VERSURI NOI, METEHNE VECHI…

0
68
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Sondajul nostru

Din dorinta de a cunoaste intentia actuala a cititorilor nostri, privind participarea la vot si modul in care ati vota actualele partide parlamentare, va rugam sa raspundeti la urmatorul sondaj:

View Results

Loading ... Loading ...

“Hai să plecăm, pur şi simplu Noi doi şi o apă la un litru…” De ceva vreme, încerc să aflu care este raţiunea acelei sticle cu apă la un litru, din acele versuri minunate, difuzate energic pe posturile de radio. Dar ascultând din nou piesa, aflu că băiatul de o cântă este un pic deprimat şi se plânge de anumite neajunsuri ca de pildă: “casa mea este beton / dar nu la figurat”, ceea ce m-a dus cu gândul că şi-ar dori omul, probabil, o cabană din lemn într-o staţiune montană. Pe urmă, “cutia de scrisori n-are scrisori”. Adevărul e că ar trebui să avem în dreptul uşii de la intrare o cutie pentru scrisori, una pentru facturi, alta pentru pliante şi reclame, etc., ca şi în cazul tomberoanelor destinate colectării plasticului, hârtiei sau a sticlei. “Şi am să plec doar eu cu tine / undeva să nu ne ştie nimeni / fără griji şi fără acte”, e un nonsens, deoarece dacă pleci departe fără acte, rişti să ai de-a face cu multe griji din pricina lipsei acestora, întâmpinând reale piedici la tranzitul frontalier sau la cazarea în diverse hoteluri. La un moment dat, cântăreţul deplânge starea oraşului foarte aglomerat şi care este deficient la capitolul parcări (aici solidarizez cu el), din cauza cărora nici soarele nu poate parca, drept urmare, săracul a plecat, pentru “că-ntotdeauna l-am urmat / să-mi lumineze calea chiar şi-atunci când e înserat”. Aici îmi dă de înţeles că, uneori, soarele îşi mai bagă coada şi peste teritoriul lunii, neajungându-i ziua. Deh, aşa e cu masculii ăştia, sunt mai cotropitori şi mai posesivi de felul lor. “Ca vântul, ca gândul / şi ne oprim acolo unde spune pământul”, acesta este versul potrivit căruia am elucidat (în sfârşit!) misterul care stă la baza cutremurelor: rotindu-se necontenit, pământul oboseşte câteodată şi spune “stop!”, iar atunci, tot ceea ce sălăşluieşte pe el se zgâlţâie din toţi rărunchii datorită inerţiei inerente. Vă închipuiaţi o explicaţie atât de simplă? “Spre soare, spre stele / şi dacă o să picăm, ne agăţăm de ele”, trebuie să recunosc că aici m-a băgat în ceaţă autorul, deoarece dacă tot a pornit-o înspre aştri, nu era conştient că va pica până la urmă? Aşa că de ce nu rămâne el cu picioarele pe pământ, pentru că e mai sigur şi nici nu are unde să pice. Poate cel mult în fund sau, mai grav în cazul lui, în topurile muzicale. Dar el insistă să facă această călătorie spaţială (“călători în Univers / căutăm la toate sens”), inutilă de altfel, întrucât nu ştiu ce răspunsuri va putea găsi el acolo printre meteoriţii care, la rândul lor, dau năvală speriaţi înspre pământ (probabil că şi ei, în goana lor, caută anumite răspunsuri pe care nu le pot găsi în galaxie) sau printre cometele care aleargă bezmetice fluturându-şi cozile luminoase. Dar tot solistul îşi răspunde în final la frământări, concluzionând destul de aferat: “şi nu mai înţelegem / nu ştim ce să alegem / dar nu va mai conta / le voi lăsa în urma mea”. Adicătelea, în traducere liberă şi mai pe înţelesul tuturor, a încercat din răsputeri să înţeleagă ceva, nu a înţeles, dar nu contează prea mult, pentru că oricum va pleca şi va lăsa totul baltă. Sic! Astfel că, mă întorc şi eu de unde am plecat şi anume, la acea blestemată apă la un litru şi încerc să caut răspunsuri pertinente la întrebări de genul: “le ajunge doar o sticlă de un litru amândurora?” sau “cum au reuşit să bea din sticlă în timpul călătoriei prin spaţiu, ţinând cont de fenomenul imponderabilităţii?” ori “de ce era mai importantă sticla în defavoarea mult mai necesarelor acte de identitate într-o călătorie de o asemenea anvergură?” Asemenea întrebări mă determină să cred că în acel recipient nu se afla tocmai banala apă, pe care o poţi găsi de altfel oriunde şi fără să o cari de acasă, ci poate vreun întăritor, capabil să-i genereze această temeritate de a încropi în fugă o călătorie în univers, care, vorba aceea, de regulă, presupune o pregătire temeinică, laborioasă, şi asta doar pentru a căuta nişte răspunsuri pe care oricum nu le-a găsit pentru că nu a stat prea mult să-şi bată capul cu ele. O fi rămas măcar cu amintirea acelei unice călătorii?! Marius Cioarec


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here