Acasă Opinii adevarul.ro : După referendum

adevarul.ro : După referendum

59
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Andrei Plesu
Săptămîna trecută, cînd încă nu ştiam rezultatul referendumului, am scris că, oricum ar fi, PSD va ieşi, ca imagine, în cîştig. M-am înşelat. În realitate, nimeni n-a ieşit bine după această vijelioasă „consultare populară“.
De acelasi autor
Lege, religie şi politică
Rîsu’-plînsu’ profesorului Zaica
Un referendum folosit politic
Articol preluat din Dilema Veche
PSD-ul e acuzat fie că n-a participat mai activ la organizare, fie, dimpotrivă, că a participat la organizare şi, prin imaginea sa proastă, a compromis ţelul scrutinului. Biserica e acuzată de „liber-cugetători“ şi minoritari de intoleranţă şi „medievalism“ reacţionar. Liber-cugetătorii şi minoritarii sînt acuzaţi de „progresism“ neo-marxist. Politicienii în genere sînt certaţi pentru atitudinea lor echivocă, preocupaţi cum sînt să nu piardă votanţi din nici una dintre tabere. Nici „poporul“ nu iese basma curată: insuficient „îmbisericit“, nu s-a mobilizat, n-a răspuns cuminte îndemnului la salvgardarea tradiţiilor strămoşeşti. Pe scurt, toată lumea acuză pe toată lumea. Eşec total (sau, în limbajul duhovnicesc al Patriarhiei, „succes nedeplin“…).
Nu poţi să nu te întrebi de ce a fost nevoie urgentă de acest referendum, într-un moment în care, şi-aşa, sîntem învrăjbiţi, nemulţumiţi, „supravegheaţi“ neîncrezător de forurile internaţionale, tot mai nelămuriţi electoral şi mai ezitanţi spiritualmente, pe un spectru care merge de la superstiţie folclorică la secularizare „luminată“.
În ape tulburi, totul îşi pierde definiţia şi, în consecinţă, confuzia devine regulă. În ce mă priveşte, mă opresc, deocamdată, la două stupori, provocatoare de nelinişte. Mai întîi, am auzit propuneri (unele dintre ele venite de la politicieni, aşadar de la „profesionişti“) după care un referendum neizbutit trebuie fie repetat (pînă iese ce trebuie!), fie socotit valabil, ţinînd cont, fără procente „birocratice“, doar de numărul celor care au votat „corect“. Cu alte cuvinte, dacă un „Da“ convenabil iniţiatorilor are o susţinere de 1-2%, e destul. Că doar nu ne luăm după mulţimea proastă, ci după „elita“ înţeleaptă. Şi, cu ocazia asta, ne dovedim, iată, şi toleranţi, de vreme ce, în anumite condiţii, ne plac şi minorităţile… Cît despre repetarea tenace a votului pînă la victoria finală, asta e, totuşi, o soluţie discutabilă. De ce atîta cheltuială, atîta tapaj, cînd se poate rezolva totul cu o binevenită ordonanţă de urgenţă?
În altă ordine de idei, mi s-a părut inabilă sugestia Patriarhiei, cum că eşecul referendumului s-ar explica prin asocierea contagioasă a scopului său cu numele lui Liviu Dragnea. Păi, nu i s-a cîntat lui Dragnea „Vrednic este!“, cînd i s-a decernat, în 2014, „Ordinul Sfinţii Martiri Brâncoveni“? Nu mai spun ce păguboasă ar fi şi o concluzie de genul: Catedrala Mîntuirii Neamului însăşi ar putea să-şi piardă din prestigiu dacă rămîne masiv dependentă de finanţările guvernamentale! Mai grav decît tot restul mi se pare însă un simptom colateral al dezbaterii publice despre referendum: revigorarea unui tip uman de care speram să fi scăpat după decembrie 1989: activistul. În toată perioada dominată de regimul comunist, activistul, propagandistul, „agitatorul“, tovarăşul „garantat“ ideologic şi verificat ca „militant“ de nădejde al „cauzei“, reuşise să împînzească pînă la intoxicare viaţa comunitară, dar şi pe cea privată, cu retorica lui „de neclintit“, cu zelul lui insomniac, de cetăţean „dedicat“, de om „lămurit“, nerăbdător să-i lămurească şi pe alţii. Pe toţi, dacă se poate! Iar cine nu se prea lăsa convins trebuia ori pedepsit, ori – după „relaxarea“ ideologică post-stalinistă – stigmatizat public ca fiind „reacţionar“, trădător de neam şi de ţară, vîndut agenturilor străine. Nu conta, în fond, buna sau reaua-credinţă a activistului: la bază, putea fi vorba de oportunism, disciplină oarbă de partid, vid interior care „se angajează“ terapeutic, pentru a-şi găsi un sens de viaţă, un profil identitar bine situat, sau, pur şi simplu, mediocritate intelectuală camuflată, cosmetic, în „aderenţă“ sinceră la tabăra cîştigătoare…
Din păcate, m-am trezit confruntat cu spectrul acestui personaj de ambele părţi ale „războiului“ naţional provocat de referendumul din 6-7 octombrie. Am văzut intelectuali subţiri deghizaţi carnavalesc în „cruciaţi“ oţeliţi ai binelui, adevărului şi frumosului, am văzut „minoritari“ valorificînd – corect politic – fie postura victimei „exploatate“, neiubite, terorizate, hărţuite social, fie pe aceea a unei glorioase întruchipări a viitorului, care pluteşte, ameninţător, cu „dreptatea“ lui, asupra prezentului „stricat“, am văzut preoţi cu apucături de plutonieri sau de procurori, gata să-i lichideze pe „deviaţionişti“, interzicîndu-le „viaţa de apoi
O, ce veste minunată: ortodoxia pare să adere, brusc, la catolicism!
E pregătită să pună la cale cruciade mîntuitoare, să adopte beneficiile misionarismului colonizator, să adopte moravurile şi procedurile statului laic. Duhovnicul devine şef de batalion disciplinar, credinciosul – o ordonanţă supusă, pentru care „ordinele“ nu se discută, ci se execută! Altfel, arest, ştergere de pe lista cea bună, afurisenie! Cînd mă declar speriat de reînvierea „activistului“ neîndurător, nu vreau deloc să spun că nu mai e loc pentru „convingeri“, pentru slujirea cauzelor în care crezi, pentru efortul de a mijloci dialogul cu cei de altă părere. Nu pledez pentru relativisme „postmoderne“, pentru resemnarea placidă dinaintea „trend“-urilor de tot soiul care hrănesc pofta mondială de egalizare „principială“ a tuturor diferenţelor, culorilor, portretelor, orientărilor, valorilor, ideilor.
Mie, unuia, îmi plac diversitatea lumii, împestriţarea ei, ierarhiile ei, dramele opţionale care ne modelează şi chiar rătăcirile ei formative. Nu-mi plac lumile „omogene“, entropia ideologiilor şi a moravurilor, după modelul Hitler şi Stalin. Dar cer ca dialogul dintre „combatanţii“ diverselor tabere să se facă prin seducţie logică, adică prin argumente atrăgătoare sau măcar creatoare de tensiune interioară.
Nu prin bîtă, ameninţare, suficienţă sufletească şi mentală.
Nu prin înregimentare isterică de o parte sau de alta, ci prin adeziune lucidă, însoţită de bunătatea inimii.
Cînd „războiul nevăzut“ devine agresiv vizibil, adevărurile pălesc şi „războinicii“ nu se mai bat decît pentru ei înşişi…
Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro

Citeste mai mult: adev.ro/pgs9ly


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here