AM Press : La pas , prin Israelul cu prieteni

0
13
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

 Lucian Avramescu
La pas, prin Israelul cu prieteni
Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

Am văzut-o, la televizor, pe Tali (Tamar Samash), ambasadoarea Statului Israel la București. N-am mai văzut-o de ani. Nu era pe atunci Excelența Sa, ci doar o prietenă blândă, educată. O femeie minunată de care mi-e dor. Participa,azi, la o festivitate, în București, legată de cei 70 de ani ai țării ei și, pentru că am fost prima țară care a recunoscut noul stat (mileniile pot fi noi!?), și cei 70 de ani de relații diplomatice cu țara mea.
Mă găseam în Israel, împreună cu Neagu Udroiu, șef Agerpres, pentru un interviu cu Yitzhak Shamir, premierul țării aflate într-o mare arabă ostilă. Premierul Shamir, venit dintr-o țară europeană, învățase la 60 de ani în trei luni o engleză fără cusur dar și ebraica, discuția noastră n-a fost lungă, dar interviul era un unicat în presa predecembristă. Atunci l-am cunoscut pe ziaristul israelian Avinoam Bar Iosef, Andrei în România, țara în care se născuse. Nu pierduse nimic din nuanțele limbii române, fiindcă zilnic se întreținea de zeci de ori la telefon, din redacție sau de unde se afla – răspundea ziaristic de evenimentele din Teritoriile ocupate de Israel – cu tatăl său care, la vârsta lui, după ce trăise toată viața în România, nu reușise să învețe o vorbă în limba ebraică și nici nu mai avea chef la o sforțare și se plictisea, rămas singur acasă, într-un Ierusalim tăcut. Citea Viața Noastră și un alt ziar care apărea în Israel în limba română și discuta telefonic cu fiu-său de câte ori Avi, așa aveam să-i spun, avea timp și de abicei nu avea, dar pentru taică-său era în stare să opreasă o discuție cu premierul pe care îl suna uneori, spre a verifica o știre, la trei noaptea, înainte de a se închide ediția ziarului de a doua zi. Era cel mai bun ziarist politic al Maarivului, al doilea ziar israelian care se bătea cu Yediot Aharonot pentru supremație. Unul din ziare a cumpărat într-o zi tot tirajul celuilalt pentru a-l face să nu mai fie pe piață. Avinoam Bar Josef, care acum este președintele Institului Mondial Evreiesc, ne-a întrebat ce ne arată Externele lor, unde ne duc, ce vizite ne-au programat? Noi le-am cerut să vedem traseul lui Iisus, Bethleem, Nazaret, Golgota, Mormântul Sfânt, apa Iordanului, unde ne-am botezat și noi, a doua oară. Au fost de acord și ne-au dat o mașină. Văzusem deja Muzeul Holocaustului, eu mi-am amintit după o vizită la Auschwitz munții de păr de femeie, camerele de gazare, codițele unor copile care erau încă împletite, recoltate ca lâna de oaie de naziști pentru a face pături din păr de om, ororile care m-au cutremurat, neimaginându-mi cât de sus poate urca ura criminală și cât de jos poate coborâ omul, în bestialitate. Acolo, la Muzeul din Ierusalim am văzut din nou, în imagini, ceea ce eu trăisem cu o forță a dărâmării sufletești mult mai greu de egalat, istorii dureroase și am trăit acea trecere ca prin cer, pe o oglindă de gheață și întuneric, într-un cor de îngeri, prin secțiunea care evoca cutremurător copiii uciși. Am scris un poem despre copiii uciși în al doilea mare și criminal război. Atunci am avut din nou imaginea acelor codițe de copile din lagărul nazist din Polonia și am plâns în mine, așa cum plâng uneori, păstrând durerea înăuntru.
Avi a spus, dacă tot ați venit aici, să vă arăt și ce nu vă arată Ministerul de Externe și ne-a invitat seara în Teritorii, la un primar palestinian prieten, care avea și un restaurant al lui, cu mâncăruri arabe. Acolo, îmi amintesc, pe masă, ca aperitiv, erau 40 sau 44 de farfurioare mici ca niște corăbioare, conținând fiecare altceva. Masa era acoperită toată cu acele ambarcațiuni care conțineau, de la una la alta, altă culoare, altă aromă, alt nume. În fiecare se afla un aperitiv, de la brânza de oaie și cașul de cămilă, până la legumele deșertului, de la frunzele unei salate rozalii, până la ridichile mici cu alăturări de ceapă decupată în ulei de măsline. Într-o bărcuță din asta, albă și lunguiață, se găseau ardei copți și în alta boabe de fasole cu mirodenii egiptene, pentru a începe apoi un larg teritoriu de humusuri, găsite și la evrei și la arabi, cu o preparare fină de condimente și arome. Ajungând și la Avi acasă, care avea o nevastă arhitectă la primăria din Ierusalim , am descoperit că omul de încredere, căruia îi lăsa cheia, era un palestinian. Ești nebun? – l-am întrebat. Te aruncă în aer. Lucrurile sunt, mi-a zis, puțin mai altfel decât le vedeți voi. Apoi Avi, după ce a pus în pahare o țuică de prună, a gătit cu mâna lui, fiindcă arhitecta nu se omora cu bucătăria, iar ziaristul care copilărise în România, cu tatăl doar, fiindcă mama trecuse în lumea de dincolo, din cer, pe când el avea doar doi ani, căpătase îndemânări și chiar îi plăcea să prepare o masă. Așa ne-am împrietenit și prieteni am rămas, iar el mi-a spus, venind la Sângeru, că-s singurul lui prieten adevărat din lumea asta mare, chiar dacă eu îs creștin, iar el evreu.
Aveam să revin în Israel, invitat de Avi, după Revoluție. Am stat la el, așa cum a stat și el la mine, în România, prilej cu care m-a lăsat o oră de vorbă cu prietenul lui Benjamin Netanyahu, lider de partid atunci, la un bar din Tel Aviv. Așa am aflat, la o cafea, cum a murit, în Tunisia, fratele lui Bibi, în una din cele mai curajoase acțiuni de recuperare a unor ostatici. Premierul israelian de mai târziu mi-a povestit despre ”Bagdadurile” din diverse părți ale lumii – atunci Irakul dorea ștergerea pe pe fața pământului a Statului Israel – și despre ceea ce trebuie să facă țara lui pentru a se apăra. Nu avea fața unui învins, așa cum n-o are nici acum, și nimic din chipul negustorului evreu știut din cărți. Părea mai degrabă un soldat pus să-și facă dreptate și hotărât s-o obțină. L-am întrebat, fiindcă vorbea o engleză americănească înspăimântătoare, noroc că am descifrat la București, înregistrând cu voia lui interviul, într-un reportofon pus pe masă, fiindcă eu toată viața mi-am scris cu pixul ce-mi spuneau interlocutorii (atunci mă băteam cu scrisul meu ilizibil, pe care eu însumi îl descifram greu), l-am întrebat de ce e nevoie de teritorii tampon, de teritorii de siguranță și nu se mulțumesc cu Israelul lor. Iar Bibi Netanyahu mi-a demostrat, ușor nervos sau poate doar precipitat, că sunt zone în Israel care, de la granița cu arabii, până la Mediterana, dacă se așează o divizie de blindate inamice la frontieră, pot fi traversate în șapte minute. Țara poate fi ocupată imediat, în șapte minute, dacă acele tancuri ar porni de la frontiera arabă spre luminoasa mare Mediterană. Uită-te aici, și mi-a arătat o gâtuire, o subțiere ca de mijloc de balerină, pe harta țării lui care-i cât trei județe din România. Așa-i că în câteva minute, dacă nu ar fi această zonă de protecție, am fi ocupați? Avea dreptate. Puteau fi ocupați, numai că Statul Israel nu mai era cel de la începuturi, adică din anii 48. Pe Via Dolorosa, numărând eu popasurile lui Iisus, doborât de crucea pe care o ducea în spate, am văzut tineri evrei cu un înscris ironic pe tricouri: ”America, don t worry, Israel is behind You!” și am râs cu toate că tocmai urcam Golgota și ar fi trebuit să mă reculeg la pătimirile celui ce avea să fie răstignit.
Lucian Avramescu


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here