Reteaua Literara : Un individ fara constiinta nu e cu nimic mai bun decat un limax – Interviu cu Claudiu Komartin

0
86
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

  • CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN (sursa foto: agentiadecarte.ro)
  • Emanuela Ignățoiu-Sora (E.I.S.) În ianuarie 2015, o mare parte din lumea literară primea cu stupoare vestea că Premiul Mihai Eminescu-Opera Omnia a fost acordat lui Gabriel Chifu, vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Au urmat scrisori deschise, răspunsuri din partea juriului etc. Cum îți explici o reacție atât de puternică față de acordarea unui premiu pentru poezie?
Sondajul nostru

Claudiu Komartin (C.K.) Sfruntarea a fost mult prea mare. Atât din punct de vedere moral, cât și legal, fiindcă votul a fost măsluit acolo (dl Manolescu nici nu s-a sinchisit de „viciul de procedură” acuzat de către dl. Mircea Martin). Pur și simplu s-a mers prea departe. Nu poți să înșeli și să minți la nesfârșit, nici măcar într-o țară atât de lipsită de speranță cum este aceasta. M-am simțit ceva mai puțin prost ca scriitor de limba română când am văzut atâția intelectuali de calitate scandalizați de această enormitate inacceptabilă, de o fraudă vizibilă cu ochiul liber.

E.I.S. Una din revendicările celor care au protestat față de modul în care a fost acordat Premiul Mihai Eminescu în acest an este legată  de reformare a USR-ului. De ce e nevoie de o reformare a acestei instituții și în ce direcție ar trebui făcută o astfel de reformare?

C.K. Solidaritatea și exigența care ar trebui să caracterizeze această organizație sunt de multă vreme niște vorbe goale. E încă o asociație coruptă, solipsistă, condusă arbitrar, manageriată de oameni incapabili să o facă, o mână de aranjori locali la mâna unui tătuc care îi menține în coconul lor de privilegii și peșcheșuri.

E o poveste veche de când lumea, care are de-a face cu slăbiciunea omului când se trezește în situația de a fi cumpărat – cu distincții și demnități, cu bani sau cu un prestigiu efemer. Așadar, și aici este vorba, în linii mari, despre corupție. Și despre proasta gestionare a unei imagini (a unui capital simbolic) și a unor resurse (a unui capital financiar). Nimeni nu are habar la USR să facă proiecte și nu e interesat să atragă fonduri din surse diverse, să mobilizeze lucrurile, să creeze parteneriate cu organizații similare din alte țări, să creeze programe coerente care să readucă literatura în spațiul public, adică în licee, universități, case de cultură, cluburi, în spații vii în care se exprimă scriitori vii în fața unui public care există. Cei care conduc USR nu știu de existența acestor oameni (e drept, strict statistic, ei sunt mai puțini decât în țări mai dezvoltate decât România) – de unde să-i știe domnul Manolescu, care conduce USR de la Paris și care ne-a dovedit-o în atâtea ocazii că nu mai citește nimic de 20 de ani. Da, sunt oameni care citesc, și o fac adesea cu voracitate, dar cu siguranță ei nu sunt interesați de revistele culturale de doi bani pe care se cheltuiesc sute de mii de euro, pe excursiile în străinătate ale conducerii USR și de colocviile pe care le țin prin tot felul de aule și în care președintele își premiază vicepreședinții.

Uniunea Scriitorilor e o instituție închisă, nereprezentativă pentru scriitorii și cititorii români sub 45 de ani, o instituție ermetică, fără viziune și fără viitor, în care se fac potlogării care atentează la fărâma de respectabilitate pe care o mai are scriitorul român. Dacă USR nu se reformează, dacă nu începe odată să funcționeze în România prezentului, și nu în ’89 vara cum visează ei și acum, totul se va termina în câțiva ani.

E.I.S. USR-ul a apărut în 1949 (prin fuziunea dintre Societatea Scriitorilor Români și Societatea Autorilor Dramatici). În ce măsură o instituție creată la începutul perioadei comuniste poate să răspundă provocărilor din 2015? De ce ar fi nevoie de o uniune a scriitorilor- o profesie înțeleasă în general ca fiind una boemă, ce ar exclude forme de asociere, de autoritate, de conformitate?

C.K. Nu poate să răspundă nici unui fel de provocare, asta se vede cu ochiul liber. USR nu face nimic pentru statutul sau prestigiul scriitorilor în societatea asta, tot ce îi interesează e ca niște domni și doamne să continue să primească indemnizații și să-și facă revistele lor provinciale care apar în 50 de exemplare și pe care nu le citesc decât ei și familiile lor.

De ce e nevoie de așa ceva? Uite o-ntrebare justă, legitimă. O astfel de asociere între oameni care, prin profesiunea lor, sunt mai degrabă solitari și greu înregimentabili, are importanță în măsura în care o punere laolaltă le poate apăra interesele comune, le poate da o mână de ajutor în chestiunile care țin de meseria lor, de firescul relației dintre ei, editori și ceilalți factori ai publicării, promovării, distribuirii cărților, și implicit de recunoaștere a muncii pe care o fac (pentrucă da, scrisul e o muncă, o muncă serioasă și constantă, nu un hobby, iar dacă e făcută bine, ea înseamnă o îmbogățire a patrimoniului spiritual al unei țări, ca să nu folosesc vorbe mari și să spun: al umanității).

Din păcate, USR e la ani-lumină de asemenea preocupări. Ei, care sunt o asociație privată (dar, atenție, „de interes public”, adică o struțocămilă, un hibrid între două stări de fapt), stau cu mâna întinsă la stat să primească bani. De ce? Fiindcă sunt importanți, sunt Scriitori, obligatoriu cu majusculă. OK. Și ce fac cu banii ăștia? Simplu: cei câțiva inși din conducere își dau între ei premii și bani să editeze în continuare niște reviste insignifiante. E de râsul curcilor. Concret, pentru un scriitor oarecare, în momentul ăsta USR nu face absolut nimic. Eventual îl îngroapă dacă moare în mizerie (ceea ce, aici, la porțile Orientului, se întâmplă mai des decât v-ați închipui).

E.I.S.  Ești poet, traducător și deții una dintre cele mai active edituri pentru cartea de poezie, Casa de Editură Max Blecher. Cum vezi tu că ar trebui să fie rolul autorităților, al publicului larg, al scriitorilor înșiși în promovarea literaturii românești?

C.K. Trebuie să rămânem vii și să înțelegem că dacă nu intervenim și nu acționăm, dacă acceptăm inechitățile, abuzul și mizeria morală, lumea nu are cum să fie mai bună. Finalmente, vom sfârși îngropați în rahat, vorba lui Pedro Juan Gutiérrez. Un individ fără conștiință nu e cu nimic mai bun decât un limax.

 9 MARTIE 2015

* sursa:http://www.lapunkt.ro

Claudiu Komartin este redactor-șef al revistei „Poesis internațional” și al Casei de editură Max Blecher. A publicat patru volume de poezie (cel mai recent, cobalt, în 2013) și a tradus din limba franceză romane de JMG Le Clézio, Tahar Ben Jelloun și Philippe Claudel. O antologie din poezia sa (Und wir werden die Maschinen für uns weinen lassen) a fost tradusă de Georg Aescht în limba germană în 2012. A editat, împreună cu Radu Vancu, antologiile Cele mai frumoase poeme din 2010, Cele mai frumoase poeme din 2011 şi Cele mai frumoase poeme din 2012.


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here