Acasă Colţul specialistului Apararea drepturilor cetatenilor Republica.ro : Cum îl pot scoate din minți Fiscul și Direcția de...

Republica.ro : Cum îl pot scoate din minți Fiscul și Direcția de Taxe…

80
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

Cum îl pot scoate din minți Fiscul și Direcția de Taxe până și pe cel mai pașnic contribuabil : „- Sunteți niște incompetenți, de câte ori nu aveți bani la buget ne puneți să plătim amenzile din nou”

Taxe sector 4Pe vremea lui Ilie Moromete statul venea sa-și ia partea în curtea omului, întruchipat în Jupuitu, autoritate înfiorătoare care se repezea să ia lucrurile sau animalele din gospodăria cetățeanului. Astăzi însă noi ne prezentăm civilizați la dispoziția statului în diverse locații alese după criterii aleatorii „să ne punem bine” cu Fiscul, cu Jupuiții de astăzi.

Pentru că vine o vreme în viața oricărui cetățean de nădejde când trebuie să-și plătescă taxele către stat. M-am pregătit înainte psihologic să nu mă enervez indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent de absurdul situației sau al provocărilor la care sunt supus. Trebuia sa obțin certificate fiscale pentru societatea la care lucrez pentru un leasing.

Mă duc întâi la Administrația fiscală. Bineînțeles, lume ca la demonstrație. Întreb, găsesc un automat de bilete de ordine și în final ajung în fata ghișeului deservit de o funcționară plictisită. Îmi spune că trebuie să mă duc la un alt ghișeu unde trebuie să solicit fișa fiscală. La ghișeul respectiv o alta coadă, nici nu îndrăznesc să mă gândesc să intru în față la gândul că voi fi linșat, mă așez cuminte ultimul la rând. Nu avansa și îl întreb pe cel din fața mea ce se întâmplă.

– Se instalează un program în sistem, îmi răspunde acesta.

Eu rămân uluit, dar calm.

După o jumătate de oră în care lumea îi înjură printre dinți pe cei care au avut inițiativa asta ingenioasă de a instala programe în timpul programului (sic) cu publicul, coada mai avansează. Când mai am două persoane în față, se anunță că vine pauza de masă de jumătate de oră și nu se mai iau solicitări, intru în panică, mă agit cumva și ajung pe muchie de cuțit ultimul servit înaintea servirii masei la Adminstrația financiară, fericitul posesor al fișei fiscale. Pe fișa asta fiscală, un pomelnic cu cifre înșiruite pe coloane nesfârșite, deslușesc că avem datorii, dar și un sold achitat în plus anul trecut care ar acoperi datoriile. Bineînțeles că penalitățile fac ca datoria să fie mai mare decât suma deja plătită.

După pauza de masă mă duc la prima funcționară care acum vorbește la telefon. Închide telefonul, apuc să-i spun repede jumătate din problemă, când apare din senin un contribuabil avantajat care îi întinde direct pe birou lângă ea un maldăr de hârtii, începând să-i explice o chestie complexă. Nu mă enervez, pentru că risc să intru în dizgrație și nu ăsta e scopul. Îmi explică în cele din urmă domnișoara plictisită că trebuie să depun o cerere de compensare la care o să-mi răspundă ei peste treizeci de zile. E absolut inutil, pentru că nouă ne trebuie actele în câteva zile. Mă duc totuși la registratură și fac cererea asta, acolo sunt două doamne spre vârsta de pensionare care mă privesc ca pe un ciclop. Nu știu care dintre ele îmi va lua cererea pentru că nici una nu se arată disponibilă pentru problema mea. În cele din urmă, se ridică una dintre ele de parcă am chemat-o de acasă și îmi înregistrează cererea. Cât despre plătit, nu mai este timp, vin a doua zi.

A doua zi mă duc la casierie, înainte de a ajunge însă la casierie mai trec pe la un birou unde o operatoare respingătoare îmi face o hârtie de plată. În urma prețioaselor indicații mă duc să-mi cumpăr un dosar, îmi strâng toate actele în șinele de carton și împreună cu încă o cerere solicit Certificatul Fiscal. Ultimele cuvinte ale funcționarei de la Administrație sunt:

– Mai treceți dumneavoastră pe aici, oricum nu săptămâna asta că avem mult de lucru.

Ies năuc, dar liber din clădire. Mă sună băiatul de la leasing să-mi spună că trebuie să mai iau un alt Certificat fiscal și de la Direcția de Taxe și Impozite.

– Ce?!…

Aflu și eu că mai există o altă instituție, Direcția de Taxe și Impozite, care nu este Administrația Financiară și care impozitează și taxează și ea după cum îi spune numele. A treia zi mă hotărăsc să merg la prima ora să rezolv operativ problema, caut silitor pe google sediul, programul, actele necesare. Mă prezint la ora opt de dimineață la ușa respectabilei instituții, dar se pare că și ceilalți o sută de contribuabili deja prezenți acolo au gândit ca mine. Vorbesc cu un gardian bătrân și serviabil care e pe post de birou de informații unde trebuie să mă prezint să-mi rezolv problema. Înăuntru într-un spațiu restrâns încap incredibil de mulți oameni, nu aș fi crezut. Pe lângă înghesuiala asta maldăre de dosare pe holuri ca niște situri arheologice, mă gândesc că toata istoria lumii e între filele acestor bibliorafturi. Cel puțin istoria fiscală a impozitelor și a taxelor.

La ghișeu merge ciudat de repede, o doamnă corpolentă și blondă care privește prin mine îmi spune că am de plătit niște taxe mărunte la casierie. Taxe mărunte, dar coada e lungă. Ce e drept, se poate plăti folosind cardul, dar nu am cardul firmei, așa că trebuie să optez pentru coada celor care plătesc cash. Ca mine încă vreo patruzeci de persoane. În fața mea o bătrânică slăbuță și vioaie. Intră în vorbă cu mine ca și cum ne cunoaștem de o viață. Îmi povestește că a mai fost ieri aici și a mai stat o dată la coadă numai că să-i spună cât are de plată. Un domn respectabil își sună soția să-i explice că va întârzia pe termen nelimitat că e coadă și nu știe când scapă. Apare un individ în trening care flutură o hârtie în mână. Discută energic cu o funcționară și în final începe să strige.

– Nu se poate să mă chemați de cinci ori pentru aceeași amendă pe care am plăti-o de un an de zile. Asta e bătaie de joc. Am venit de fiecare dată să modificați în sistem și nici acum nu ați făcut-o.

Eu mă gândesc în mintea mea că asta e Țugurlan. Dacă nu se potolește, ăștia îl arestează. El continuă:

– Sunteți niște incompetenți, de câte ori nu aveți bani la buget ne puneți să plătim amenzile din nou.

În final, femeile de la ghișeu cheamă gardianul, se produce o busculadă, omul nu vrea să iasă, gardianul îl împinge, până la urmă ajung amândoi înspre ușa de ieșire din instituție. Noi rămânem oarecum înspăimântați la coadă. Bătrâna din fața mea îmi șoptește că omul are dreptate, se poartă cu noi ca și cum am fi animale, nu-i mai satură Dumnezeu. Lumea începe sa vocifereze, mi-e teamă că începe o revoluție. Ajungem în final la mult râvnitul ghișeu al casieriei. Bătrâna din fața mea se metamorfozează dintr-o dată și din persoană revoltată și nemulțumită devine extrem de amabilă și vorbăreață cu funcționara de la casierie. În final o aud clar cum îi mulțumește, mă gândesc pentru ce îi mulțumește. După ce plătesc sumele datorate mă duc înapoi la biroul unde nu mai este corpolenta blondă, ci un băiat tânăr îmbrăcat frumos cu un zâmbet optimist. Devin și eu optimist că voi termina astăzi, după cum mi-am propus. Îmi cere actele în trei exemplare, scriu și semnez pe o mulțime de hârtii conform cu originalul, și în cele din urmă le ia. Mă bucur. Degeaba, îmi spune că mă sună el când e gata, să nu mai vin până nu mă sună el. Eu îmi dau seama că asta e o fentă, cum zic tinerii de astăzi:

– Și când o să mă sunați? Mâine?

El zice:

– Da.

Eu: 

– Pe la ce oră?

El: 

– Pe la unsprezece.

Tot e ceva, am obținut o promisiune.

A patra zi mă duc pe la zece în mod preventiv și parcă având o presimțire. Cum mă vede, tânărul îmi și spune că e bine că am venit, mai trebuie o hârtie. Ce hârtie? Certificatul Fiscal al celeilalte firme, cea care cumpăra. Îl am. Bun, în trei exemplare semnat și ștampilat. Alerg la un xerox care nu e foarte departe și e plasat oarecum strategic față de instituție, mă întorc, îi dau actele și îl întreb cu grijă:

– Când iau Certificatul Fiscal? 

– Păi astăzi nu se poate, mâine.

– Mă grăbesc, îi spun eu, mă așteaptă cei de la firma cu actele, e prea mult.

Aici băiatul se transformă, nu mai e agreabil, pare plictisit de mine, dar devine și agresiv:

– Nu se poate, nu are cine să semneze hârtiile astea, degeaba bag lucrarea la semnat, că nu are cine să o semneze. Încercați în după-amiaza asta, poate reușesc ceva, dar nu vă garantez.

Mi-am dat seama că dacă nu insist o să pierd, o să mă lungească până la Paștele cailor, așa că după ora unu m-am înființat la biroul funcționarului atomic. De data asta nu mă mai privește cu prietenie, simt chiar că ar fi foarte bucuros dacă nu m-ar mai vedea acolo. Eu însă sunt insistent, stau acolo ca o piază rea. Nu îi spun nimic, oricum el știe de ce sunt acolo, și nu plec. Îi văd pe toți funcționarii ăștia purtători de hârtii gata să primească o ciocolată, un pachet de cafea, un plic să-ți rezolve o problemă pe care oricum trebuie să o rezolve. Aud conversațiile dintre ei, salariile sunt mici, nu au unde să meargă la un alt loc de muncă, sunt blazați și profund demotivați. Într-un final, după vreo doua ore apare și omul meu fericit cu hârtiile ștampilate și semnate de persoana aia importantă. Îmi spune vesel:

– Ați avut noroc.

Eu îi răspund sceptic:

– Da, am avut noroc, iar în mintea mea mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu aveam noroc.

    •  


Raspandeste cu incredere
  • 1
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    1
    Share

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here