Scriitoarea Vavila Popovici – un poet, oriunde s-ar duce, are lumea lui

0
42
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

Am descoperit-o pe doamna Vavila Popovici într-un e mail trimis redacţiei noastre tocmai din America, moment în care ne-am reamintit de pelegrinările ei literar poetice, de dicţionarul personalităţilor artistice băcăuane, editat de regretarul Eugen Budău, dicţionar în care doamna Popovici figurează la loc de cinste alături de o altă mare artistă băcăuană, doamna Cancicov. Aflată departe, în  trufaşa Carolină de Nord, doamna Vavila continuă să scrie şi să ofteze româneşte, răsfoind amintiri bucovinene din Suliţa ei natală, tradiţii, mângâieri şi afecţiuni materne, pe care le-a pierdut pentru totdeauna. Nu întâmplător, scurta noastre discuţie virtuală începe şi se termină cu dorul nestins pentru România, prefigurând chipul de o mare frumuseţe spirituală a poetesei. Toate gândurile ei

–          Doamnă Vavila Popovici, aţi plecat din ţară târziu şi cumva pe fugă. Aţi mai apucat să luaţi ceva cu dv? Cât din România aţi luat cu dvs. în America?

–          Când am plecat din România, am luat cu mine amintirea unei vieţi întregi. Am scris de curând, într-un volum de versuri: „…Când am plecat, plângea sufletul meu./  Înstrăinasem aproape totul./ Ca multor altor iubiri pierdute,/ printre suspine şi lacrimi,/ le-am cerut iertare”. Nu am înstrăinat imaginile locurilor pe unde mi-au călcat paşii şi nici oamenii pe care i-am avut aproape şi pe care i-am iubit. Un poet oriunde s-ar duce, află o lume a lui, încercând de foarte multe ori starea de singurătate şi simţindu-se bine în ea. Poetul rămâne copil toată viaţa, aşa cum motiva poeta Passionaria Stoicescu într-un interviu, fiindcă „doar copii vorbesc cu lucrurile şi tot ei răspund…”

–          Ce nu avem dreptul să uităm, departe fiind de locurile natale?

–          Multe nu avem dreptul să uităm, în primul rând tradiţiile româneşti. Cu toate că ne adaptăm treptat vieţii din ţara de adopţie, nu ne putem pierde identitatea românească. În amestecul de mentalităţi şi de cultură străină, ne regăsim şi ne identificăm ca români, cu particularităţile noastre de educaţie, obiceiuri şi tradiţii. Cu timpul, tradiţiilor noastre li se mai adaugă şi cele americane. Societatea americană este foarte diferită de cea românească, mai ales prin faptul că există o impresionantă diversitate rasială şi culturală. Sunt şase rase predominante: rasa albă, rasa indiană din America, rasa nativă din Alaska, rasa asiatică, negrii sau afroamericani, hawaieni nativi şi alte rase insulare din Pacific, fiecare având obiceiuri specifice şi generale. Dar oamenii sunt totuşi la fel pe tot globul, natura umană este aceeaşi, indiferent de rasă, naţionalitate. Emil Cioran spunea  despre acomodarea lui în Franţa: „Vin dintr-un colţ de Europă unde efuziunile, lipsa de reţinere, confesiunea, mărturisirea imediată, nepoftită, impudică sunt de rigoare, unde toţi ştiu totul despre toată lumea, unde viaţa în comun se reduce la o spovedanie publică, unde secretul este de neimaginat, iar volubilitatea frizează delirul. E suficient pentru a explica de ce n-am putut rezista fascinaţiei unui om de o discreţie supranaturală”.

–          Ce vă vine în minte când auziţi cuvântul Bucovina; dar Suliţa?

–          Când am părăsit locul naşterii, eram prea mică şi am rămas doar cu imaginea celor relatate de părinţi, bunici, dar, conştientizând locul naşterii, cel al Bucovinei,  numele provenind din cuvântul slav pentru fag („buk”) astfel termenul traducându-se prin „Ţara fagilor”, în minte îmi vin versurile poeţilor Mihai Eminescu, născut pe acele meleaguri, copilărind la Botoşani şi Ipoteşti, într-o totală libertate prin frumoasele păduri ale Bucovinei, cu nostalgia copilăriei evocată în poezia O, rămâi , în care poetul aude glasul pădurii: „O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ numai eu ştiu să le-ascult. În al umbrei întuneric/ te asemăn unui prinţ. Ce se uit-adânc în ape/ cu ochi negri şi cuminţi/ Şi prin vuietul de valuri,/ Prin mişcarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi în taină/ Mersul cârdului de cerbi.[…] Astăzi chiar de m-aş întoarce/ a-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti copilărie,/ cu pădurea ta cu tot?” Îmi amintesc de Nicolae Labiş născut în comuna Mălini (ce nume frumos!), cu „Pădurile de pini, de zadă şi tisă, cu cerbi, căprioare, râşi, cocoşi de munte şi alte aripate, cu furtuni şi încremeniri…”, după cum nota scriitorul Vladimir Streinu, de faptul că a murit într-un spital din Bucureşti „implorând în ultimele ceasuri să i se aducă ozon de pe culmile unde se adapă căprioara.” Îmi mai amintesc de Mănăstirea Putna pe care am vizitat-o şi căreia i-am dedicat un poem intitulat La Putna: „Cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina ţărânei şi-al strămoşilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea,/ chemând credincioşii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ aminte-mi aduc de clipă şi de Dumnezeu:/ Îngerul Iubirii este prezent/ în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…/ şi mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar; / sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare pentru neputinţă/ şi pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de lespedea mormântului lui Ştefan,/ privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…/ Mă-nchin măreţiei lui, spun o rugăciune/ şi-ntreb cerul:/ Unde eşti Ştefane Mare? Unde e Moldova ta?

–          A fi român e dar sau pedeapsă? Dacă e dar, ce ar trebui să oferim în schimb? Cu ce plată putem plăti acest dar?

–          Nu m-a întrebat nimeni unde vreau să mă nasc. Mi s-a dat să mă nasc în România. M-am trezit că trebuie să răspund că sunt de naţionalitate de origine română, din părinţi români, fiindcă aşa scria pe certificatul de naştere şi aşa îmi spuseseră părinţii. M-am născut pe pământ românesc, fiindcă Suliţa era atunci în Romania Mare a anilor dinaintea anului 1940, încă nu fusese înstrăinată. Mai târziu l-am auzit pe Părintele Stăniloaie spunând că  „suntem o realitate voită etern de Dumnezeu”, pentru poporul nostru credinţa fiind şi rămânând foarte importantă, ea fiind rădăcina spiritualităţii româneşti. Naşterea oricărui om pe lume este darul lui Dumnezeu de care trebuie să fim mândri, să purtăm în sufletul nostru acea mulţumire că ne-am născut într-o ţară frumoasă, cu oameni care au făcut cinste naţiei noastre şi să înţelegem că peste tot în lume există oameni de valoare şi oameni care fac uneori ruşine ţării în care s-au născut, conform proverbului românesc „Nici o pădure fără uscături”. Sunt fericită că pot scrie în această limbă frumoasă, cantabilă, că acolo unde m-am născut am vorbit întâi româneşte, rostind primele cuvinte: „mama” şi „tata”.Oriunde ne-am afla, nu trebuie să uităm că suntem români şi să ne mândrim cu originea noastră, dovedind un comportament cinstit. Mândria şi cinstea ar trebui să fie plata pentru darul primit.  CRACIUN FERICIT! LA MULTI ANI! (Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA)

 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here