Acasă Supliment Cultural Carte Reinterpretări de mituri şi legende – micro-serie de autor Mircea Băduț

Reinterpretări de mituri şi legende – micro-serie de autor Mircea Băduț

84
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Rândurile următoare povestesc cum, dintr-o înlănţuire de experimente literare, s-a întâmplat să apară această ‘serie de reinterpretări speculativ-antropologice de mituri şi legende populare‘, înfiripată prin cele două cărţi apărute la Editura Europress în primăverile 2014 şi 2015.

Volumul prim: ‘Întoarcerea fratelui risipitor’

Nu ştiam, nefiind eu chiar tipul de persoană strategic-cerebrală, unde mă vor duce încercările scriitoriceşti, astfel că – mai ales privind-o retrospectiv – evoluţia m-a surprins şi pe mine, făcându-mă să urmăresc înlănţuirile cu oarece încântare. Povestea „catenei” începea în anul 2011…

Am scris o carte împreună cu fiica mea. Lucrurile s-au întâmplat astfel: eu strânsesem câteva proze scurte (ficţiuni şi eseuri apărute într-o cadenţă dezlânată), iar fiica mea – Anca – produsese o serie de texte (majoritatea lirice) ce-mi păreau reuşite. Cum nici unul dintre noi nu acumulase destule scrieri pentru un volum solid, ideea de a le ‘contopi’ într-o singură carte a venit firesc. Şi – pentru a nu avea aparenţa unui volum rezultat prin alipirea a două cărţi distincte – am propus să ne alternăm textele în cuprins: o scriitură de-a mea urmată de una de-a ei, ş.a.m.d. Rezultatul a fost interesant, şi cartea (‘Ficţiuni familiare’, Editura Conphys) a avut un pic de succes. Aşa încât – încurajat de această formulă (alternant-bicefală) – i-am propus apoi fiicei mele să scriem împreună un roman, dar unul la care să nu lucrăm ‘umăr-lângă-umăr’ (pentru că abordarea nu ar fi convenit spiritului ei de adolescent aflat în desprindere de tutela părinţilor), ci un roman împletit din capitole scrise alternativ şi cvasi-independent de către cei doi autori. Ceva ca un dialog, ori – mai degrabă – ca o alternanţă de monologuri servind aceluiaşi obiectiv literar. Şi, pentru ca eventualul cititor să înţeleagă rapid structura cu participările întreţesute ale autorilor, am spus că ne trebuie o temă cu doi poli, o temă uşor de recunoscut. Cea mai potrivită dintre ideile ce mi-au trecut prin minte mi s-a părut acea parabolă biblică cu întoarcerea fiului rătăcitor. Fiica mea n-a fost chiar încântată de propunere, dar nici n-a venit cu altă variantă. Mi-am zis că, dacă încep eu, şi îi arat unul-două capitole, va fi atrasă de proiect. Fixasem cadrul de lucru astfel: proza să cuprindă o perioadă din viaţa a două personaje legate biologic şi prin destin (fraţi dintr-o familie mică), iar firul epic să alterneze subcapitole „povestite” de cele două personaje. Pentru a accentua premisa temei biblice am propus să-i botezăm pe cei doi fraţi după alte două nume notorii: Cain şi Abel (într-o mică „anagramă”) – exploatând voit riscul prejudecării personajelor de către cititor. Deşi numele sugerează contextul biblic şi destinul personajelor, speram ca paralela să fie doar provocator-dilematică pentru cititor. Abordarea propusă pentru proiect s-a conturat după scrierea primelor pagini. Stilul părea să corespundă dramei interiorizate, cu accente de psihologie şi filosofie: un teatru de gânduri ca o dezbatere laică (în dublu monolog) a cunoscutei parabole religioase. Astfel, capitolele – fiecare cu gânduri şi întâmplări din mintea şi din viaţa câte unui frate – se puteau intercala aproape fără a depinde între ele, ci doar având o cronologie sumară şi pornind de la un set de amintiri comune. De asemenea, anumite secvenţe biografice urmau să fie revelate din ambele perspective.

Însă datul temporal al autorilor n-a fost unul prielnic: fiica mea s-a retras din proiect, fiind din ce în ce mai speriată şi mai absorbită de cele două mari praguri din viaţa ei: bacalaureatul şi admiterea la facultate. Cum eu deja înaintasem cu povestea unuia dintre cei doi fraţi (şi cum ideea proiectului încă mă fascina), a trebuit să preiau şi destinul celuilalt frate.

Deşi visasem un roman (unul bipolar), până la urmă a rezultat o nuvelă; doar că îmi place să cred că „materialitatea” frământărilor umane cuprinse ar putea, cu ceva indulgenţă, să transceandă scriitura înspre denominaţia de ‘roman scurt’.

Mărturisesc, şi cu accent esenţial pentru cele ce urmează, că una dintre ideile de pornire ale proiectului – şi anume evitarea acelor elemente topo-contextuale capabile să fixeze acţiunea în timp şi spaţiu – mi-a cam dat de furcă, constituind însă şi o interesantă provocare de paradox: să evit folosirea de neologisme, să ocolesc exprimările evoluate, însă fără a renunţa la filigranul trăirilor.

intoarcerea-fratelui-risipitorMai toate recenziile pe care le-a avut cartea ‘Întoarcerea fratelui risipitor’ au subliniat filonul definitoriu al acestei piese centrale, observând ideile esenţiale (iar uneori şi pe cele mărunte). (Cătălin Badea-Gheracostea: „majoritatea prozelor ar putea fi citite într-o cheie psihologică şi/sau filozofică, a marilor interogaţii şi a răspunsurilor vagi”; Valentin Protopopescu: „«Întoarcerea fratelui risipitor», este, pînă la urmă, acel gen de ficţiune psihologică de bună calitate ce explorează distincţia asemănării. Cum pot fi doi oameni apropiaţi şi cu istorii de viaţă aproximativ similare foarte diferiţi? Mircea Băduţ are meritul de a fi mlădiat cu profunzime această dihotomie aparent radicală, adăugînd nuanţe ce relativizează altitudinea polilor şi îmbogăţeşte cu aspecte morale nişte comportamente policrome şi imprevizibile, întrucît aparţin unor personaje deosebit de vitaliste.”; Andreea Tănase: „o meditaţie în proză asupra alegerilor pe care le facem în viaţă şi cum ne afectează ele, atât pe noi, cât şi pe cei pe care îi iubim. (…) Fiecare simte că alegerea făcută îl reprezintă, însă nu poate să nu se gândească cu nostalgie la drumul ales de celălalt frate.”; Alexandru Lamba: „Prin prisma variabilă și prin cadrul schițat foarte lapidar, pilda devine atemporală, universal-valabilă. Nu de puține ori, parcurgând sofismele unuia sau altuia, ne vom regăsi pe noi înșine. Cine suntem? Cei care pleacă, sau cei care stau? Aventurierii sau statornicii? (…) Textul nu trage concluzii, nu se erijează în judecător, nu pilduie – așa cum ne-am aștepta.”; Sorin Preda (1951-2014) „Textele lui ies oricum din zona uimirilor interstelare, cantonând serios şi talentat, cu toată convingerea şi întregul ecartament, într-o literatură a ciudatului, a zonelor voit neclare, din care nu lipsesc nici tensiunea narativă de bună calitate şi nici micile dantelării metaforice”; Andrei Simionescu-Panait: „Cred că franchețea care se ivește progresiv în orizontul lecturii este firul de suprafață al unei sensibilități bine adăpostite și dificil de accesat. Acest aspect este conștientizat la fiecare pas, îndreptând intențiile stilistice către experiment și încercare, în urma cărora se ivește reușita de a oferi cititorului înțelegerea faptului că amintirea umană are un rol bine determinat în viață, indiferent de conținutul acesteia, obișnuit sau straniu, întrucât prin deschiderile donate de amintiri poate apărea pofta de experiment – într-un cuvânt, vitalitate, deși una nostalgică.”)

Onorabilă a fost şi compararea acestei reinterpretări de mit biblic cu cea reuşită de Thomas Mann în romanul ‘Iosif şi fraţii săi’ (desigur, păstrând proporţiile).

Volumul secund: ‘DonQuijotisme AntropoLexice’

Mult timp de-atunci m-am regăsit (cu încântare) prins în siajul stilistic născocit la scrierea acelei nuvele. Da, pentru a sugera că lucrurile se petrec în trecut (un trecut neclar fixat, dar totuşi „vechi”, nejudecabil cu acea familiaritate a contingenţei), îmi creasem o exprimare pseudo-arhaică, iar auto-impusa restrângere a lexicului mă forţa să mut expresia înspre o interiorizare a cuvintelor. Şi cum fascinaţia aceasta – a descoperirii greutăţii din cuvintele simple – nu mă părăsea, mi-am zis să încerc să continui. Totodată mi-am propus să mă desprind de zona ‘mitului biblic’, cumva şi de teama unor neînţelegeri (dezamăgiri?) privind abordarea mea laică.

Numai că pe-aici s-a mai altoit ceva: o sensibilizare, o preocupare tot mai accentuată în gândurile mele (simptom de bătrâneţe, deh!) pentru aspectele simple dar profunde ale existenţei umane. Pentru implicita dar discreta coordonată existenţială din actele/operele oamenilor. Pentru antropologie, care-va-să-zică. (Un exemplu de cum „funcţionează” această sensibilitate: la vizitarea unei cetăţi istorice mă aflu copleşit nu atât de grandoarea/frumuseţea monumentului, cât de zbaterea gândului ce-mi fuge imediat în acel trecut, încercând să-şi imagineze fel-de-fel de chestii: câţi oameni vor fi lucrat la ridicarea construcţiei? erau ei un fel de sclavi, sau, ca oameni liberi, fuseseră motivaţi de cadenţa unui blid cu mâncare? şi ce putea fi în acel blid? apoi, prin ce tehnică prelucraseră piatra? ce substanţe amestecau în liantul cu care ridicau zidurile? câţi ani să fi durat construirea? cum şi de unde procura ‘antreprenorul’ materialele necesare? iar motivaţia ctitorului fusese una politico-militară sau una spirituală? etc etc.)

dqal - coperta1În ultimul timp am scris o serie de eseuri non-ficţionale, inspirate fie din chestiuni cvasi-cotidiene, fie rezultate din căutări la care ne ducem mai rar cu gândul. Ele fuzionează – cu diverse accente/alternanţe de auto-ironie, umilinţă şi duioşie – idei de psihologie, sociologie ori de filosofie. Astfel încât, la coagularea ideii de a le reuni şi publica într-un volum, aceste piese de proză eseistică au părut a se potrivi binişor sub umbrela generoasă a antropologiei. Mai mult, atât pentru condimentarea experienţei de lectură, cât şi pentru democratizarea conceptului de antropologie, seria de eseuri – este „punctată” simetric (iniţial, median şi final) cu câte o proză ficţională din astfel-născuta serie a interpretărilor speculativ-antropologice de mituri şi legende populare: pentru că, da, în ultimele luni am reuşit trei ‘randări’ în proză ale baladelor „Mânăstirea Argeşului” şi „Mioriţa”. (Incongruenţa ‘două balade‘ – ‘trei proze’ se explică prin aceea că prima legendă mi-a inspirat două poveşti: una dedicată lui Manole, cealaltă Anei. Nepremeditat.) Iar pentru mine, apropo de inedita (şi implicit riscanta) sintagmă ‘speculativ-antropologic’, imersiunea în acele poveşti a fost precum o călătorie în timp, însă trăind nu doar epopeea, ci şi detaliile vieţii mărunte.

Desigur, şi la scrierea acestor reinterpretări de legende populare am avut parte din plin de acea provocare deosebită, menţionată mai sus (probabil cea mai interesantă dintre experienţele mele scriitoriceşti): pentru a transpune cititorul în atmosfera secolelor respective (16 şi 19) a trebuit să „inventez” o exprimare aparent arhaică, însă nerenunţând la un rafinament al ideilor. Chiar dacă am fost consecvent în a respinge cuvintele ce îmi veneau în minte cu aromă de neologism, am încercat să construiesc o reprezentare fluentă şi modernă, astfel încât cititorul să nu aibă de luptat cu o scriitură de letopiseţ.

Dacă a fost similară provocării de la „Întoarcerea fratelui risipitor”, din cartea anterioară? Da, scriiturile din seria aceasta (de reinterpretări speculativ-antropologice de mituri/legende pupulare) au multe în comun, însă sunt şi diferenţe esenţiale: acolo am urmărit ca plasările temporală şi geo-spaţială să fie incerte, pe când aici timpul şi locaţia sunt bine documentate; acolo era vorba de împletirea a două monologuri, pe când aici avem o epică narativă destul de intensă.

Riscuri asumate

Întrucât multe dintre eseurile adunate în acest ultim volum ţintesc spre chestiuni din sfera ‘convingerilor personale’, s-ar putea spune că există riscuri de coliziune spirituală, din eventuale nepotriviri cu ideile cititorului. Dar am speranţa că vor fi nu coliziuni ci interferenţe, mai toate aceste scriituri având inoculat – pe lângă acel adevăr, prezentat când cu oarece patimă, când argumentat mai sistematic, când pus în şăgalnică discuţie – şi antidotul: fie contrapuncte autoironice, fie îndoieli incluse homeopatic, fie propuneri de perspective antagonice (epistemologice, care-va-să-zică). Deseori reiterând, mai discret ori mai explicit, chestiunea esenţială: cum că nimeni nu are în custodie exclusivă adevărul. Aşa cum ne spuse şi Marcus Aurelius acum aproape două milenii: „Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, ci nu adevărul.”.

Am fost avertizat că reunirea în volum a mai multor domenii ideatice (beletristică, psihologie, biologie, sociologie, filosofie), deşi benefică cititorului obişnuit, deschis la provocări, va induce reţinere în tabăra criticilor literari, amalgamarea stânjenindu-i în exerciţiul reflex al catalogării. Aşa cum nici experţii în antropologie, sociologie, psihologie ori filosofie probabil că nu pot fi satisfăcuţi dacă lecturează cartea în cheia lor, ci nu dintr-o perspectivă de fuziune. Însă de-acum şi riscul acesta e asumat.

 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here