Acasă Jurnalul Bucurestiului Religie Secta creştinilor care refuzau semnul crucii. Credeau cu tărie că lumea a...

Secta creştinilor care refuzau semnul crucii. Credeau cu tărie că lumea a fost făcută de Satan şi că rugăciunea e păcat

67
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

de Costel Cranga

image

Cimitir bogomil pe teritoriul Croaţiei SURSA FOTO Wikipedia.org

Au trăit între secolele X-XVI, în special în zona balcanică, şi credeau în Dumnezeu, în Iisus şi în apostoli, dar socoteau că lumea şi biserica sunt făurite de diavol, că închinarea la cruce este un mare păcat şi că rugăciunile (cu excepţia rugăciunii „Tatăl nostru”) sunt vorbe deşarte.

Considerau icoanele şi moaştele ca fiind relicve idolatrice necreştine. Propăvăduiau minciuna, ca „instrument necesar”. Au fost prigoniţi teribil.

Apărută cam pe la începutul mileniului II, secta bogomililor continuă să fie protagonista uneia dintre cele mai neclare pagini ale istoriei religiilor, mai ales că de pe urma lor nu au rămas prea multe mărturii relevante.

Majoritatea cercetătorilor care s-au aplecat asupra fenomenului bogomilismului – abordat în special din perspectivă teologică, respectiv ca o erezie la creştinism – recunosc că principala cauză a dispariţiei izvoarele istorice este aceea că, secole de-a rândul, bogomilii au fost persecutaţi cu înverşunare atât de către ortodocşi, cât şi de către catolici.

Bogomilii, prin ochii duşmanilor Din capul locului, trebuie să spunem că bogomilii n-au lăsat în urma lor prea multe scrieri care să le definească doctrina.

S-ar părea că la vechii bogomili a existat un fel de respingere a scrisului şi cititului (glumind puţin: deşi nu se inventase încă internetul şi telefonul inteligent), care erau considerate complicaţii inutile ale vieţii, însă cei mai mulţi istorici cred că mai degrabă scrierilor lor vechi (secolele XI-XIII) au fost de fapt distruse la ordinul papalităţii şi al patriarhilor ortodocşi. În aceste condiţii, ceea ce a răzbătut până la noi despre ei vine mai ales din descrierile făcute de cei care-i „înfierau”, adică de la clericii creştini din secolele XI-XIV.

Un astfel de exemplu (poate cel mai important) este călugărul ortodox Eutemie Zygabenos, care scrie un adevărat tratat despre bogomili („Panoplia dogmatica”), la solicitarea împăratului bizantin Alexios Comnenul, care declanşase la sfârşitul secolului al XI-lea o prigoană fără precedent contra sectarilor, sub pretextul că refuzau să lupte în armata bizantină.

De altfel, patriarhul bogomililor, un anume Vasile I, a fost capturat şi întemniţat, murind în închisoare. Oparte din scrierile lui Zygadenos sunt preluate parţial de Ana Comnena, fiica împăratului, unul dintre cei mai prolifici cronicari ai vremurilor, iar din cele două lucrări aflăm detalii importante despre bogumili. Bogomilii credeau că Satana a făcut lumea

După aceştia, bogomilii credeau că Dumnezeu avusese doi fii: pe cel mai mare, Satanail, care s-a răsculat contra Tatălui şi a devenit astfel elementul cel rău şi pe un fiu mai mic, Arhanghelul Mihail, pe care ei îl identificau cu Christos. Satanail, în urma căderii sale, a zidit pământul şi întreaga natură. Numai omul reprezintă în lume un fel de compromis între Dumnezeu şi Satanail, datorând celui dintâi sufletul, iar celuilalt corpul. Predominarea corpului asupra sufletului, adică a lui Satanail asupra lui Dumnezeu, a durat – ziceau bogomilii – până la întruparea Arhanghelului Mihail sub numele de Christos.

image

Prins de către Christos, Satanail a fost aruncat în tartar, rămânând de aici înainte numai Satana. Puterea Satanei n-a încetat prin această victorie momentană a fratelui său mai mic. Însăşi răstignirea lui Christos ar fi fost, după bogomili, o maşinaţiune a dracilor.

Mai mult decât atâta, întreaga biserică ortodoxă, cu icoanele sale, cu moaştele sfinţilor, cu sacramentele, cu ierarhia, cu totalitatea instituţiilor, ar fierezie idolatrică, deci opera Satanei. Singura lor rugăciune era „Tatăl nostru”

Provocând nesupunere contra oricărei autorităţi ecleziastice sau civile, bogomilii se priveau numai pe sine ca adevăraţi creştini. Afară de „Tatălnostru”, pe care-l ţineau în mare onoare, ei respingeau celelalte rugăciuni creştine.

Nesocoteau liturghia şi sărbătorile ortodoxe, dar posteau lunea, miercurea şi vinerea, când se hrăneau doar cu pâine şi cu apă. De altfel, nici în restul zilelor nu erau adepţii mâncării, fiindu-le interzise carnea, brânza, laptele, ouăle şi vinul.

Potrivit scrierilor lui Zygadenos, se mulţimeau doar cu hrana de origine vegetală şi ulei de măsline. La început nu avea lăcaşuri de cult, căci după credinţa lor biserica era un loc zidit de mâna omului la îndemnul Satanei.

Totuşi, cam de prin secolul al XIII-lea, apar primele lor biserici. „Mai toate din lemn, simple, fără cruce, fără altar, fără amvon, fără icoane şi fără clopote, deoarece, pentru ei, clopotele erau trompeta diavolului”, notează scriitorul gălăţean Marcel Capriş, în cartea „Istoria maniheismului şi vestigiile arheologice bogomile din spaţiul balcani” (editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi – 2014).

Bogomilii respingeau cu vehemenţă şi simbolul crucii. „Spuneau Tatăl nostru de nenumărate ori pe zi, fără să facă cruce, căci crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul şi care a devenit un simbol al vieţii creştineşti, nelipsit din rugăciuni, la sfintele taine, pe frontispiciul bisericilor, era pentru bogomili o unealtă cu care diavolul chinuise pe Iisus şi pe care o înlăturau din toate manifestările vieţii lor, dispreţuind-o”, scrie Marcel Capriş în volumul menţionat.

Interesant este că discriminarea sexuală, atât de des întâlnită în creştinismul acelor vremuri, nu există la bogomili. Fiecare biserică era condusăde un învăţător şi 12 apostoli (pe un model fundamental creştin) şi, totodată, fiecare membru al sectei, chiar cei de sex femeiesc, se considera ca fiind un fel de preot (conceptul apare, de altfel, şi la bisericele neoprotestante moderne).

Propăvăduiau „dreptul de minţi la trebuinţă” Ca şi model ascetic, bogumilii semănau cu călugării creştini (fie ei ortodocşi sau catolici), iar ca principii teologice par să aibă influenţe majore din maniheism şi paulicianism, după cum constată doi dintre istoricii moderni care au aprofundat istoria sectei: rusul Boris Golubinskij şi bulgarul Dmitri Jireček.

În paranteză fie spus, bogumilii au fost confundaţi multă vreme cu bulgarii, aspect la care vom reveni spre finalul acestui articol. Dincolo de asemănările cu diferite alte doctrine religioase, un lucru pare să fie bizar şi diferit de orice altă credinţă: dreptul de a minţi la trebuinţă, contrar ideii fundamentale creştine cum că minciuna este un păcat grav.

Ba chiar, bogomilii atribuiau lui Christos monstruoasa autorizare de a-i înşela pe inamici prin viclenie. Dacă adăugăm la principiul „minciunii necesare” şi faptul că în rândurile lor ar fi existat o pătimaşă dorinţă de prozelitism – fiecare bogumil voind cu orice preţ să fie dascăl, predicator, apostol – descoperim ce „coctail” cu potenţial social exploziv exista în interiorul sectei Majoritatea istoricilor cad de acord că multe dintre  ideile din literatura apocrifică a bogumililor provin, prin selecţie, din lucrări deja ştiute ale creştinismului şi că aceştia doar au făcut „o selecţie” dirijată.

Ei s-au mărginit, în cea mai mare parte, a preface după chipul lor, din greceşte, diferite apocrife de factură bizantină, alegând pe acelea în care pe de o parte figurează Arhanghelul Mihail (sfântul preferat al sectei), iar pe de alta se cuprinde antagonismul între suflet şi corp sau lupta între bine şi rău sau contrastul între paradis şi infern, în sfârşit, ceva în spiritul doctrinei dualiste. Morţii fără un braţ: coincidenţă sau ritual?

Cercetările arheologice făcute pe teritoriul românesc (unde fenomenul bogumil a avut, se pare, o dezvoltare importantă, mai ales în Banat) au scos la iveală şi o serie de ritualuri de înmormântare bizare ale bogomililor. Una dintre cele mai importante lucrări în domeniu se dovedeşte cea a profesorului Ioan Silviu Oţa („Mormintele bogomile din sudul Banatului” –„Arheologia Medievală”, 1998), care rezumă excelent obieceiurie funerare ale sectanţilor.

„În necropolele încadrate în secolele XII-XV se întâlnesc cinci variante ale poziţiei braţelor: aşezate de-a lungul corpului, de-a lungul corpului dar cu palmele pe bazin, cu palmele adus pe abdomen, cu palmele pe torace şi cu palmele aduse pe calvicule sau pe umeri. Ultima dintre ele corespunde morţilor îngropaţi după ritualul bogomil”, notează autorul menţionat.

Însă partea realmente interesantă este identificarea a  umeroase morminte bogomile în care mâna dreaptă a defunctului era pur şi simplu amputată, dintr-un motiv pe care niciun autor nu reuşeşte să-l identifice cu precizie.

Şi totuşi, nu erau (doar) bulgari Interesant este că în secolul al XIII-lea toţi sectarii neo-maniheişti din întreaga Europă erau cunoscuţi sub numele de „bulgari”, deşi bogumilii nu erau, în mod cert, doar bulgari, ci erau răspândiţi în tot arealul balcanic, ba chiar şi în statele apusene.

Teologul rus Golubinskij rosteşte fără şovăire că erezia bogumililor nu este decât o continuare modificată a ereziei armenilor pavlicieni, a căror aşezare în Bulgaria începuse, cu mult înainte de Tzimisces, deja sub împăratul Constantin Copronimul, între anii 741-775.

Istoricul bulgar Dmitri Jireček nu vede de asemenea în bogumilism decât cel mult o reformă a acelui pavlicianism armean, care în secolul al X-lea era deja atât de înrădăcinat în Tracia, încât poseda acolo şase centre bisericeşti în diferite direcţii. Se ştie că pavlicienii aveau o veneraţie specială pentru apostolul Pavel, considerându-se urmaşi direcţi ai celui mai liberal dintre discipolii lui Christos.

Ei pretindeau a fi „creştini de-ai Sfântului Pavel”, de unde poate însuşi numele de paulicieni. Ei bine, întocmai aceeaşi pretenţie o aveau românii până în secolul al XVI-lea şi mai încoace, deşi altminteri păreau a fi foarte corecţi în credinţele lor religioase.

La 1527, venind în Moldova sasul Georgios Reicherstorffer, ca ambasador din partea regelui ungar Ferdinand, a aflat aici că românii se cred a fi conservat intactă religia Sfântului Pavel.

Până pe la 1700, existau în Transilvania români care-l puneau pe Apostolul Pavel mai presus de toţi sfinţii, iar un proverb săsesc zice până şi astăzi, în bătaie de joc: „er hat sie verlassen, wie Sanct-Paul die Bloch” („El i-a părăsit, ca Sfântul Pavel pe români”).


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here