american, numit “Relax”, precum Lonely Shepherd, melodia lui Chaplin din Luminile rampei şi melodia lui Gilbert Bécaud Et maintenant. Sunt melodii de suflet, smulse din zona cea mai lirică a fiinţei.

Desigur, Zamfir le dă un aer improvizator, mereu surprinzător, să nu le facă lacrimogene, încât nu le percepi ca şlagăre populare. Acesta este caracterul creator al muzicii, care vine din arta de a improviza. Iar acestui purpuriu, îi adaugă acum o cântare din gură, celebra cântare-blestem din mitologia cucului: Taci, pasăre, nu cânta / Că io rău te-oi blstema… Trecerile sunt fine şi neprevăzute, de la iuţirea de sine la starea baladescă, vizibilă şi prin schimbarea naiului, de la Naiul Violoncel la Naiul Soprano. Zamfir face din muzica populară o muzică de elită, de salon, aşa cum făcea Enescu în casa Marucăi, când ea îl invita să le cânte invitaţilor săi piese din categoria şlagărelor simfonice. Astfel că folclorul este îmbinat cu piese universale, creând o atmosferă rafinată. Şi e suficient să asculţi cum fac naistul şi taraful trecerea de la o romanţă la o canţonetă!

Zamfir ştie să facă nu numai din muzică populară muzică simfonică, dar şi din muzică simfonică, muzică populară. Câteva melodii le-a cântat şi la Festivalul de Nai de la Găeşti. Zamfir îmi confirmă şi acum observaţiile anterioare, când are un taraf lângă el, nu doar o orchestră mare sau mică. De altfel, numai el contează, taraful este ca un apendice, cred că poate să şi lipsească. Tare aş dori să particip la un concert susţinut numai de Zamfir, fără nici o cârjă ajutătoare. Numai el, naiul şi gura de rai cuvântătoare. Atunci chiar că ar ieşi numai sunetul primordial.

Şi aici el conduce totul, pe tarafişti, aşa cum ar conduce o orchestră mare. Şi mereu e de-a dreptul genial atunci când atacă piese din zona iuţirii de sine. Naiul devine el însuşi o sârbă după cum aleargă dintr-o parte într-alta pe buzele solistului. Cele două viori, ţambalul, contrabasul şi flautul tarafiştilor abia ţin ritmul, tinerii instrumentişti încă mai au până la starea de improvizaţie, care este starea supremă în muzică, în artă, în general, după cum a observat cel dintâi Aristotel. Improvizaţia se petrece numai în cazul unei stăpâniri totale a tehnicii, ea începe acolo unde se termină perfecţionismul.

Şi încă ceva nou se petrece. Următorul intermezzo verbal Zamfir îl emite în limba franceză. El vorbeşte asistenţei despre religie. Şi traduce ceea ce spune în română. L’homme est la religion. La religion se trouve chez les humains. Dieu est dans l’homme. L’homme est une création divine. Apoi vorbeşte despre alterarea acestei condiţii divine şi ajunge la o altă frustrare, la Gipsy, obsesia ţiganilor, care au cucerit lumea, care au invadat locurile sfinte. Cine i-a împins aici? Desigur, Satana. Descrie o scenă văzută recent la Mamaia, când a fost la mare. O ţigancă avea scris pe fund, pe chiloţi şi pe fese, “I love America”! Nu era scris „I love Mamaia, Bacău, Basarabia sau România”, ci America! Ce legătură are ea cu America? Nici nu ştie unde se află America, dar Satana a împins-o să mai comită un atentat la desţărare, fiindcă există o continuă agresiune împotriva ţării. Din care face parte şi Basarabia, de aceea a ales să cânte cu acest taraf, reprezentant al noii Basarabii tinere, al valorilor acestui pământ românesc, înstrăinat tot de Satana.

Zamfir dă cuvintelor sale un ton grav, profund, plin de seriozitate şi sfinţenie. Tot cuvântul său în limba franco-română este justiţiar, dar de o moralitate umană, omenească, spus ca pe o vorbă de duh, ca o spovedanie de la om la om. El ştie perfect să şi-l facă pe spectator partener de dialog. Îţi dă sentimentul că e un pom în pârg şi fructele cad de la sine pe drum, pentru toţi care trec pe acolo, să le culeagă.

Urmează fantastica Doină a Oltului, soră cu Doina de jale, cumplite sfâşieri lăuntrice, devenite cosmice, prin strigăte şi ţipete. Numai sunete înalte, de păsări rănite în noapte, vânate de ulii şi bufniţe. Naiul ţipă, naiul boceşte, naiul blestemă! E ca un bocet general al Golgotei, al mamei care şi-a pierdut fiul, pe care îl vede răstignit!

Şi l-am întrebat, când ne-am aflat din nou în cabină, cum oare se face că George Enescu nu a descoperit această doină, fiindcă se potriveşte perfect pe corzile sale, din zona neliniştilor metafizice? Şi mi-a răspuns: “Nu putea s-o descopere pe vremea lui, fiindcă am compus-o eu! Ce am cântat aici a fost Doina Oltului, iar Doina de jale, pe care am compus-o tot eu, e şi mai cumplită!” Dar eu ştiu că sâmburele acestor doine este foarte vechi. Da, mi-a spus, Doina Oltului e mai veche cu o sută de ani decât Doina de jale.

Ele transmit o sfâşiere cosmică! Deşi a trecut la o învârtită, cu o cadenţă în care a vorbit la nai rugăciunea “Tatăl Nostru”, ca să încheie cu magnifica iuţire de sine Ciocârlia, totuşi starea Doinei de jale nu a putut fi stinsă, cu tot focul lui Jupiter. Să nu uităm că Zamfir are ascendent în zodia Taurului! Legătura cu Jupiter se află în Autobiografia sa, fiindcă Jupiter, care e Zeus la romani, este focusul lumii.

În cabină, Zamfir mi-a spus să pun mâna pe cămaşa sa, care era leoarcă de transpiraţie. Nu se vedea, fiindcă era neagră, iar negrul absoarbe petele de sudoare. A trebuit să meargă cineva la Hotel şi să-i aducă o nouă cămaşă curată, uscată. Când s-a schimbat, organizatorii l-au invitat la un party, care a avut loc chiar la restaurantul hotelului, fiindcă voia să-l cunoască şi şeful grupului olandez. Dar Zamfir mi-a spus că e aşteptat la un prieten sirian şi că nu merge acolo, plus că e obosit şi nu are chef s-o ţină numai în zâmbete, în amabilităţi, să facă o “baie de mulţime”. Îi era suficientă baia de nai, a doinei cântate, a întregului concert trăit de el şi realizat dintr-o suflare. Ca un magic sunet primordial.

 

Grid Modorcea


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here