Şi scriitorii sunt oameni! Bârfe şi caterincă pe strada Literaturii

0
43
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

27_gutza1Zaharia Stancu era un mare actor. Cu figura lui de artistrocat uşor snob, Stancu avea tehnica lui de a-şi distruge adversarii. În primul rând, se lega de o ultimă afirmaţie (expresie) de-a ta şi, rupând-o din cotext, îi atribuia semnificaţia dorită de umorarea şi muşchii domniei sale. De pildă, spuneai: “Bacovia nu e un poet atât de mare pe cât se spune”. Dacă Stancu avea ceva cu tine, te ţintuia cu privirea şi cu vocea lui monotonă, sacadată, reptitivă, începea lanţul unor cauzalităţi cu totul sofiste: “Mie îmi place Bacovia… A spune cinvea că ceea ce-mi place mie e o prostie, echivaleaza cu o insultă… Cu o înjurătură de mamă… De mamă?… Pentru ce dumneata mă înjuri?… De mamă?… De ced s-o terfeleşti pe mama mea? Ce rău ţi-a făcut ea? Ştii dumneata ce însemană a fi mamă? M-ai ţinut dumneata la piept? M-ai legantat când eram bolnav şi nu puteam dormi? M-ai dat la şcoală? Ai plâns dumneata de grija mea, rupându-ţi pâinea de la gură ca să mi-o dai mie?” Tirada, mereu în ascensiune vocală, se termina cu tuflirea definitivă a adversarului, cae, năuc cu totul, nu înţelegea nici ce a greşit şi nici ce se întâmpla de fapt cu el.
Se spune că un scriitor a constatat că e urmărit de cineva de la Securitate. Intrând în Casa Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei şi întâlnindu-se în hol cu Zaharia Stancu, scriitorul i s-a plâns, arătând speriat spre inabilul urmăritor, care stătea în curte şi nu ştia ce să facă. Dibuindu-l cu uşurinţă, Stancu l-a salutat şi l-a poftit să intre. Ba chiar l-a invitat în birou şi l-a servit cu o cafea, după care, în faţa securistului, a pus mâna pe telefon, a format un număr şi apoi a zis: “Alo, tovarăşul ministru?… Este aici, în faţa mea, un  subordonat de-al dumneavoastră, care, prin chiar prezenţa lui, mă insultă… De ce să mă insulte subordonatul dv? Ce rău i-am făcut? … Dar nu mă supăr. Eu, Zaharia Stancu, nu mă supăr când cineva mă însultă, dar nu pot să rabd când cineva insultă pe scriitorii acestei ţări, pe truditorii condeiului.” Speriat de întorsătura neaşteptată a lucrurilor, securistul cel ghinionist a dispărut chiar înainte ca Zaharia Stancu să-şi fi încheiat imaginara convorbire cu ministrul de interne. Cum spuneam, Stancu era un actor desăvârşit. (Uranus X)


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here