VASILE BURLUI-un autor precum oracolul:vorbește doar când are ceva de spus

0
136
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Conform opiniei dumneavoastra, care a fost cel mai bun presedinte postrevolutionar al Romaniei:

View Results

Loading ... Loading ...

Fără teama de a greși, pot spune c-am citit tot ce a publicat poetul Vasile BURLUI, din convingerea că nu l-am descoperit așa cum este întrutotul, fiecare din cele zece volume de până acum consolidându-mi doar ideea că avem de-a face cu un maestru al nostagiei, tristeții, spaimelor generate de inexplicabila trecere a timpului. Fiecare pagină din VIA DOLOROSA, de aceea, este un popas al memoriei pe anevoioasa cale a unei Golgote spirituale, de parcă Veșnicia se poate repara. În cazul lui, muzele se pun la taclale vorbind despre poeme ghilotină, despre faptul că doar sărutările își vor mai aminti despre noi sau că revelațiile prinse în poeme vor fi sau nu confirmate. Multe teme pot fi considerate artă poetică, ori boabă de rouă în care se oglindește întregul, observând vangoghian, cum se țese o mitologie proprie în acest veac de singurătate, tranșând poezia ca într-un abator în care aleargă fantome. Sunt și poeme ample, cu amprentă pregnant clasică, de natură eseniană., rostogolindu-se în groapa comună a paradisului. Vasile BURLUI își poartă poemele precum niște cicatrici, pozând în om care știe să tacă frumos, să asculte și să dăruiască mai departe ceea ce numim, atât de superficiali, neatenți și grăbiți, Splendoarea și Tragedia Ființei.  Dumnezeu uită mereu pe raft ceva, drumul vieții fiind în acest ultim volum al său, unul al patimilor dintr-o ”ireparabilă trecere”. Are bucurii puține, comparativ cu nostalgiile care-i sunt nenumărate: ”S-au risipit iubirile pe rând/Plecate-n țara cu astrale orhidee,/Le mai păstrăm în lacrimă și gând/Când rătăcim pe Calea Lactee” (Ploi la malul mării) Între genetic și apocaliptic este marcată o poetică a intervalului, de aceea tot ce-i iese de sub peniță devine o combinație de bucurie și uimire, așa cum întâlnim doar la poeții veritabili.  Limbajul este readus la originea lui stupefiantă. Pare că nici nu găsim psihologie sau meditație psihologizantă.  Circul obișnuit al interiorității este înlocuit, așa cum bine observa în prefață distinsul critic literar ieșean Iulian POPESCU, de un sistem autopoietic, care nu poate funcționa în afara unei relații dialectice între ordine și dezordine: ”Ne liniștim în ceasul de noapte întârziat/Dând peste cap licoarea fiartă-n oală,/Aflând că spaimele ce crud ne-au scuturat/Erau în noi, iar bătătura-i goală” (Viscol). Mizele celor 57 poeme din cuprins se regăsesc din plin într-o zonă indistinctă, în care interioritatea se manifestă fulgurant și inconsistent. Suntem purtați într-un univers lent, subteran și colcăitor, aflat de asemenea la limita dintre neînsuflețit și conștient.  Nu e o lume aurorală, ca la Nichita, o lume dureroasă în înmugurirea ei, este mai degrabă unda limpede a unui Styx liniștit, în care imaginile curg dintr-un timp pierdut, poetul intrând în iarna anilor cu nostalgia unor trecute primăveri. Gândurile îi sunt bântuite de îngeri și demoni, ajutându-l parcă să treacă, odată cu noi, barierele suferinței: ”Mă iartă Doamne, dacă nu mă împac cu Tine,/Dar sufletul mi-e plin de lacrimi grele/…/Aș vrea să mă acoperi cu candida aripă,/Știind că dintre toți Tu m-ai iubit mai mult!” (Între cei și pământ). Cartea firii pare închisă, ceasul Timpului pare să se fi oprit, dar tentația contopirii finale cu Universul îi dă ghes, ca și în volumele anterioare, laolaltă cu mai vechea dorință de evadare și empatia cu universal galactic.  O notă de inedit dă includerea în volum a poemei ”Hoinar galactic” scrisă la malul Dunării, cu ocazia lansării operei sale la Biblioteca ”V.A.Urechia”, în fața unei asistențe record, dar și a altora 8 creații, dedicate în majoritate unor gălățeni, concitadini ai autorului, care nu numai că nu-și uită, ci mai mult își înnobilează originile. Firește se pune și întrebarea firească dacă i se poate reproșa ceva creațiilor din acest ultim volum al unui autor extrem de inteligent, stăpân pe mijloacele sale și, nu în ultimul rând, un autor care, precum oracolul, vorbește doar când are ceva de spus. Poate doar tristețea absenței spațiului familial care oferă siguranță, echilibru și armonie interioară, așa cum sugera Virgil CARIANOPOL într-una din poeziile sale: ”Când vrei să vezi prin timpul ce desparte/Și nu mai poți străbate de desiș/Închide ochii și-ai să vezi departe/Ce nu mai poți vedea cu ei deschiși”. Idealul reprezintă o valoare morală, înaltă, în jurul căreia se desfășoară multă pasiune, este o condiție a echilibrului psihic, care ne dă impulsul de a ne autodepăși. În numele acestei valori, dorim să transformăm realitatea, așa încât idealul va deveni o fabuloasă pârghie a schimbării. Nimic măreț nu se poate face în lipsa unui ideal, el reprezintă totodată marca identității umane.

Țin să-i mulțumesc, în final, lui Vasile BURLUI pentru această nouă lectură minunată, care mi-a sugerat un citat din Voltaire: ”Poezia este muzica sufletului și, mai presus de toate, a sufletelor mari și sensibile”. Muzica și poezia fac viața oamenilor mai frumoasă. Poeziile sale au dulceață și finețe, cântec și adiere. Asta pentru că știe să îmbrace poemele cu cuvinte frumoase. Ca de obicei, poezia lui, sensibilă, dar atât de conținută, este o meditație profundă asupra destinului uman, o dureroasă și vindecătoare asumare a ceea ce suntem.

Prof. univ. Asoc. Pompiliu COMȘA, Universitatea ”Apollonia” Iași

 

  • Vasile BURLUI, ”VIA DOLOROSA”, Editura Apollonia IașI, 2014, 135 pag.

Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here