Șerban Cionoff : ELEGIE LA PLECAREA LUI CORNELIU OSTAHIE

0
222
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

Ne-am întâlnit, nu cu multă vreme în urmă, la reuniunea celor care, mai vechi sau mai noi, trebăluisem întru ale gazetăriei la fosta „Scânteie a tineretului” şi apoi la „Tineretul liber”. La despărţire, ne-am spus , aşa cum se spune ca între noi, prietenii de-o viaţă: „Bine bătrâne, ne auzim la telefon şi vedem cum facem ca să ne vedem”.
Din nenorocire, nu a fost să fie aşa… Doamna Neagră, care loveşte nemilos, fără să aleagă, hotărâse altfel. De ieri, despre Cornel Ostahie, ea ar vrea să vorbim folosind acel nenorocit timp trecut. Mă întreb, însă, dacă despre Cornel Ostahie, Omul, Scriitorul, Iubitorul de Artă şi, mai presus de toate Prietenul, vom putea vorbi, vreodată, la timpul trecut? Peste poate, aşa ceva!…
Pentru că el, Corneliu Ostahie a fost, este şi va rămâne o prezenţă cu un rafinat contur moral şi sufletesc, un intelectual de în toată puterea cuvântului. Dar, aşa cum mai spunem ceva mai înainte, a fost şi va rămâne un Prieten. Scriu „Prieten” pentru că acestui cuvânt nu îi pot adăuga nici-un alt calificativ. Mai ales acum, când sub povara nenorocitului nostru capitalism de cumetrie, acest cuvânt- Prieten – este, prin el însuşi, suficient, pentru a numi cu adevărat o identitate unică şi irepetabilă în cursul frământat al timpului în care facem umbră acestui pământ.
Prima noastră întâlnire s-a întâmplat, dacă nu mă înşel, prin 1976, adică atunci când, intrând în biroul nostru de la etajul III, aripa dinspre Pavilionul Economiei Naţionale( cum i se spunea pe atunci) al Casei Scânteii- folosesc desigur limbajul vremii- am văzut o figură nouă.Era un tânăr cu o privire senină şi directă, care s-a ridicat foarte natural de pe scaun, mi-a întins mâna şi s-a prezentat:- Sunt Corneliu Ostahie, noul coleg.
Cunoştinţă, este un fel de a spune pentru că, în ceea ce mă priveşte, îi cunoşteam, de ceva vreme, după semnătura. Ca poet sau ca reporter din paginile revistelor „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatrul”- unde iscălea Corneliu Ostahie Cosmin şi pot spune că eram un cititor aplecat al scrisului său. O dată fiind făcute prezentările şi, prin aceasta, debutul lui Cornel în biroul pe care Marele Blond, Fănuş Neagu, îl botezase „Secţia capul şi picioarele”(fiindcă aici coabitau secţiile de propagandă şi de sport ale ziarului), şeful nostru direct, regretatul şi neuitatul A I Zăinescu ne-a şi făcut de drum la Teleorman, la Argeş şi la Olt. Am plecat împreună, vajnici şi entuziaşti reporteri şi aşa am rămas în toţi aceşti aproape 40 de ani. Adică „împreună”, dincolo de atâtea şi atâtea încercări ale vieţuirii noastre.
Ba, încă, aşa ne-au şi prins momentele fierbinţi şi dramatice ale lui decembrie 1989, ca reporteri în Coreea de Nord şi , apoi, în China, unde am şi petrecut cam două săptămâni în regim de exilaţi fără exil.
Am pomenit anume aceste amănunte de epocă- pentru care niscai puritani de drept comun m-ar putea acuza că sunt nostalgic!- pentru a reţine un fapt care , cred, că este esenţial pentru identitatea morală şi sufletească a lui Corneliu Ostahie. Şi anume sinceritatea sa absolută, buna lui credinţă desăvârşită cu care îi trata pe cei cărora le acorda încrederea şi, prin aceasta, prietenia sa. Mă refer la faptul că dacă pentru foarte mulţi, dureros şi, mai cu seamă, dezamăgitor de mulţi dintre semenii noştri, acel însângerat decembrie 1989 a fost (şi) un fel de hârtie de turnesol care le-a devoalat adevăratul lor mod de a gândi şi de a se comporta, abjurându-şi credinţele întru care până atunci juraseră cu foc şi cu împătimire, pentru Corneliu Ostahie aceste evenimente nu au făcut decât să îmi întărească şi să ne întărească încrederea şi preţuirea pentru caracterul său frumos şi pentru verticalitatea sa. Corneliu Ostahie- iată un mod esenţial şi durabil de a defini o viaţă cu adevărat frumoasă, dedicată, cu o generoasă uitare de sine,alătur de admirabila lui soţie, Cristina, celor cu care împărţea vise şi poeme cu contur de lumină.
Om al echilibrului şi al bunei măsuri în tot şi în toate, Cornel Ostahie nu avea cum să se numere printre aceia care se auto-propun, se auto-susţin şi se auto-premiază la bursa veleitarilor. Discret şi sobru, el a scris o poezie plină de un gen aparte care nu avea cum şi de ce să fie la modă şi să spargă piaţa. Dar, cu siguranţă, ea trebuie recitită şi aşezată la locul aparte pe care îl merită într-o viitoare istorie a literaturii române. Aşa după cum eseurile sale critice- pentru care, parafrazând o vorbă a lui G. Călinescu- l-am acuzat (vorbă să fie!) că a trişat visând pe marginea picturilor sau a graficilor vor fi, fără doar şi poate, o mărturie vie despre artele plastice româneşti ale zilelor noastre.
Ar fi multe, foarte multe de scris şi de povestit despre Corneliu Ostahie, dar îi rog pe prietenii noştri să mă înţeleagă şi să mă păsuiască. Promit şi, bineînţeles, îi promit şi lui Cornel, că în timpul imediat următor voi termina mult prea întârziatul meu volum de amintiri . Volum pe care l-am gândit sub semnul versului unui alt neuitat prieten şi poet, George Ţărnea:”Viaţa-n cacealmale plus trei papagali”, în care voi depune mărturie atât despre anii boemei studenţeşti: 1965- 1971 cât şi din cei ai boemei din presa tinerească: 1971- 1989.
La ora când aceste sărace cuvinte pleacă spre cititor ,sufletul blând şi curat al lui Corneliu Ostahie va fi ajuns în în Seninul Divin al Cerurilor. Unde se va întâlni cu alţi colegi ai noştri de ziar: cu Vasile Căbulea,Pavel Perfil (Pafka), cu Ioan Strugari şi Alexandru Iancu sau Geta Paraschiv , cu Gicu Cucu, Nicu Coşoveanu,Lidia Popescu, Domniţa Văduva, Costi Stan şi Vasile Ranga, cu Laurenţiu Olan(Lolo), Dragomir Magdin sau Georgică Ecliserescu, cu Nae Militaru, cu Ileana Podoleanu şi Cristina Balint- binecuvântată fie-le, tuturor, odihna în Împărăţia Domnului!
Somn lin, Cornel şi iartă-ne dacă în acest răgaz în care am împărţit bunele şi relele am avut prea puţină vreme pentru a desluşi înţelesurile tăinuite ale acelei unici pe care aventuri numai tu ai ştiut a o numi atât de răvăşitor şi dureros de frumos: „Experienţe pe sufletul viu”.

Lucian Avramescu ·

Da, frumoasă și meritată elegie, înlăcrimate cuvinte pentru bunul nostru coleg, Corneliu Ostahie, poet delicat, stins din viața lumească ieri, așa cum mi-o spune telefonic și, într-o scriere plină de simțire, Șerban Cionoff. Păcat. Era un om încă tânăr, încă visător, încă dornic să îmbogățească lumea cu un vers, cu un zâmbet. Acum a îmbogățit-o cu o elegie scrisă de un coleg care l-a iubit ca noi toți care-l știm.

Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here