Statul şi iluzia Autorităţii

    0
    60
    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    Sondajul nostru

    Cum traiti dupa un an de guvernare PSD-ALDE?

    View Results

    Loading ... Loading ...

    de Mihai Rapcea


    Omul modern este manipulat prin
    educaţie, încă de la cea mai fragedă vârstă, să se supună autorităţii
    Statului. Nu e o ipoteză sau o teorie, ci o constatare. Sunt lucruri
    simple, pe care le ştim cu toţii, le acceptăm deja din obişnuinţă, fără a
    ne pune măcar întrebarea firească DE CE ?!
    Iată doar câteva exemple:
    Încă de la grădiniţă sau de la şcoală,
    ni se interzice să intrăm în clădirea grădiniţei/şcolii pe intrarea
    principală, sau să folosim “scara profesorilor”. Acestea sunt păstrate
    și păzite pustii, curate, închise, inaccesibile publicului obişnuit (din
    care invariabil, faci parte şi tu !), păstrate doar pentru „autorităţi”
    gen: directori, profesori, oficialităţi.
    La vârstă matură, regăsim acelaşi gen
    de interdicţii la instituţii publice: primării, secţii de poliţie,
    ministere, spitale, tribunale. Pretutindeni, intrarea principală din
    faţă, este închisă sau interzisă accesului publicului. În schimb,
    publicul intră în clădire pe lateral sau prin spate, printr-o intrare
    mică, insignifiantă.
    Mai mult, în România cel puţin,
    întotdeauna birourile pentru lucrul cu publicul sunt plasate cât mai
    inaccesibil cu putinţă: la etajele superioare sau la capătul
    coridorului, parcă pentru a descuraja orice tentativă de a apela
    serviciile instituţiei respective. Evident, la etajele inferioare sunt
    birourile şefilor şi angajaţilor, ca aceştia să nu se obosească urcând
    pe scări precum cetăţenii (vezi birourile de la Poliţia Rutieră de la
    Udrişte !), căci evident, lifturile nu există, sau dacă există acestea
    nu funcţionează niciodată – pentru public.
    Lucrurile astea nu sunt întâmplătoare.
    Ele au fost gândite de către psihologii Sistemului şi ele contribuie la
    menţinerea cetăţeanului în poziţie submisivă în faţa autorităţii
    Statului.
    Cu acelaşi scop au fost create uniformele poliţiştilor (ex. şepcile de miliţian
    înalte în faţă, să dea cetăţeanului iluzia că respectivul poliţist e
    mai înalt decât el şi astfel să se simtă dominat), barierele de acces
    control în instituţii (la unele instituţii, porţile de acces cu
    detectoarele de metal  niciodată folosite, dar care totuşi sunt prezente
    pentru a-ţi aminti că Statul controlează cetăţeanul).
    Interiorul sălilor de judecată, al
    Palatelor de Justiţie îl copiază pe cel al Bisericilor. În ambele
    exemple, măreţia şi monumentalismul construcţiilor depăşesc scopul
    iniţial, acela de a creea un spaţiu pentru mulţimi mari. Monumentalismul
    dezvoltat pe verticală are un singur scop: acela de a-l face pe
    credincios, pe cetăţean, să se simtă mic, insignifiant în raport cu
    Autoritatea – fie ea Cerească sau Pământească.
    Odată făcute aceste constatări, concluziile se impun de la sine: de ce are nevoie Statul de cetăţeni timoraţi, dominaţi de autoritatea colectivă !?
    Răspunsul este simplu: pentru că
    autoritatea Statului este iluzorie, căci există doar în capetele
    noastre. Ea se bazează pe această inoculare insidioasă a respectului
    autorităţii de dragul respectului autorităţii, fără un fundament real.
    Poliţistul, funcţionarul public,
    procurorul, judecătorul, primarul sau ministrul, sunt doar oameni ce
    exercită atribuţiile şi prerogativele puterii Statului. Dezbrăcaţi de
    iluzia acestei autorităţi, ei redevin simpli indivizi, guvernaţi de
    firea omenească, supuşi pasiunilor şi greşelii. Statul însă nu poate
    greşi. La fel cum Biserica – prin monopolul pe care îl are asupra lui
    Dumnezeu deţine infaibilitatea în chestiuni de credinţă, la fel şi
    Statul – prin monopolul deţinut asupra legii – revendică infaibilitatea
    şi autoritatea în guvernarea vieţilor noastre pământeşti.
    Între Biserică şi Stat, bietul om este
    forţat să dea Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ceea ce
    este a lui Dumnezeu, fără a avea voie să mai păstreze nimic pentru el.
    Eliberarea de Stat şi Biserică pare
    imposibilă, căci îndoctrinarea estre mult prea profundă. A distruge
    fundamentul credinţei în Stat şi Religie, este pentru majoritatea
    oamenilor un lucru imposibil, căci condiţionarea educativă este atât de
    profundă încât ea face parte din esenţa personalităţii indivizilor,
    ne-mai-putând fi disociate.
    Nici Statul şi nici Biserica nu au
    chip, sau nume. Atunci când dobândesc trăsături particulare, ele devin
    dictaturi, căci în acele momente împrumută metehnele umane ale celor ce
    le întruchipează, şi astfel de vin vulnerabile, putând fi combătute,
    atacate şi distruse. Din acest motiv, cei ce conduc aceste două mari
    instituţii guvernatoare ale vieţilor noastre, simt nevoia să se ascundă
    sub pulpana anonimităţii Instituţiei, fie sub aparenţa conducerii
    democratice, prin votul colectivităţii (în cazul Statului), fie sub
    autoritatea de necontestat a Divinităţii (în cazul Bisericii).
    Adevărul este însă că în Istorie, cu
    excepţia polisurilor greceşti, nici un Stat modern nu a reuşit să fie cu
    adevărat democratic, adică condus de către o majoritate, în favoarea
    majorităţii.
    Eliberarea de sub dictatura Statului
    se poate face la acst moment doar individual. În realitate, autoritatea
    Statului – prin impunerea de reguli, taxe împovărătoare, restricţii –
    determină cetăţenii să caute – ca scop de viaţă – noi şi noi căi,
    modalităţi şi mijloace de a eluda, ocoli, fenta, restricţiile impuse de
    Stat.
    Dacă este să fim sinceri, cu toţii
    încălcăm zilnic cel puţin o duzină de reguli pe care Statul le impune:
    fie că mergem cu autobuzul fără bilet, fie că vedem un film pe net fără
    să îl plătim, fie că trecem strada prin loc nepermis, sau nu declarăm
    tot ce câştigăm pentru a nu plăti impozite – încălcăm legea. Iar Statul
    trece cu vederea neregulile mici, pentru că nu are ce să ne facă. Ar fi
    absurd şi de-a dreptul imposibil să ne pedepsească pe toţi, căci acest
    lucru să-i facă pe oameni să se trezească şi să exclame: hei, dar ce
    naiba se întâmplă ?! În fond, Statul suntem noi, cetăţenii componenţi.
    Deci Statul se fereşte să se manifeste
    prea făţiş ca anti-cetăţean, pentru a nu pierde beneficiul acestei
    false identificări a cetăţeanului cu Statul.
    Ar fi interesant însă de studiat şi
    pus în aplicare un alt mod de interacţiune între oameni, fără
    intermedierea dată de autoritatea publică vizibilă – acestei ficţiuni
    numite Stat.
    Căci pentru prima dată în Istoria
    cunoscută a Umanităţii, avem la dispoziţie mijloace de comunicare ce
    permit unor mari colectivităţi posibilitatea informării, consultării şi
    luării deciziilor în timpi tot mai scurţi, datorită internetului. Dacă
    vom trece de la etapa aceasta tehnologică la cea în care vom integra
    biologic aceste mijloace de comunicare rapidă, am putea funcţiona social
    după modelul stupilor, bancurilor de peşti, stolurilor de păsări sau
    muşuroaielor de furnici: comunicare instantanee, decizii luate,
    acceptate şi aplicate de către toţi membrii colectivităţii, liber şi
    fără impuneri.
    Probabil că vom vedea avantajele
    acestui stil de comunicare mai întâi la maşinile noastre. Odată ce
    primele autoturisme vor avea implementate pilotarea automată, ele vor
    putea fi sincronizate, făcute să comunice între ele. Rezultatul va fi o
    circulaţie optimizată în oraşe, maşinile se vor mişca la semafoare
    simultan, fără întârzierile datorate factorului uman. Rezultatul imediat
    va fi interzicerea conducerii autoturismelor de către oameni, în oraşe,
    pentru a nu scădea eficienţa defluirii traficului auto.
    În acest mod vom reacţiona şi în
    domeniul comunicării, luării deciziilor şi implementării lor la nivel
    uman. Deja reţelele sociale existente joacă rolul unor regulatori ai
    societăţii, influenţând tot mai mult “opinia publică” şi astfel,
    evenimentele din lumea exterioară. Este de aşteptat ca acest impact să
    devină tot mai important, pe măsură ce mijloacele de comunicare vor
    evolua.
    Iar atunci, autoritatea Statului va
    deveni anacronică, desuetă, şi va dispărea precum au dispărut
    dinozaurii, căci nu va putea face faţă deciziilor colective ale
    cetăţenilor.


    Raspandeste cu incredere
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  
    •  

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here