Acasă Supliment Cultural Carte “Din cauza poeţilor din preajmă”

“Din cauza poeţilor din preajmă”

208
0
DISTRIBUIȚI
Raspandeste cu incredere
  • 2
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    2
    Shares

de Gelu Ciorici – Şipote

Motto Numai cuvântul transcende „lumea ideilor” nevătămat. Noi, cei care îl rosti, murim pentru o idee. (t.i)

Arta scrisului întruchipează „maladiile de destin”, ale filosofului Gabriel Liiceanu. Prin scris, suntem „pătimitorii propriei noastre libertăţi”- locul de întâlnire a „datului natural”, cu „datul libertăţii” noastre.

Poezia epică, din volumul tipărit la Editura Axis Libri, în 2014, intitulat „Din cauza poeţilor din preajmă”, scris de poetul Gelu Ciorici – Şipote, are toate caracteristicile stilului postmodern. Cu marea lui preocupare şi intenţie de îndepărtare (voită) faţă de „antic”, de „hermetic”, de „locvacitate sentimentală”.

Cartea începe cu „10 paragrafe esenţiale, despre scrisul lui Gelu Ciorici”, prefaţă semnată de poetul Mihail Gălăţeanu. Oarecum, în zece trepte aşezând harul poetic al autorului. Considerându-l: (1) tradiţionalist înrăit, (2) cu multiple accente autobiografice, (9) deşi un om cuminte, din el rezultă un poet insurgen, care…nu se subordonează nici unei convenţii, (6) parcimonios cu „vorbele” sale poetice, (7) temele sale sunt domestice, dar apare-adesea-mama şi satul Ţepu, care se înfiinţează drept toposul său predilect….

Parcă oglindindu-se în acest portret, poetul Gelu Ciorici – Şipote îşi intitulează primele poezii ale cărţii astfel: Poemul I, gherghef: ”e vacanţă de Paşti, la şcoala unu-patru porumbei albi luminează ca un scandal televizat. Poemul II, ”am scris cu hârtia pe scris”, opt eseuri ”istorice” din care citez:

„a venit anul nouăzeci-un ghem de sârmă ghimpată”; „visam furios…pentru că şi eu căpătasem o libertate obligatorie”; „mi-am inventat o singură hrănitoare minciună-casa poeziei”; „mulţi ştiu că nu s-a strecurat nici un timp de atunci…” ; „nu am fotografii recente, dar nici nu am chelit”; „acum aterizez…pe foaia de hârtie, cu acest text pe care nimeni nu-l va citi”; „tot floare la ureche sunt, rămânând ce-am fost”; „o zodie riverană sufletului meu transformă moartea în pudră”;

Adevărat autoportret, în alb negru desenat,”sintetizat”.

 

Poemul III, de la care voi începe această exegeză este un „colind”, colind (1), cântat peste descriptivitate istorică, în limbaj” neînflorit”, dar plin de „răsturnări” semantice:

 

mâine iar lumina o zideam/ în bucătărie

/unde nici prin infinit de geam/ Dumnezeu nu vine…”

 

 

De la început, ni se propune o poezie a solecismelor, a dezacordului sintactic, în favoarea celui ideatic, mult mai puternic decât: „ceata copiilor au dat năvală”.

                         Mâine iar lumina voi zidi / în bucătărie/

Unde, nici prin geamul infinit,/ Dumnezeu nu vine

 

Această formă este răsturnată de poet, prin: „o zideam” în dezacord cu „mâine”, şi prin inversiunea: „infinit de geam” Evident, antimetaforic şi ironic totodată, sugerându-ne „infinitul de siliciu”, „infinitul silicos” al unui ochi de peşte, a unui ochi de mort-viu.

„Colindul” continuă, tot temporal, (ne)cântat, nesonorizat de iambi şi trohei, de anapest si dactil, de prozodii folclorice:

 

„iar tot mâine, ca în fiecare an/ vine şi păstorul şi-un galilean (separarea sacrului de profan)/

unul va deschide geamul/ celălalt o faptă cu irodul (separare inversată semantic)/

fără să-şi răspundă (la o întrebare nepusă)/

cât de mult din mine/ nu ieşise Domnul (despre credinţa în Dumnezeu, care, în prima strofă, nu vine)”

 

Are dreptate „romanticul” Novalis, considerând că „intelectul” este „chintesenţa tuturor talentelor”. Revelaţiile unui „intelect rece”, iată, în acest poem epic, ajung să înfrunte „fantezia memoriei cristianice”, Crăciunul-naşterea Dumnezeului-Fiu

 

Desigur, Gelu (Gheorghe) Şipote, este sfânt şi izvor de cuvinte, ca orice fiu a unei grădini Ţepoase, de trandafiri şi măceşi primari, nativi. Poetul, din sfânt şi din om, ascunde alte forme poetice, tăcerilor reverberative:

 

Mâine iar lumina voi zidi/ în bucătăria mea săracă,

cu horn infinit în vii/ Dumnezeu în patul meu să nască

 

Aş cânta şi eu, pe lira poetului Gelu Ciorici, dezlănţuindu-mă prin cuvintele lui de revoltă, pe amintirea Edenului tuluceştean, din care destinul m-a alungat.

Variantă posibilă, cum ar spune Blaga, facând parte din matricile stilistice ale Marelui Anonim – scriitorul nerostit.

Gelu Ciorici – Şipote rosteşte, însă, detalii concrete, reale, prin „judecăţi sensibile aspre la pipăit şi…judecat”. Cum ar fi „judecarea iubirii netrădătoare”, netrădarea fiind o „ironie depănată în cauza poeziei”, în „spaţialitatea ei concitadină”. Uneori pedepsind imaginea femeii cu sentinţe caricaturale, cu promisiuni geo-astrale. Iată aceste imagini:

„nu mai are nici o femeie glezne fosforescente.

martie e o lună şi nu pică mereu pe pământ

din cauza bărbaţilor mâncaţi de vin între timp

e un alcool mincinos înspre mult infinit

mame nu sunt, nevestele ştiu ce-am făcut/ în trecut”

(glezne de martie, pg. 21)

Or în stil zeflemitor, prozodic-sonor:

 

doar eu ştiu ce-am mai făcut (solecism)

pentru tine (imaginea femeii) ce nu stai la scris (ironie I),

descuiată de cuvinte, încă de tăcut (ironieII)

nicăieri voi fi, când zici de vis

peste tot m-ai duce să mi te arăţi (ironieIII)

cum din mine vremea o tot dau la toţi (autoironie)

n-am nimic mai sigur, în afara ta,

cea care tot tace-n scriitura mea (mitizare)

 

Şi tot în acest poem, orizont, găsim, din nou, elementele metrice al geo-planietăţii existenţiale:

 

veţi vedea odată, când ve-ţi fi în viaţă (spaţiul existenţial)

cât de mare cearcăn este azimutul– (orizontalizarea lui)

mai mereu o fugă ne-ntâlnind norocul (destinul nefericit)

uneia prin care doar respiră fardul (al iubirii indiferente)

 

Oarecum, poetul, contrazicându-şi „plăcerea postmodernistă” a stilului, o clipă, femeia să se transforme în „motiv estetic romantic”, în poemul luna de acasă (pg.24):

 

aş sta de vorbă cu tine

până aş face din ghemul lunii (sinecdocă) iarăşi aţe (ironie)

cu care să nevedim de jur-împrejurul casei (metonimie)

să-i strângem pereţii prin de-alde noi şi ei (limbaj cotidian)

frateşisoră, mamăşitată

rătăciţi prin viaţă şi moarte (mitizare,demitizare)                                                   …………..

fără umbre să fim şi nord –sud (geo-cardinalitate-Barbu)

est-vest dintr-o dată (orizontalizare)

 

Poem încheiat cu imaginea fiinţială a lunii:

 

doar firele din ghemul lunii (recurenţă) devin poveste

noi nu, căci suntem chiar luna, ziua şi secunda lui „este” (a doua mitizare)

 

Poemele intitulate distilerii, numerotate cu cifre romane,două-spre-zece,câţi apostoli a avut „Cina cea de taină”: „luaţi,mâncaţi, acesta e trupul meu!, beţi!, acesta e sângele meu”, aceste poeme purifică sufletul poetului, conectat sufletului universal, îndatoritor epifaniilor panteiste, monoteiste, maniheiste-duale: răul şi binele fiind certaţi o clipă,vorbind despre om, fiind veşnic împăcaţi, dincolo de omenesc:

 

când de lângă mine am plecat şi am venit (eu sunt altul, eu din altul)

mănăstire-n drum m-am tot închipuit (catahareză, figură )

smirnă şi catapeteasmă (sacralizare a eului), mai întâi lumină (divinizare)

mie mi te lasă vie şi cu carnea (organică,pământească)

ca Iisus de dinainte şi după Iisus (intrupat şi măntuit) (distilerii III)

Manifestarea divinităţii, epifania, subjugă şi eliberează sufletul poetului, prin Gratia perficit rationem, credinţa încoronează ratiunea, mai presus de sacrificium intellectus.

 

nu se poate să ne mai învingă

dumnezeii cei de jos, când E doar sus.

El să iasă din icoane să ne strige:

-nu v-am părăsit, de aia nu-S

 

„Frumoasă” epifanie şi dureroasă, în acelaşi timp. Cum numai un poet sensibil, înzestrat de Dumnezeu mai întâi cu lumină: a reflexiei dogmatice, mistice, poate purifica mortificarea propriilor noastre asceze.

Distincţia dintre păstor şi profet este deseori întâlnită pe suişul discursului epic, în aceste distilerii, începând această dezbatere chiar în poezia colind. În vers clasic, invocând apa, mai presus de element primordial, ca element purificator.

 

apa nu mai umple marea pe pământ

sunt doar multe şi albastruri moarte

seamănă c-un fel de peşti aduşi de vânt

care bat din aripi când înoată, poate

 

numai ei ne vor lipi cu cerul

celui mai dintâi şi mai ascuns regres

vreau s-aud păstorul, nu ecoul,

şi cum poate să ÎL prindă pe Iisus din mers

 

Care, epifanie, în distilerii VII, se înfiorează:

 

trec prin lumini şi acatiste

cu mine, cu tine, cu Dumnezeu,

                                                            cu ce vine

 

Iar în distilerii XII, se esenţializează la distih:

 

(Dumnezeu) trecea/

dar se asemăna cu sine

 

Limbajul vorbit: to speak, to talk, to say se transformă, în poezia lui Gelu Ciorici – Şipote – a „izvoarelor plurale”, se prefigurează, ca limbaj al unui reportaj cinic, diogenic. Reflexie a ocupaţiei sale de „ziarist imparţial, impetuos”:

 

O cană de ceai de tei/ te costă aproximativ câţiva lei (răsturnarea în ambiguitate, preţul ceaiului)

Teii sunt scumpi/ numai ei şi perechile de îndrăgostiţi ştiu asta (răsturnare în sublim)

Dar numai perechile care îşi scriu numele în basorelief (a doua răsturnare în sublim)

Altorelieful este o frică. Nu de moarte. De a dăinui după aceea. (discurs…stoic)

Semnificatul „tei” devine semnificant socio-pauper, în acelaşi poem: Teii ca o carte fără pagini:

 

Plafarurile vor vinde coada şoricelului în traista ciobanului (natură vândută săracului)/

Dar nu în loc de flori de tei (fără a putea înlocui zeitatea teiului, eminesciană)

 

Şi timpul se măsoară, tot în acest poem, de la naşterea unui crist etnic, spre noi contemporaneităţi:

 

În anul 101, de la Eminescu încoace/ nu au mai fost trasate sarcini/ pentru muncă voluntar-obligatorie

(iunie, 1990)

 

Şi foarte frumoasa călătorie în mitizare şi demitizare îl desprinde pe Gelu Ciorici – Şipote de notaţii în folosul conotaţiilor filosofice:

 

Fiecare are un tei în el. Să-i fie culese florile şi nu jupuite din interior. Câţiva trebuie să-şi lepede pielea ca o experienţă. Alţii să moară câte puţin după fiecare asfinţit. Abia atunci, floarea de tei, ca o iertare.

 

Prin acest volum, Gelu Ciorici – Şipote se aduce, ca rob al poeziei, la răstignire: „ago servum in crucem”, scriind poeme „electricianului, cizmarului, lăcătuşului, instalatorului,…necunoscutului

În marea idee manieristă a dedicaţiei impersonale, în marea prigoană a „seniorităţii şi grandilocvenţei” moderniste. Totuşi cu aceleaşi întorsături semantice… meta-fizice, specifice stilului „abstract”.

 

mi se pare că în copilărie (predicţie a sinelui)/ am realizat aproape o sonerie (limbajul ocupaţional)/ care nu-mi folosea nici măcar mie (impersonalizare)/ dar, cu această ocazie (susţinerea limbajului ocupaţional)/ l-am cunoscut pe omul care poartă titlul poemului (a doua impersonalizare)/ în atelierul lui vecin cu croitoria (determinare a spaţiului diegetic)/ sunt sigur (aserţiune determinativă a sinelui)/ se putea repara şi copilăria (răsturnare semantică a ocupaţionalului în…absurd-metafizic)

 

Intens savurându-şi pofta de detaliu…epic, poetul Gelu Ciorici – Şipote nu uită de metaforă, ori amintindu-şi de ea nu o ignoră total

Nu o ignoră, în folosul facil diegetic, de povestitor- „aşa cum văd”, a unor întâmplări obişnuite cu „ iz” de „credo in absurdum”, creştin-dogmatic, cu „chip” de „omul absurd”-camusian.

Această metaforizare pare să-i opună, mai mult sau mai puţin veleitar, grotescului, o stare reflexivă a „mirării”- prin care, din care se desprinde „mirarea filosofică”.

Ne oprim asupra poeziei vecinii, relevantă în acest sens:

 

o fabrică de pâine care făcea pâine…/ unitatea militară care făcea militari…/ filtrau aerul de deţinuţi/…care stăteau între noi şi penitenciar…/ să nu contactăm vreo boală de plămâni…/ cerul de deasupra noastră era tuns chilug…/ o fabrică de săpun care făcea săpun…/ apoi o fabrică de familii-cartierul Lozoveni…

 

Imaginea fabricii, aici, este un „athanor”. În grupajul ales de mine, din acest poem epic, există un echilibru-centru de greutate – astral:

 

cerul de deasupra noastră era tuns chilug

 

Un personaj , şi el, Universul, grotesc, stăpân indiferent pe viaţă arsă la foc purgatorial, în fabrici de săpun, de cărămidă, în spitale, stăpân neindiferent pe viaţă – catharsis, unde fabricile fabrică pomi fructiferi, pomii fructiferi fructifică aerul cavernos, iar adolescenţa filtrează mirosul de săpun. Ca în Divina Comedia, a lui Dante Aligheri, adunând toate cerurile lui ptolemeice într-un singur cer, cerul – om contemporan.

 

Metafora, despre ea vorbeam, ca figură de stil alogenă postmodernismului, ca procedeu modern stilistic, echilibrează epicizarea textului, pe strâmta potecă a frumosului savurat în fugă. Iată câteva din popasurile epicuriene ale poemelor scrise „din cauza poeţilor din preajmă”, deci şi pentru noi, de Gelu Ciorici – Şipote:

 

sărutaţi slugarnici mâinile inerţiei; supralicitaţi necazurile trăite din auzite; pavaţi aleile-tot mai strâmte spre galaxia Guttenberg (din poemul: aţi simţit din ce parte bate vântul, adormiţilor?)

 

Derivate, smulse din verb. Care ascund figurile literare, substantivale ale

pupătorilor slugarnici de inerţii (de oportunisme); ale evaluatorilor de necazuri trăite din auzite (sărăcia noastră dramatică).

 

Interesanta evanescenţă a poeziei trecerea în amintiri, „stinge” focul detaliului cotidian, tot în metaforă, arhitectura poeziei boltindu-se, din exedra limbajului cotidian, obişnuit, spre grădina epicuriană a simbolurilor desfătării vorbirii literare:

 

maşina cu pâine trece azi peste amintiri

în cinstea ei îmi voi ţine respiraţia şapte minute…

amintirile nu au trecut pe trecerea de amintiri…

mă aerisesc cu aerul unui om care n-a făcut nimic…

de ce aerul, mirosind a benzină şi pâine/ poate fi păstrat o viaţă în mine?…

……………………………………………………………………………………………..

nu vei mai avea nevoie să traversezi neînsoţit

decât spaţiul alcalin

cu tigve de cai albind

nopţile fără colind

strada o traversezi însoţit, nu de amintiri, ci de fiinţe

altfel formezi un cortegiu care îngreunează circulaţia timpului

 

 

Revolta şi însingurarea oarecum a omului absurd camusian, scriu manifestul amintirilor dureroase, pe caligrafia unui limbaj dus în derizoriu, vorbindu-ni-se chiar despre misiunea poetului neistoric infruptat din estim:

 

tu poet, din cauza poeţilor din preajmă

lasă-n dumnezeii mă-sii

târfa asta de melancolie

săpătoare în carne.

Vie

şi păpuşoi să are, cu plugul ei de lemn

dacă fi-va în stare!

 

 

Şi, cu acelaşi „tonus”, definitoriu percept postmodernist, al non-melancoliei, al ne-elegiacului, poetul continuă astfel (să ne convingă de aceste concepte) în carte de muncă (IV), art,130, lit.”i”:

 

refuză-i pe toţi ce îţi cer

cu mâinile la spate

mici servicii

comparabile cu salubritatea sentimentală

 

Apoi răsturnarea semantică, transcendenţa metafizică îşi face happy-end-ul savuros:

 

fă, domnule, şi tu câteva versuri

celebre pentru locurile natale.(oralitate de îndemn)

fiecare ţăran poate fi preşedinte (întâia răsturnare, socio-existentială)

fiecare poate sta în echilibru pe o boabă de grâu (răsturnare metafizică)

se poate îmbăta (deprinderea răul organic)

îşi poate bate nevasta cu discreţie (deprinderea manifestătii puterii primitive)

dă şi dumneata odată cu pumnul în viaţă …(transcedenţa)

 

Tema misiunii poetice este, din nou, dezbătută în poezia imn cuvintelor.

 

ce liberă zi, ce loc exact!

în apele dulci ale limbii…

şi păstrăvi în fiecare cuvânt depunând icrele

de dragul unei istorii cinstite, ca pacea dintr-o limbă scrisă.

 

Tot în acest poem-imn, poetul Gelu Ciorici – Şipote dezlănţuie, contrar discursului său epic, uneori idiomatic, alteori jargon stradal, dezvoltă figurile de stil clasice, pe echilibrul de balansoar ludic, dintre real şi abstract. Întâlnim frumoasele metonimii, catahreze, figuri literare, precum:

 

galbenul lucrurilor dulci ca somnul;

drumul de la pat la bucătărie (trece prin)…”ce mai faci”;

vine una care trăieşte automat în lucruri:

bate în uşi noaptea şi cântă;

istorii de ceară necesare ca sarea şi tocmai ca deliciu, nu povară;

femeile –mici glorii cu mâinile roşii, crăpate, grele, zilnice…

haine inelare de vierme

 

Nu trebuia s-o vezi pe maria, poem-descântec, poem-litanie, ne aminteşte de „femeile” lui Gellu Naum:

 

nu trebuia s-o vezi pe maria vreodată

cum îşi purta uşor înserarea

umbra-i de vară alunecând pe fereastră

ţi-a aprins întristarea

 

maria n-a fost decât o icoană de sare

pe umerii ei erau biserica, un înger vesel şi apa,//

 

pe peretele dinspre răsărit lumea văruia o pată

de aceea n-ar fi trebuit s-o vezi pe maria vreodată

 

Îmbinate fiind apodicticul negativ şi circumlocuţiunea, până dincolo de postmodernitate.

Cartea are postfaţa intitulată: Un poet care deformează tăcerea, semnată de poetul Simon Ajarescu: „Autorul acestei cărţi are judecăţi fluide, efluviale. Pentru Gelu Ciorici – Şipote, realitatea urlă de existenţă”.

De asemenea, în post-post-faţă, întâlnim exegezele-eseu ale unor scriitori cunoscuţi:

Nicolae – Paul Mihail semnează „Viaţa ca o repetiţie”; Carmen Racoviţă, ”Să te desenezi linie, bastonaş, codiţă, vocală, punct”; criticul renumit, Daniel – Cristea Enache, Cuvinte în libertate-Carte de muncă”

Gelu Ciorici – Şipote trebuie citit pe îndelete, cu acelaşi interes din care ne înfruptăm setea şi foamea existenţială a cuvântării. Fiecare dintre noi este o aspiraţie la libertate. Din cauza celor din preajma noastră. Acesta este îndemnul poemelor poetului de mine lecturat, azi, în săptămâna Rusaliilor, 2015. 06. 06.

Ioan  TODERITA


Raspandeste cu incredere
  • 2
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
  •  
    2
    Shares

LĂSAȚI UN MESAJ

Specify Facebook App ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Facebook Login to work

Specify LinkedIn Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for LinkedIn Login to work

Specify Google Client ID and Secret in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Google Login to work

Specify Vkontakte Application ID and Secret Key in Super Socializer > Social Login section in admin panel for Vkontakte Login to work

Please enter your comment!
Please enter your name here