Prima Unire a tuturor românilor. Mihai Viteazul – omul şi epoca sa

    0
    444
    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    Sondajul nostru

    Conform opiniei dumneavoastra, care a fost cel mai bun presedinte postrevolutionar al Romaniei:

    View Results

    Loading ... Loading ...

    415 ani de la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia
    Există în istoria noastră personalităţi de excepţie care întruchipează dorinţa de libertate şi unitate a poporului român, voinţa sa nestrămutată de a-şi făuri destinul. O astfel de personalitate este marele voievod Mihai Viteazul. Simbol al eroismului românesc, el este cel care a unit sub acelaşi sceptru Ţara Românească a Transilvaniei, Ţara Românească a Munteniei, Ţara Românească a Moldovei, înfăptuind astfel cel mai strălucit act al Evului Mediu românesc. Desfiinţând hotarele nefireşti impuse poporului nostru de vitregia vremurilor şi a marilor imperii vecine, el împlinea un deziderat istoric obiectiv.
    Marele act politic săvârşit de Mihai Viteazul la sfârşitul sec. al XVI-lea,
    Unirea şi neatârnarea Ţării – deopotrivă, nu a fost numai rodul unei întâmplări
    fericite sau opera de geniu a unei personalităţi de excepţie, capabilă să supună
    clipa ce i-a fost dată şi să modeleze după măsura ei viitorul. Înfăptuirea marelui
    Domn este anticipată de o lungă evoluţie anterioară în egală măsură, în plan
    economic, politic şi nu în ultimul rând, spiritual.
    Acţiunea politică, comună, a constituit în istoria celor trei ţări un veritabil
    program, în care s-au aflat la loc de cinste apărarea ţării, păstrarea hotarelor şi
    unitatea de acţiune a statelor creştine. Ţările Române extracarpatice au continuat
    să fie, după Mohacsz 1526, avanpostul Transilvaniei. O eventuală ocupare a
    Moldovei şi a Ţării Româneşti de către Poarta Otomană, ar fi putut avea
    consecinţe negative şi asupra Principatului Transilvaniei. Existenţa unei Ţări
    româneşti puternice constituia mereu pavăza celeilalte – un exemplu în acest
    sens îl constituie domnia lui Petru Rareş, care era conştient de unitatea dacică a
    celor trei state carpato-dunărene.
    La toate aceste elemente trebuie să adăugăm marile valori spirituale, cum
    sunt cărţile coresiene şi minunatele tipărituri româneşti, care au circulat peste
    întreaga întindere a spaţiului carpato-dunărean, indiferent de locul unde au fost
    produse. De pildă, Liturghierul lui Macarie (1508), tipărit la Târgovişte dar
    semnalat la Alba Iulia şi Sibiu; Catehismul românesc, prima carte în limba
    română, tipărită la Sibiu, solicitată şi de domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti.
    Unele cărţi tipărite de diaconul Coresi la Braşov poartă chiar stema Ţării
    Româneşti sau a Moldovei sau Palia de la Orăştie, apărută în 1582, tot prin
    strădania lui Coresi, cu o largă răspândire în tot spaţiul locuit de români. Aici se
    foloseşte pentru prima dată, pentru numele nostru etnic, cuvântul român, nu
    rumân, proclamându-se astfel, acum mai bine de patru secole, obârşia noastră
    latină.
    Toate acestea au pregătit marea faptă a lui Mihai Viteazul, i-au dat
    suportul necesar pentru a afirma unitatea şi neatârnarea. Încă de la venirea sa la
    domnie, în septembrie 1593, Marele domn vizează realizarea celor două mari
    idealuri: Independenţa şi Unirea. Pentru înfăptuirea lor îşi va stabili cu luciditate
    obiectivele şi priorităţile. Într-o primă etapă va urmări câştigarea neatârnării faţă
    de Poarta Otomană. Cu clarviziunea unui diplomat şi strateg iscusit, el îşi
    întăreşte alianţele cu vecinii, în primul rând cu Aron Vodă, domnul Moldovei şi
    cu Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, după care va adera la alianţa
    antiotomană „Liga Sfântă”.
    Lupta începe. Cu toată rezistenţa opusă, cei peste 100.000 de ostaşi turci
    reuşesc să treacă Dunărea şi la Călugăreni, pe 23 august 1595, domnitorul obţine
    o victorie pe care Nicolae Bălcescu o caracterizează ca „fiind briliantul cel mai
    strălucit al cununei gloriei româneşti”.
    După ce turcii sunt alungaţi, Mihai îşi concentrează eforturile pentru a
    realiza cel de-al doilea mare vis. Unirea, în condiţiile în care era înconjurat doar
    de adversari: în Transilvania, principele Andrei Bathory, favorabil unei alianţe
    cu turcii şi interpret al intereselor Poloniei, iar în Moldova Ieremia Movilă,
    devenit domn cu ajutorul marii nobilimi poloneze şi care vroia scaunul Ţării
    Româneşti pentru fratele său Simion Movilă.
    În acest context, Mihai porneşte la îndeplinirea marelui ideal al unităţii
    româneşti. După victoria de la Şelimbăr, Marele domn intră în Alba Iulia cu
    mare triumf, la 1 noiembrie 1599. Era primul act al Unirii. Învingându-l pe
    Andrei Bathory, Mihai ştia însă că hotarele Daciei străbune nu se opreau la
    Carpaţi. La 24 aprilie 1600 domnul pleacă din Alba Iulia, îndreptându-se spre
    Moldova. La 4 mai ajunge lângă Trotuş şi aici are loc celebra scenă povestită de
    Bălcescu, după care „moldovenii nu stătură mult în cumpănă, într-o clipă 15.000
    dintr-înşii punându-şi cuşmele în vârful lăncilor, cu mare strigare de bucurie
    trecură în tabăra lui Mihai”.
    Se înfăptuia, astfel, prima Unire politică a celor trei ţări româneşti, în
    hotarele ce reuneau, în cea mai mare parte, teritoriul vechii Dacii, deziderat
    major şi aspiraţie seculară a poporului nostru.
    Toate actele pe care le-a săvârşit la Alba Iulia şi la Iaşi indicau una şi
    aceeaşi preocupare: de a întări unitatea celor trei Ţări Româneşti şi de a reda
    poporului român măreţia pe care a avut-o în vremea vechii Dacii. De aici, din
    Iaşi, emite cel dintâi act şi bate cea dintâi medalie, care-l înfăţişează ca „Domn
    al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
    Era apogeul operei sale. Act definitoriu pentru istoria noastră naţională,
    Unirea de la 1600 şi realizatorul ei au devenit un simbol şi un îndemn la luptă a
    românilor de pretutindeni, pentru unitatea naţional-statală, pentru independenţă,
    pentru că aşa cum spunea Nicolae Iorga, „după 1600 nici un român n-a mai
    putut gândi Unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui
    ridicate spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de o curată şi desăvârşită poezie
    tragică”.
    „Mihai Viteazul a fost mai mult decât un mare domnitor al românilor. El a
    rămas pururi eroul naţional al tuturor românilor, simbolul de unire a fraţilor
    despărţiţi de vitrega soartă şi de vecini cotropitori”. Istoria înşişi a confirmat
    justeţea şi necesitatea obiectivă a actului săvârşit de marele Domn, prin
    realizarea ulterioară a idealului său – prin înfăptuirea în epoca modernă a
    statului naţional unitar român.
    Iată de ce Mihai Viteazul rămâne o figură luminoasă, progresistă în cartea
    de aur a poporului român. Din păcate, la data de 9/19 august 1601 Marele
    Unificator a fost asasinat pe Câmpia Turzii.
    Astfel, în zorii timpurii ai societăţii moderne româneşti, străjuieşte figura
    legendară şi sublima întrupare a veşnic neadormitului dor de Unire şi Libertate
    care străbate întreaga noastră istorie. El a rămas nu numai personalitatea care a
    unit laolaltă, pentru prima oară, cele trei Ţări Româneşti, dar este în acelaşi timp
    şi în egală măsură expresia timpului său – pentru că prin opera lui politică şi
    militară le-a anticipat pe toate cele care au urmat. Pe drept cuvânt îl considerăm
    contemporanul nostru.
    Pieirea marelui Domn impune cel puţin două întrebări: Era pregătită
    societatea românească pentru a desăvârşi, în sens unificator, acţiunea politică şi
    militară a lui Mihai? Erau dispuse puterile creştine vecine să accepte, într-o zonă
    în care se interferau atâtea interese opuse, un stat independent, care ar fi putut
    modifica, într-un mod nou, imprevizibil, noile raporturi de forţe?
    Peste toate posibilele răspunsuri, figura tragică a marelui Domn a
    influenţat decisiv istoria românilor, iar gândul său cuprinzător şi fapta sa
    temerară au impus un model şi au inaugurat o epocă. În faţa amintirii sale nu
    poţi să nu te gândeşti, ca pentru a putea trăi o viaţă ce ţi-a fost dăruită eşti dator
    s-o meriţi, ca om şi ca neam în fiecare clipă. (N. Iorga).
    Cred că se mai cuvin şi aceste modeste gânduri versificate:
    În zilele noastre, Capul lui Mihai Vitezul de la Turda se ridică /
    Şi ne întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică /
    Şi Câmpia Turzii tristă îi răspunde lui cu jale /
    Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale! /
    Să nu acuzăm străinii că ne taie domnitorii /
    Că intimidează Ţara, guvernele provizorii /
    Eu atât aş vrea să aflu, arătându-le obrazul:
    Totuşi unde-au fost românii când a fost tăiat Viteazul?
    Nu vom consuma otrava pentru nici un fel de Basta
    Totuşi unde-au fost ai noştri şi atunci şi-n vremea asta?
    Cum s-ajunge pân’la gâtul voievodului de Ţară /
    Dacă nu-s trădări acasă lângă ura de afară? /
    Capul lui Mihai Viteazul ne-a lăsat numai cu trupul /
    Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul /
    Eu de-o singură-ntrebare mă scârbesc şi mă mai mânii:
    Totuşi unde-au fost ROMÂNII, totuşi unde sunt ROMÂNII?
    Petru Butuc


    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here