SINGUR, CONCEPT ÎN STUDIUL DE ANTROPOLOGIE A SINGURĂTĂȚII

    0
    156
    Raspandeste cu incredere
    • 2
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
      2
      Shares

    Sondajul nostru

    Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

    View Results

    Loading ... Loading ...

    Ștefan Lucian Mureșanu

    Motto: Singurătatea este pentru spirit ceea ce hrana este pentru corp. (Seneca)

     

    Cuvinte cheie: singur, singular, Darwin, divin, gândire

     

    1. Sensul singurătății și al deciziei singularității

     

    Motto: Singurătatea e soarta spiritelor superioare. (Arthur Schopenhauer)

     

    Nu știu dacă mai este cazul să definesc singurătatea atâta timp cât pașii m-au purtat spre o lume de unde singur mi-am cules amarul în lumina amnarului. Ar fi fost trist să-mi exprim năzuința în starea de melancolie, aceea că am adiat într-o lume de idei…, m-am ridicat ca un vlăstar în bătaia vântului puternic, cred că dinspre miazănoapte și, sunt convins, împins de valul speranței am ajuns spre miazăzi. Da, o spun cu aceeași cutezanță cu care atunci când am pus mâna pe condei cineva mi-a spus… scrie.

    Să scrii, toți cei care au învățat alfabetul o pot face însă literatul, de care sufletul meu s-a apropiat, a scos din idei cuvintele imaginii imaginate și le-a făcut adevărate. Adevărul este că în zi toți suntem singuri, numai spre înserat ne însoțește propria umbră peste tot, ea este singura care ne cunoaște în detaliu cine suntem: ”Starea pe care o prezintă confuzul nu privește motilitatea, ci conștiința lui. Un om normal care doarme își trăiește visul într-o stare de cvasiimobilitate a corpului, cele câteva mișcări fiind în special ale ochilor; el poate vorbi despre visul său într-o povestire pe care și-o poate spune sieși sau altora, în timp ce confuzul trăiește o experiență ce se desfășoară parcă în afara lui, prin expresii psiho-motorii (atitudini, mișcări, pantomime, agitație etc.) și prin expresii verbale (el povestește pe măsură ce își trăiește propria experiență în comunicarea din cadrul examenului clinic). Așadar, la confuz delirul oniric se detașează de ipseitatea experienței somnului, dar se păstrează legături strânse și profunde cu experiența” (Ey,1983:94). Avem o imaginație bogată și speranța că trăim în lume, o lume despre care nu știm nimic. De multe ori ne suntem proprii trădători. Ne demascăm pentru că ne este teamă de singurătate și, atunci, ne facem părtași pierderii de noi, de cei ce suntem atât de nevoiași în puterea păstrării eului. Am auzit clopotele bisericii bătând și am închis pentru un timp ochii. Pluteam și din mine am simțit cum s-a desprins cel ce sunt eu, omul! Am întrebat de multe ori, în singurătatea mea: Doamne, m-ai adus în pântecele mamei mele să fiu om într-o lume care orbecăie după nimic și uite, plâng că într-o noapte au plecat amândoi și s-au dus, Doamne, și am rămas singur, doar eul meu.

    Singur nu înseamnă singurătate, este o încercare a literatului de metamorfozare a sinelui în umbră. O altă lume față de cea pe care o cunoaște, pentru că el își creează lumea cu care conviețuiește cu voia sau fără voia semenilor lui. Arta lui este datul harului, este plinătatea gândurilor lui, așezământul întregirii sale.

    Singur, literatului i se împlinesc ideile în imagini și le leagă cu Universul în universal. Pentru el, Pământul este un loc al trecerii, al dăruirii lumii acesteia prin tot ceea ce creează, a făuririi cuvântului în slova scrisului său cu care este legat de cei de sus. Lumina lui este lumina venită din înalt și viața lui este darul menit așezării lumii în imagini mărginite în paginile cărților sale.

    Într-o zi, am pierdut din timpul teluric și eul meu s-a ridicat într-o altă lume față de cea pe care o trăiam și în care zilele mele se numărau în inversul sosirii. Când m-au luat de acasă, sunetul sirenei îmi deschidea drumul spre un alt drum, durerile îmi puseseră stăpânire pe întregul trup și gemeam cu o foarte mare greutate, era geamătul fibrilațiilor, al ștrangulării arterelor inimii și brusc… al infarctului. Greu am deschis ochii într-o lumină albă înconjurat de străini. Singur pierdeam controlul timpului teluric, iar vorbele celor din jur îmi deveneau șoapte și șoaptele se pierdeau într-o singurătate pe care o trăiam în lumină. O lumină ce m-a condus dincolo de ceea ce știam, într-un întuneric unde un punct de lumină se întrezărea într-o îndepărtare a Universului și încerca parcă să se mărească cu fiecare înălțare a mea. Era atât de bine, într-o stare unde muzica siderală a nevăzutului îmi dădea posibilitatea să aud ceea ce pe Pământ nimeni nu aude, decât, într-un sens al vieții de cei evoluați spiritual. În această marcă spirituală, puținii ajunși din timpul teluric văd lumi și spun profanilor că nu suntem singuri, chiar dacă fugim de adevăr. Mi-am zărit timpul stând în loc, da, timpul este o imaginație a acțiunilor noastre, o distribuire a imaginilor care, de altfel, ele există și sunt demult, demult de tot în Univers. Acestea nu fac altceva decât să retrăiască în lumea telurică, în scurtul timp pe care ni-l imaginăm că îl trăim real aici. Cât de inconștient este profanul față de falsele imagini ale materialului care vor pieri odată cu trecerea lui în neființă. Pleacă oare cineva cu ceva de pe lumea aceasta. Zâmbesc…, nu am pus o întrebare, ci doar o constatare a inconștienței noastre. Din tot ce este material nu luăm cu noi decât imaginile plaiurilor și ideile evoluate, tot ce este retrograd rămâne aici, pentru toți pierduții care vin și se duc, pentru că…: ”în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă dintr-o formă în alta”, afirma chimistul francez Lavoisier[1]. Retrogradul sădește pomul cu frunzele în pământ și lasă rădăcinile la lumină, pentru că el nu știe și nu poate să prețuiască rodul: ”În cosmogonii, conținutul îl formează devenirea lucrurilor, înainte de toate devenirea naturii, frământarea și lupta activităților ce se desfășoară în sânul ei, iar imaginația creatoare, dorind să înfățișeze mai concret și mai bogat, în formă de fapte și evenimente ceea ce se întâmplă, personifică, mai vag ori mai conturat, forțele naturii ce se diferențiază în sfere și formații diferite și, simbolizând, le îmbracă în haina unor întâmplări și acțiuni omenești” (Hegel, 1979:228).

    Singularitatea este rostul unicității, a acțiunii de întâmpinare a complexului atitudinal al lumilor, fapt de superioritate a ideilor omului evoluat în fața cazurilor lipsite de valoare ale celor obișnuiți. Singularitatea, în cultură, este gestul rezervei de idei a omului singular, inițiat spre o lume a transpunerilor imaginilor imaginate care caută o singură formă de exprimare, arta ca dăruire, talentul ca expresie.

    Numai când revii și te trezești înconjurat de irealul imaginilor reale ale timpului pământesc, atunci abia conștientizezi că nu aparții cu nimic rostului programat al materiei și a vieții telurice. Atunci, concretul devine imagine a imaginii imaginate, iar tu, un intrus într-o lume a poftei materiale. Realul nu este o imagine, ci o imaginație a unor planuri ale timpului care a fost și care poate deveni oricând contemporan cu gândurile tale. Singur construiești aceste planuri pe care apoi, cu puterea minții, le dăruiești celor care trăiesc în absurd cu timpul ideilor tale. Literatul își urmează un timp al planurilor și călătorește între lumi paralele voii sale de a exista, un existent al încorporării în imagini virtuale a fiindului propriu. Cineva m-a întrebat odată ce înțeleg prin fiind. Însuși acest gerunziu, ca definiție a acestui mod verbal, ne sugerează timpul perpetuu. O acțiune care nu se știe niciodată când se va opri, însuși infinitul necreat și supus divinității pentru că însăși singurătatea este o stare de meditație profundă dăruită gânditorului de puterea divină. Numai atunci starea literatului se unește continuu cu acțiunea de a crea arta ca pe o lumină îndreptată spre lumea telurică. Singur rămâne în nemurire prin harul pe care divinul i l-a dat de a crea imagini, în pagini de literatură, din irealul existențelor imaginației lui pe care le aduce în realul lumii în care există el însuși.

     

    1. Creat și concret în conștientizarea realului

     

    Când am deschis ochii, am înțeles că mi se mai dăruise o șansă de hotar, o structurare a vieții între ceea ce era real și ce pentru alții părea să fie ireal: ”Ceea ce e aici adevărat despre întregul vieții se adeverește și pentru reprezentanții săi izolați: marile perioade de civilizație, popoarele, indivizii, capătă o fixitate în convingeri, o siguranță în mers, nu prin reflecții subtile și agitate, la spatele cărora s-ar putea adăposti și alte reflecții, ci printr-o coerență interioară a vieții lor și orânduirea ei în jurul unui centru dominant…// … numai din acest punct de plecare viața se transformă pentru noi din viață pe jumătate în realitate deplină” Eucken, 1916:108). Sensul a ceva este o explicație a existenței unui adevăr însă realitatea irealului este o grea încercare a explicării unei existențe pe care tu, ca formă materială, ai petrecut-o într-o lume imaterială: ”Din dorul de a restaura congruența între concret și abstract se recurge la metafore plasticizante. Metafora plasticizantă ține, așadar, loc de concret în ordinea abstracțiunilor” ce rezultă ”din existența în orizontul misterului și al revelării” (Blaga, 1937:42). Orice idee creată devine gândire în cuvinte și poate fi exprimată, deci o materie ce poate fi concretizată în timp și spațiu, un obiect ce își are un loc bine stabilit în ierarhia lucrurilor posibile. O idee devine un real în momentul în care o exprimi, se realizează acea secătuire a sistemului de imagini ale imaginației, o pierdere a unei idei creează în interiorul gânditorului o panică a surpării lanțului care îi menține stabilitatea în universul rostului lui existențial. Ideile creează binele și răul în același timp, este o scară a rostului existențial. După rău bine și după amândouă odată o sclipire a sensului vieții, care sensibilizează eul în singurătate. Singurătate nu înseamnă, în înțelesul profan, singur. Ea supune creierul unei gândiri și, atunci, apare meditația. Nici nu ai cum să fii singur când gândești pentru că ești deja prins în lumi ce-ți definesc eul prin meditație. Meditația este superioară gândirii, puțini meditează și pot percepe ideile atât de deslușit, încât să observe și să creeze. Divinitatea te alege din mulțimea creației sale, îți dă puterea de a crea prin har, prin duhul care sălăsluiește în inima ta. Este semnul blândeții și a evoluției în tot ceea ce vei știi, lumea supremă ce îți dăruiește puterea de a înțelege superioritatea înțelepciunii meditației, ca efort continuu al minții de a fi concret și cosmic. Tot ceea ce ne imaginăm este concret și real. Și veți întreba, cum poate fi așa? Simplu. Singularitatea este retragerea sinelui în știință, în cunoașterea adevărului, în concretul ireal pentru un timp a dobândirii capacității de a înțelege că, definind realul ca tot ceea ce este concret, ne pierdem identitatea onirică, a puterii de a vedea omul în evoluția lui în timp. Când planul nivelurilor de așteptare în evoluția și dezvoltarea omului este atins, nu înseamnă oare că așteptarea omului a fost în imaginar și s-a concretizat apoi în imagini reale? Cuvântul este idee și ideea este un joc nesfârșit al minții. Cine are har are și puterea de a crea frumosul real din imaginar. Frumosul este desăvârșitul, harul talentului de a scrie și a crea arta desăvârșită. Este iubirea de cuvinte pe care le alege din multitudinea ideilor lumilor universului, imaginile imaginațiilor dobândite în lungul drum al gândirii lui profunde. Literatul se petrece singur și lumea lui este cu totul alta decât cea în care există ca formă materială. El se poate desprinde de trupul său material și poate călători în toate timpurile și lumile Universului, după care, cu informații detașate de existentul teluric să le exprime în cuvinte din idei ce de profani nu sunt înțelese: ”…omogenitatea spațiului își are originea în voința ontologică de identitate, în dorința de a transcedentaliza timpul și de-a eufemiza schimbarea într-o deplasare pură, care nici nu durează, nici nu afectează” (Durand, 1998:409). Când crează, literatul se pierde în timpul fără măsură, se metamorfozează din materie în idee și călătorește în lumea singurătății sale, căutând singularul care este parte a fericirii lui necreate. Revenit în lumea telurică, revarsă ideile în cuvinte pe care le așează, pentru nemurire, în pagini într-un rost al scrierii.

     

    1. Singur în singurătatea lumii ideilor singulare

     

    Motto: Singurătatea e starea spirituală în care ne naştem, acea stare naturală şi adevărată. (Mircea Eliade)

     

    Lumea profană joacă un rol imens în depoziționarea elevatului și în ducerea acestuia spre singurătate. Puținul gândirii lumii profane degradează în timp perfecțiunea, o destructurează, creând prin nevoi nevoiași și o lume a neputinței observării adevărului. Singurătatea este un gest a două stări: socială și spirituală. Lipsa socialului induce și duce spre un potențial negândit individul la situația de înapoiere comportamentală a acestuia și a posibilităților exprimării neîngrădite a viciilor. Singur, elevatul nu creează singurătatea, ci înălțarea spirituală, descoperind adevărul adevărat al ideilor minții prin gândire profundă, acea meditație nemărginită care poate înconjura Universul nestingherită de opreliști. Mulți dintre marii gânditori ai lumii s-au oprit asupra studiului singurătății ca stare socială, puțini dintre ei au stabilit că în singurătate se creează ideile singulare ce au condus lumea spre o spiritualitate săvârșită în conștientizare a menirii omului și lumii telurice. Este singura posibilitate a omului de a descoperii nevoia binelui în contra opoziției răului și a adevărului de neadevăr. Acolo, în lumea deosebită a elevatului, singurătatea nu se mărginește la material, la individul ca atare, ci la ideile care sunt infinite, pentru că el gândește și meditează spre sfera înaltă a dublei vieți a universului. Cât trăim suntem urmăriți de propria umbră care se întrezărește tot la lumină, însă obscură, o situație dublată a ceea ce nu vom mai fi când ne vom desprinde de trup. Substanța necreată se depărtează de corpul uman și se îndreaptă spre matricea ei din Univers, acolo de unde divinul a dirijat-o cu misiunea de a crea idei în lumea telurică: ”Lumea s-a diferențiat: s-a diferențiat de sine și s-a împărțit în cele două lumi: în lumea neființei și în lumea devenită” (Mircea, 1980:83). Puțini sunt cei care creează idei și se hrănesc în viață, gândind lucid; acestea sunt mințile elevate conștiente de propria menire. Omenirea o putem defini ca pe o înfăptuire a realului minții, unde numeralul o (vocala o din conținut, nu aș accepta-o ca articol nehotărât) accede spre unicitatea a ceea ce rezultă în însăși rostirea cuvântului menirea. Bineînțeles că tot acest joc al exprimării în cuvinte, a tot ceea ce ar putea să însemne lumea, nu este altceva decât o forțare continuă a vederii imaginilor imaginate ale propriei noastre existențe telurice. Lumea nu trebuie să definească omenirea, care este cu totul altceva. Omenirea este tot ceea ce poate să însemne omul ca produs al creației, pe când lumea (lumile) poate fi materială sau imaterială, ca rezultat al sinuoaselor paralele ale existenței regnurilor. Lumile se diferențiază de toată acțiunea conștientă de existență a omului ca o menire. Menirea este însăși definirea omului ca fiind, ca trecere a lui dintr-o formă într-alta, dintr-un component plin de viață, într-o stare de dezintegrare, după moarte. În afară de mărturia Domnului Iisus celelalte mărturii, de trecere din viață în moarte, prin repausul clinic, se dezbat științific și se expun ipoteze. Ipotezele nu sunt știință, doar păreri, divinitatea a fost singura care a demonstrat cum cuvântul înalță idei și prin gândire le materializează rostindu-le. Este singura posibilitate a materializării ideii prin cuvinte și acest rost este dat ca har elevatului. Cât de interesante sunt ipotezele când nu se suprapun contrazicerilor fără rost, când se înalță în imensul ireal și așteaptă, zeci, sute poate chiar mii de ani să găsească o rezolvare prin materializarea în concret. Ascultam, când abia începusem să întrezăresc zenitul, când anii mi se numărau proaspăt avântați în tumultul ucigător al fiindului teluric, basme. Minunate și fascinante personaje, pe care bunica mea mi le spunea seara, când mă urca pentru odihna binefăcătoare a nopții. Trebuia să adorm fericit cu o lume străină în fapte de cea pe care începusem să o întrezăresc. Uriașii erau cei care locuiau Pământul în timpul în care bunica îmi povestea întâmplările. Pe atunci uriașii erau personaje de basm, un fantastic mi se spunea. Ei, timpul a dovedit că imaginile imaginației omului nu sunt întâmplătoare, sunt acțiuni reale pe care genetic ni le-am transmis și ni le-am păstrat în imaginea noastră existențială conștientă. Să mai reamintesc adevărul expus de Lavoisier privind natura fiindului? În 2005, la Cetățeni, au fost găsite două schelete uriașe ce atingeau măsuri în lungime între 5 și 7 metri! Coborând în timp, în anul 1985, lângă București, în Pantelimon, la săpăturile executate sub mănăstirea Negru Vodă, au fost scoase la iveală numai puțin de 20 de schelete, iar la Scăieni, în județul Buzău, au fost descoperite, în urma unor săpături la terasamente, două schelete uriașe, despre care autoritățile vremii au preferat să păstreze tăcerea, pentru că astfel erau obligați să declare că toate teoriile lui Darwin, ce susțin încă multe dintre interesele marilor puteri, au fost speculații grosolane aduse creației speciale a omului. Nu proveniți din maimuțe, ci elemente unice ale unui început fără sfârșit. Adevărații oameni de știință îl știu. De aceea, o spun și acum că nu mă simt singur. Eu doar trăiesc pentru a-mi aduce aminte de prorpria cruce, iar crucea mea este scrisul. De multe ori tresar atins de adieri străine mediului teluric, iar universul, cu tot necunoscutul lui mi se deschide de multe ori când ochii îmi sunt închiși, când pleoapele îmi acoperă imaginile imaginilor imaginate ale lumilor îndepărtate și, totuși, atât de de apropiate, încât mă șochează atingerea lor de trupul meu și de gândirea mea. Singurătatea este singularitatea singurului demers: puterea de a fi altul într-o lume ce este străină omenirii: ”O adevărată lume nu e niciodată un simplu cadru, un gol neutru, încremenit în virtualitatea sa. Este lumea spiritului o astfel de lume? O putem descrie? Ne putem mișca organizat în teritoriul ei?” (Pleșu, 2003:175). Dacă ar fi fost așa totul ar fi dovedit un fără rost însă noi, trecătorii acestei dimensiuni complexe a vieții o bănuim, în fapt cei evoluați spiritual depășesc aceste dimensiuni și pătrund într-o sferă maximă a cunoașterii. Cunoscând, vezi umplerea golurilor, nimicnicia care se destramă și intră în vidul distrugerii însă de tot acest fiind nu te poți depărta decât numai atunci când îți înțelegi cu adevărat menirea. Abia atunci ajungem să conștientizăm înțelesul cuvântului omenire ca fapt împlinit al creației și a sensului adevărat al vieții.

     

    Referințe bibliografice

    Blaga, Lucian, Geneza metaforei și sensul culturii, București, 1937.

    Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, București, 1988.

    Eucken, Rudolf, Înțelesul și prețul vieții pentru oamenii din ziua de azi, Editura Librăriei H. Steinberg & Fiu, București, 1916.

    Ey, Henri, Conștiința, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

    Hegel, G. W. Friedrich, Despre artă și poezie, vol.II, Editura Minerva, București, 1979.

    Mircea, Corneliu, Cartea ființei, Editura Cartea Românească, București, 1980.

    Pleșu, Andrei, Despre îngeri, Editura Humanitas, București, 2003.

    [1] Antoine Laurent de Lavoisier (n. 26 august 1743; d. 8 mai 1794) a fost chimist, filosof și economist francez. A fost decapitat pe ghilotină de revoluționarii francezi. Deși a fost respectat pe vremea sa, el a avut mai multe erori. De exemplu, a greșit când a spus că toți acizii conțin oxigen, dar la acea vreme nu fusese descoperit încă acidul clorhidric. A clasificat substanțele anorganice în oxizi, baze, acizi și săruri. De asemenea, el a elaborat o listă a tuturor elementelor chimice cunoscute atunci și a enunțat legea conservării masei substanțelor. A introdus noțiunea de element chimic și a demonstrat că tot ce ne înconjoară este compus din elemente chimice. De asemenea, a dovedit că arderile care se produc în aer au loc deoarece acesta conține oxigen. Cf. NPL, 1969:1471.


    Raspandeste cu incredere
    • 2
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
      2
      Shares

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here