Recital Eun-Sun Hong, violoncel

0
73
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Ediţia actuală, a XV-a, a Concursului Internaţional “George Enescu”, a făcut un  pas mai departe faţă de ediţiile de până acum, dat fiind că la conducerea Festivalului şi Concursului enescian se află doi muzicieni prestigioşi, Zubin Mehta, preşedinte onorific, şi Vladimir Jurowski, director artistic. Ei au avut ideea să introducă în program, în paralel cu Concursul propriu-zis, la cele patru secţiuni, violoncel, vioară, pian şi compoziţie, concerte paralele, să transforme, altfel spus, Concursul în Festival, dar un festival cu totul şi cu totul aparte, fiindcă aceste concerte paralele sunt oferite, pe de o parte, de unii membrii ai juriului, personalităţi marcante ale muzicii, iar pe de altă parte de câştigătorii Concursului anterior, ediţia 2014. Nu mai vorbesc de cele trei finale cu orchestra Filarmonicii „George Enescu”, care sunt fenomene în sine şi beneficiază de aportul unor mari dirijori, cum au fost în acest an Alexander Bloch, Christoph Poppen şi John Axelrod. Am avut astfel, în afară de gala de deschidere, realizată tot cu aportul unor câştigători ai Concursului „George Enescu” (Anna Tifu, Valentin Răduţiu, Mihai Ritivoiu), trei mari finale cu orchestră, pe care le-am prezentat anterior, şi şase recitaluri de neuitat. Ele au fost susţinute de trei membri ai juriului: David Geringas (violoncel), Florin Croitoru (vioară), Peter Donohoe (pian) şi de cei trei câştigători ai ediţiei 2014. Aceştia din urmă sunt: Eun-Sun Hong (violoncel), Ştefan Tarara (vioară) şi Josu de Solaun (pian). Recitaluri de excepţie. Le vom analiza pe rând.

*

O fişă impresionantă are violoncelista Eun-Sun Hong, câştigătoarea secţiunii de violoncel, ediţia 2014. Născută la Seul în 1989, ea a început să cânte la acest minunat instrument la vârsta de 9 ani, urmând studiile la Seul, apoi la Barcelona, Köln şi Berlin. A susţinut primul său recital cu public la 13 ani. A câştigat numeroase premii internaţionale şi a cântat cu mari orchestre ale lumii, pe scene prestigioase, inclusiv Ateneul Român.

Şi acum Eun-Sun Hong a susţinut recitalul său tot la Ateneu, fiind acompaniată de pianistul german Thomas Hoppe, şi el cu o carte de vizită impresionantă. De pildă, a studiat timp de 5 ani la celebra Juilliard School din New York, unde a rămas şi lucrat ca acompaniator de-a lungul mai multor ani. A concertat în mari săli ale lumii, inclusiv la Carnegie Hall din New York.

Aici, în recitalul de la Ateneu, cuplul Hong-Hoppe ne-a oferit un repertoriu de mare ţinută artistică, foarte divers ca stil, de o mare complexitate, piese de Beethoven (Şapte variaţii “Bei Mannern, welche Liebe fuhlen”), Şostakovici (Sonata pentru violoncel op. 40), Schumann (Adagio şi Allegro op. 70) şi Francis Poulnec (Sonata pentru violoncel şi pian FP 143). Nota dominantă a fost meditaţia, amprenta gravă, combinată cu momente de mare virtuozitate. A excelat Sonata lui Şostakovici, o adevărată capodoperă, o piesă de o mare frumuseţe. Este remarcabil faptul că la ediţia precedentă, în care Hong a câştigat Concursul „George Enescu”, ea s-a prezentat în finală tot cu o piesă de Şostakovici, Concertul pentru violoncel şi orchestră. De data aceasta, a ales Sonata. Violoncelul este un instrument de mare sensibilitate, a dovedit-o Hong prin sunetele silenţioase, de real rafinament, dar fericit alese întrucât şansa de a cânta în Sala Mare a Ateneului face ca şi respiraţia solistei să se audă, nu doar atingerile arcuşului. Este sala ideală pentru rafinament muzical, pentru a asculta muzică adevărată. E un privilegiu imens. Nici o înregistrare de pe lume nu poate reda atât de perfect sunetul în ambianţa Liniştii acestui spaţiu divin, care te face să te gândeşti la isihasm. Indiscutabil, aşa cum am arătat nu o dată, sala este perfectă pentru muzica religioasă, în special pentru misse şi oratorii, care se cântă aici în timpul Festivalului, în secţiunea numită “Concertele de la miezul nopţii”.

*

Am să mă opresc puţin asupra Sonatei pentru violoncel şi pian în Do Minor op. 40, o piesă compusă în 1934, cu puţin timp înainte de perioada când lui Şostakovici cenzura bolşevică a început să-i masacreze sau interzică lucrările, aşa cum s-a întâmplat cu opera Lady Macbeth din Mtsensk, considerată decadentă pentru urechile şi ochii poporului sovietic. A scris-o însă într-o altă tensiune, când în viaţa lui se petrecea ruptura de soţia sa, Nina. Starea sa sufletească se regăseşte în această Sonată tristă, dar şi răscolitoare, cu acorduri ce par ecouri din concertele pentru pian ale lui Rahmaninov. Un suflet răvăşit, o stare de stepă străbate în acordurile violoncelului, în prima parte mai ales.

Sonata are patru părţi: Allegro non troppo, sub formă de sonatină, lansează tema prin violoncel, apoi pianul contrastează prin arpegii ce se intensifică, ating un punct culminant. Din această tensiune apare o rază de lumină, cu schimburi tonale neobişnuite, anunţate de pian şi urmate de violoncel. Sunt două teme, una acidă, alta blândă, care alternează ritmic. Dar deodată Şostakovici introduce o secţiune numită „recapitulare”, este o parte pianissimo, o mişcare lentă, cu note sacadate, marcate de pian şi susţinute de violoncel. II – Allegro, o mișcare contrastantă, aproape inarmonică, prin ritmul ostinato, prezentat de pian în octave pe scară largă şi la distanțe mici, o sonoritate des folosită de Șostakovici. Este un  amestec bizar între fragilitate şi duritate, între un spirit clasic, familiar, şi gesturi în chei şocante, cu un final brusc. III – Largo, aici imaginaţia ne duce spre evocarea unor întinderi sumbre ale Rusiei, în mișcare lentă, emoționantă, pianul oferind un fundal întunecat pentru tema tulburătoare, rapsodică, aproape vocală, a violoncelului. Este ceva tulburător, copleşitor, care ne introduce în starea de spirit a compozitorului. Este partea profundă a muzicii lui Șostakovici, în care dominantă este introspecția, cu reflexe de luciditate, redate prin fine disonanțe, ca într-un apus glaciar. Aici romantismul se îmbină cu suflul impresionist al epocii. IV – Allegro, un final caustic, plin de culoare, de exuberanţă, ca în simfoniile sale, tema principală este un rondo tratat în cheie ludică, jucăuşă, care apare de trei ori şi este imitată de ambele instrumente, intercalând scântei sonore. Apare şi o cadenţă liberă a pianului, cu schimbări sonore debordante, neaşteptate. Tema de început revine, pentru a rotunji mișcarea ce se opreşte printr-o strălucire bruscă.

În această sonată se află in nuce o întreagă simfonie, e ca un crochiu pentru un tablou monumental. Contactul sufletesc, altfel spus, plăcerea armonică este oferită de limpezimea sunetelor, de o frumuseţe lirică plină de transparenţă, ca privirea printr-un diamant pur.

 

Grid Modorcea


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here