Acasă Supliment Cultural Literatura De ce România nu are Premiul Nobel pentru Literatură? de Ignat Florian...

De ce România nu are Premiul Nobel pentru Literatură? de Ignat Florian Bociort

250
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 35
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    35
    Shares

În presa română, cauza faptului că România n-a obţinut nici un premiu ar consta în limba noastră, lipsită de circulaţie internaţională. Acest motiv poate explica de ce noi n-am primit multe premii, ca Franţa, SUA sau Germania, dar nu poate explica de ce n-am primit nici un premiu, de vreme ce nici poloneza, nici ceha, nici maghiara, nici sârbo-croata nu sunt limbi de circulaţie şi totuşi ţările respective au obţinut câte un premiu. De fapt, româna, pe care lingvistul suedez Alf Lombard (1902-1996) o considera aptă a funcţiona ca limbă internaţională, este o modernă limbă romanică şi, în orice caz, mai uşor circulantă decât limbile adineauri amintite. N-am dovezi pentru a afirma că Premiul Nobel pentru Medicină s-ar fi cuvenit doctorului Paulescu, nu canadianului Banting şi echipei sale, după cum nu am dovezi că doctorul Odobleja, nu Norbert Wiener, a iniţiat cibernetica. Afirm însă – iar această afirmaţie o pot controla toţi cei ce ar avea ocazia – că lectura textelor reprezentative din operele laureaţilor, texte cuprinse în ampla ediţie germană amintită la începutul acestei consemnări m-a uimit, ca să nu spun că m-a indignat, prin faptul că textele autorilor laureaţi sunt adeseori inferioare, din toate punctele de vedere, textelor lui Iorga, Caragiale, Sadoveanu, Camil Petrescu, Coşbuc, Goga, Arghezi sau Rebreanu. Din ce cauză nici unul dintre aceştia n-a fost propus de români pentru Premiul Nobel, iar, când mă gândesc la propunere, am în vedere nu o simplă adresă, ci o acţiune de înaltă valoare teoretică, bazată pe referate de specialitate elaborate de mari esteticieni şi teoreticieni literari? Motivele pentru care românii n-au obţinut premiul trebuie căutat, precum am spus mai sus, nu în caracterul puţin circulant al limbii române, ci în altă parte. Formulez aici câteva opinii provizorii, pe care le pot controla şi infirma cei care cunosc mai bine decât mine viaţa spirituală din România din prima jumătate a secolului al XX-lea. O cauză mi se pare a fi complexul tradiţional de inferioritate al românilor. Veacurile de asuprire turcească şi de exploatare fanariotă ne-au pus într-o situaţie de inferioritate economică şi socială faţă de statele libere ale Europei. Dinicu Golescu (1777-1830), scriind Însemnare a călătoriei mele (în anii 1824, 1825, 1826), înţelegea că a făcut o călătorie în „Europa“, deci ţara românească, din care pornea el, nu se găseşte în Europa. A devenit o tradiţie în mentalitatea multor români faptul că naţiunea română este, inevitabil, inferioară altora. Emil Cioran făcea afirmaţia exagerată că românii au o psihologie de slugă. Fapt este că a devenit un tic lingvistic pentru români să facă observaţii autocritice, chiar dincolo de adevăr, dezonorante pentru ei. În Occident îi auzi adesea pe români blamându-şi ţara: „Oh, la noi, ce mizerie, câtă necinste!“, „oh, parcă noi ne putem compara!“ etc., mergând până la fapte mărunte: „La noi nimeni nu respectă semnele de circulaţie“ etc., etc. Pe plan cultural această atitudine de inferioritate se manifestă prin elogiul exagerat al realizărilor cultural-ştiinţifice ale altora şi prin subaprecierea realizărilor noastre. Adrian Marino ş.a. au condamnat această închircire a românului. Critica literară şi eseistica din România urmează servil, epigonic sau, cum scria Marino, chiar foarte epigonic textele franceze, deşi acestea adeseori n-au o bază ştiinţifică. Într-un asemenea climat intelectual este firesc să nu vedem eminenţa unor creaţii literare autohtone şi, fireşte, să nu le plasăm alături de producţiile autorilor din altă parte. Pretenţia la un Premiu Nobel a apărut, probabil, ca o îndrăzneală necugetată. O altă cauză a absenţei noastre de la înalta cinstire ar putea fi atmosfera de bârfe, calomnii proprii unui mediu social cu profil spiritual inferior. La o prelegere despre sociologia popoarelor, Mihai Ralea s-a oprit o oră întreagă la psihologia poporului român. A elogiat idealismul şi umanismul lui Miron Costin, ale Şcolii Ardelene, ale lui Bălcescu şi, după Ibrăileanu, a elogiat eticismul ardelenesc. Ne-a avizat că din toată discuţia nu trebuie să cădem în generalizări, dar, din păcate, nota fundamentală a mentalităţii negative româneşti este invidia. În special mahalaua intelectuală a provinciilor şi chiar mulţi intelectuali cu pretenţii se alimentează din diferite forme pe care le ia invidia: bârfe, aprecieri denaturante, de regulă dezonorante. Ne-a amintit vorba unui paşoptist ardelean: „Să te păzească D-zeu de ura lungă a sasului, de furia ungurului şi de invidia românului“. Spun şi bulgarii că doi români sunt prieteni numai atâta timp cât amândoi sunt săraci şi goi ca napul“. Dar au şi ei o vorbă mai dihai decât invidia românului: „Nu mi-e destul să-mi meargă mie bine, mai vreau ca vecinului să-i meargă rău“. Probabil, aşadar, că şi noi, şi ei avem o coloratură balcanică de provenienţă bizantină. În cartea sa Bizanţ după Bizanţ, Iorga arăta că Principatele Române au preluat, cu folos, elemente de cultură şi artă bizantină, dar nu s-a oprit asupra mentalităţii negative dominantă în Bizanţ. Maiorescu însă afirma că Dunărea este prea îngustă ca să ne despartă de Bizanţ, iar Bizanţul n-a cunoscut instituţia cavalerismului, cu înaltul sentiment al onoarei, al demnităţii personale, al justiţiei necondiţionate etc. Pe teritoriul românesc, aşadar, critica negativistă, blamul fără acoperire au fost maladii temeinic înrădăcinate. Să ne amintim că Alecsandri a fost supus unor calomnii, insuportabile pentru bătrânul paşoptist, când a apărut steaua lui Eminescu. Dar, se ştie, şi Eminescu a fost negat cu nesăbuinţă; chiar un poet ca Macedonski scria în nedemna sa epigramă când s-a îmbolnăvit poetul: „Un X pretins poet (!) acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum“ etc. Caragiale a fost acuzat de plagiat, Sadoveanu de imoralitate, Coşbuc a fost taxat ca neoriginal*, poezia lui Arghezi „nu e artă“, Blaga a fost combătut pentru idei pe care le combătuse şi el etc. În acest climat al denigrărilor, cine s-a gândit la o cinste cuvenită creatorilor români, cum ar fi Premiul Nobel? Mărturisesc că totuşi nu înţeleg fenomenul. Trăiau mari spirite ca Maiorescu, Mihail Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru, D. Gusti, G.G. Antonescu, E. Lovinescu, Paul Zarifopol, iar ceva mai târziu Liviu Rusu, Mihai Ralea, Tudor Vianu, Petru Comarnescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu şi mulţi alţii, oameni cu acces la limbile de circulaţie şi cu relaţii peste hotare. După informaţiile de care dispun, din România n-a pornit nici o propunere serios argumentată pentru candidatura la Premiul Nobel. Îţi vine în minte versul lui Pablo Neruda din Canto general: „Unde a fost omul?“, unde a fost iniţiatorul unui demers menit a face dreptate literaturii române? Au avut loc, desigur, şi calde recunoaşteri, elogii la adresa multor scriitori români, dar negaţia are un ecou mai puternic, ea apare ca expresie a „curajului“ şi a „personalităţii“ celui ce o formulează, chiar împotriva opiniei majoritare. Negaţiile devin mai cunoscute decât aprecierile pozitive, iar spiritul malefic, inteligent şi persistent, în rolul câinelui care latră şi pe împăratul, a reuşit uneori să împiedice chiar de la un premiu intern autori valoroşi. Nu trebuie să credem că păcatele noastre, inclusiv invidia, există numai la români şi numai în Balcani. De când cunosc viaţa cotidiană din câteva ţări occidentale, am uitat gluma noastră cu capra vecinului. Dar în ţări cu un bogat trecut cultural este evidentă consideraţia pentru omul de cultură; decenţa, obiectivitatea în aprecieri ţin de demnitatea persoanei care formulează opinii. Creaţia superioară este stimulată de bucuria că „ai noştri“ sunt la înălţime. Din păcate, primitivul, chiar cu diplomă, tot primitiv rămâne. Educaţia afectivă, neglijată în familie şi în şcoală, este o virtute care dă frumuseţe şi căldură relaţiilor interumane. În tradiţia poporului român şi în opera lui Coşbuc ori Sadoveanu, buna cuviinţă dă un farmec în viaţa de familie şi în universul culturii. Dar astăzi? Absenţa noastră de la Premiul Nobel este un simptom Este dureros să vedem că în spaţiul cultural românesc au existat şi există fenomene proprii inculturii, de negare, de anulare a valorilor naţionale. Când A. Marino împlinea 80 de ani i-am publicat un omagiu. Cu această ocazie am avut cu el câteva convorbiri telefonice Berlin-Cluj. Marele teoretician îmi spunea că este mai cunoscut în câteva ţări decât la Cluj. I-am amintit că, în oceanul informaţional de astăzi, când este mai uşor să faci din nou o descoperire decât să te informezi dacă nu este deja făcută, a apărut necesitatea, larg aplicată în ştiinţele exacte, ca autorii înşişi să scrie despre propriile realizări (ei le cunosc cel mai bine), pentru ca specialiştii ori să reţină pentru cercetările lor viitoare aceste realizări ori, dacă e cazul, să arate că rezultatele sunt eronate sau că au fost realizate de alţii înainte. Marino mi-a răspuns că, în România, această faptă ar fi privită, stupid, ca „laudă de sine“. „Să recunoaştem că suntem o naţiune incultă, insensibilă la efortul creator pe plan spiritual, o naţiune indolentă, care poate demobiliza pe oricine“. Mi-am adus aminte de o vorbă a marelui lingvist Gheorghe Ivănescu: „Românul s-a născut poet? Românul s-a născut tembel (indolent)“ şi de o scenă dintr-un roman al lui Marin Preda: un inginer german îi spune lui Carol I că nu mai vrea să lucreze în România pentru că aici e prea multă „aia a mă-sii“. Un tren deraiază? – Aia a mă-sii. Se dărâmă un pod? – Aia a mă-sii. Ca să revenim la fenomenul literar, menţionez că, după observaţiile mele incomplete, în multe centre culturale din ţară există o reală stimă şi o caldă apreciere pentru scriitorii locali. Este şi cazul municipiului Timişoara. Totuşi, am observat aici două fenomene condamnabile. Un autor, pe drept lăudat, bun cadru didactic universitar, a publicat în revista locală Orizont o tabletă în care spunea: „X a scris o carte într-adevăr bună, dar cartea nu mă interesează pentru că n-o pot contrazice; pe mine mă interesează numai cărţile pe care le pot contrazice“. Arghezi spunea într-un vers memorabil: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris“, dar universitarul timişorean n-a vrut să cinstească nici cartea, nici pe autorul ei (eu ştiu cine era X) şi n-a ţinut să informeze pe cititorii revistei Orizont despre o carte demnă de a fi consultată. Aşadar un program critic bazat pe negaţie, pe contraziceri, pe desconsiderarea cărţilor care nu pot fi contrazise! Dar o contrazicere de dragul contrazicerii este o impoliteţe, o abatere de la regurile unei conversaţii orientate spre dezvăluirea adevărului. Parada personalistă, dorinţa de a te arăta mai deştept decât toţi este un obicei lipsit de demnitate şi a fost puternic ironizat de prozatorul german, Kurt Tucholsky, în schiţa Wo kommen die Löcher im Käse her? (De unde vin găurile în brânză/caşcaval?) Iată şi un al doilea fapt fără acoperire formativă, care îl are ca erou pe acelaşi profesor universitar, scriitor prestigios, conducător al unui cenaclu literar. A invitat, pentru o întâlnire cu cititorii la Universitatea din Timişoara, un cunoscut critic literar şi poet din Bucureşti. Îl lăudasem cândva pentru opiniile formulate într-o anchetă a revistei Familia. Oaspetele şi-a început cuvântarea printr-un blam de nedescris: „Marin Preda – un beţivan care spărgea vitrinele în restaurant; Nichita Stănescu? –un genialoid care…, Ana Blandiana?…“. Când a ajuns la Ana Blandiana, o poetă pentru atâtea motive demnă de stimă, l-am întrerupt: „Domnule N., noi dorim să dezvoltăm la studenţii noştri dragostea şi stima pentru scriitori“. A sărit ca ars acelaşi profesor şi, pe un ton care trebuia să pună lucrurile definitiv la punct, a spus: „Cred că trebuie să avem mai multă încredere în studenţii noştri“. Pe el îl mulţumea „actul de cultură“ la care asista. Eu n-am vorbit despre studenţi, ci tocmai despre actul de incultură la care asistam. După un sfat a lui Vianu, care n-a răspuns niciodată unor intervenţii, mai ales unora lipsite de politeţe, cum era şi cea de faţă, nu i-am dat nici o replică, ştiind că discuţii de acest tip degenerează în certuri (vezi cazul Iordan-Byck de la Bucureşti). Era modul lui de a discuta „ştiinţific“, dar nu l-am contrazis niciodată, însă toate greşelile pe care le făcea le-am analizat în scris, fără să-l numesc, după sfatul lui Kogălniceanu, că trebuie să criticăm opera, respectiv ideea, nu persoana. Şi acum greşea. Încrederea în tineret este un capitol important al Pedagogiei, unde se arată că încrederea în tineri înseamnă a le da sarcini tot mai importante şi a le insufla convingerea că, eventual cu puţin sprijin, le pot duce la îndeplinire. Dar educaţia trebuie să aibă în vedere nu numai pe tineri, ci şi mediul înconjurător, mediul educaţional, care trebuie să le ofere modele admirabile – ceea ce nu era cazul la întâlnirea cu musafirul de la Timişoara. În mintea mea stăruia o frumoasă amintire – întâlnirea cu cititorii a lui Ionel Teodoreanu, la Palatul Cultural din Arad, în anii când eram elev de liceu. Vorbitorul ne-a convins mai întâi că iubitorii bunelor cărţi literare sunt oameni cu conştiinţe curate, deschise spre fapte însemnate. Apoi ne-a citit pagini admirabile din propria operă şi din operele altor patru-cinci scriitori. A doua zi am luat de la bibliotecă operele lăudate de autorul Medelenilor.

Poate că blestemul invidiei şi al negaţiei pătimaşe s-a îmbinat cu adversităţile politice, care nu puteau permite o înaltă cinste şi o sumă de bani pentru cineva dintr-un partid advers, poate nici chiar pentru un membru al aceluiaşi partid. Dumnezeu ştie cât balast mental s-a îngrămădit în această patimă a negaţiei. Probabil că şi-a făcut apariţia şi legea de aramă a economiei politice: Toate trebuinţele umane cunosc o limită, adică hrana, băutura etc. nu pot fi nesfârşite; există o singură excepţie de la această lege: banul, bogăţia; acestea nu au o limită, iar societatea bazată pe principiile „economiei de piaţă“ a dus la exacerbarea vechiului dicton auri sacra fames (nepotolita sete de aur). În esenţă, necazurile noastre par a veni de la dezinteresul pentru valori spirituale. Fasciştii germani, oricât de diabolici au fost, au exceptat de la deportare pe lingvistul evreu H. Tiktin, ţinând seama de „marile lui merite ştiinţifice“, dar fasciştii români n-au ţinut seama de meritele până la cer ale lui Nicolae Iorga şi l-au anulat prin cea mai groaznică moarte cunoscută în istorie – deşi, după cât se spune, n-aveau dovezi că Iorga ar fi fost implicat în uciderea lui Zelea Codreanu. Concluzii Nimeni nu ne-a ţinut, în mod voit, departe de Premiul Nobel. Absenţa noastră este un simptom al păcatelor de care suferim şi pe care, precum se vede, nu le putem corecta, pentru că semidocţii şi spiritele malefice sau, pe româneşte, duhurile rele îşi fac titlu de glorie din negaţie şi dispreţ. Negaţia nu oferă un climat potrivit pentru creaţii mari şi pentru cinstirea acestora. Există însă, mai nou, şi un al doilea simptom îngrijorător: Etnofobia unor intelectuali care dispreţuiesc limba, cultura şi istoria noastră. Dintre ei s-au ridicat şi noii detractori ai lui Eminescu. Cu ce i-o fi supărat genialul poet? De fapt, ei nu sunt doar ca acei părinţi stupizi care taie aripile copilului lor spunându-i „nu ai nici un talent, nu eşti bun de nimic“. Şi-au pierdut din simpatiile lor în faţa poporului german Heinrich Heine, pentru că a vorbit „rău“ despre germani, Anna Seghers prin afirmaţia că „Germania este ţara inimilor reci“, şi chiar Günter Grass prin aserţiunea lui interpretabilă: „Germanii nu vor fi niciodată un popor ca oricare altul“. Dacă ar avea a face cu etnofobi, probabil că populaţia germană i-ar expune oprobriului public. Maghiarilor le strălucesc ochii de bucurie când te aud vorbându-le limba. Etnofobii noştri nu sunt conştienţi de urmările ceva mai îndepărtate ale faptelor lor. Aceasta este o problemă a interlingvisticii, despre care nu e locul să vorbim acum. Cum vom scăpa de aceste blesteme? S-o spună înţelepţii neamului nostru, dacă îi avem, şi să sperăm că vor avea învăţăcei care să-i urmeze.

* Comparatismul modern, cred eu, a alunecat pe o pantă greşită; şi-a găsit o funcţie esenţială în a stabili „filiaţii“ între operele scriitorilor vechi şi noi. Aceasta însă era o sarcină incompletă, deoarece ar fi fost necesar, din punct de vedere estetic, să se arate superioritatea unei opere noi cu puncte de pornire în altele mai vechi. Oprindu-se la stabilirea filiaţiei, concluzia a fost eronată: lipsă de originalitate. Wolgang Kayser citează cazul unui autor german care s-a umplut de ruşine scriind, de-a lungul întregii vieţi, o carte în patru volume pentru a dovedi că Lessing n-a fost un scriitor original. Eroarea consta în neînţelegerea faptului că marile creaţii ale omenirii, în toate sferele de activitate, sunt fenomene de continuitate şi numai parţial şi sectorial cuprind diferite discontinuităţi. Multe capodopere, începând cu Faust al lui Goethe, sunt producţii „neoriginale“, care au preluat motive, teme, idei insuficient aprofundate în producţii anterioare. În Convorbiri cu Eckermann, Goethe spunea că datorează mult anticilor şi lui Shakespeare. În admirabila parabolă dramatică Procesul pentru umbra măgarului, Friedrich Dürrenmatt reia un fapt povestit de Wieland, care, la rândul său, relua o veche povestire populară. Acesta este unul din drumurile creaţiilor bogate în semnificaţii. Sadoveanu în Măria sa, puiul pădurii reia legenda Genovevei de Brabant, în Baltagul reia ideea Mioriţei, povestea Şeherazadei a fost repovestită de numeroase ori etc. Am spus altădată şi, pe cât posibil, am argumentat că mitul originalităţii absolute este un factor de regres artistic. N-am întâlnit nici o analiză comparativă a vreuneia dintre cele opt poezii incriminate ca „traduceri“ ale lui Coşbuc pentru a vedea ce este traducere şi ce este creaţie nouă în opera poetului, care a scris – artă simplă şi desăvârşită – peste trei sute de poezii. De altfel, Ion Grămadă a dovedit că şi suavul sonet Veneţia al lui Eminescu are un model străin. Nu fără justificare scria Seneca într-o scrisoare către Luciliu că bunurile culturale sunt bunuri comune, ceea ce nu vine în contradicţie cu dreptul modern la proprietate culturală, pentru că un autor modern nu face „adaptări şi localizări“, ci dezvoltă universuri ideatice noi.

IGNAT FLORIAN BOCIORT


Raspandeste cu incredere
  • 35
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    35
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here