Romania Curata : Cui îi e frică de biologie ?

    0
    23
    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    Sondajul nostru

    Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

    View Results

    Loading ... Loading ...

    Relațiile sexuale ale anticilor, de orice natură ar fi fost ele, nu erau umbrite de nicio formă de păcat sau vinovăţie. Nici grecii, nici romanii n-au făcut niciodată distincţie între homosexualitate şi heterosexualitate.

    Ei opuneau falusul (fascinus) tuturor orificiilor (spintrias). Castitatea (castitas) romană nu avea deloc sensul de virtute, fericire, neprihănire care a provenit din ea. În condiţiile în care “mater certissima, pater sempre incertus”, castitatea era un contract matrimonial prin care se asigura integritatea şi puritatea castei. Familia se asigura că mama poartă embrionul provenit din sămânţa virilă a soţului legitim. Spaima însoţea doar infertilitatea soţiei și impotenţa soţului. Păcatul și vinovăţia relaţiilor sexuale au fost codificate mult mai târziu, în Evul Mediu creștin.
    În 1486, când Europa era în plină Renaştere, debilul papă Inocenţiu al VIII-lea a emis bula “Summa desiderantes”, care condamna dorinţa și seducţia sexuală și acuza vrăjitoarele de producerea impotenţei și a infertilităţii. Odată cu modernitatea, datorită mișcării de emancipare a femeilor, concepţiile se schimbă radical. Spaima de infertilitate a fost înlocuită cu spaima de sarcina nedorită. O sarcină inoportună putea distruge cariera profesională a unei femei sau o putea condamna la sărăcie, dacă era necăsătorită.

    Am ţinut să amintesc aceste fapte istorice pentru că principalul argument al homosexualilor în promovarea drepturilor lor este că ei ar fi predestinaţi genetic. Ori în realitate nu este de loc aşa. Orientarea sexuală nu este o chestiune tranşabilă în alb şi negru, ci este un continuum cu diverse nuanţe de gri în care atât genele cât şi mediul determină opţiunea finală a individului. Din păcate mişcarea de afirmare a drepturilor homosexualilor nu face referire la datele ştiinţei ci la „sexualitate ca stil de viaţă” care justifică orice stil de viaţă aşa cum ”valoarea” justifică orice opinie. Şi deoarece stilurilor de viaţă le sunt acordate drepturi , apărarea lor şi deci a homosexualităţii este o cauză morală. Sexul nu mai este o activitate privată ci o cauză ce trebuie apărată politic de atacurile conservatorilor militanţi. Opinia publică poate fi câştigată mai uşor dacă i se induce credinţa că te naşti homosexual la fel cum te naşti alb sau negru şi că nu ai nici o opţiune şi deci nici o responsabilitate. Din păcate pentru militanţii ambelor tabere lucrurile sunt mai complicate, iar homosexualii, măcar unii dintre ei, chiar au o opţiune.

    Până în urmă cu o generaţie prejudecăţile împotriva homosexualităţii erau prezente până şi în rândul psihiatrilor care o considerau o tulburare psihologică asemănătoare unei boli. În ediţia din 1968 a „Manualului pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale” (DSM), homosexualitatea apărea în secţiunea privind deviaţiile sexuale ca exemplu de aberaţie în care interesul sexual „este direcţionat în primul rând către obiecte altele decât persoanele de sex opus”. Sătui să fie priviţi ca nişte nebuni sau rebuturi ale naturii, homosexualii s-au revoltat după un raid al poliţiei New-Yorkeze la barul Stonewall Inn din Greenwich Village, unul din locurile lor de întâlnire. Timp de 5 zile homosexuali şi militanţi pentru tot felul de cauze s-au adunat în acel loc şi au protestat împotriva discriminării. Aceste proteste au dus la o mai largă acceptare culturală a homosexualitaăţii în societatea americană.

    Drept urmare în 1973 Comitetul de nomenclatură al asociaţiei psihiatrice americane (APA) la propunerea lui Robert L. Spitzer de la Universitatea Columbia a recomandat ca termenul „homosexualitate” să dispară din următoarea ediţie a DSM. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cu toate acestea consultarea prin vot a membrilor APA a arătat că 37% dintre psihiatrii practicieni s-au opus schimbării şi i-au acuzat pe membrii Comitetului că ”au sacrificat principiile ştiinţifice în slujba drepturilor civile” adică au cedat la presiunea militanţilor. Modelul psihopatologic prevalent la acea dată era că în perioada copilăriei apare o perturbare a legăturii care se dezvoltă normal între tată şi fiu. Fie tatăl este absent cea mai mare parte a timpului, fie mama este dominatoare şi supraocrotitoare. Aceasta presupune că se poate pune la punct o terapie reparatorie. În ciuda unor dovezi anecdotice nu există dovezi ştiinţifice pentru susţinerea acestei teorii. Desigur unii homosexuali au relaţii proaste cu taţii lor, dar nu acestea i-au făcut să devină homosexuali ci mai degrabă taţii lor i-au respins pentru că i-au simţit efeminaţi. Deşi cabinetele psihiatrilor şi ale psihologilor sunt încă asaltate de bărbaţi deprimaţi, anxioşi sau nefericiţi din cauza tendinţelor homosexuale, se pare că terapiile reparatorii au o eficienţă slabă şi doar ocazională după cum au demonstrat Ariel Shidlo şi Michael Schroder în 2002 , e drept însă că pe un lot mic de pacienţi.

    În anul 2003 a apărut un studiu important în „Archives of Sexual Behavior” condus de acelaşi Spitzer din Comitetul de nomenclatură din 1973. El a chestionat 200 de bărbaţi şi femei care se considerau homosexuali dar care au trăit ca heterosexuali cel puţin 5 ani. Mulţi dintre ei urmaseră diverse terapii de reorientare. În afară de a afla dacă aceste terapii sunt eficiente, Spitzer a vrut să mai afle şi cât de radical îşi pot ei modifica orientarea sexuală. Surpriza a fost că majoritatea subiecţilor trăiseră mai mult de 10 ani ca heterosexuali şi în plus li se scimbaseră atracţia sexuală, fanteziile erotice şi dorinţa în concordanţă cu heterosexualitatea. Schimbările erau clare la ambele sexe. Din erou al stângii contestatare Spitzer a devenit erou al dreptei conservatoare!

    Pentru că răspunsul psihiatriei nu a fost tranşant, toată lumea şi-a întors faţa spre genetică. S-au pus două întrebări:

    1) Genele joacă vreun rol în orientarea sexuală ?
    2) Dacă da, creează ele două tipuri distincte de orientare homo şi heterosexuală sau un continuum al acestor orientări?

    Deşi nu există rezultate clare cum vrea lumea, studiile pe gemeni crescuţi împreună şi gemeni crescuţi separat arată că, în ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, cu cât au mai multe gene comune cu o rudă homosexuală cu atât este mai probabil să ajungă homosexuali. Uneori, ca în cazul culorii ochilor, genele creează caracteristici distincte. Dar acesta este mai degrabă excepţia. Pentru majoritatea caracteristicilor fizice precum înălţimea sau mărimea craniului regula este continuitatea. În timp ce majoritatea crede că homo şi hetero sunt caracteristici distincte, dovezile sunt împotrivă. Acest fapt are implicaţii importante în înţelegerea controverselor ce înconjoară homosexualitatea.

    Încă din 1940 când biologul Alfred Kinsey şi-a publicat rapotul privind practicile sexuale în America, era clar că oamenii „nu reprezintă două populaţii distincte, heterosexuali şi homosexuali…Lumea vie este un continuum în fiecare şi în toate aspectele sale”. Declaraţia recentă de poziţie a Academiei Americane de Pediatrie menţionează clar că „orientarea sexuală se situează de-a lungul unui continuum”. Deci atracţia sexuală nu este o chestiune de alb sau negru, iar etichete precum „homo” sau „hetero” nu pot ilustra complexitatea situaţiei. Este evident că din motive biologic-evoluţioniste majoritatea preferă parteneri de sex opus pentru că astfel se nasc copii şi omenirea propăşeşte. Totuşi între 3 şi 7 % din populaţie sunt atraşi exclusiv de membrii de acelaşi sex, iar mulţi alţii se află pe la mijloc între cele două orientări extreme. Dacă moştenirea genetică te plasează la capătul hetero al continuumului orientării sexuale este evident că nu vei deveni niciodată homo. Dacă genele te plasează la capătul homo al aceleaşi scale este evident că nu vei deveni niciodată hetero. Dar dacă te afli undeva între cele două extreme este evident că mediul va avea o influenţă majoră mai ales în tinereţe. Şi deoarece societatea favorizează relaţia hetero este clar că majoritatea cazurilor vor fi împinse spre heterosexualitate.

    Situaţia este similară cu cea a dreptacilor şi stângacilor. Studiile arată că genele joacă un rol minor în determinarea mâinii ce va fi folosită preponderent. Heritabilitatea – proporţia în care o trăsătură este determinată de gene – este de 0,32 pentru folosirea mâinii faţă de 0,84 pentru înălţime şi 0,95 pentru perimetrul cranian. Şi atunci de ce 90 % din populaţie este dreptace? Datorită presiunii culturale în acest sens. Influenţe mai directe sau mai subtile îi fac pe copii să lucreze mai mult cu mâna dreaptă, iar flexibilitatea pe care o au în mica copilărie se pierde cu vârsta. Şi deşi la maturitate îşi pot folosi mâna stângă, faptul că sunt dreptaci este atât de bine întipărit încât li se pare foarte dificil sau chiar imposibil să devină stângaci. Studii făcute în Anglia şi Statele Unite sugerează că heritabilitatea homosexualităţii se situează între 0,25 şi 0,50 pentru bărbaţi şi ceva mai scăzut pentru femei. În acest caz se ridică o întrebare interesantă: dacă copii ar fi crescuţi într-o societate perfect neutră în privinţa orientării sexuale ce orientare sexuală vor manifesta la maturitate? Probabil că nu vor fi jumătate homosexuali, dar în orice caz vor fi mai mulţi decât cei ce se recunosc azi.

    În final ce poate să le răspundă știința biologică militanţilor duri ai celor două tabere hetero şi homo? Un lucru foarte simplu: dacă sunteţi dreptaci încercaţi să scrieţi şi să mâncaţi cu mâna stângă timp de o săptămână (sau invers). Pe urmă mai vorbim!


    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here