Acasă Opinii contributors.ro – Mentalitatea anticapitalistă: o mare problemă a României

contributors.ro – Mentalitatea anticapitalistă: o mare problemă a României

41
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

Deceniile de propagandă anticapitalistă au lăsat urme adânci în mentalul colectiv românesc, ceea ce face ca sărăcia, șomajul, corupția etc., să fie atribuite cu un aer de verosimilitate capitalismului, nu reminescențelor comunismului.

Cuvântul „capitalism” provine de la „capital”, care derivă, la rândul său, de la „caput, capitalis, e”=capete de vite (lat.), identificate odinioară cu bogăţia în general. El este atestat pentru prima dată în 1850 în scrierile lui Louis Blanc, un politician și istoric francez de orientare politică socialistă.(1) A rămas însă puțin utilizat, fiind ignorat chiar și de către Karl Marx în celebra sa carte, „Capitalul”, apărută în 1867. Cuvântul a pătruns cu toată forța în discuțiile politice doar la începutul secolului XX, și anume ca antonim al socialismului. În mediile științifice, el a fost validat prin strălucita carte a lui Werner Sombart, „Der Moderne Kapitalismus” (1902). Deși nu a fost folosit de Marx, acest cuvânt a fost încorporat în mod destul de firesc în concepția marxistă, după care istoria omenirii cuprinde următoarele orânduiri sociale (moduri de producție): comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul și comunismul (numit în prima sa etapă „socialism”). Cuvântul „capitalism” este, deci, polisemic, fiind utilizat atât în politică și ideologie, cât și în limbajul științific. De aici, probabil, ambiguitatea destinului său.

În prezent, este unanim admis în mediile academice că termenul „capitalism” desemnează un sistem economic în care oamenii posedă şi folosesc bunurile în conformitate cu interesul lor, iar preţurile se formează în mod liber, în funcţie de cererea şi oferta de pe piaţă. Este vorba, deci, despre un ansamblu de elemente legate între ele, care permit producţia, repartiţia şi consumul bunurilor necesare vieţii unei colectivităţi umane. Ca urmare, „capitalismul” este considerat atât un sistem economic, cât şi un tip de organizare socială. În prezent, „capitalismul” este sistemul economic dominant în lume şi cel care a dat naştere fenomenului globalizării.(2)

Procesul de auto-organizare al acestui sistem economico-social de diviziune a muncii în condiții de proprietate privată asupra mijloacelor de producție constituie una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemele economice să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat în permanenţă pe toți marii economişti, de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek.

Astfel, Ludwing Mises (1881-1973) a descris amănunțit economia de piață în capodopera sa, Acțiunea umană, apărută recent și în limba română.(3) El a arătat că piața este ordine, nu haos, iar sistemul de preţuri libere, singurul mijloc de coordonare a acţiunilor milioanelor de indivizi care formează economia unei ţări şi singurul mijloc de calcul şi de decizie economică raţională.

Strălucitul discipol al lui Mises, Friedrich Hayek (1899-1992), a demonstrat, la rândul său, că proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate.(4) Conform acestei demonstrații, în general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex.(5)

Concluzia care se desprinde din aceste analize fundamentale este că principala condiţie pentru asigurarea libertăţii şi emancipării personale, a eficacităţii şi eficienţei, bunăstării şi prosperităţii etc., este limitarea intervenţiei statului la domeniul său de competenţă specific (poliţie, justiţie, armată etc.) şi lăsarea cetăţenilor să gândească şi să acţioneze în mod liber (laissez faire et laissez passer, le monde va de lui même). Dimpotrivă, cu cât intervenţia statului este mai amplă (fiscalitate, norme, reguli) şi autoritară (utilizarea legii şi a forţei), cu atât dezvoltarea economică este mai redusă.

În România, cuvântul „capitalism” a fost atât de compromis de propaganda comunistă încât chiar și acum, la treizeci de ani de la căderea comunismului, pare imposibil de reabilitat. După decenii în șir de anatemizare, acest cuvânt este încă utilizat ca o sperietoare de către anticapitaliștii din diverse părți ale eșichierului politic. Astfel, în ultimele discursuri electorale, el servește pentru a acuza și discredita Occidentul, care „vrea să ne fure resursele”, „exploatează poporul român”, „ne vinde alimente contaminate” ș.a.m.d. Tot așa, în discuțiile televizate cu iz electoral, cuvântul „capitalism” sau sinonime mai mult sau mai puțin inspirate ale acestuia (mercantilism, neoliberalism, libertarianism, imperialism, colonialism etc.) sunt folosite pentru a insulta și compromite adversarii politici a căror gândire economică se îndepărtează de modelul xenofob-autarhic ceaușist, care a redevenit, se pare, strategia economică oficială. Din motive pe care vom încerca să le explicităm mai jos, foarte mulți telespectatori acceptă cu ușurință, din păcate, aceste etichete puse pe diverse realități economice indezirabile.

Echivalarea valorilor europene cu „capitalismul sălbatic” sau „de cumetrie”, „acumularea primitivă de capital”, „colonialismul” etc., necesită clarificarea și revalorizarea acestui concept destul de simplu, bazat pe libertate și responsabilitate, dar care, la fel ca în comunism, este deformat, caricaturizat și folosit pentru a justifica distanțarea României de civilizația europeană.

Erori și confuzii întreținute

În limbajul propagandei naţional-socialiste renăscute, cuvântul „capitalism” nu se bazează, desigur, pe amintitele analize științifice, ci trimite subliminal la noțiunile de ,,Occident”, „colonialism”, „globalizare” etc., detestate de către românii supuși o jumătate de secol intensei propagande comuniste. Ei au au fot obișnuiți în timpul comunismului, când participarea celor 4 milioane de membri de partid la învățământul politico-ideologic era obligatorie, să-și închipuie lumea liberă ca un spațiu al inegalităților economice, grevelor, revoltelor, războaielor, dezastrelor naturale etc.(6) După căderea comunismului, cele trei decenii de capitalism autohton au permis perpetuarea acestei imagini tendențioase, în pofida faptului că cetățenii românii pot călători în străinătate, iar foarte mulți au văzut cu ochii lor cum trăiește lumea liberă. Explicația menținerii acestei percepții deformate rezidă în faptul că amintitul capitalism à la roumaine i-a făcut pe mulți oameni să-și piardă speranța că se vor mai putea adapta vreodată la noile realități economice. Ca urmare, unii concetățeni, din rea credință, iar alții, pur și simplu din ignoranță, consideră că liberalizarea prețurilor, privatizarea, deschiderea economiei etc., sunt politici pe care guvernele postcomuniste ar fi trebuit și ar fi putut le evite.

În aceste condiții, mulți compatrioți atribuie capitalismului sărăcia în care se află ei sau cunoscuții lor. Or, acest fenomen are un impact remarcabil asupra conștiinței naționale, având în vedere că în prezent în România peste 23% din populație este săracă.(7) Astfel, o mare parte a societății românești crede spusele unor politicienieni, jurnaliști și mas media că măsurile economice luate de autorități împotriva companiilor și băncilor cu capital străin au ca scop împiedicarea transferului de bogăție în străinătate. Cei 4,6 milioane de cetățeni săraci(8) și cei 345 mii de șomeri(9)sunt, deci, victime ale capitalismului și străinătății. Quod erat demonstrandum!

România nu are o tradiție capitalistă prea îndelungată. Elitele românești au început să adopte modelele occidentale abia după pacea de la Adrianopol (1829), însă economia a rămas mult timp predominant agrară.(10)Modernizarea României a fost ceva mai puternică doar în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, când s-a dezvoltat o industrie sprijinită puternic de stat prin protecționism vamal și reglementări stimulative. Modenizarea de tip capitalist a fost însă întreruptă de cel de-al Doilea Război Mondial și de instaurarea imediat după terminarea acestuia a unei forme extrem de represive de comunism, care s-a menținut aproape neschimbată până la prăbușirea finală din decembrie 1989 („stalinism pentru eternitate” – Vladimir Tismăneanu(11)). Societatea românească nu a cunoscut, deci, decât o scurtă perioadă de capitalism, ale cărui efecte economico-sociale nu avut răgazul să se manifeste: în 1938, populația rurală reprezenta încă cca. 80% din total.(12) Această întârziere istorică și această discontinuitate impusă de instaurarea și menținerea îndelungată a comunismului stalinist au făcut și fac ca generațiile născute după război și chiar și cele născute după căderea comunismului să creadă lozincile propagandei comuniste, care a atribuit capitalismului (regimului burghezo-moșiersc, imperialismului, colonialismului etc.) toate relele lumii, de la războaie și greve până la poluare și schimbări climatice.(13) Paradoxul este că deși trăiesc preponderent în mediul urban și pot călători și munci în străinătate, acești oameni percep chiar și libera întreprindere ca o manifestare a capitalismului la scară microeconomică, ca un loc unde angajații sunt exploatați de către patronii care nu au alt scop decât obținerea de profit.

Un factor important care contribuie la comiterea erorilor de interpretare și la întreținerea confuziilor este comportamentul politicienilor români. Ei au fost dintotdeauna atrași de capitalismul de stat, care s-a manifestat, în perioada interbelică, prin politica „prin noi înșine”, iar în prezent, prin „capitalismul de cumetrie” – considerat de mulți contemorani identic cu capitalismul în general. Astfel, politicienii actuali se declară adepți ai inițiativei private, susținători ai întreprinderilor mici și mijlocii, apărători ai capitalului românesc ș.a.m.d., însă, în realitate, sufocă sectorul economic privat – cel mai creativ și mai expus la riscuri – prin suprareglementare, autorizații, controale, amenzi etc.

În fine, elitele tehnocrate preferă și ele să lucreze în sectorul economic de stat sau în cel bugetar.(14) De la aparatul birocratic al guvernului, al celor 24 ministere și al parlamentului la cele o sută de agenții guvernamentale, la consiliile de administrație ale numeroaselor întreprinderi de stat, organe de control, organisme „deconcentrate”, primării etc., aceste elite au capturat statul, se rotesc și se promovează reciproc la fel ca în timpul comunismului. O idee despre capacitatea de rezistență a acestor structuri la ideile și măsurile menite să instaureze economia de piață se poate face având în vedere că numărul salariaților bugetari este în prezent de peste 1,2 milioane.(15)

O consecință este manifestarea pe scară largă a fenomenelor descrise de teoria birocraţiei a lui Max Weber, care a analizat rolul acestei categorii sociale în procesul de raţionalizare a acţiunii practice care a dus la apariţia civilizaţiei occidentale moderne, proces marcat îndeosebi de naşterea şi dezvoltarea capitalismului.(16) La Weber, termenul „birocraţie” nu are nimic peiorativ, ci desemnează o organizaţie caracterizată prin proceduri, împărţirea răspunderilor, o puternică ierarhizare şi relaţii impersonale. Acest termen se aplică la toate formele de organizare, mai ales la cele asociate cu puterea publică. Cu toate acestea, deosebirea esenţială între o întreprindere privată şi o organizaţie birocratică este că, de regulă, profitul acesteia din urmă nu se repartizează acţionarilor, respectiv contribuabililor, ci rămâne în interiorul structurii birocratice respective pentru a fi împărţit între funcţionari. Caracteristica unei structuri birocratice este, deci, “internalizarea profitului”.

Aplicarea acestei teorii în cazul specific al României arată că trăsăturile economico-sociale ale societății românești postcomuniste pot fi puse în legătură destul de strânsă cu interesele proprii ale birocraţiei. Astfel, obiectivele specifice birocraţiei (salarii mari, avantaje nesalariale, prestigiu, putere etc.) influenţează mărimea bugetului global alocat administraţiei, explicând tendinţa acesteia de a „umfla” cheltuielile respective. Mai precis, birocraţia este înclinată să-şi maximizeze bugetul în mod discreţionar, adică să sporească partea din bugetul global pe care o poate utiliza pentru acoperirea unor cheltuieli care nu sunt necesare pentru îndeplinirea sarcinilor care-i revin, dar care aduc funcţionarilor publici avantaje directe sau indirecte.

Slaba calitate a clasei politice și ineficiența birocrației românești sunt eclatant ilustrate de faptul că, deși preleveză sub formă de impozite și contribuții 45,5% din salariile cetățenilor, pe care politicienii aflați la putere pretind că îi apără de exploatare, statul român se dovedește incapabil să absorbă mai mult de 28% din fondurile puse la dispoziție în mod gratuit de UE, pe care guvernanții o acuză însă că este dezinformată și că îndrăznește să-i tragă la răspundere pentru că nu respectă normele și valorile europene. Pe de altă parte, același stat plătește salarii exorbitante demnitarilor și funcționarilor publici de rang înalt, îndemnizații și pensii speciale, peste 200 mii ajutoare sociale etc. Evident, acești bani nu-i ajung, iar, ca urmare, guvernul se împrumută masiv și cu costuri din ce în ce mai mari, deși guvernanții știu, probabil, că sarcina datoriei publice (rate scadente+dobânzi) va fi suportată tot de către contribuabili. Se învederează, astfel, o veche meteahnă a anticapitaliștilor români: ei își aplică ideile populiste cu banii altora, bani pe care îi cheltuiesc foarte repede în folosul lor și al acoliților lor. Capitalismul postcomunist à la roumaine este, deci, în mare măsură, ceea ce profesorul Viorel Roman numește „feudalism moldo-valah”.(17)

După părerea noastră, este vorba mai degrabă despre o formă de manifestare sui-generis a fenomenului numit în literatură „căutare de rente’’ (rent-seeking).(18) În general, acest fenomen constă în obţinerea unui câştig prin manipularea şi exploatarea mediului economic şi politic, mai degrabă decât printr-o activitate economică susceptibilă să sporească avuţia naţională. În România, „vânătoarea de rente” a devenit un sport național ca urmare a încetinirii sau chiar opririi reformelor structurale prin acţiunea grupurilor de interese care obţin câştiguri substanţiale din blocarea reformelor la jumătatea drumului între vechea economie cu planificare centrală şi economia de piaţă eficace, concurenţială şi deschisă spre exterior.(19)

Soluții și speranțe

Intrebarea care se pune este dacă mai este posibilă restabilirea încrederii societății românești în capitalism și în virtuțile proprietății private și ale liberei întreprinderi – valori pe care societatea românească le-a uitat? În definitiv, singurul care crează bogăție este sectorul privat și singura care permite unui popor să trăiască mai bine este munca, iar aceste adevăruri simple și universale nu și-au pierdut valabilitatea doar pentru că societatea românească este și se lasă înșelată de ideologia etatistă a elitei sale.(20)

Provocarea este totuși foarte mare, deoarece dogmele, maniheismele, sofismele etc., sunt repetate zi și noapte la aproape toate posturile de televiziune de către autoproclamații „mari” specialiști, analiști, jurnaliști, sindicaliști etc. Ei susțin pe toate vocile că creșterea bogăției se poate obține foarte simplu prin majorarea salariilor (Wage led Growth), creșterea consumului și a cheltuielilor statului, fixarea administrativă a prețurilor, plafonarea dobânzilor și alte asemenea năzdrăvenii. Tot așa, cea mai bună repartizare a bogăției se poate face, conform acestor „experți”, printr-o redistribuire autoritară a averilor, realizată, desigur, de ei înșiși prin mijloace cum ar fi: impunerea salariului minim, taxarea „lăcomiei băncilor”, impozitare progresivă, acordarea de ajutoare sociale etc.(21)

Ceea ce îngreunează și mai mult lucrurile este faptul că mulți intelectuali nu au reținut în materie de economie decât numele lui Marx, Keynes și, eventual, Piketty, un economist contemporan controversat, după care lumea nu a fost niciodată atât de inegală ca în prezent din secolele XVIII-XIX.(22) Ei recurg la autoritatea autorilor amintiți (ceea ce, în cazul lui Keynes, este cel puțin paradoxal, deoarece el s-a considerat salvatorul capitalismului, nu dușmanul acestuia) pentru a susține că economia de piață a înregistrat numeroase eșecuri și că este necesară intervenția, într-o formă sau alta, a statului. Intelectualii și în general societatea civilă nu mai sunt, deci, forțe ale modernizării, deoarece, cu câteva excepții notabile, ei și și-au pierdut imaginea de spirite independente din anii ’90.(23)

În fine, autoritățile „emanate” din revoluție au ezitat mult timp să lanseze reformele necesare pentru transformarea economiei planificate în economie de piață, cochetând mult timp cu ”a treia cale”, “modelul suedez”, “economia social(ist)ă de piaţă” etc. Această strategie “graduală” a amplificat dezechilibrele economice moştenite din perioada comunistă, a împiedicat reformele necesare şi a întârziat orientarea ţării spre structurile euro-atlantice. Totuși, această strategie perdantă a fost adoptată de partidele politice care s-au aflat ulterior la putere sau care au aspirat să le ia locul, ai căror reprezentanți au pledat și ei tot timpul pentru ,,stat social’’ (Social State) sau ,,stat providenţă’’ (Welfare State). Or, caracteristica definitorie a acestui stat este că guvernul acţionează asupra mecanismelor pieţei pentru a asigura cetățenilor un nivel de trai minim.(24)

Acțiunea conjugată a tuturor acestor factori favorizează ignorarea de către opinia publică a principiilor fundamentale ale economiei de piață și ale finanțelor publice. Remediul constă, deci, în primul rând, în învățarea societală a unor noțiuni esențiale de economie și finanțe publice. În al doilea rând, sunt necesare măsuri în planul guvernării statului: limitarea drastică a intervenționismului, încetarea practicii nepotismului, interzicerea conflictului de interese, respectarea de către autorități a mecanismelor concurenței – în absența cărora economia de piață din România va continua să fie un „capitalism de cumetrie” respingător.

Trebuie totuși avut în vedere că românii au o filozofie politică paradoxală: ei doresc să fie liberi, dar vor ca statul să facă totul! Consecința acestei culturi naționale contradictorii este că falimentul întreprinderilor publice, incompetența dovedită a conducătorilor acestora, datoriile istorice acumulate de întreprinderile de stat și acoperite prin majorări de prețuri și tarife, numeroasele cazuri de corupție dezvăluite de presă și condamnate de justiție etc., nu sunt de natură să slăbească încrederea concetățenilor noștri în economia de stat.

În același spirit, mulți oameni se opun privatizării, vânzării pământului către străini, liberalizării comerțului exterior și a mișcărilor de capital etc., însă pretind salarii, pensii, alocații pentru copii etc., la fel de mari ca în țările occidentale. Or, sub presiunea acestor revendicări sau din evidente motive electorale, guvernanții măresc adesea cheltuielile salariale și sociale ale bugetului de stat, contractează împrumuturi publice costisitoare și încearcă să-și subordoneze banca centrală.(25)Iar când, printr-un miracol sau sub presiunea conjugată a Bruxellesului și a FMI, unii guvernanți adoptă măsuri de reducere sau de stopare a creșterii cheltuielilor salariale ale statului, ei sunt supuși unui adevărat linșaj mediatic.

Capitalismul și libertatea

Există și un alt motiv pentru care mentalitatea anticapitalistă trebuie combătută: ea este pernicioasă pentru prezervarea libertăților individuale. După cum am menționat, capitalismul nu este doar un sistem economic, ci şi un tip de organizare socială, din care face parte, printre altele, un anumit regim politic. Economia de piață are, de asemenea, o importantă latură morală.(26) De aceea, libertatea politică, libertatea economică și morala creștină sunt strâns legate; ele constituie fundamentul capitalismului şi permit dezvoltarea economică. În cuvintele lui Milton Friedman:

Istoria dovedeşte, fără echivoc, că există o relaţie între libertatea politică şi piaţa liberă. Nu cunosc nici un exemplu de societate care, în timp sau în spaţiu, să fi cunoscut într-o largă măsură libertatea politică, fără a fi folosit ceva comparabil cu piaţa liberă pentru a-şi organiza grosul activităţii economice.(27)

Duşmanii capitalismului par a crede că abolirea proprietăţii private nu împiedică existenţa unui sistem politic democratic şi a libertăţilor cetăţeneşti (libertatea de gândire, de expresie, de asociere, libertatea presei şi a credinţei, libertatea de a nu fi arestat fără judecată, de a călători etc.). Însă, nu orice sistem economic este compatibil cu orice sistem politic, iar sistemul politic numit „democraţie reprezentativă” nu poate coexista decât cu un sistem economic bazat pe piaţă. De la această regulă nu se cunoaşte nici o excepţie. Este adevărat că nu peste tot unde există economie de piaţă, există şi democraţie, dar nu există nici un caz în care democraţia reprezentativă să fi existat într-o societate care să aibă o altfel de economie decât economie de piaţă.

Economia de piaţă (capitalismul) şi democraţia reprezentativă sunt produsul aceluiaşi proces istoric; ele au apărut împreună în epoca modernă, depind una de alta, au disparut amândouă odată cu instaurarea comunismului şi au reaparut împreună îndată ce comunismul a căzut. De aceea, este o iluzie sa se creadă că, în plan politic, poate fi prezervată democraţia, iar în economie proprietatea privată şi piaţa să fie abolite.

Concluzii

Dacă dorește să meargă în continuare pe drumul spre civilizația europeană, societatea românească trebuie să-și schimbe, într-un mod sau altul, mentalitatea anticapitalistă. Căderea comunismului ar fi trebuit, în mod normal, să imprime acestei societăți traumatizate de ororile trecutului său recent o atitudine mai favorabilă capitalismului, deoarece sărăcia generală și ineficiența economiei planificate au discreditat total etatismul și excepționalismul românesc. Acest lucru a fost evident în decembrie 1989, când pe străzile marilor orașe ale României s-a murit cu strigătul: „Vrem o țară ca afară”. În realitate, societatea românească crede în continuare în discursurile unor conducători care fac totul pentru a menține economia de stat până când o pot privatiza în folosul lor propriu sau al acoliților lor, așa cum informează presa aproape zilnic. Această situație se explică în mare parte prin faptul că mentalitatea poporului român nu s-a schimbat aproape deloc. Or, atunci când concepția despre lume și viață este greșită, ziua este confundată cu noaptea, negrul cu albul, eșecul comunismului cu eșecul capitalismului etc.

O mare problemă a societății românești este, deci, menținerea unei culturi naționale ostile piețelor libere și nereglementate și păstrarea intactă a dorinței multor membrii ai săi de a fi în permanență dependenți de stat.

După ce România a obținut, în anii ’90, un ajutor financiar important din partea FMI, iar după 2007, fonduri importante de la UE, ceea ce i-a permis să atenueze efectele crizei mondiale din 2008-2009 și să restabilească o creștere economică remarcabilă, perpetuarea acestei mentalități dezastruoase a permis formarea unor echipe guvernamentale care încearcă să mențină modelul xenofob-autarhic ceaușist și, oricum, destabilizează economia prin măsuri aberante și iresponsabile („darea în plată”, „taxa pe lăcomie”, fixarea cursului de schimb, plafonarea dobânzilor etc.).

Orice țară poate ajunge în situația de a fi nevoită să majoreze anumite cheltuieli bugetare și să contracteze unele împrumuturi publice, iar multe țări au cunoscut recent această experiență. Însă, sunt puține țări care au revenit atât de repede ca România la reperele mentale ale trecutului lor comunist, pe care a părut la un moment că îl dezavuează pentru totdeauna. În mare măsură, această întoarcere a fost posibilă, deoarece, în pofida scăpării de comunism, cultura națională a rămas fundamental anticapitalistă și statolatră.

Înseamnă că chiar și o societate care, imediat după ieșirea din comunism, se declară hotărâtă să revină la civilizația europeană, poate fi făcută să-și reconsidere și chiar să renunțe la această orientare. Și nu există nici o garanție că ea își va reveni din această rătăcire atâta timp cât cultura sa națională este grevată de un anticapitalism infantil, etatism disfuncțional și aversiune față de succesul antrepreonorial individual.

Întrebarea care se pune și la care nu cunoaștem răspuns este dacă dificultățile cu care se confruntă în prezent România și care, probabil, se vor amplifica în viitorul previzibil, sunt consecința temporară a versalității tradiționale a societății românești sau semnul unui îndelung și profund declin al națiunii române?

Putem doar spera că este vorba despre prima situaței, dar pentru aceasta este necesară o schimbare culturală prin asimilarea unor idei sănătoase. Căci, doar un asemenea reviriment poate crea în România (și în oricare altă țară) un teren fertil pentru acceptarea socială a unor soluții realiste la problemele existente. Necesitatea provovăduirii unor idei corecte cu privire la libertate și piața liberă este în mod clar mai strigentă ca oricând.

Timișoara, 9 mai 2019

1(â)-Apud. H. R. Patapievici, Capitalismul ca formă a civilizației,eseu introductiv, L. Mises, Acțiunea umană. Un tratat de economie, Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României”, Curtea Veche, București, 2018, p. XI.

2 -S. Cerna Capitalismul, Oeconomica, nr. 3, 2015,http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-capitalismul/.

3 – L. Mises, Acțiunea umană, ed. cit., p. 283-877.

4-F. Hayek, Utilizarea cunoașterii în societate, în: F. Hayek, Individualism și ordine economică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2014, p. 81-93.

5 -F. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European Iaşi, 1998.

6-Propaganda anticapitalistă era reunită sub denumirea generică „Realităţi din lumea capitalului” și difuzată în permanență la radio, la televiziune şi, mai ales, în presa scrisă. (/adevarul.ro/news/societate/realitati-lumea-capitalului 1_50ace74f7c42d5a6638b8de9/index.html).

7)-INS, Dimensiuni ale incluziunii sociale în România în anul 2017, 2018, p. 13,http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/field/publicatii/dimensiuni_ale_incluziunii_sociale_in_romania_2017.pdf).

8)-Ibidem

9)-INS, Comunicat de presă, Nr. 102 / 3 mai 2019,http://www.insse.ro/cms/sites/default/files/com_presa/com_pdf/somaj_bim_mar19r.pdf

10 -B. Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice, Polirom, Iaşi, 2010, p. 109.

11 -V. Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie politică a comunismului românesc, Humanitas, Bucureşti, 2014.

12-ICS, Anuarul statistic al României, M.O. Imprimeria Națională, București, 1939, p. 44.

13 -V. nota 6 supra

14)-S. Cerna, Tehnocraţia şi economia, Oeconomica, nr. 1, 2016, republic. în revista Ora Nouă, 17 aprilie 2019,http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-tehnocratia-si-economia/

15)-MFP, Număr salariați bugetari,http://www.mfinante.ro/pagina.html?categoriebunuri=numar-salariati bugetari&pagina=domenii&menu=Buget.

16)-M. Weber, Etica protestantă și spiritul capitalismului, Humanitas, București, 1993.

17)-V. Roman, Feudalismul actual moldo-valah, Editura Artpress, Timișoara, 2019.

18)-G. Tullock, The Welfare Costs of Tariffs, Monopolies and Theft, Western Economic Journal 5 (3), 1967, p. 224–232; A. Krueger, The Political Economy of the Rent-Seeking Society, American Economic Review, 64(3), 1974, p. 291–303.

19)-S. Cerna, Tranziția și grupurile de interese, Oeconomica, 2, 2011, p. 15-27.

20)-Penru o analiză a acestei ideologii, v. L. Croitoru, Ideologia din discursul economic al elitei noastrehttps://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-21827461-ideologia-din-discursul-economic-elitei-noastre.htm. A se vedea, de asemenea, lucrarea autorului: Sunt capabile elitele româneşti să regândească rolul statului?, Ziarul Financiar, 23 august 2017, http://www.zf.ro/opinii/sunt-capabile-elitele-romanesti-sa-regandeasca-rolul-economic-al-statului-16703137.

21) -S. Cerna, Pericolele şi morala îndoielnică ale statului social, Sinteza, Nr. 49, Februarie-Martie 2018, p. 116-124, republic. în vol.: Bănățeni pentru viitorul României, Editura Waldpress, Timișoara, 2019, p. 44-58.

22)-Th. Piketty, Capitalul în secolulul XXI, Editura Litera, București, 2015.

23)-https://www.hotnews.ro/stiri-esential-7800291-analiza-oxford-analytica-romanii-din-clasa-mijloc-vad-jocul-politic-spectacol-media-vulgar-dar-sunt-prea-apatici-inlocuiasca-partidele-discreditate-altele-noi.htm

24)-S. Cerna, Pericolele şi morala îndoielnică ale statului social, ed. cit.

25)-Pentru o analiză a rolului băncilor centrale moderne în finanțarea statului, v. și lucrarea autorului: Seniorajul, Oeconomica, no. 3-4/2018, Ora Nouă,http://www.oranoua.ro/silviu-cerna-seniorajul/

26)- S. Cerna, Dimensiunea morală a economiei de piață,http://www.contributors.ro/economie/dimensiunea-morala-a-economiei-de-piata/

27)-M. Friedman, Capitalism şi libertate, Ed. enciclopedică, Buc., 1995, p. 21.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro


Raspandeste cu incredere
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here