Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Conexiunea cu Dosarul Alfred Dreyfus, generator al celei mai profunde crize politice din istoria celei de a 3-a Republicii Franceze. Comentariul autorului (Partea II)

0
15
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Thomas CSINTA

 „Adevarul este ca nu exista adevar!” (Pablo Neruda, Premiul Nobel pentru Literatura 1971)

 Aflat sub incidenta Art.19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului (adoptata de catre Adunarea  Generala a Natiunilor Unite pe 16 decembrie 1948, la Paris in cadrul Rezolutiei 217A), nu pot fi tras la raspundere pentru opinia mea legata de problematica abordata in acest articol, in care, in urma  unor investigatii aprofundate, imi exprim un punct de vedere strict personal. Mentionez ca indiferent de gravitatea faptei comise (chiar daca ea este ireparabila) fiecare dintre noi avem dreptul la aparare, la un proces echitabil (garantat prin Art.10 a  Declaratiei Universale a Drepturilor Omului).

 Astazi, cel putin pentru Justitia franceza, Luc Tangorre este un violator recidivist condamnat de doua ori, de catre doua Curti (diferite) cu Jurati, in 1983 (la 15  ani de recluziune criminala pentru comiterea unei serii de 9 agresiuni sexuale si violuri la Marsilia intre 1979-1981), respectiv, in 1992 (la  18 ani de recluziune criminala, pentru 2 violuri comise la Nîmes in 1988). Eliberat cu un deceniu si jumatate in urma (dupa efectuarea integrala a pedepsei), incepand  din 12 august 2014 acesta este suspectat din nou intr-un dosar de agresiune sexuala la  Le Grau du Roi, fiind inculpat in decembrie 2016 in acest dosar, dar este cercetat in libertate (sub control judiciar), in ciuda recomandarii Parchetului de la Nîmes care solicita incarcerarea acestuia in detentie provizorie (pe perioada derularii anchetei). In ciuda unor decizii ale Justitiei lipsite de ambiguitate dar mai mult decat controversate un Comitet de Sprijin il va sustine pe acesta in presupusa sa nevinovatie (un Dreyfus „modern” dupa unii,  un fals Dreyfus si un adevarat pervers dupa altii) careia se vor alatura si clasa intelectuala, respectiv politica franceza, intelectuali „mitterrandisti” de mare valoare (dupa numele lui François  Mitterrand/1916-1996, fost Presedinte al Frantei intre 1981-1988, si 1988-1995) ca Pierre-Emmanuel Vidal-Naquet si fratele sau, François Vidal-Naquet, Marguerite Duras,  respectiv, Françoise Sagan, Gilles Perrault sau Claude Mauriac dar si oameni politici „mitterrandisti” reputati ca Albin Chalandon,  Jean-Claude Gaudin, Dominique Baudis, respectiv,  Gaston Deferre sau Lionel Jospin, Pierre Bérégovoy Michel Rocard si in sfarsit, dar poate nu in ultimul rand, intelectualul elitist (de vmare clasa) si omul politic abolitionist convins, cu valori  umane si morale deosebite (care in anii 1970-1980 a aparat benevol zeci de condamnati la moarte in Franta), Profesorul de Drept, Robert Badinter, parintele abolirii pedepsei capitale in Franta.

 Nota: A se vedea pentru detalii articolul aurorului: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Dosarele criminale (Partea I); [Investigatie Jurnalistica]

 „Conexiunea”  dintre dosarele criminale Luc Tangorre si Alfred Dreyfus (aflat la originea celei mai profunde crize politice din timpul celei de a-3 a Republici Franceze si a uneia dintre cele mai mari din intreaga istorie a Frantei).

 

Desigur, sub nicio forma, nici din punct de vedere juridic si nici judiciar, Tangorre nu este Dreyfus. Nici contextul social politic nu este acelasi (cea de –a 5-a Reublica Franceza in cazul lui Tangorre, respectiv, cea de-a 3-a in cazul lui Dreyfus, radical diferite), cum de altfel, nici acuzatiile care i-au fost aduse in 1981  lui Tangore (agresiune sexuala, viol) n-au nimic de a face cu cele aduse in 1894 lui Dreyfus (spionaj, tradare). Si in sfarsit, nici criza politica pe care a generat-o Dreyfus nu se compara cu cea generata de catre Tangorre, chiar daca Tangorre, a devenit si el (ca de altfel si Dreyfus, intr-o oarecare masura), o „problema” de stat. Singura comparatie pe care putem face, oarecum legitim, este la nivelul mobilizarii mijloacelor mass-media (presa, radio, televiziune), a clasei intectuale si politice elitiste, mitterrandiste (cu precadere) precum si la nivelul efectelor acestora asupra societatii civile.

Celebrul dosar al lui Alfred Dreyfus (1859-1935), ofiter (capitan-artilerist) francez [de origine alsaciana si confesiune evreiasca, absolvent al celebrei scoli superioare de inalte studii franceze de ingineri-militari Polytechnique (X) in concurenta permanenta cu celebra Scoala Speciala Militara Saint Cyr], care a zguduit din temelii cea de-a 3-a Republica Franceza (1870-1940), in care inculpatul, dupa 12 ani de „batalie juridica”, este recunoscut ca victima in 1894, a unei grave erori judiciare (complot judiciar), va genera o criza politica majora in perioada 1894-1906, in care opinia publica franceza profund bulversata se va constitui in doua mari grupari (de opinie): dreyfusistii, condusi de catre, fratele lui Alfred Dreyfus, Mathieu Dreyfus (1857-1930/industrias alsacian), Bernard Lazare (1865-1903/jurnalist politic si critic literar, anarhist, polemist), Joseph Reinach (1856-1921/jurnalist si om politic francez, Deputat intre 1889-1898 si 1906-1914), Auguste Scheurer-Kestner (1833-1899/chimist, industrias si om politic, Vivepresedinte al Senatului), Arthur Ranc (1831-1908/jurnalist si eseist politic), care impreuna cu Bernard Lazare si Georges Benjamin Clemenceau (1841-1929/medic, om de stat radical socialist, Ministrul Razboiului si Presedinte al Consiliului de Ministri/1917-1920, Presedintele Consiliului de Ministri si Ministru de Interne/1906-1909, Deputat/1876-1893, Senator/1902-1920) vor conduce cotidianul „l’Aurore” (1897-1914),  etc., respectiv, anti-dreyfusistii, manipulati de catre Arthur Meyer (1844-1924/jurnalist si autor dramatic, Director al Ziarului Le Gaulois/1869-1929),  Édouard Drumont (1844-1917/jurnalist, scriitor, polemist si om politic, fondator al Ziarului „La Libre Parole”/1892-1924 si al „Ligii Nnationale Franceze Antisemite/fondata in 1899), Adrien-Benjamin Papillaud (1866-1909/jurnalist francez la La Libre Parole” a lui Drumont) sau Jules Méline (1838-1925/om politic, Presedintele Consilului de Ministri/1896-1898, Deputat/1872-1903, Senator/1903-1925).

Pe 13 octombrie 1894, fara nicio proba tangibila (materiala), Generalul Auguste Mercier (1833-1921), Ministrul Razboiul cand se deruleaza evenimentul, il convoaca (in civil) pe Inginerul-Capitan Alfred Dreyfus pentru o inspectie generala, in cadrul careia incearca sa obtina a recunoastere a „tradarii” acestuia (spionaj in favoarea Imperiului German si livrare de documente secrete franceze, acestuia) dar fara succes.  Pe 15 Locotent-Colonelul Armand-Auguste-Charles-Ferdinand-Marie Mercier du Paty de Clam (1853-1916) incearca sa-i sugereze ca sa se sinucida, ceea ce Dreyfus refuza, fiind hotarat sa-si probeze nevinovatia. Ca urmare, Dreyfus este arestat de catre Paty de Calam (un grafolog reputat) insarcinat cu dosarul acestuia, care il va traduce in fata Consiliului de Razboi, dupa care il va incarcera la Inchisoarea Militara Cherche-Midi (in  functiune intre 1847-1950) la Paris (situata la n°54 pe Bulevardul Raspail, unghi cu n°38 al strazii Cherche-Midi).

De fapt, intr-un context al timpului, propice nationalismului francez si antisemitismului (difuzat prin presa: La Libre Parole, 1, L’Éclair, Le Petit Journal, l’Autorité, Le Temps, La Patrie, l’Intransigeant, La Croix, etc.), respectiv, a urii Imperiului German (ca urmare a anexarii Alsaciei si Lorenei in 1871, Republicii Franceze) la inceputul lunii octombrie 1894 sunt descoperite (de catre Serviciul de Informatii al Armatei) cateva borderouri cu informatii militare (clasate secrete de stat/de parare) adresate atasatului militar german la Paris de la Ambasada Germana, Maximilian-Friedrich-Wilhelm–August-Leopold von Schwartzkoppen (1850-1917/General de Infanterie), in perioada septembrie-octombrie 1894, care vor fi examinate de catre Locotent-Colonelul Mercier du Paty de Clam. In ciuda faptului ca Dreyfus refuza sa recunoasca ca este autorul lor, acesta il asigura pe Generalul Mercier ca ar fi Dreyfus autorul acestora. In ciuda protestului lui Drefys contra acuzatiilor aduse (ca si in cazul lui Tangorre!), precum si a unui sprijin colosal din partea dreyfusistilor (jurnalisti celebri, intelectuali de mare valoare, scriitori de succes, militari, printre care si Ferdinand Forzinetti/1839-1909, comandantul inchisorilor militare la Paris, oameni poltici, etc.), aparat de catre eminentul penalist Charles Gabriel Edgar Demange (1841-1925), ales de catre fratele sau Mathieu Dreyfus si asistat de catre Fernand Gustave Gaston Labori (1860-1917), tanar avocat (sdevenit om politic ulterior), fara a intra in alte detalii (care, nici ele n-ar fi amanunte!),  in urma unui proces cu „usile inchise” care debuteaza pe 19 decembrie 1894, numai dupa 3 zile (pe 22 decembrie) dupa cca 3 ore de deliberare verdictul este anuntat de catre Consiliul de Razboi al Inchisorii Cherche-Midi, conform caruia (cu unanimitate de voturi), Alfred Dreyfus este condamnat pentru „colaborare cu o putere straina”, la deportare pe viata intr-o fortareata (ocna), pedeapsa maximala prevazuta de art.76 al Codului Penal si degradat (privat de gradele, respectiv de functiile sale militare) pe 5 ianuarie 1985 in cadrul unei ceremonii care se va derula in Curtea Morlan a celebrei Scoli Militare de la Paris (Champ de Mars/Sectorul 7, construit sub Louis XV/1710-1774 de catre arhitectul Ange-Jacques Gabriel/1698-1782) in fata a 4.000 de soldati, in timb ce Dreyfus continua sa-si clameze nevinovatia: „Soldati, este degradat un nevinovat, soldati, este deonorat un nevinovat. Traiasca Franta! Traiasca Armata!”). Mentionam aici faptul ca, condamnarea la moarte a lui Dreyfus nu a putut fi pronuntata de catre Consiliu, pentru ca pedeapsa capitala in Franta, pentru crimele politice a fost abolita deja in 1848 (conform Constitutiei, votata pe 4 noiembrie de catre Adunarea Nationala, organ constitutional in timpul celei de al 2-lea Republici/1848-1852).

Ca urmare, pe 17 ianuarie, Dreyfus este transferat la Inchisoarea Ile de Ré in Oceanul Atlantic (cea de a 4-a insula ca marime a Frantei Metropolitane dupa Corsica din Marea Mediterana, respectiv, Ile d’Oléron si Belle Ile din Oceanul Atlantic),  pe atunci, un centru de detentie de tranzit, pentru cei care urmau sa fie transferati in Ocnele din Guyana franceza (Colectivitate Teritoriala in nordul Americii de Sud, astazi, Sediul general al CNES-Centrul National Francez de Studii Spatiale si al ASE-Agentia Spatiala Europena), unde in acea perioada erau deportati toti prizonierii politici si de drept comun [(printre care ulterior, in perioada 7 aprilie 1927-14 mai 1947 si Guillaume Seznec, a se vedea pentru detalii articolele autorului: „Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea I/Preambul si Aprofundarea dosarului) „La renaissance” de Seznec dans l’histoire contemporaine de la révision des condamnations pénales criminelles (I), respectiv, „Renasterea” lui Seznec in istoria contemporana a revizuirii condamnarilor penale criminale (Partea II/Comentariul autorului) „La renaissance” de Seznec dans l’histoire contemporaine de la révision des condamnations pénales criminelles (II)].

Datorita unei interventiii al Generalului Mercier, cu ptin timp inainte de deprtarea lui (prevazuta la Ducos in Noua Caledonie, Colectivitate teritoriala franceza in Oceanul Indian), pe 21 februarie, Dreyfus (imbarcat la bordul unui vas in orasul-portul Saint-Nazaire/Departamentul Loire Atlantique, Regiuna administrativa Pays de la Loire) va fi deportat (ca si Seznec) la Ocna din Cayenne (unde va debarca pe 12 martie). Inainte sa fie transferat pe 14 aprile pe Ile du Diable (Insula Diavolului/cca 14ha, 40m  altitudine), el va petrece cca o luna pe Ile Royale (28ha, 66m altitudine) care impreuna cu Ile Saint Joseph (20ha, altitudine 30m), formeaza cele 3 insule ale  Arhipelagului de origine vulcanica Iles du Salut din Guyana franceza. Convins de nevinovatia lui, fratele sau Mathieu va face eforturi deosebite pentru revizuirea procesului lui Alfred Dreyfus si reabilitarea sa sociala si militara si atrage in tabara dreyfustilor o serie de nume celebre din literatura si politica franceza: printre care si cel care va da o noua dimensiune revizuirii procesului Dreyfus, Emile Zola (1840-1902/celebru scriitor francez care in urma articolului sau  „J’accuse” in cotidianul  l’Aurore/pe 13 ianuarie 1898, impreuna cu Alexandre Perrenx, directorul ziarului vor fi judecati de catre Curtea cu Jurati Seine et Marne/pe 23 februarie 1898, iar Zola in ciuda faptului ca era aparat de reputatul avocat Fernand Gustave Gaston Labori/1860-1917, Deputat de Departamental este condamnat la 1 an de inchisoare si 3.000Ffr amenda-pedeapsa maxima prevazuta de lege, de care scapa prin exilare la Londra, fiind gratiat printr-o lege a amnestiei in 1900), Octave- Henri-Marie Mirbeau (1848-1917/jurnalist, scriitor, dramaturg, critic de arta), Anatole France/François Anatole Thibault (1844-1924/celebru sciitor francez, Premiul Nobel pentru Literatura in 1921), Lucien Lévy-Bruhl (1857-1939/profesor universitar, scriitor, sociolog, antropolog si filozof), Lucien Herr (1864-1926/intelectual, profesor de filozofie, pionier al socialismului), Léon Blum (1872-1950/scriitor si om de stat, Presedintele Consiliului de Ministri/1936-1937, Vicepresedinte al Consiliului de Ministri/1937-1938, 25 iulie-5 septembrie 1948, Presedintele Guvernului Provizoriu si Ministru de Externe/1946-1947), Jean Jaurès (1859-1914/jurnalist, fondatorul cotidianului l’Humanité fondat 1904/socialist pana in 1920 si comunist, ulterior, profesor de folozofie si om politic – lider socialist/1898-1914, asasinat pe 31 iulie 1914), scriitori si jurnalisti al revistei literare „La Revue blanche” (fondata 1889 la Liège/Belgia de catre fratii Natanson (Thadée/1868-1951, avocat, om de afaceri, jurnalist si critic de arta, Alexandre  si Louis-Alfred/Alfred Athis), care in 1891 se muta la Paris, etc.

Astfel, in martie 1896, Locotenet-Colonelul Marie-Georges Picquart (1854-1714/General si om politic) sef al celui de-al 2-lea Birou de Informatii Militare/sectia Statistica (din 1895) in cursul lunii iulie intercepteaza un document („le Petit Bleu”), neexpediat de catre Max von Schwartzkoppen, lui Marie-Charles-Ferdinand-Walsin Esterhazy (1847-1923/ofiter francez, comandant al celui de-al 47-lea Regiment de Infanterie de Linie, fost ofiter al contraspionajului francez dupa Razboiul din 1870) si Ambasada Germana de la Paris, motiv pentru care sotia lui Alfred Dreyfus (Lucie Hadamard Dreyfus/1869-1945) va depune o cerere de revizuire al procesului  acestuia (avand in vedere faptul ca nu este el cel vinovat de spional).

Altte documente trimise de catre Max von Schwartzkoppen atasatului militar italian (la Ambasada Italiei de la Paris), Alessandro Panizzardi (1853-1928) vor fi interceptate de catre Serviciul de Informatii al Armatei, din care reiese clar ca cei doi  spioneau Armata franceza si aveau intentia sa-l acuze pe Dreyfus de spionaj in locul lui Esterhazy. De altfel, numele lui Panizzardi, care spunea ca nu avea nicio cunstinta de Alfred Dreyfus, apre intr-o serie de documente falsificate in dosarul acestuia. Ca urmare, Esterhazy se refugiaza in Anglia. Generalul Georges-Gabriel de Pellieuxe (1842-1900)  este insarcinat cu ancheta, care il convinge pe Esterhazy (pentru a fi disculpat defintiv conform regulii: „Res judicata pro veritate habetur”) in fata Consilului de Razboi (cu „usile inchise”) si a partii civile constituita din Mathieu si Lucie Dreyfus, ceea ce se va si intampla pe 10 ianuarie 1898. Esterhazy va fi achitat cu unanimitate de voturi in cca 3 minute, iar Colonelul Picquart, va fi inculpat in locul lui Esterhazy, fiind incarcerat in fortareata Mont Valérian (avenue du Professeur Léon Bernard, 92150 Suresnes/una dintre cele 16 fortarete construite in jurului Parisului intre 1840 -1846) care daca in Primul Razboi Mondia (1914-1918) a servit pentru apararea aeriana a Parisului, in cel de-al Doilea Razboi Mondial (1939-1944) aceasta a fost utilizata de catre nazisti, pentru impuscarea prizonierilor de razboi, ai membrilor rezistentei franceze si parasutistilor aartinand FFL (Forces Françaises Libres).

In consecinta, pe 15 ianuarie 1998 „Le Temps” (reorientandu-se intre timp in privinta vinovatiei lui Dreyfus) solicita revizuirea procesului acestuia, prin publicare unei petitii semnate de catre o serie de personalitati ai epocii, printre care cei mai reprezentativi sunt: Emile Zola, Anatole France, Emile Duclaux (1840-1904/fizician, chimist si biolog, Director al Institutului Pasteur/1895-1904), Daniel Halévy (1872-1962/istoric si eseist), Fernand Gregh (1873-1960/poet, scriitor, critic literar, critic muzical, critic dramatic, Membru al Academiei franceze), Félix Fénéon (1861-1944/jurnalist, anarhist, si director de reviste franceze, critic de arta, in cinstea caruia este creat Premiul Fénéon/1949, de catre sotia sa Fanny Fénéon si care se atribuie artistilor tineri/mai putin de 35 de ani si cu o situatie materiala modesta), Marcel Proust (1871-1922/celebru scriitor francez), Lucien Herr, Charles Philippe Théodore Andler (1866-1933/filozof si profesor titular (1926-1933) al catedrei de limbi si literaturi germanice la celebra institutie academica Collège Royal/Collège de France – una dintre cele mai inalte distinctii in invatamantul superior francez; Cavaler, Ofiter si Comandor al Legiunii de Onoare), Victor Bérard (1864-1931/specialist in istoria greciei antice, membru al Scolii franceze de la Atena, scriitor,  diplomate si om politic, fratele celebrului cancerolog francez Léon Eugène Bérard/1870-1956, profesor de clinica chirurgicala la Lyon, Comandor al Legiunii de Onoare), François Joseph Charles Simiand (1873-1935/sociolog, istoric si economist, profesor la Collège de France/1932-1935, Ofiter al Legiunii de Onoare), Georges Eugène Sorel (filozof si sociolog francez, fondator al teoriei sindicalismului revolutionar, principalul promovator al marxismului in Franta), Claude Monet (1840-1926/pictor celebru, fondator al impresionismului), Pierre-Jules Renard/Jules Renard (1864-1910/scriitor si autor dramatic, Premiul Goncourt-1907),  David Émile Durkheim (1858-1917/sociolog, fondatorul sociologiei moderne), Gabriel Monod (1844-1912/istoric, profesor la celebrele scoli superioare elitiste de inalte studii Ecole Normale Supérieure (Normale Sup) si Collège de France, membru al Academiei de Stiinte Morale si Politice din 1897), etc. Ca urmare, pe 2 aprilie 1898 solicitarea anularii pedepsei lui Dreyfus primeste un aviz favorabil din partea Curtii de Casatie, Procurorul general Jean-Pierre Manau fiind favorabil revizuirii procesului.

Mentionam aici si faptul ca tot Picquart este cel care descopera si faptul ca „probele” (materiale) din dosarul lui Dreyfus, furnizate de catre Consiliul Razboiului in fata Curtii sunt falsificate de catre Hubert-Joseph Henry (1846-1898/Colonel in Armata franceza, care la procesul lui Dreyfus declara ca martor ca „Le traître que nous recherchions, c’est lui ! Je le jure !”/Tradatorul pe care il cautam este el! Jur!), care pe 30 august 1898 face marturisri detaliate (legate de acuzatia ca i s-a adus), Ministrului de Rzboi Jacques Marie-Eugène-Godefroy Cavaignac (1853-1905/om politic si Ministru al celei de al 3-lea Republici Franceze, de formatie inginer-militar diplomat al celebrei scoli de ingineri-militari Polytechnique (X) si in Drept), in urma caruia acesta este arestat si incarcerat tot in fortareata Mont Valérian, unde pe 31 august 1898 isi pune capat zilelor (taiandu-si beregata cu un aparat de ras). In ceea ce il priveste pe Cavaignac, acesta demisioneaza, eea ce induce automat indoiala in vederea culpabilitatii lui Alfred Dreyfus.

Din contra, anti-dreyfusistii, vad in Henry un erou si in consecinta, in „La Libre Parole”, Édouard Drumont lanseaza o petitie avand ca scop ridicarea unei statui acestuia si culectarea de fonduri pentru ca vaduva lui Henry sa-l poata da in judecata pe Joseph Reinach pentru difamatie (intr-un articol publicat pe 7 noiembrie 1898 in „Le Siècle). Printre sustinatorii lui Drumont se numara Jean Lorrain/Paul-AlexandreMartin-Duval (reputat poet si scriitor „scandalos” al Belle Epoque/1879-1914), Pierre Félix Louis/Pierre Louÿs (Chrysis, Peter Lewys si Pibrac, 1870-1925/poet si romancier), Paul Valéry (1871-1945/scriitor, poet si filozof), Maxime Weygand (1867-1965/General al Armatei Franceze, Membru al Academiei Francez, Ministrul Apararii in timpul ocupatiei nazite/Regimul de la Vichy/1940-1944), Henry Gauthier-Villars (Willy, 1859-1931/jurnalist, critic muzical, romanciar si autor de teatru) si nu in ultimul rand Charles Maurras (1868-1952/jurnalist, eseiste, poet, academician si om politic-teoretician si fondator al nationalismului integral), care in septembrie 1898, il elogiaza pe Hanry in cotdianul regalist „La Gazette de France” ca „serviteur héroïque des grands intérêts de l’État, ce grand homme d’honneur” (servitor eroic al marilor interese ale Statului, om de mare onoare). Cca 14.000 de persoane vor semna petitia, dintre care 53 de deputati, avand ca efect colectarea unui fond de 131.000 Ffr (cca 1,5M€PPA/Paritate de Putere de cumparare: 1€=0,3 Ffr/1900)

Pe 3 septembrie 1898, Eugène Henri Brisson (1835-1912/avocat, jurnalist si om politic, Presedintele Camerei Deputatilor/1881-1887, Ministrul Consiliul de Ministri si al Justitiei/1985, Ministru de Interne/1898, Presedintele Camerei Deputatilor/19016-1912), pe atunci Presedintele Consilului, îl incita pe Mathieu Dreyfus sa depuna o cerere de revizuire al deciziei din 1984 (evident si datorita unei presiuni iesite din comun a presei). Ca urmare, Guvernul transfera dosarul la Curtea de Casatie. In aceste conditii, Curtea de Casatie anuleaza pe 3 iunie 1899 condamnarea lui Alfred Dreyfus (pronuntata in 1894), pentru ca acesta sa fie rejudecat de catre un alt Consiliu de Razboi, la Rennes, pe 7 august 1899 (dupa o serie de alte crize politice in care scriitorul si Magistratul Jules Quesnay de Beaurepaire/1834-1923, pe atunci Presedintele Camerei Criminale a Curtii de Casatie, demisioneaza pe 8 ianuarie 1899).

Atragem atentia aici si asupra faptului ca daca in perioada 1894-1895, majoritatea presei franceze il acuza pe Dreyfys (printre care, La Libre Parolecotidian politic de orientare socialist-populista intre 1892-1924 a lui Édouard Drumont ocupa un loc de frunte), totusi cateva ziare acorda un rol important si „prezumptiei de nevinovatie” al acestuia: Le Gaulois – ziar literar si politic monarhist fondat in 1868 care fuzioneaza cu Le Figaro in 1929 (articol de Arthur Meyer/1844-1924, patron de presa, jurnalist si autor dramatic, Director al Ziarului Le Gaulois/1869-1929), Le Journal – cotidian literar cu tendinte republicane, aparut intre 1892- 1944 (articol de Emile Bergerat/1845-1923, poet, autor dramatic si cronicar), L’Echo de Paris-cotidian cu orientare conservatoare si patriotica intre 1884-1944 a lui Edmond Blanc/1856-1920 (articolul lui Jacques François Henry Fouquier/838-1901, jurnalist, scriitor, dramaturg si om poltic), La Justice -al 8-lea Tarot (un set de 78) de carti de Marsilia (articolul lui Bernard Lazare (1865-1903/jurnalist politic si critic literar, anarhist, polemist), L’Eclair (articolele lui Jean Ajalbert/1863-1947, avocat si scriitor naturist anarhist; Léon Daudet/1867-1942, scriitor, jurnalist si om politic; Maurice Barrès/1862-1923, membru al Academiei Franceze/Fotoliul 4, scriitor, jurnalist si om politic, Presedintele Ligii Patriotilor/1914-1923).

Acestora se vor adauga intr-o mai mare masura masura si La Croix (cotidian francez crestin si catoloic fondat in 1880), L’Intransigeant (cotidian parizian intre 1880-1948, fondat de catre Benjamin-Charles-Eugène Mayer/1843-1909, om de afaceri patron de pres) Le Petit Journal (cotidian parizian republican si conservator intre 1863-1944,  fondat de catre Moïse Polydore Millaud/1813-1871, jurnalist si bancher), La Patrie (cotidian canadian din Provincia Quebec intre 1879-1978), Le Figaro (unul dintre cele mai mar cotidiene francez generaliste, de opine, fondat in 1826), Le Radical (cotidian politic si literar francez intre 1821-1926, fondat de catre Henri Maret/1937-1917, jurnalist si om politic  radical-socialist), Le Libertaire (jurnal anarhist intre 1851-1861 la New York, fondat de catre  Joseph Déjacque/1821-1865, militant si scriitor anarhist, care reapare in in 1892 la Ager/Algeria, intre 1893-194 in Begia, iar din 1895 refondat de catre Sébastien Faure/1858-1942, eniclopedist si anarhist literar, devine saptamanal francez)  La Petite République (fondat de catre Jean Jaurès in 1876), Le Journal des débats (jurnal francez de dezbateri politice intre 1879-1944), Le Matin (cotidian francez de orientare republicana moderata-socialism intre 1883-1944), Les Droits de l’homme, Le Signal, La Fronde, dar si La Libre Parole, iar intr-o mai mica masura: Le Rappel (cotidian francez de dendinte radical-republicana  intre 1869-1933), La Cocarde (cotidian francez de orientare national-socialista intre 1888-1897), Le Soleil (cotidian monarhist moderat, fondat in 1873, de catre  Aimé Marie Édouard Hervé/1935-1899, membru al Academiei Franceze/din 1886, jurnalist si om politic si Jean-Jacques Weiss/1827-1901, profesor si om de litere, jurnalist), Le Petit Parisien (cotidian generalist, de opine intre 1976-1944), Le XIXe Siècle, Le Voltaire, l’Avenir Militaire, La Lanterne (cotidian radical-extremist intre 1868-1876, iar ulterior intre 1877 – 1938, fondat de catre Victor Henri de Rochefort-Luçay/1831-1913, jurnalist, dramaturg si om politic), L’Aurore (cotidian francez intre 1897-1914, fondat de catre Ernest Vaughan/1841-1929 si Georges Benjamin Clemenceau/1841-1929, medic, jurnalist si om de stat), L’Autorité, Le Jour, etc.

Exista insa si ziare care au fost create numai cu scopul de a’l apazra pe Alfred Dreyfus: La Libre Croyance, La Révision, La Revue du Matin, La Grande Bataille, La Volonté sau Le Journal du Peuple (Sébastien Faure).  Presa anti-dryfusista, in afara de cele mentionate mai sus, are si o serie de titluri importante (cu un numar mai restrans de aparatii): La Presse, Le Peuple français,  L’Antijuif, Le Courrier du Soir, L’Estafette, La France, L’Événement, La Gazette de France, Gil Blas, Le National, Le Moniteur universel, La Nation, Le Parti national,  Le Petit Caporal, Le Petit Moniteur, L’Univers, La Vérité, etc. In acest context al unei profunde crize politice generate de catre Dreyfus, acesta este prevenit pe 5 iunie 1899 de anularea sentintei pronuntate in 1894, iar pe 9 iunie, el paraseste Insula Diavolului si ajunge in portul breton Port Haliguen (Presqu’île de Quiberon/Departamentul Morbihan) intr-un mare secret, in noaptea de 30 iunie, dar imediat, este incarcerat la Inchisoarea Militara din Rennes, iar pe 7 august este prezentat in fata Consilului de Razboi in cladirea actualului liceu „Emile Zola”. Intre timp, Generalul Mercier, antidreyfusist convins, alimenteaza presa cu culpabilitatea lui Dreyfus, iar cei doi avocati ai acestuia (in perioada 1894-1899) vor avea pozitii diferite in privinta strategiei de aparare.

Charles Gabriel Edgar Demange (1841-1925), celebrul penalist Demange vrea sa adopte o poltica defensiva pentru achitarea clientului sau, in timp Fernand Gustave Gaston Labori (1860-1917, avocat si om politic, Deputat de Seine et Marne), un stralucit avocat (tanar, pe atunci), alege ofensiva, nu numai sa obtine achitarea lui Dreyfus dar sa si  umileasca Statul Major al Armatei. Procesul se deschide pe 7 august 1899 intr-un context social-politic deosebit de tensionat.

Pe 14 august un extremist trage asupra lui Labori, motiv pentru care o perioada acesta nu poate participa la dezbaterile de la proces, iar cand revine pe 22 august, colegul sau Demange are un avantaj important cu strategia lui, asupra acestuia, poate nu cea potrivita, motiv pentru care pe 9 septembrie 1899, Dreyfus este gasit din nou vinovat de tradare si este din nou condamnat (cu 5 voturi contra 2), dar cu „circumstante atenuante”, la 10 ani de detentie criminala si retrogradare. A doua zi, Dreyfus depune o cerere de anulare a verdictului de catre Curtea de Casatie, dar pentru evitarea unui al 3-lea proces, in contextul in care au loc o serie de manifestatii de amploare pro si contra Dreyfus in marile orase franceze (dar si in strainatate), dupa o serie de dezbateri, ezitari si tergiversari, Guvernul decide sa-l garieze pe Alfred Dreyfus, iar pe 19 septembrie 1899, Émile Loubet (1838-1929, Presedinte al celei de-a 3-Republici Franceze in perioada 1899-1906) semneaza decretul de gratiere. Ceea ce insa nu inseamna achitarea si reabilitarea lui Dreyfus.

Un alt eveniment foarte important are loc in Dosarul dreyfus pe 17 noiembrie 1899, cand Pierre Marie René Ernest Waldeck-Rousseau (1846-1904/om de stat liberal, Presedinte al Consiliului de Ministri si Ministru de Interne intre 1899-1902) depune in Parlament o lege de amnestie pentru toate faptele criminale sau delictuale conexe Dosarului Dreyfussi care in ciuda protestelor de mare anvergura este votata. Astfel, nu va exista niciun recurs posibil pentru probarea nevinovatiei lui Dreyfus. Numai un „element nou” poate conduce la revizuirea procesului sau.

In 1902 (anul mortii lui Zola), realegerea lui Jean Jaurès ca Deputat al Departamentului Tarn, va aduce in discutie din nou, in Parlament, Dosarul Dreyfus, care drept urmare, dupa alte serii de dezbateri in contradictoriu in Camera Deputatilor si in Adunarea Notionala, va fi redeschis. Pe 9 martie 1905, Procurorul general Manuel-Achille Baudouin (1846-1917/numit Avocat general la Lyon in 1880, Prcuror general la Limoge in 1885 si Avocat general la Curtea de Casatie la Paris, Procuror general din 1901 si apoi Ptim-Presedinte al Curtii de Casatie intre 1911-1917) intr-un rechizitoriu de cca 800 de pagini solicita anularea deciziei din 1899 de la Rennes (in fata Consilului de Razboi), ceea ce va fi si anulat, in sfarsit, pe 12 iulie 1906. Ca urmare, Dreyfus, care nu a solicitat nici un fel de despagubire din partea Statului Francez, decat recunoasterea nevinovatiei sale, este reintegrat partial, in armata cu gradul de sef de ecadrila (maior) prin legea din 13 iulie 1906 si este distins pe 20 iulie cu Legiunea de Onoare in grad de Ofiter. Fara sa fi fost luati in considerare cei 5 ani petrecuti in inchisoare, el nu poate avansa la un grad militar superior iar in 1907 trebuie sa demisioneze.

Pe 4 iunie 1908, LouisVincent-Anthelme Grégori (1842-1910/jurnalist militarist, nationalist si antisemit francez), adjunctul lui Édouard Drumont (La Libre Parole) atenteaza la viata lui Dreyfus (in timpul transferului sicriului lui Emile Zola la care, evident, la participa, la Panthéon-Paris/monument in stil neoclasic in cartierul Latin parizian, unde sunt inmormantate cele mai mari personalitati franceze), ranindu-l lejer cu un foc de revolver la brat, dar este achitat de catre Juriul Popular (Curtea cu Jurati) Seine et Marne. Dreyfus va participa ca ofiter de rezrva (ca sef al unui Parc de Artilerie) in cel de-al Doilea Razboi Mondial (1914-1918), terminandu-si, in sfarsit, cariera militara cu gradul de Colonel. Colonelul Marie-Georges Picquart, cel care a descoperit nevinovatia lui Dreyfus si l-a sustinut chiar si cu pretul libertatii lui, este si el reabilitat si integrat in Armata Franceza cu gradul de General de Brigada, iar intre 1906-1909, in Primul Guvern  Clemenceau a fost Ministru de Razboi. Moare in 1914 in urma unui accident (cazand de pe un cal).

COMENTARIUL AUTORULUI

Asa cum am putut constata in materialul prezentat, Luc Tangorre a fost unul dintre cele mai controversate personaje judiciare de la sfarsitul secolului trecut (1980-2000), implicat in infractiuni criminale, care ca si Alfred Dreyus a avut, pe de o parte, atat sustinatori (tangorre-istii), cat, pe de alta parte si dusmani (anti-tangorre-istii). [A se vedea pentru detalii: Tangorre, un Dreyfus „modern”, mitterrandist! Dosarele criminale (Partea I); [Investigatie Jurnalistica]]

Cu alte cuvinte, cei care au crezut in nevinovatia lui (cel putin la primul sau proces in fata Juriului Popular al Departamentului Bouches du Rhône pe 24 mai 1983, la Aix en Provence-Aix-Merseille Métropole/condamnat la 15 ani de recluziune criminala), ramasi considerabil mai putin la cel de-al doilea proces al sau (in fata Juriului Popular al Departamentului Gard, pe 8 februarie 1992, la Nîmes Métropole/condamnat la 18 ani de recluziune criminala, iar pe 21 februarie la 152.000Ffr/cca 25.000€ sau 70.000€PPA daune morale) si cei care erau convinsi, inca de la inceput (inclusiv, astazi) ca acesta ar fi un pervers sexual manipulator (criminal sexual narcisist expus in permanenta recidivei).

In urma unei informatii judiciare (deschise de catre Brigada de Cautare a Jandarmeriei din Vauvert) care dateaza din 12 august 2014 pentru „mangaieri (atingeri) de natura sexuala” asupra unor minore care nu se cunosc (reprezentate de catre avocatii Pierry Fumanal, Rémy Nougier) pentru care risca 7 ani de detentie criminala (maximum), la initiativa parintilor micutei Alice (in varsta de 12 ani, in urma incidentului avut loc pe 10 august) la Le Grau du Roi (statiune balneara in sudul extrem al Departamentului Gard) la bordul Marii Mediteraniene, Tangorre este inculpat pe 21 decembrie 2016. Desi acesta isi clameaza (sustine) nevinovatia (conform avocatului sau Marc Roux), actualmente, sprijinul pe care îi acorda societatea civila (mass-media, clasa intelectuala si politica), este intr-o deriva totala. Cu toate ca dupa parerea mea, dosarele lui Tangorre sunt „intoxicate” de dileme vechi si noi.  Una dintre ele consta in faptul ca daca, Tangorre, este sau nu, victima a unei masinatii, respectiv, manipulari politienesti si judicare (asa cum acesta sustine), iar in cazul afirmativ, care ar fi mobilul? Pentru ca, conform elementelor din dosarele de instructie, nu exista nicio proba materiala care sa-l incrimineze cu certitudine. Nici macar care sa fie „convergent” catre certitudine.

Mai exact (din punct de vedere matematic), intr-un „interval spatio-tempral” infractional (considerabil totusi) asociat lui Tangorre, sirurile confuziilor si contradictiilor dintre depozitii (declaratii), respectiv, cel al probelor materiale (fiabile) acumulate in dosarele judiciare ale acestuia, nu sunt, sub nicio forma echivalente. Adica, raportul lor nu converge catre probabilitatea evenimentului „sigur” al culpabilitatii lui. Intocmai, aceasta incertitudine il face pe Tangorre puternic (evident, nu atat prin el insusi, cat prin intermediul celor care il sustin), ceea ce desi ar fi trebuit sa-i fie benific, din pacate, nu i-a fost nici in trecut si nu-i este nici acum, in prezent. In plus, actele sale (criminale) par a fi nepremeditate, fara „alibi aranjate” (din timp), cum este in cazul, in principiu, ai  celor care comit infractiuni criminale (inclusiv, sexuale) in serie. Fara sa mai adaugam si faptul ca daca dupa prima eliberare (dupa prima condamnare), el ar fi recidivat „rapid”, (numai dupa cateva luni de la punerea lui in libertate conditionata, pe 15 februarie 1988), dupa cea de-a doua eliberare din penitenciar (pe 1 septembrie 2000), dupa executarea integrala a pedepsei, timp de un deceniu si jumatate, el n-ar mai fi comis nicio infractiune de natura sexuala. Ceea ce reprezinta de fapt, o alta dilema.

Si totusi, Tangorre pare sa fie vinovat, insa fara sa-si poata controla actele (actiunile) sale criminale sau delictuale de natura sexuala, ceea ce implicit, conduce la ideea ca acesta ar putea suferii de o DDP (dedublare a personalitatii), practic, o disociere (o dezagregare) a personalitatii sale, materializata in doua „evenimente vitale” din punct de vedere probabilistic, complementare (si incompatibile), cu sanse diferite de realizare si cu o anumita frecvanta (periodicitate): „ego”-ul constient (intre starile intermediare starilor extreme cu responsabilitate penala) si celalat „ego”-ul nascut din subconstient (in starile cu iresponsabilitate penala),  ceea ce il (poate) face iresponsabil penal. Cu alte cuvinte, nesanctionabil, conform Codului Penal. In acest context, condamnarile lui succesive ar putea constitui (sub o forma sau alta) erori judicare (intr-adevar, asa cum sustine el si comitetul sau de sprijin), cea ce ar reprezenta,  cu certitudine, o a 3-a dilema. Aceasta presupunere intra insa in contradictie cu dilema de mai sus, pentru ca daca Tangorre ar suferii de o DDP, cum a fost posibil ca la acesta, timp de aproape un deceniu si jumatate, aceasta maladie, sa nu sa fi manifestat?

Ar fi o singura explicatie: Tangorre ar fi comis crime sau delicte sexuale si dupa cea de-a doua eliberare (din penitenciar, dupa cea de-a doua condamnare), dar timp de un deceniu si jumatate (adica, pana pe 12 august 2014) acestea sa nu fi fost identificate. Intocmai, noua lui inculpare (cea de a -3-a), intr-un dosar de agresiune sexuala, (de aceasta data), cel putin pentru inceput, in procedura corectionala (si nu criminala, ca primele doua), astazi, incearca sa raspunda la intrebarea de mai sus.

Iata ce spune despre acest personaj judiciar complex, Profesorul Emmanuel-Pierre Vidal-Naquet (Mémoires, 2, Le trouble et la lumière 1955-1998, Paris, Éditions du seuil, La Découverte), dupa parerea mea, cel mai influent intelectual (de mare clasa) din anii 1980, care ar fi stat la baza gratierii partiale a lui Luc Tangore (cu 4 ani de detentie) de catre François Mitterrand in 1987, avand ca efect liberarea conditinata a acestuia (sub control judiciar) in 1988: „Din pacate, intr-un singur dosar am obtinut un rezultat remarcabil, care ulterior se va adeveri un rau (pentru societatea civila). Este vorba de cel al lui Luc Tangorre, arestat la Marsilia in aprilie 1981 (si incarcerat pana in 1984 la celabra inchisoare Baumettes din Marsilia). Am auzit vorbind de el pentru prima oara (data), in vara anului 1983, pe nepotul meu Guy Cayol (….), baiatul lui Alice (de la Soeur de Geneviève), care nu reusea sa inteleaga ceea ce l-ar fi determinat pe colegul (tovarasul), sau de studii, Luc Tangorre (n.1959 la Saint Etienne/Departamentul Loire, Regiunea administrativa Auvergne-Rhône-Alpes/student la facultatea de Educatie fizica si Sport a Universitatii Aix-Marseille), un tip foarte simpatic, avand o prietena sarmanta (fermecatoare, incantatoare) pentru a comite o serie de agresiunui sexuale si violuri in cartierele (populare) din sudul Marseliei, pentru care acesta a fost condamnat la 15 ani de recluziune criminala de catre Juriul Popular al departamentului Bouches du Rhône la Aix en Provence (Aix-Marseille-Provence Métopole). Luc Tangorre avea avocati profesionisti (reputati) care erau convinsi de nevinovatia lui. O tanara femeie, Gisèle Tichané, cercetatoare (in stiinte biologice) la CNRS (Centrul National de Cercetare Stiintifica) s-a investit profund in aceasta cauza cu o sinceritate evidenta. Bolnava de inima, ea isi risca viata in aceasta batalie judiciara (contra nedreptatii facute lui Tangorre) si o pierde in 1989. Am studiat dosarul, adevarat, cu o prejudecata favorabila condamnatului. Am avut impresia ca aveam de-a face cu un alt caz Dreyfus (la sfarsitul secolului acesta). Acesta era, in acelasi timp, atat convingator ca si ingrijorator. Pe de o parte, convingator, pentru ca erau cateva tinere care l-ar fi identificat pe Tangorre ca agresorul lor, dar pe de alta parte, infricosator, pentru ca judecatrul de instructie n-a tinut cont de acele cazuri (destul de multe) in care, agresorul nu putea fi acesta datorita alibiurilor sale solide. In fata Curtii Luc isi clama (sustinea) nevinovatia urland. Un comitet de sprijin s-a format la Marsilia pentru a-l sustine (…) caruia m-am alaturat si eu, dupa ce am inceput sa ma conving din ce in ce mai mult de nevinovatia lui. Dosarul pe care mi l-a transmis Jérôme Lindon (1925-2001/Editor, director al editurii „Les Éditions de Minuit”/1948-2001), il va convinge si pe Jacques Derogy (Jacques Julien Weitzmann/125-1997, Grand Reporter-celebru jurnalist de investigatie la L’Express care a intervenit la elucidarea adevarului istoric intr-un mare numar de dosare criminale) sa se alature cauzei lui Tangorre si sa dirijeze in L’Express o campanie contra „spectrului erorii judiciare” in dosarul acestuia. I-am gasit lui Luc doi avocati noi, unul fiind fratele meu (François Vidal-Naquet), care dupa ce l-a vizitat in inchisoarea spunea ca acesta este ori nevinovat, ori ar trebui angajat la Comédie Française (institutie culturala franceza fondata in 1680, cu caracter industrial si comercial/din 1995, singurul teatru de Stat in Franta care dispune de o trupa permanenta de actori). (…). In toamna anului 1983 Jean-Denis Bredin (n.1929/celebru avocat si scriitor parizian din 1950, care a intervenit intr-o serie de dosare celebre ca cel al lui Maresalul Pétain, Bernard Tapie, etc. care pe 3 august 1984 va solicita revizuirea procesului lui Tangorre) publica cartea „L’Affaire” (Editura Julliard) despre Alfred Dreyfus si imi va trimite un exemplar. I-am raspuns ca este un lucru foarte bun ca il apara pe Dreyfus, dar un tanar, nevinovat’, acuzat de crime pe care nu le-a comis, este in inchisoare. Pe 27 octombrie, ceea ce spuneam de un tanar in varsta de 22 l-a bulversat si mi-a spus ca este gata (pregatit) sa ma ajute daca eram convis de nevinovatia lui. Eu eram, iar Jean-Denis Bredin va redacta un memoriu in care va desfiinta acuzatiile (contra lui Tangorre). Am inceput sa lupt pe toate fronturile. Robert Badinter era Ministrul Justitiei, m-am dus sa-l vad la Inchisoare) si i-am spus ca il voi apara ca si cum ar fi baiatul meu. François Mitterrand era la Palatul Elysée (Presedintia Republicii), iar Paulette Decraene, sef al secretariatului sau, era mama unuia dintre fostii mei elevi (studenti), Jean-Philippe Decraene. Prin intermediul ei am obtinut in intrevedere cu Mitterrand. Am vorbit si cu Danielle Mitterrand (sotia Presedintelui). Scriam articole, publicam manifeste pe tema: „Violul este o crima, dar si  eroarea judiciara”. Am ajutat-o pe Gisèle Tichané sa-si redacteze cartea „Coupable à tout prix” (Vinovat cu orice pret) publicat de catre François Gèze la Editura La Découverte in 1984, a carei prefata am si scris-o. Am facut toate demersurile judiciare imaginabile atat la Place Vandôme (Ministerul Justitiei) cat si la Palatul Elysée (Palatul Prezidential) si avut ajutorul multora.

Pe plan judiciar, Robert Badinter, care desi nu era convins de nevinovatia lui Tangorre, considera ca necesara revizuirea procesului acestuia. El va depune o cerere de anulare (casare) in fata Curtii de Casatie a sentintei din procesul lui Tangorre (1983), dupa ce l-a insarcinat cu studiul dosarului pe André Braunschweig, fost presedinte a Camerei Criminale. (…). Cererea a fost respinsa pe 9 octombrie 1986. Nu mai ramanea decat o singura iesire din impas: gratierea prezidentiala. Em facut totul pentru a o obtine. Mai mult, am fost si in inchisiare sa-l vad pe Luc. A beneficiat de o permisie de cateva zile si a venit la Marsilia sa ne vada. Sotia mea care a fost intodeauna putin reticienta (retinuta) era putin nelinista cand il vedea vorbind de victimele sale. (…). Paule Dayan, consilierul juridic al lui François Mitterrand era convins ca daca Tangorre ar fi fost vinovat si Presedintele l-ar fi gratiat, imaginea lui (de om drept si cinstit) ar fi avut de suferit. Pana la urma, François Mitterrand va acorda o gratiere partiala, contrasemnat de catre Jacques Chirac (n.1932, fost presedinte al Frantei/1995-2007) si Albin Chalandon, iar Luc paraseste Inchisoarea de la Toulouse pe 15 februarie 1988, decis sa obtina revizuirea procesului sau. A venit sa ne vada la Paris si i-am promis ca il voi ajuta. Din pacate, peste cateva luni, aflam ca pe 29 mai 1988, un tanar care îi semana ca un frate geaman a violat doua studente. Fratele meu sia facut datoria pana la capat, ipreuna cu alti doi avocati Jean-Louis Pelletier et Paul Lombard. Luc Tangorre a fost condamnat la 18 ani de recluziune criminala. Dupa proces incercam sa ma conving ca ar fi vorba doar de o alta eroare. Cateva zile mai tarziu, pe 15 februarie 1992, pe prima pagina a cotidianului Le Monde aparea articolul meu: „Luc Tangorre et notre erreur” (Luc Tangorre, eroarea noastra). Din fundul inchisorilor sale succesive, Luc continua sa-si sustina nevinovatia. El a gasit (alti) fideli care au scris alte carti despre el pentru a-l apara. De aceasta nevinovatia a lui, in ceea ce ma priveste, eu nu mai sunt convins. In acest dosar, deci, eu am jucat (un rolprimordial) si am pierdut.

Cu toate acestea, profesorul Vidal-Naquet (dreyfus-ist din tata in fiu), care n-a asistat la dezbateri in timpul procesului, acuza Presedintele Curtii cu Jurati de la Nimes Maurice Malleval, de o „incredibila partialitate” si sustinea (in contradictoriu cu Henri Bezombes/Prim-Presedinte al Curtii de Apel Nîmes, respectiv, Monique Guemann/Procurorul general al Curtii de Apel Nîmes), ca Tangorre ar fi fost condamnat la 18 ani de recluziune criminala, nu atat pentru crimele pe care le-ar fi comis, cat pentru faptul ca nu le-ar fi recunoscut, iar in timpul detentiei acestuia, el n-ar fi avut parte nici macar de un examen psihiatric corespunzator. Si parea sa fi fost foarte convingator.

Insa, pe (atunci) cand tot el facea o paralela intre Dreyfus si Zola („J’accuse”), respectiv, Tangorre si el („J’abuse”), afirmand pe 28 decembrie 1983 in cotidianul Le Monde ca „Dosarul Tangorre este Dosarul Dreyfus al omului de rand” si sustinand  public ca „nu exista nicio indoiala in nevionavatia lui Luc Tangorre”, iar pe 25 ianuarie 1985, tot in cotidianul Le Monde, remarca cu fermitate ca „violul este o crima, dar eroarea judiciara deasemenea”, reusind sa mobilizeze in favoarea lui Tangorre intreaga clasa politica (elitista) franceza (Michel Pezet, Gaston Deferre, Franck Serusclat, Georgina Dufoix, André Labarrere, Roland Carraz, Gérard Bapt, Jean-Claude Gaudin, Danielle Mitterrand, Lionel Jospin, Michel Noir, Dominique Baudis, Thierry Lajoie, Pierre Brana, Michel Rocard, Charles Hernu, Daniel Levis, Emmanuel Hamel, Pierre Bérégovoy, respectiv, Alain Peyrefitte, a se vedea pentru detalii Partea I: Investigatie Jurnalistica), careia se va asocia ulterior si Biserica (prin intermediul lui Monseigneur Albert Decourtray/1923-1994, fost Cardinal al Bisericii Romano-Catolice, Episcop de Lyon si membru al Academiei Franceze), respectiv, Liga Drepturilor Omului, avand ca efect si mobilizarea masiva a intregii societatii civile nu numai in Franta (Marsilia, Toulouse, Lyon, Lille si Saint Etienne), dar si „prin vecini” (in Belgia, Elvetia, Italia si Spania) prin intermediul comitetului de sprijin al lui Luc (cca 5.000 de persoane, dintre care multe personalitati si persoane publice), care organiza meetinguri, greve, reuniuni, conferinte de presa, concerte de muzica clasica (caritative) si difuza ziare (respectiv, pliante) consacrate dosarului Tangorre (de 20-24 de pagini intr-un tiraj cuprins intre 80.000-100.000 de exemplare) prin gari, aeroporturi, mall-uri, etc., cu scopul informarii populatiei in legatura cu nevinovatia lui, precum si colectarii de fonduri in beneficiul acestuia, profesorul Vidal-Naquet parea sa fi fost, cel putin, la fel de convingator.

Inainte de anuntarea verdictului in cel de-al doilea proces in fata Juriului Popular Gard intre 3-8 februarie 1992 la Tribunalul de Inalta Instanta de la Nîmes Métropole, avocatii lui Luc îl previn: „Mergeti catre o condamnare sigura. Ori va schimbati acum, ori nu va mai putem apara. Tangorre insa nu cedeaza: „Nu sunt eu. Eu sunt nevinovat”. Ideea era ca daca acesta si-ar fi recuncut fapta si, si-ar fi regretat-o, in contextul unei posibile DP (Duble personalitati) sau Bipolaritati, presupse de catre expertii-psihiatri, Luc ar fi putut beneficia de circumstante atenuante mult mai serioase (si nu numai din cauza unor declaratii contradictorii din dosar) ceea ce i-ar fi putut reduce sensibil pedeapsa.

In sfarsit, nu stiu ce credea Mitterrand despre Tangorre, inainte de-al gratie in primul sau dosar de crime sexuale. In orice caz, sub nicio forma nu credea ca acesta ar suferii de tulburari psihice grave. Avand insa in vedere ca exista o puternica presiune asupra lui, atat din partea clasei politice cat si din partea celei intelectuale elitiste (franceze), Mitterrand, care „s-a interesat de aproape de dosar” era cel putin convins de faptul ca in dosarul lui Tangore (primul, cel judecat in 1983) ar exista o serie de contradictii, confuzii, respectiv, probe materiale ale caror fiabilitate lasa de dorit (printre care, pe langa cele remarcate in Partea I: Investigatie Jurnalistica si faptul ca Alain Denoyelle, ar fi fost cel care ar fi afirmat inca de la inceputul anchetei in 1982 ca vaselina de pe impermeabilul kaki al lui Tanorre are proveni din magazainul acestuia sau comparatia cu „ramasitele de pamant” de pe pistoletul de jucarie al lui Tangorre ar fi fost facuta nu in cazul lui Syviane B, ci in cazul lui Aline D., etc.) Cu alte cuvinte, Mitterrand era de acord cu faptul ca primul proces al lui Tangorre (cel din 1983), ar trebui revizuit, iar acesta din urma, rejudecat. In concluzie, onform art.620 din Codul de Procedura Penala, profesorul Robert Badinter (parintele abolirii pedepsei capitale in Franta si un apropiat profesorului Vidal-Naquet), pe atrunci Ministrul Justitiei, va sesiza Curtea de Casatie (in februarie 1985), pentru casarea sentintei din 24 mai 1983, insa aceasta va respinge petitia lui pe 9 octombrie 1986, ceea ce dovedeste fermitate magistratilor implicati in dosarul lui Tangorre. Mai exact, determinarea lor de a nu ceda sub nicio forma presiunii politice!

De altfel, in timpul executarii pedepsei, Luc Tangorre ar fi solicitat revizuirea procesului sau (primul) pe 3 august 1984 (prin intermediul avocatului Jean-Denis Bredin, prietenul profesorului Emmanuel-Pierre Vidal-Naquet), iar a doua oara, in septembrie 1988 (cu numai 3 saptamani inainte sa fie interpelat in cel de-al doilea dosar de viol pe 24 octombrie 1988). Cu alte cuvinte, in timpul cererii de revizuire al primului sau proces, Tangorre ar fi si recidivat in materie de crime sexuale pe 23 mai 1988, cu violul celor doua studente americane. Arestat pe 24 octombrie 1988 si ulterior incarcerat la Centrul de Detentie Provizorie Fresnes (regiunea pariziana), Elisabeth Alric de la Baroul din Beaucaire (Departamentul Gard, regiunea administrativa Occitanie), avocatul lui Tangorre, dupa pronuntarea sentintei in cel de-al doilea proces (pe 8 februarie 1992), va depune o cerere de casare a acesteia, care insa va fi respinsa pe 30 septembrie 1992, dupa ce, mai devreme, pe 6 iunie 1991, el solicita Camerei Criminale a Curtii de Apel Montpellier punerea sa in libertate provizorie, respinsa de catre acesta si confirmata pe 25 iulie de catre Curtea de Casatie (notificata pe 15 octombrie 1991).

Sa analizam in continuare probele foarte controversate care l-ar fi incriminat pe pe Luc Tangorre (dupa Roger Colombani/Les ombres d’un dossier) in cel de-al doilea dosar de instructie.

Cele doua studente americane Carroll si Jennifer s-au dus la Nîmes in timpl vacantei pentru a asista la Féria (Corida, un spectacol de lupta cu taurii), practicat in Spania, Portugalia, America Latina, dar si in sudul Frantei (in special, in regiunea Nîmes). Intr-o versiune al procesului verbal, ele spun ca n-ar fi observat ca soferul lor a luat-o in directia Nîmes si nu Avignon (catre Paris) decat cand au ajuns in proximitatea livezii de mere, ori, in cea considerata ca oficiala de catre instructie, ele  sustineau ca ar fi observat acest lucru inca de la inceput. Pare inexplicabil si fara niciun fel de logica chiar si faptul ca el „le-ar fi violat in vehiculul lui, dupa care le-a abandonat” (pe Autostrada A9). Desi intr-o prima faza, anchetatorii ajung la concluzia ca Tangorre comitand violurile (la Rodilhan) n-ar fi avut timp sa ajunga acasa in seara zilei de 23 mai 1988 (unde avea un alibi solid), pana la urma, dupa o serie de reconstituiri (cu o serie de presupuse, posibile, „scurtaturi”), acestia reusesc sa gaseasca o „varianta” cu (Judecatorul de Instructie Claudine Laporte, pe 20 mai 1991) care l-ar fi putut incrimina, dupa parerea mea, practic, in conditiile in care ar fi avut loc violurile, nu imposibila, dar improbabila (trafic intens prin Bison, ca urmare a Rusaliilor de luni). Fara sa mai adaugam faptul ca sperma identificata pe corpurile victimelor nu au putut fi exploatate, deci nu era deloc evident ca ea ar fi apartinut lui Tangorre.

Procesul se va desfasura cu usile „partial inchise” ceea ce va reduce sansele de aparare ale inculpatului, cu toate ca atat acesta (Luc Tangorre) cat si Avocatul general (reprezentand Ministerul Public) Pierre Cazenave se opun cu fermitate acestuia. In sfarsit, profesorul Vidal-Naquet, in articolul sau din 15 februarie 1992 se „culpabilizeaza”, oarecum fara niciun rost. Pentru ca, Tangorre iesea deja in permise incepand cu 5 iulie 1986. Fiind incarcerat de peste 5 ani, cu gratiile inchisorii (reduceri obisnuite pentru buna comportare, reduceri suplimentare pentru desfasurarea unei activitati lucrative), practic, era conditionabil (avand jumatate din pedeapsa executata), deci pe 23 mai 1988, chiar si fara sa fi fost gratiat de catre Mitterrand, acesta ar fi putut avea o permise in sudul Frantei (Marsilia, Nîmes, etc) timp in care sa fi putut comite violurile.

Medicii, Dr. Sylvie Neveu (de specialitate ginecolog) si Dr. Karina Grar (un internist) care le examineaza pe cele doua studente la CHU Nîmes (Spitalul Universitar Caremeau/in jurul orei 01h00-02h00, conform altor surse, intre 02h30-03h00) afirma ca Carroll ar fi fost virgina (fara sa fi avut raporturi sexuale), iar pe amandoua (Carroll si Jennifer) urme de pete de ulei (utilizat de catre agresor pentru a comite violul). In urma examenului clinic cei doi medici consemneaza: pentru Jennifer Mac Luney „viol cu raport rectal, fara traumatism nici la nivel vulvelor si nici la nivel anal (…)..respectiv, spermatozoizi in cantitate mica dintre care majoritatea nu prezinta flagel (organit celular specific cu rol in locomotie)”, iar pentru Carroll Ackermann (pe care corpul creia este prelevat si ulei de motor), „raport rectal fortat (…) cu cantitati infime (rare) de mici corpuri ovoides (de forma unui ou) necontinand flagel, putand corespunde unor capete de spermatozoizi”. Datorita traumatismului suferit, ele uita sa le spuna la jandarmi ca Luc Tangorre le-ar fi lasat o bancnota de 100Ffr (cca 15€, care nu a fost gasita), fie ca sa mearga, in continuare, cu auto-stop catre Paris, fie ca sa ia un taxi inapoi la Nîmes. Analizele trimise la laborator (peste doua zile) vor confirma, oarecum, cele mentionate de catre cei 2 medici de la CHU Nîmes care au examinat victimele.

Pe scurt, pentru Carroll, examenul n-ar fi pus in evidenta niciun fel de spermatozoid (in mod clar), iar pentru Jennifer, numai intr-o proportie foarte redusa ceea ce nu permitea exploatarea stiintifica a lor. Cu alte cuvinte, identificarea spermei l-ar fi putut acuza cu certitudine pe Tangorre (sau, evident disculpa), dar in lipsa identificarii acesteia, indoiala trebuia sa profite acestuia din urma, care de altfel a si solicitat (chiar de la inceput) un test ADN pentru identificarea amprentelor genetice prelevate de la cele doua studente violate. Ceea ce a si fost aprobat imediat de catre Judecatorul de Instructie Christian Lernould de la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Nîmes. Cum o ejaculare normala contine intre 1,5-5ml de sperma (adica, intre 39-75 milions de spermatozoizi), iar durata de viata al spermatoidului ar fi cuprinsa intre minimum 12h00-24h00 si cca 5 zile maximum (dupa un raport sexual neprotejat), daca Tangorre ar fi fost autorul violurilor, acesta ar fi trebuit sa poata fi identificat datorita amprentei sale genetice. Avand insa in vedere neexploatarea acestora, conform celor de mai sus, din punct de vedere medical, n-ar fi fost exclus faptul ca raporturile sexuale ale celor 2 studente americane sa fi avut loc cu mult timp inainte de ora indicata de catre acestea pentru viol (21h30-22h30) pe 23 mai 1988. Mai putin, daca uleiul de motor folosit pentru penetrare ar fi putut contribui la alterarea lor, ceea ce insa este infirmat de catre profesorul Christian Doutremepuich de la facultatea de Medicina a Universitatii Bordeaux (fondator pe 1 ianuarie 1996 al unui laborator de hematologie medico-legala specializat numai in analize genetice destinate identificarii umane) prin faptul ca uleiul de motor n-ar fi un mediu „defavorabil” duratei de viata al spermatozoidului.

In aceasta faza a anchtei, François Vidal-Naquet, avocatul lui Tangorre, presupune, ca avand in vedere notorietatea acestuia, cineva s-ar fi putut identifica cu numele lui! Din contra, Tangorre refuza prelevarea de sange si de saliva care urma sa fie efectuate la infirmeria inchisorii pe 10 noiembrie (efectuate mai tarziu si trimise spre anaaliza profesorului Doutremepuich, expert-judiciar). Prima perchezitie al vehiculului Renault 4 (verde) al lui Tangorre nu va da niciun rezultat. Ulterior insa, profesorul Doutremepuich (impreuna cu o echipa de experti-judiciari de la CARME/Centrul de Cercetare in Microscopie Electronica de la Nîmes, condusi de catre Loïc Le Ribault/Presedinte-Director General) va fi insarcinat si cu expertiza acestuia, respectiv, ale firelor de par, precum si ale vestimentatiei, atat ale celor inculpatului cat si ale celor apartinand victimelor, in cautare de sange, sperma sau lipide (pete de grasimi, de ulei, etc.), pentru a fi studiate si analizate riguros, sub supravegherea jandarmilor de la Brigada  de la Nîmes, respectiv, in prezenta lui Tangorre si al avocatului acestuia, François Vidal-Naquet. Faptul ca prima perchezitie n-ar fi fost facuta cu „simt de raspundere” este confirmata de faptul ca expertii gasesc sub scaunul din spate o vopsea de unghii si fire de par (de pe piept si din cap) imprastiate peste tot pe bancheta din spate si pe covorul din fundul portbagajului, 5 saci de plastic marca Cigale si un creion in lacasul rezrvat obiectelor marunte in masina (vide-poche), dar preleveaza si pete de ulei de pe bancheta din spate (in partea portbagajului), respectiv, de pe covorasul aflat sub bancheta.

Analizele efectuate cu ajutorul unor metode stiintifice prestigioase (Harris Shorr, Jeffrey), confirma rezultatele obtinute la CHU Caremeau Nîmes, adica faptul ca probele recoltate nu permit identificarea ADN-ului agresorului (sexual), datorita alterarii lor. Din contra, pentru spermatozoizi, Profesorul Doutremepuich este categoric: ele ar trebui sa aiba o viata cuprinsa intre minimum 16h00-24h00, respectiv, 48h00-4 zile, maximum, in conditiile in care ar fi avut loc violurile. Pentru petele de lipide, intr-adevar, uleiul de motor de origine minerala (si nu vegetala) este identificat, dar acest lucru nu are nicio legatura cu acuzatiile aduse inculpatului. Pe 11 februarie 1989, Judecatorul de Instructie Lernould notifica in raportul sau inculpatului ca ansamblul de par prelevat pe bancheta din spate apartine lui Jennifer (proba 68/1, cu o precizie de 82%, respectiv, cea 70/3, cu o precizie de 74%).

Mentionam aici faptul ca desi procentele sunt, desigur, importante, exista totusi destul „loc” si pentru indoiala, ceea ce trebuia din nou sa favorizeze pe inculpat. Cu atat mai mult cu cat, magistratul instructor, nu a considerat util sa faca o comparatie dintre rezultatele de laborator ale parului prelevat (recoltat) de pe bancheta din spate al vehiculului lui Tangorre si parul capilar a lui Jennifer. In sfarsit, aceste analize nici nu vor fi evocate la proces pentru ca CARME va fi desfiintat intre timp. In ceea ce priveste examinarea grafologica a notitiei din 23 mai 1988 („Seara petrecuta cu mama si tata”) din agenda-jurnal al lui Tangorre (care il putea disculpa), conduce la ideea ca este foarte probabil ca ea sa fi fost scrisa de catre aceasi mana, ca si paginile urmatoare, pana pe 30 mai. Cu toiate acestea Judecatorul de Instructie Christian Lernould este convins ca „fraza” ar fi fost adaugata de catre Tangorre in agenda, ulterior, intocmai pentru a-si crea un alibi. Astfel, pe 2 decembrie, acesta, convins ca notita apartine lui Tangorre, o desemneaza pe expertul grafolog Claire Arminjon (din Grenoble) pentru confirmarea  ipotezei mai sus mentionate. Adica, faptul ca „fraza” ar fi fost adaugata ulterior in jurnal si nu in ziua respectiva.

Pe 25 ianuarie 1989, expertul grafolog confirma intr-un raport (de 7 pagini) ca fraza a fost scrisa cu certitudine de catre Tangorre, insa mentioneaza si faptul ca „s-ar parea ca pe paginile care corespund datelor de 23 si 24 mai, ritmul si inclinatia scrisului nu ar corespunde cu restul, pana pe data de 30 mai”. O contraexpertiza grafologica solicitata de catre François Vidal-Naquet (stiind ca alibiul era confirmat si de catre parintii lui Tangorre, Joseph si Marie Tangorre, respectiv, Claire-Lise Foiret, cu care Tangorre ar fi avut o relatie sentimentala) a fost refuzata acestuia de catre Christian Lernould. In concluzie, si aceasta proba materiala induce destula indoiala in privinta vinovatiei inculpatului, ceea ce ar fi trebuit sa-i fie favorabil. Ceea ce nu se va intampla, desigur.

In ceea ce priveste victimele, cele doua tinere americane, acestea ar fi fost supuse unor expertize psihologice si psihiatrice de catre medicii-experti  J. Chabrand si P. Agussol de la Nîmes, care n-ar fi constat la ele niciun fel de anomalii mentale sau psihice, ele nefiind nici influentabile, nici fabulatoare si nici mitomane. Cei doi experti considera ca declaratiile lor sunt veridice (demne de incredere), ceea ce este in defavoarea inculpatului si îi va permite lui Christian Lernould sa-l considere pe Tangorre, nu un posibil vinovat,  ci un vinovat, cu certitudine. In sfarsit, o prima expertiza psihologica este facuta inca din 1981 si lui Tangorre (arestat pe 14 aprilie 1981), pe 4 mai, respectiv, pe 9 mai (cu o durata fiecare de cca 03h00).

In raportul sau din 13 mai 1981 expertul-psiholog (S. Plomion) mentioneaza ca: „Tangorre prezinta o inteligenta normala superioara; rezultatele examenelor sunt intr-un dezacord total cu aparenta sa echilibrata si sociabila; el sufera de o infirmitate relationala, dand totusi iluzia unei veritabile comunicari cu interlocutorul; este afectat de un complex de fantasme care il dezechilibreaza; examenul psihologic nu poate pune in evidenta (confirma) trecerea lui la acte antisociale si nici sa precizeze daca inculpatul este sau nu constient de dezechilibrul de care sufera. Pronosticul la nivel psihopatologic ramane subordonat (supus) veridicitatii sau falsitatii faptelor reprosate si nu poate fi in stare avansata”. Tot din aceasta perioada dateaza si o prima expertiza psihiatrica.

In raportul lor din 25 iulie 1981 (dupa cca 06h00 de audienta/interviu in total, in 6 sedinte de cate 01h00 fiecare, intr-un interval de 3 luni), doi experti-psihiatri (J. Zwingelstein si J. Sasportès) afirma: „L-am supus unui examen psihiatric pe Luc Tangorre; noi nu am identificat nicio anomalie mentala sau psihica. Personalitatea acestuia impune nevoia de (re)valorizare si apare cu capacitati intelectuale remarcabile si cu un sentiment de automultumire; dar aceste trăsături nu sunt patologice. Infractiunile sunt negate in bloc (categoric). Examinarea noastra nu-l leagă de o tulburare mentala progresiva. Nu există nici un semn de periculozitate. El este accesibil unei sancțiuni penale. Reabilitarea este posibilă la acest subiect inteligent, dinamic, care se bucura si de sprijinul familiei. In timpul derularii faptelor (evenimentului), nu exista dovezi care ar putea sugera o stare de dementa, în sensul articolului 64 din Codul Penal.”

O a doua expertiza psihologica a lui Tangorre are loc in cursul lunii iulie 1981 (doua vizite/cca ¾ ora fiecare si 01h30 de audienta/interviu). Expertul-psiholog (P. Djian) spune in raportul sau (din luna august 1981) ca: „Tangorre este inteligent, voluntar si aparent echilibrat. Vrand sa se exteriorizeze, el a reusit sa-si creze imaginea unui personaj sociabil, dar exista riscul dublei personalitati. Sexualitatea lui nu are nimic patologic dar îi poate crea probleme din cauza unui control mult preea sever. Concluziile raportului precedent isi pastreaza valabilitatea in ansamblul lor.  Raportul celei de a doua expertize psihiatrice (in cadrul a 10 vizite de-a lungul unui an/fiecare cca de 01h00 si 10h00 de audienta/interviu) intocmit de catre doi experti-judiciari (R. Jarret si G. Bouckson) din data de 24 iunie 1982, aduce elemente noi in privinta profilului psihiatric al lui Tangorre: „Dl. Tangorre nu prezinta nicio anomalie mentala. Infractiunea reprosata acestuia nu are nicio legatura cu o asemenea anomalie. Dl. Tangore nu ar prezenta un pericol decat daca vinovatia sa certa ar fi retinuta. In cazul nevinovatiei sale, el nu prezinta niciun pericol (pentru societate). Dl. Tangore nu era in stare de dementa (in momentul comiterii faptei), in sensul prevazut de catre art.64 din Codul Penal”. Daca tinem cont de rapoartele de expertiza al medicilor-psihiatri, constatam ca acesta intra in conflict (din multe puncte de vedere) cu cele intocmite de catre expertii-psihologi. In concluzie, Tangorre avea perfecta dreptate atunci cand intr-o scrisoare adresata Judecatorul de Instructie, mentiona: „Solicit sa fie examinat pe cheltuiala mea de catre un eminent psiholog (recunoscut, de renume international) care sa nu cunoasca dosarul, pentru ca raportul redactat de catre acesta sa fie fiabil (in concordanta cu realitatea).”

Iata ce spun si expertizele (cel psihiatric si cel psihologic) din cel de-al doilea dosar criminal  al lui Tangorre (violul comis asupra studentelor de nationalitate americana).

In cel de-al 3-lea raport psihiatric din 15 martie 1989 (intocmit tot de catre  J. Chabrand si P. Agussol/dupa 6 vizite de-a lungul a 5 luni, fiecare de cca 40 de minute si un interviu de cca 04h00) expertii mentioneaza: „Luc Tangorre nu este atins de nici o anomalie psihica sau fizica care sa poata influenta responsabilitatea sa. In concluzie, intrebarea legata de o eventuala stare de dementa in momentul comiterii actelor sale (criminale) nu-si are sens (rostul). Raspunsul este acelasi si in ceea ce priveste pericolul pe care  inculpatul ar reprezenta (in cazul unei eventuale alienatii mintale) pentru securitatea publica sau daca acesta ar putea fi ingrijit in familie. Alienatia mintala n-a fost stimulata sub nicio forma. Tangorre si clamat nevinovatia intotdeauna, dar nu s-a indoit niciodata de propria responsabilitate. Faptele care sunt reprosate lui nu (re)prezinta simptomele unei patologii reperabile, dar pe de alta parte, explorarea psihologica a inculpatului prezinta limite destul de stranse datorita pozitiei defensive a acestuia. Nu a fost posibila precizarea daca aceasta este legata de un mod permament de functionare al subiectului sau de o atitudine de reticienta deliberata. Cu alte cuvinte, nu putem spune nimic legat de determinarea unei eventuale culpabilitati.” In concluzie, cei doi experti (intr-o mai mare sau mai mica masura) il considera pe Tangorre ca „normal” din punct de vedere psihiatric, cu o „gandire profunda” si cu un „discus coerent” care are un „accent de adevar”, fara „niciun element de disociere sau delirant”. In ceea ce priveste culpabilitatea acestuia, expertii nu se pot pronunta cu certitudine asupra acestui „element cheie” din dosarul lui.

In raportul psihologic (cel de-al 3-lea), intocmit pe 10 aprilie 1989 (dupa 8 vizite de-a lungul a 6 luni, cu o durata de cca 02h00 fiecare si 16h00 de interviu de catre C. Rozier), expertul este categoric in afirmatiile sale: „Dl. Tangorre nu prezinta niciun fel de tulburari sau deficienta fizica, susceptibile, sa-i influenteze comportamentul. Teste diferite practicate cu acest scop, au aratat ca subiectul este inteligent si comunica cu usurinta cu cei din jur. In ciuda faptului ca desi examenul psihologic nu pune in evidenta o personalitate perversa la acest tanar, el se afla pentru a doua oara, din motive similare in fata Justitiei. Bantuit de fantoma unei dubluri cu care acesta nu se identifica, el isi clameaza (sustine) nevinovatia, punand la indoiala chiar si realitatea violurilor care îi sunt reprosate. Neprezentand nicio modificare morfologica care sa-l faca dizgratios, acesta a avut o viata sexuala normala corespunzatoare unui tanar agreabil care stie sa se faca placut prin discursul sau (vorbele sale). Relatiile lui sexuale au fost fie stabile cu o tanara femeie cu care avea intentia sa se casatoreasca, fie pasagere, fara nicio implicare din punct de vedere sentimental si fara niciun fel de obligatii.” Din ceele declarate mai sus de catre expertul-psiholog, pare ca nici acesta nu prea impartaseste opinia celor doi care l-au examinat pe Tangorre in primul sau dosar (in 1981).

Din contra, acesta adauga intr-o nota suplimentara: „Noi nu putem pune in evidenta indici reprezentativi (corespunzatori) unei imagini materne negative, care l-ar fi putut determina pe subiect sa aiba comportament agresiv fata de persoanele de sex feminin. (…). Acesta isi sustine nevinovatia cu convingere si perseverenta….Pare sa fi sincer in cele declarate. Examenul psihologic precum si interviurile efectuate (de-a lungul timpului), nu aduc elemente semnificative specifice personajelor descrise in literatura de catre mai multi autori romantici dintre care unii prezentau grave tulburari de personalitate (Maupassant, Poe, Dostoïevski, Musset, etc…..). Niciun indiciu de patologie, de decompozitie in registrul nevrozei sau psihozei, sau din contra, un indiciu de normalitate exagerata, care ne-ar putea interesa nu poate fi pus in evidenta.           

Sa analizam acum alibiul lui Tangorre pe 23 mai 1988, cand cele doua studente americane ar fi fost violate la Nîmes.

Botezul nepoatei sale Elodie la Marsilia intre orele 18h00-19h00 pe 23 mai 1988, atat in compania parintilor sai Joseph si Marie, îi creaza acestuia un alibi solid, cu atat mai mult ca acesta este confirmat si de catre Claire-Lise Foiret (profesor de matematica la Albi/Departamentul Tarn, Regiunea administrativa Occitanie), cu care dupa iesirea din Inchisoarea Muret, el a intretinut o relatie sentimentala si cu care ar fi avut intalnire la Avignon (Departamentul Vaucluse, regiunea administrativa PACA/Provence-Alpes-Côte d’Azur), marti,  pe 24 mai, la ora 16h00 in Bufetul garii (fixat luni, pe 23 mai, in intervalul orar 20h00-21h00, conform lui Tangorre). Conform declaratoiei acesteia (cu 4 zile dupa arestarea lui Tangorre), ea si cu Luc urma sa se intalneasca pe 24 mai la Lyon, iar in urma telefonului primit pe 23 mai seara, locul de intalnire ar fi fost schimbat si fixat la Avignon. Apelul telefonic ar fi fost receptionat de catre ea in timpul cinei (mesei de seara), in fata mamei sale (Eminet), precum si a fiicei sale (Fréderique). Familia Eminet sarbatorea atunci ziua de nastere a bunicii din Novalaise (Departamentul Savoie, Regiunea administrativa Auvergne-Rhônes-Alpes) care implinea 90 de ani, dar n-ar fi fost prezenta seara la cina decat la masa de pranz, la un restaurant.

In sfarsit, in privinta orei exacte al apelul exista lejere contradictii nesemnificative (intre 20h30-21h00 conform Dnei Eminet, in jurul orei 21h00 conform lui Frédérique, intre 21h30-21h15). In orice caz, Dna Eminet ar fi fost cea care ar fi ridicat receptorul si ar fi chemat-o pe Claire-Lise la telefon, pentru ca era Luc Tangorre…care ar fi sunat-o. Din contra, Judecatorului de Instructie Christian Lernould de la TGI (Tribunalul de Inalta Instanta) Nîmes, care l-a inculpat pe  Tangorre de dublul viol, ar fi parut curios faptul ca Dna Eminet n-ar fi vorbit presei (jurnalistilor) de acest apel, pana cand n-ar fi aflat de acuzatiile care i-au fost aduse lui Luc pentru evenimentul (criminal) avut loc pe 23 mai.

Pe 16 noiembrie este audat si tatal lui Luc, Joseph Tangorre, care confirma faptul ca ziua de 23 mai si noapte de 23 – 24 mai, acesta l-ar fi petrecut cu ei, in locuinta lor, la Marsilia, in compania sotiei sale Marie. Insa, intr-o depozitie anterioara in fata jandarmilor, acesta ar fi declarat ca Luc ar fi telefonat (unei persoane pe care el nu cunostea), nu pe 23 mai seara (confirmat de catre Claire-Lise Foiret, mama si fiica ei), ci in dimineata zilei de 24 mai.

Ar fi fost vorba de returnarea unor carti imprumutate unei persoane care era din Albi. Ulterior, Joseph Tangorre afirma ca declaratia lui concorda cu cea a lui Claire-Lise Foiret, numai ca jandarmii ar fi interpretat-o gresit, intentionat. Din pacate insa, Directia Operationala a Telecomunicatiilor, la solicitarea Judecatorului de Instructie nu ar fi putut da niciun fel de detalii in legatura cu apelurile telefonice care au avut loc intre orele17h00-21h00 pentru ca „abonatul era racordat la o centrala electromagnetica care nu are acces la facturare detaliata”. Dar, jandarmii care au efectuat ancheta ar fi gasit in jurul locului crimei (la Nîmes) cabine telefonice de unde Luc Tangorre ar fi put sa o sune pe Claire-Lise Foiret. In sfarsit, pe parcursul instrumentarii dosarului vor interveni si alti martori (cu depozitiile lor), mai mult sau mai putini apropiati lui Tangorre, insa instructia îi va descalifica rand pe rand. Mai mult sau mai putin justificat!

Gabrielle Cesaroni (pe atunci in varsta de 27 de ani) standardista intr-o clinica importanta din Marsilia, care locuia intr-un apartament cu mama ei (in parcul Sévigné), a fost intotdeauna o prietena (apropiata) a lui Luc Tangorre, inca din copilarie. In timpul primei incarcerari al acestuia, intre cei doi ar fi avut loc o vasta corespondenta, iar dupa eliberarea lui din inchisoare in februarie 1988 s-ar fi telefonat reciproc si s-ar fi intalnit destul de des la bistroul (cafeneaua) Waïkiki (la Gilles),  ceea ce i-ar fi permis ei ca sa-l cunoasca foarte bine pe inculpat (in cel de-al doilea dosar). Si ea ar fi fost invitata la petrecerea organizata cu ocazia botezului lui Elodia (la Vinon), nepoata lui Luc, dar fiind obosita si destul de stresata (datorita unei depresiuni nervoase prin care tocmai a trecut) ar fi refuzat sa participe, insa l-ar fi sunat pe Luc sa-l intrebe cum s-a derulat evenimentul si sa-l invite la o bere la Waïkiki.

Pe 6 decembrie 1988, jandarmii de la Brigada de Jandarmerie de la Nîmes vor veni (la cererea ei) la Marsilia cu scopul de a-i lua o depozitie in privinta lui Luc Tangorre. Din pacate, Gabrielle, nu-si aducea aminte cu exactitate de ziua in care l-ar fi sunat pe Luc (seara intre orele 20h30-20h45), duminica sau luni (de Rusallii), insa insista asupra faptului ca l-ar fi sunat si chiar ar fi vorbit si cu parintii acestuia (la domiciliul lor din starada Sainte-Cécile, la Marsilia). Descoperind „veriga” ei slaba: depresivitatea, influentabilitatea ei cu usurinta si fragilitatea ei psihologica, jandarmii o vor convoca la un interogatoriu pe 16 decembrie pentru confirmarea depozitiei sale. Bulversata profund, ea va recunoaste ca ar fi mintit pentru a-l sustine pe Tangorre (in nevinovatia lui), ceea ce va confirma de altfel, fara ezitare si la bara, in timpul derularii procesului lui Luc Tangorre in fata Juriului Popular Gard (3-8 februarie 1992). Insa in cursul zilei urmatoare, solicita sa fie audiata din nou la bara si va confirma prima ei depozitie, spunand ca intre timp, si-ar fi adus aminte de data exacta a convorbirii ei telefonice cu Luc Tangorre. Adica l-ar fi sunat pe acesta, cu certitudine, in ziua de 23 mai seara, la ora 20h30.

In ceea ce il priveste pe Vittorio Dell’Andrea (Sergent sef al Legiunii Straine timp de 17 ani, pe atunci in varsta de 45 de ani si chirias al unui studio al apartamentului lui Joseph Tangorre la n°89), acesta afirma (intr-o depozitie a sa la Jandarmerie, confirmata ulterior si in fata Judecatorului Lernould la Palatul de Justitie din Nîmes pe 8 decembrie 1988) ca i-ar fi vazut masina lui Tangorre pe 23 mai pe strada Sainte-Cécile, prima data in jurul orei 18h00, iar a doua oara, in jurul orei 21h00. Despre acesta, pe care il cunostea bine, nu avea decat cuvinte de lauda, fara sa-i fi fost un apropiat. Divortat de cca 5 ani, acesta si-a pastrat o relatie stransa cu sotia sa, care il considera un tata bun (al lui Luciano, in varsta de 13 ani, elev la Liceul  Stéphane-Mallarmé), responsabil si caruia nu are nimic deosebit de reprosat. Ca soldat ar fi fost „un bun militar, robust, sportiv, inteligent, serios, competent, cu o tinuta ireprosabila”.

Cu cca 2 decenii in urma, Vittorio Dell’Andrea, originar din Italia (regiunea Venetiei din care astazi face parte si regiunea geografica Frioul), este implicat, din gresala, intr-un furt calificat, datorita unui martor care l-ar fi recunoscut pe o fotografie. Condamnat la 4 ani si jumatate de inchisoare, el va fi achitat de catre Curtea de Apel din Venetia, pentru ca martorul care il acuza s-ar fi inselat. Acest lucru l-ar fi determinat sa se inroleze in Legiunea Straina (franceza).

In sfarsit, Vittorio Dell’Andrea, impreuna cu fiul sau Luciano ar fi petrecut Rusaliile in cartierul Le Vieux-Port (Vechiul Port), mai exact pe Insula Frioul (la cca 3km in larg de coastele Marsiliei, reprezentand unul dintre cele 111 cartiere ale metropolei, apartinand sectorului 7) si ar fi vazut masina lui Luc (Renault 4, verde), atat la plecare de acasa (in jurul orei 09h00) cat si la intoarcere (in jurul orei 18h00). In jurul orei 19h00, Vittorio Dell’Andrea l-ar fi dus copilul la mama sa si ar fi revenit in jurul orei 20h30, cand ar fi vazut masina tot acolo, nemiscata.

Aceasi constatare ar fi facut-o si in jurul orei 21h00 cand ar fi scos pubela in fata casei (la cca 20m), zarind pe cineva (brunet, cu panaloni albi) atunci langa masina lui Tangorre (pe partea stanga fata/a soferului) care intre timp ar fi disparut. In concluzie, masina nu s-ar fi miscat din loc in cursul zilei. In caz contrar, avand in vedere traficul din zona (si penuria de locuri de parcare), practic, ar fi fost imposibil ca ea sa fie (re)garata (parcata) in acelasi loc. Dar si aceasta marturie ridica o „mica” problema.

Vittorio Dell’Andrea, nu este sigur de orele mentionate, pentru ca ceasul pe care il are este „capricios”…Cu alte cuvinte nu functioneaza corect. In plus, acesta avea „ceva” probleme si cu vederea, deci ora 21h00 nu poate confirma cu certitudine, dar „ar fi fost aproape sigur”, ca ora la aceasta ora care ar fi scos pubela in fata casei. Fara sa mai adaugam faptul ca ar fi avut si alte probleme „ceva” mai mari, printre care si cu alcoolul (consumand, cel putin 4-5 halbe de bere pe zi). In sfarsit, desi sotia legionarului (care va deceda pe 18 decembrie de o tumoare la creier) stia ca tatal si fiul se intalnesc des si se duc pe Insula Frioul, ea nu a putut confirma cu certitudine daca Luciano a fost sau nu cu tatal sau acolo pe 23 mai (cu toate ca, Vittorio Dell’Andrea avea imagini realizate, cu aceasta data mentionata pe hartia fotografica). Acest lucru face din legionar, de a lungul procesului un „martor suspect”! Iar jandarmii lui Lernould nu se vor lasa. Pe strada Sainte-Cécile vor interoga 34 de persoane care locuiesc intre n°75-105 pe strada Sainte-Cécile si din pacate numai 5 dintre ele isi vor aduce aminte de week-endul de Rusalii, iar 4 dintre acestia, vor confirma botezul lui Elodie care a avut loc luni, pe 23 mai. Insa, niciunul dintre ei, in afara de  Vittorio Dell’Andrea, nu-si aduce aminte de faptul ca vehiculul lui Tangorre (Renault 4, verde) ar fi fost garat pe strada lor.

Continuand investigatiile, jandarmii gasesc la n°26 un Renault 4, tot verde, apartinand lui Gloria Calvet (care locuia la n°34) si care semana, intr-adevar cu masina lui Tangorre (achizitionata de la Gisèle Tichané, cercetatoarea in biologie la CNRS/Centrul National de Cercetare Stiintifica, prietena apropiata familiei Tangore, autoarea cartii „Coupable à tout prix” in care aceasta sustine nevinovatia lui Tangorre). Audiat si Jean-Louis Le Floch, seful iluminarii (strazilor) publice, acesta confirma faptul ca pe 23 mai, luminile au fost puse in functiune pe domeniul public incepand cu ora 21h08. In concluzie, n-ar fi exclus ca Vittorio Dell’Andrea sa se fi inselat.

In ceea ce il priveste pe inculpat, Tangorre, acesta sustinea ca ar fi existat, in total 21 de elemente care cele doua studente ar fi putut remarca in cazul in care, intr-adevar s-ar fi urcat in vehiculul acestuia (dintre care unele erau vizibile si din exterior): placutele de inmatriculare, ghiulul, initialele de pe ghiul, tilul cartii, tricoul galben (marca Lacoste), pantalonii albi, pantofii de sport gri-negrii (marca Nike), ciorapii albi, ceasul, ochelarii, port-documentul, pachetele de carti cu istoria lui („Coupable à tout prix”), portofelul, patura scotiana, bidoanele de ulei, defectul manerului usii drepte din spate, culoarea maro al pielii ecologice al scaunelor din fata, vignetele (1986, 1987, 1988), martorul de benzina (aprins), slipul, bancheta din spate nefixata. Ori studentele n-au semnalat decat ceea ce era vizibil din exterior.

In ceea ce priveste bancheta din spate (pe care ar fi avut loc violurile), aceasta a fost cumparata de ocazie, nu corespundea cu modelul vehicului si nu putea fi fixata, deci era instabila (ceea ce ar fi fost confirmat si de catre Dna Dufraisse si Piazza, care fiind invitate la botez, ar fi vizitat Marsilia cu acest vehicul).

In ceea ce priveste „plinul de benzina” (cca 20L conform fostului proprietar al vehicului Gisèle Tichané pe 30 ianuarie 1989) care ar fi fost facut in statia din Berre de catre  Tangorre (conform declaratiei studentelor americane), in seara zilei de 23 mai (cu putin timp inaintea violurilor), acesta sustine ca „evenimentul” ar fi avut loc in dimineata zilei, in prezenta a unei duzine de martori (persoane invitate la botez), care, repartizati in 3 masini, ar fi vizitat Marsilia, avand ca ghid, pe el. Dna Dufraisse si Piazza, confirma si acest lucru, respectiv, contributia lor de 100Ffr (cca 15€) la acest plin, chiar inainte de a vizita Calanques, carora se vor alatura alte 8 persoane.

Reconstituirea traiectoriei de la Marsilia la Mas de Boulbon, a ridicat si ea numeroase probleme anchetatorilor. Vor avea loc mai multe (mai mult sau mai putin „trase de par”), dintre care 3 vor fi oficiale. Prima a avut loc pe 4 noiembrie 1988, cu un vehicul al jandarmeriei, avand acelasi  model ca si cel al inculpatului. Victimele sunt conduse in proximitatea intersectiei dintre Bulevardul Françoise-Duparc cu strada Blancarde, la iesirea de pe autostrada de Est, unde ele ar fi fost lasate de catre un vehicul venind din Toulon, pe 23 mai, in jurul orei 17h45 (desi in prima lor declaratie ele afirma ca ar fi fost in acel loc la ora 19h00). Vehiculul se va indrepta catre Lyon, pe autostrada (care pe aceasta portiune este gratuita), unde victimele recunosc statia de benzina Berre, unde Luc Tangorre s-ar fi oprit in seara de 23 mai (cu ele in masina) pentru a face „plinul de benzina”. Vazand pe panoul indicator „Arles”, ele isi dau seama ca itinerarul n-ar fi cel pe care il cunosc si isi aduc aminte de faptul ca agresorul ar fi ales un alt drum, prin „Avignon” (pentru ca ar fi fost mai ieftin, dupa parerea lui), pe care il recunosc, intr-adevar si chiar precizeaza ca ar fi trecut in fata palatului „Palais des Papes”. Insa pentru a trece in fata palatului, ar fi trebuit traversat orasul cu strazile ei inguste, ceea ce ar fi lungit foarte mult drumul (cel putin cu 20-30 de minute), cu atat mai mult cu cat erau Rusaliile (ziua de luni).

In aceasta varianta, timpul nu este conform cu cel indicat de catre victime (01h35), deci ea il favorizeaza, categoric, pe Tangorre. O a doua reconstituire este facuta pe 19 februarie 1989. Aici, judecatorul va tine cont de faptul ca studentele americane fiind straine de loc, nu cunosc regiunea, deci pare sa fie normal ca in declaratiile lor sa fie confuzii, contradictii, etc. Atunci, acestuia îi vine ideea, victimele ar fi putut trece cu masina pe Podul Europei, care va scurta timpul si ofera o vedere generala de ansambu, atat orasului, cat si palatului. Si reconstituirea este facuta din strada Sainte-Cécile n°89 (domiciliul familiei Tangorre) de la Marsilia si pana la locul crimei pe 23 mai seara, respectiv, revenirea (intoarcerea) acasa a inculpatului. „Cortegiul” va fi format din 4 vehicule. Primul un Renault 4 al jandarmeriei (acelasi model cu al inculpatului) in care se vor afla: Judecatorul Lernould, grefiera, Adjuntatul sef Vinials (Comandantul Brigadei de Cautarea a Jandarmeriei din Nîmes) si Adjutantul Bernon (responsabil cu cronometrarea). In cel de-al 2-lea vehicul se afala Luc Tangorre cu escorta de jandarmi de la Brigada de Jandarmerie Nîmes, in cel de-al 3-lea, avocatul lui Tangorre, François Vidal-Naquet iar in cel de-al 4-lea, Cuttulic-Jouaen, avocatul partii civile (ale victimelor violurilor, aflate in SUA). Doua observatii importante sunt posibile aici.

Prima, vehiculul jandarmilor a fost inmatriculat in 1982 si avea la bord 94.371 de km, deci era un vehicul intr-o stare mult mai buna decat masina lui Tangorre (care n-ar fi fost utilizat intocmai pentru ca era intr-o proasta stare de functionare). Si a doua, aglomeratia de pe strazile orasului Avignon nu corespundea cu cea din week-endul Rusaliilor de 21-23 mai 1988 (desi ziua de duminica, 19 februarie, ar fi fost aleasa intocmai  pentru ca era sfarsitul vacantei scolare in cadrul Academiei Aix en Provence si era o zi mai aglomerata ca celelalte). In drumul retur catre Marsilia, judecatorul va face o scurta oprire in cartierul Jonquilles din Nîmes, unde in fata unei alte locuinte al familiei Tangorre se afla o cabina telefonica (de unde inculpatul ar fi putut suna in seara zilei de 23 mai, intre orele 20h30-21h15 la Claire-Lise Foiret). Timpul necesar (dus-intors), in aceasta varianta ar fi fost de 01h38, care „ar corespunde” cu cel mentionat de catre victime in depozitiile lor.

O alta reconstituire este facuta pana la statia de autobus Montolivet, de unde Tangorre ar fi recuperat cele doua autostopiste, cu care ar fi parasit Marsilia pe autostrada Est in directia Avignon (pana la iesirea Rognac-Berre), iar ulterior Soseaua Nationala n°113 catre la Avignon (pana la Salon/pe Soseaua Nationala n°538, dupa care la Sénas/pe cea n°7 pana la Avignon). Conform acuzatiei, timpul necesar dus-intors la locul crimei, inclusiv, pentru comiterea acesteia este in jur de 05h00. In concluzie, daca Tangorre ar fi plecat de acasa la ora, 18h00, ar fi avut timp sa si telefoneze intre timp, iar la ora 23h00 sa fie si acasa, „in sanul familiei”! Din pacate insa, aceasta reconstituire este mai mult decat „grosolana”, in care exista o serie de contradictii in depozitiile victimelor, iar derularea evenimentelor n-ar corespunde sub nicio forma, cu realitatea. De altfel, creaza o serie de probleme si reconstituirea apelului telefonic al acestora  la Jandarmerie (de la borna n°19), care lasa mult de dorit datorita unor supozitii (presupuneri) care, nici ele, nu ar concorda cu realitatea.

Din cauza unui viciu de procedura (legat de prima din data de 4 noiembrie 1988), are loc o a 3-a reconstituire, chiar de Rusalii in 1990, pentru care va fi delegat un alt judecator, Claudine Laporte, care va fi asistata de catre jandarmii-anchetatori, avocatii lui Tangorre (François Vidal-Naquet, Paul Lombard, Jean-Louis Pelletier, respectiv, Martine Figueroa), avocatii partii civile (Pascale Cuttulic-Jaouen, respectiv, Charly Bensard) si in sfarsit, de catre mass-media (presa, televiziunea si radioul). Tangorre aflat intr-un furgon-celular (vehicul de politie sau al administratiei penitenciare pentru transportul detinutilor) va asista si el la reconstituire si va reprosa autoritatilor de ancheta ca nu vor folosi vehiculul lui, ci un alt vehicul Renault 4, tot al Jandarmeriei Nationale (cu 104.000 km la bord, condus de catre jandarmul Mollé). Scopul acestei reconstituiri (bine concepute si meticulos organizate, care i-a dat de altfel o „lovitura de gratie” lui Tangorre), dupa parerea mea, era nu cunoasterea adevarului (istoric si modul in care s-ar fi derulat evenimentul), ci probarea (demonstrarea) vinovatiei inculpatului, cu orice pret.

 CONCLUZIE

In principiu, indoiala nu este compatibila cu o decizie a Justitiei. Deja incepand din 1804, art.1162 din Codul Civil (francez) mentioneaza: „In cazul indoielii, conventia se va interpreta contra celui care a stipulat-o si in favoarea celui care a contractat obligatia”, iar Codul Muncii (francez), conform art.L1235-1, deasemenea, ca atunci cand „exista o indoiala, aceasta trebuie sa fie benefica salariatului”.

Art.9 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Cetateanului din 26 august 1789, mentioneaza ca orice „persoana este presupusa nevinovata pana cand aceasta este declarata vinovata de catre un Complet de Judecata (Curte compusa din Magistrati sau Jurati, etc.).” Prezumptia de nevinovatie are la baza in egala masura si art.11 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata in Adunarea Generala a Natiunilor Unite pe 10 decembrie 1948, conform careia, o Curte de Justitie (in Franta) nu poate pronunta o sentinta de condamnare, in cazul unei indoieli privind culpabilitatea (vinovatia) inculpatului (acuzatului). Mai exact, in materie judiciara, beneficiul indoielii (in dubio pro reo), trebuie asociata cu prezumptia de nevinovatie si sa aiba ca efect achitarea acuzatului (inculpatului). Din contra (in Franta), o persoana poate fi privata de libertate chiar si datorita unei recomandari medicale (unui aviz/certificat medical), pentru ca art. L3213-1 din Codul de Sanatate Publica permite „reprezentantului Statului sa ia masurile necesare pentru izolarea in institutii publice psihiatrice ale persoanelor care pot aduce prejudicii ordinii publice sau securitatii Statului, datorita unor tulburari mentale si de comportament grave”. In acest caz nu este vorba nici de inculpare si nici de prezumptie de nevinovatie.

In ceea ce priveste art.122-1 din Codul Penal (francez), in alin.n°1, mentioneaza: „Nu este responsabil din punct de vedere penal o persoana care in momentul comiterii faptei (faptelor) suferea de tulburari psihice sau neoropsihice care ar fi putut aboli (sau diminua considerabil) discernamantul sau, sau controlul actelor sale”.

In incheiere, in dosarele criminale (de agresiune sexuala si viol) ale lui Luc Tangorre (judecate in 1983 si 1992) exista un numar considerabil de indicii privind culpabilitatea lui. Exista insa si o serie de elemente (confuzii, contradictii, lipse de probe materiale fiabile sau imposibile de exploatat stiintific, etc.) care pun serios la indoiala aceasta culpabilitate. Si totusi, in ciuda beneficiului indoielii (care a fost „asimilat” mai mult cu circumstante atenuante), Luc Tangorre a fost condamnat in 1983 la 15 ani de recluziune criminala, iar in 1992, la 18 ani de recluziune criminala. Daca tinem cont de cele mentionate mai sus, sanctiunile penale pronuntate contra lui de catre Curtile cu Jurati Bouches du Rhône (in 1983) si Grad (in 1992) sunt nejustificate, iar el, conform drepturilor fundamentale ale omului, a fost neindreptatit, motiv pentru care, intr-o oarecare masura, putem vorbi in dosarele acestuia de erori judiciare, pe buna dreptate.

Din contra, in ciuda unor contradictii profunde in rapoartele lor, toti expertii- judiciari psihiatri si psihologi (care si ele au o componenta importanta in „beneficiul indoielii”), l-au declarat responsabil pe Tangorre din punct de vedere penal, cu toate ca anumite posibile probleme psihice la acesta le-ar fi remarcat cu ocazia anchetelor lor. In acest context, din acest punct de vedere, sanctiunile penale sunt justificate.

Dupa parerea mea insa, asa cum am mai mentionat, experienta (mea) pe care am acumulat-o de-a lungul timpului (in peste 2 decenii) cu  infractori criminali (periculosi), ma face sa cred ca Luc Tangorre ar putea fi vinovat (fara a fi penal responsabil) pentru actele pe care Justitia  i le-a reprosat in 1983, respectiv, in 1992 si recent in 2014, numai in cazul in care ar suferii de o dedublare a personalitatii context in care „ego”-ul constient dintre starile intermediare starilor extreme cu responsabilitate penala si celalat „ego”-ul nascut din subconstient in starile cu iresponsabilitate penala, formeaza, din punct de vedere matematic, o partitie a multimii asociate personalitatii acesteia. Cu alte cuvinte, intersectia celor doua multimi, ale „ego”- ului constient si cel al „ego”-ului inconstient este vida, iar reuniunea lor genereaza personalitatea lui (integral).

Desigur, un pronostic corect, in acest sens, nu poate fi avansat prin modelele clasice de studiu in psihiatrie si psihologie, insa PSM (Psihosocioogia Matematica), care lucreaza cu metode teoretice net superioare din punct de vedere stiintific (ca nivel de abstractizare, ceea ce induce implicit, rigurozitate), care pot fi empirizate, relativ usor, prin derularea unor programe informatice adecvate, este capabila sa depaseasca neajunsurile acestora. Iata de ce, o intrevedere cu Luc Tangorre mi-ar fi de mare utilitate, ceea ce ar putea infirma sau confirma, conjectura mea. In cazul confirmarii ei, am putea vorbi de o eventuala, alta condamnare pe nedrept al acestuia. Cu alte cuvinte de o „suprapunere” consecutiva de doua erori judiciare, ceea ce ar fi insa, poate, prea mult pentru Justitia Franceza!

NOTA AUTORULUI

In cadrul psihosociologiei matematice, fiecarui CBG (Cod Biogenetic uman „static”, independent de timp), reprezentat intr-un spatiu socio-matematic (spatiu vectorial n-dimensional, avand ca vectorii bazei caracterele individului grupate in „clase de caractere-cu proprietati matematice de grup” liniar independente), corespunde un CSG (Cod Socio Genetic uman, „dinamic”, variabil in timp), care evolueaza conform unor legi statistice (sociale, descrise de o ecuatie diferentiala cu derivate partiale de ordinul 2), in functie de o serie de parametri psiho-sociali, care il si determina (TFPSM/Teorema fundamentala a Psihosociologiei Matematice) si care poate fi reprezentat printr-un operator de graf probabilist, a carei matrice probabilista, numita de „corelatie” (asociata individului), detine toate informatiile psohosociologice despre acesta, in blocuri (gen celule Jordan), aflate in interactiuni, variabile in timp. Valorile proprii ale matricei, determina spectrul operatorului, care corespunde la CSG.

Un corlar, al TFPSM, ne asigura de faptul ca in cazul unui individ uman „normal”, in echilibru stabil cu societatea (raportata la un cod de convietuire sociala si morala), exista un izomorfism intre clasele (grupurile) de caractere asociate CBS si CGS. Cu alte cuvinte, unui CBG îi corespunde un singur CGS si numai unul. Si reciproc.

Un alt corolar, ne asigura de faptul ca in cazul comportamentului deviant (individ uman in absenta echilibrului stabil cu societatea), unui CBG pot corespunde mai multe CBS, iar in functie de forma acestora (sub-spectre), ele pot corespunde unui infractor, unei persoane cu tulburari psihice (DDP, TMP, TDI, TBP, etc).

In particular, in cazul DDP (Dedublare de Personalitate), unui CBG corespunde un spectru de CGS, cu doua sub sepctre (generate de catre  aceasi „tulpina”) liniar independete, care determina un subspatiu vectorial atasat multimii claselor de caractere (care apare in matricea de corelatie) ale individului si care il caracterizeaza complet pe acesta, din toate punctele de vedere psiho-sociale. Cu alte cuvinte, daca valorile proprii ale matricei corelatie sunt dublu-degenerate (deci spectrul operatorului este dublu-degenerat vorbim de o DDP).  

Conform legii LFCPSM (Legea Fundamentala a Complementaritatii din Psihosociologia Matematica), generarea starilor ego-subconstiente, implica degenerarea starilor ego-constiente, avand in vedere faptul ca, evenimentele corespunzatoare sunt incompatibile si complementarea. Cu alte cuvinte, un individ care sufera de DDP, nu poate fi simultan, in cele doua strari, pe cand ‚alterarea” discernamanutului poate fi o combinatie ale acestora! (A se vedea pentru detalii si articolele autorului: Psihosociologia matematica si aplicatiile ei la studiul comportamentului deviant; Analiza psihosociologica a Dramei SF2M-A3M (Necenzurat-Investigatie Jurnalistica)).

 Articolul cu imagini pe Investigatie Jurnalistica

http://investigatie-jurnalistica.blogspot.ro/2017/05/tangorre-un-dreyfus-modern_19.html

 


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here